contráriu a, av, smf vz contrar

CONTRÁRIU, -IE adj., s. n. v. contrar.

CONTRÁRIU, -IE adj., s. n. v. contrar.

CONTRÁRIU¹, contrarii, s. n. (Fil., mai ales la pl.) Fiecare dintre cele două aspecte, pozitiv sau negativ, vechi sau nou, care sînt cuprinse în același fenomen și se opun unul altuia, constituind motorul evoluției. [Heraclit] a înțeles că și în societate, ca și în natură, lupta contrariilor este sursa dezvoltării. CONSTANTINESCU, HERACLIT 13.

CONTRÁRIU², -IE adj. v. contrar.

contráriu (noțiune opusă) [riu pron. rĭu] s. n., art. contráriul; pl. contrárii, art. contráriile (-ri-i-)

contráriu (fil.) s. n. [-riu pron. -rĭu], art. contráriul; pl. contrárii, art. contráriile (sil. -ri-i)

CONTRÁRIU s.n. Fiecare dintre cele două laturi, însușiri sau tendințe interne ale obiectelor și proceselor opuse unele altora. // adj. v. contrar. [< lat. contrarius, cf. it. contrario].

CONTRÁRIU s. n. fiecare dintre cele două laturi, însușiri sau tendințe interne ale obiectelor, fenomenelor și proceselor opuse unele altora. (< lat. contrarius)

contrár, ~ă [At: NEGRUZZI, S. III, 247 / V: (înv) ~riu / Pl: ~i, ~e / E: fr contraire, lat contrarius] 1 a Opus. 2 a Deosebit. 3 a Vătămător. 4 a (Îs) Noțiuni ~e Noțiuni care se află într-un raport în care acceptarea uneia presupune înlăturarea celeilalte fără ca înlăturarea uneia să presupună acceptarea celeilalte. 5 av Împotrivă. 6 av Neconform cu... 7 a Potrivnic. 8 a Nefavorabil. 9 sn (Lpl; îf contrarii] Noțiune care desemnează laturi, însușiri sau tendințe ale obiectelor și proceselor opuse unele altora, astfel încât se exclud reciproc, această opoziție constituind forța motrice și conținutul principal al dezvoltării acestui obiect sau proces. 10 sn Fiecare dintre termenii unei contradicții. 11 sm (Trs; Buc; rar; după ger Gegner) Adversar. 12 pp Contra (3).

CONTRÁR, -Ă, contrari, -e, adj., adv., s. n., prep. 1. Adj. Opus, potrivnic. ◊ Noțiuni contrare = două noțiuni al căror obiect poate face parte cel mult din sfera uneia, dar poate lipsi din sfera ambelor. 2. Adv. Împotrivă, în contra, neconform cu... 3. S. n. (La pl.; în forma contrarii) Denumire dată noțiunii care desemnează laturi, însușiri sau tendințe ale obiectelor și proceselor opuse unele altora, astfel încât se exclud reciproc, această opoziție constituind forța motrice și conținutul principal al dezvoltării acelui obiect sau proces; (și la sg.) fiecare dintre termenii unei contradicții (1). 4. Prep. Contra, împotriva cuiva sau a ceva. [Var.: contráriu, -ie adj., s. n.] – Din fr. contraire, lat. contrarius.

CONTRÁR², -Ă, contrari, -e, adj. (Adesea urmat de determinări în dativ) Opus, potrivnic. V. deosebit. În caz contrar... ▭ (În forma contrariu) Cînd Caragiale a avut nevoie de un personagiu cu caractere deosebite, aproape contrarii lui Dragomir, lui Ion etc., atunci – lucru caracteristic – l-a luat dintre femei. GHEREA, ST. CR. III 118. Despotismul este contrar naturii omului în societate. BOLINTINEANU, O. 260. ◊ (Logică) Noțiuni contrare = noțiuni care se află în raport de contrarietate, acceptarea uneia presupunînd înlăturarea celeilalte, fără ca înlăturarea uneia să presupună admiterea celeilalte. «Dulce» și «acru» sînt noțiuni contrare. ◊ (Substantivat) «Bun» e contrarul lui «rău». – Variantă: contráriu, -ie, contrarii, adj.

*contrár, -ă și contráriŭ, -ie adj. (lat. contrarius). Opus, în potrivă: albu e contrar negruluĭ. Vătămător: seceta e contrară semănăturilor. Defavorabil: vînt contrar. Adv. În mod contrar.

CONTRARIA CONTRARIIS CURANTUR (lat.) cele contrarii se vindecă prin contrarii – Maxima medicinii clasice. V. și Similia similiis curantur.