COMPROMIS¹, compromisuri, s. n. Înțelegere, acord bazat pe cedări reciproce; concesie. ♦ Înțelegere între două sau mai multe persoane ori state de a supune unui arbitru rezolvarea litigiului dintre ele. – Din fr. compromis.

compromis², ~ă a [At: GHICA, A. 600 / Pl: ~iși, ~e / E: compromite] 1 (D. oameni) Cu reputația pătată Si: discreditat, (pfm) deochiat. 2 Stricat.

compromis¹ sn [At: PRAVILA (1814), XIV/13 / V: (înv) ~mes / Pl: ~uri, (rar) ~e / E: fr compromis] 1 Înțelegere bazată pe cedări reciproce Si: concesie, învoială. 2 (Jur) înțelegere între două sau mai multe persoane sau state de a supune unui arbitru rezolvarea litigiului dintre ele. 3 Combinație concesivă între elemente (incompatibile), făcută și acceptată pentru a pune capăt unei situații (litigioase).

COMPROMIS¹, compromisuri, s. n. Înțelegere, acord bazat pe cedări reciproce; concesie. ♦ Înțelegere între două sau mai multe persoane sau state de a supune unui arbitru rezolvarea litigiului dintre ele. – Din fr. compromis.

COMPROMIS¹, compromisuri, s. n. Înțelegere, acord bazat pe cedări, pe renunțări reciproce. Adică, iar compromisuri? Mai lasă tu, mai las eu, pînă, din tocmeală în tocmeală, ne întoarcem de unde-am plecat. C. PETRESCU, Î. II 126.

COMPROMIS², -Ă, compromiși, -se, adj. (Despre persoane) Cu reputația pătată; discreditat. Negustor compromis.

COMPROMIS s.n. 1. (Jur.) Înțelegere potrivit căreia părțile în litigiu se supun judecății unor arbitri. 2. Înțelegere, acord care se bazează pe renunțări și pe concesii reciproce. [Pl. -suri. / < fr. compromis].

COMPROMIS s. n. 1. înțelegere, acord bazat pe renunțări și concesii reciproce. 2. înțelegere potrivit căreia părțile în litigiu se supun judecății unor arbitri. (<fr. compromis)

COMPROMIS¹ ~să (~și, ~se) 1) (despre persoane) Care este cu reputația pătată; discreditat; dezonorat. 2) (despre acțiuni, planuri) Care este pus în pericol; aflat în primejdie; primejduit; zădărnicit. Recoltă ~să. /v. a compromite

COMPROMIS² ~uri n. 1) Acord obținut prin cedări reciproce; concesie. 2) Convenție prin care părțile cointeresate apelează la un arbitru în vederea rezolvării unui litigiu dintre ele. /<fr. compromis

compromis n. 1. act prin care cineva își supune cauza la judecata unui arbitru; 2. Gram. combinarea sau fuziunea a doi termeni sinonimi: ciuhurez e un compromis din ciuh și hurez.

*compromís n., pl. urĭ și e (fr. compromis). Contract pin care doĭ se supun judecățiĭ altuĭa (arbitraj) saŭ îșĭ cedează ceva unu altuĭa (transacțiune).

compromenta v vz compromite

compromes sn vz compromis¹

compromita vtr vz compromite

compromite [At: NEGRUZZI, S. I. 222 / V: ~ta, ~menta / Pzi: compromit / Par: ~is / E: fr compromettre] 1-2 vtr A face să-și piardă (sau a-și pierde) buna reputație Si: a (se) discredita, a se deochia, a se arăta. 3 vt A pricinui un rău. 4 vt A distruge. corectat(ă)

COMPROMITE, compromit, vb. III. Tranz. 1. A-l pune (pe cineva) într-o lumină nefavorabilă, a face să-și piardă buna reputație, a da de rușine; a discredita. Nu te mai iau... cu mine. Mă compromiți. C. PETRESCU, C. V. 116. Nu-și va ierta toată viața asemenea slăbiciune, care l-a compromis în așa hal. BART, E. 214. Să vedem și noi dacă faptul căsătoriei și traiului Ancei cu Dragomir e o așa de mare absurditate, încît să compromită toată piesa. GHEREA, ST. CR. II 256. ◊ Refl. Fii serios, Jean. Ne compromitem. SAHIA, N. 100. 2. A primejdui; a strica, a distruge., Seceta poate, compromite recolta. – Forme gramaticale: perf. s. compromisei, part. compromis.

COMPROMITE vb. III. 1. tr., refl. A (se) pune într-o situație critică, într-o lumină nefavorabilă; a (se) discredita. 2. tr. A primejdui; a strica, a distruge. [P.i. compromit, perf. s. -isei, part. -is. / < lat. compromittere, cf. fr. compromettre].

COMPROMITE vb. I. tr., refl. a face să(-și) piardă buna reputație; a (se) discredita. II. tr. a primejdui; a distruge, a zădărnici. (<lat. compromittere, fr. compromettre)

A SE COMPROMITE mă compromit intranz. A-și pierde buna reputație, admițând un compromis; a se discredita. /<fr. se compromettre, lat. compromittere

A COMPROMITE compromit tranz. 1) (persoane, cauze etc.) A face să se compromită; a discredita. 2) A expune unui pericol; a primejdui; a periclita. /<fr. compromettre, lat. compromittere

compromite v. 1. a pune în pericol: a compromite reputațiunea; 2. a expune la neplăceri, la încurcături: l’a compromis; 3. a-și expune onoarea, creditul.

*compromít, -ís, a -íte v. tr. (lat. compromittere. V. trimet). Expun, periclitez, vátăm: a compromite interesele, sănătatea, reputațiunea, recolta. V. refl. Îmĭ perd reputațiunea.

compromis s. n., pl. compromisuri

compromis s. n., pl. compromisuri

compromis s. n., pl. compromisuri

compromis, -suri.

compromite (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. compromit, 2 sg. compromiți, 3 sg. compromite; conj. prez. 1 sg. să compromit, 3 să compromită; ger. compromițând; part. compromis

compromite (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. compromit, 1 pl. compromitem; conj. prez. 3 să compromită; part. compromis

compromite vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. compromit; conj. prez. 3 sg. și pl. compromită; part. compromis

compromit, -țător adj. v.

COMPROMIS adj. v. dezonorat.

COMPROMIS s. concesie. (Nu face nici un ~.)

COMPROMIS s. concesie. (Nu face nici un ~.)

COMPROMIS adj. dezonorat, discreditat, necinstit, terfelit, (fig.) pătat, pîngărit, profanat. (Un om ~.)

COMPROMITE vb. 1. a (se) discredita, (rar) a (se) pierde. (Nu putea ~ cauza revoluției.) 2. v. dezonora. 3. a (se) periclita, a (se) primejdui. (Ploile ~ recolta.)

COMPROMITE vb. 1. a (se) discredita, (rar) a (se) pierde. (Nu putea ~ cauza revoluției.) 2. a batjocori, a dezonora, a necinsti, a terfeli, (fig.) a întina, a mînji, a murdări, a păta, a pîngări, a profana, a spurca, (reg. fig.) a pricăji. (Încerca să-i ~ memoria.) 3. a (se) periclita, a (se) primejdui. (Ploile ~ recolta.)

A SE COMPROMITE a se face de Ohaba, a se face de pomină / de rahat / de râs, a se înfunda în noroi / în mocirlă.