COMPLEMENT, complemente, s. n. 1. Ceea ce se adaugă la ceva spre a-l întregi; complinire. 2. Parte secundară a propoziției care determină un verb, un adjectiv sau un adverb. 3. Substanță de natură proteică prezentă în serul sangvin și care participă la procesul imunității. – Din fr. complément, lat. complementum.

complement¹ sn [At: COSTINESCU / V: (înv) ~mânt / Pl: ~e / E: fr complément, lat complementum] 1 Ceea ce se adaugă la ceva spre a-l întregi Si: complinire. 2 (Gmt; îs) ~ul unui unghi Unghi ce trebuie adăugat la un altul pentru a constitui un unghi drept. 3 (Ast; îs) ~ul unei stele Distanță a unghiului la zenit. 4 (Mat; îs) ~ul unui număr Număr care trebuie adunat la un număr dat pentru a obține o unitate de ordin imediat superior ordinului unității sale celei mai înalte. 5 (Muz) ~ul unui interval Ceea ce lipsește pentru a obține o octavă. 6 (Grm) Parte secundară a propoziției care determină un verb, un adjectiv sau un adverb. 7 (Blg) Substanță de natură proteică prezentă în serul normal și care participă la procesul imunității. corectat(ă)

COMPLEMENT, complemente, s. n. 1. Ceea ce se adaugă la ceva spre a-l întregi; complinire. 2. Parte secundară a propoziției care determină un verb, un adjectiv sau un adverb. 3. Substanță de natură proteică prezentă în serul normal și care participă la procesul imunității. – Din fr. complément, lat. complementum.

COMPLEMENT, complemente, s. n. 1. Ceea ce se adaugă la ceva spre a-l întregi, spre a-l face complet; complinire. ◊ Complementul unui unghi = unghiul care trebuie să se adauge altui unghi spre a obține un unghi drept. 2. Parte secundară a propoziției care determină un verb, un adjectiv sau un adverb. Complement direct, indirect, circumstanțial. ◊ Complement de agent = subiectul logic al acțiunii unui verb pasiv.

COMPLEMENT s.n. 1. Ceea ce se adaugă la ceva (spre completare); complinire, adaos. ♦ (Mat.) Unghi care împreună cu unghiul dat însumează 90°. 2. parte secundară de propoziție care determină un verb, un adjectiv sau un adverb. ◊ Complement de agent = subiectul logic al acțiunii unui verb pasiv. 3. alexină. [< fr. complément, lat. complementum]

COMPLEMENT s. n. 1. complinire; ceea ce se adaugă la ceva pentru a-l întregi. complementul unui număr = număr care se obține prin scăderea unui alt număr inițial. ◊ (mat.) unghi care, împreună cu un unghi dat, însumează 90°. 2. parte secundară a propoziției care determină un verb, un adjectiv sau adverb. ◊ obiect (6). 3. alexină. (< fr. complément, lat. complementum)

COMPLEMENT ~e n. 1) Parte secundară a propoziției care determină un verb, un adjectiv sau un adverb. ~ direct. ~ indirect. 2) Substanță proteică prezentă în componența serului sangvin. /<fr. complément, lat. complementum

complement n. 1. ceea ce servă a completa; 2. Gram. vorbă dependentă de alta sau care servă a preciza: complement direct.

*complemént n., pl. e (lat. com-plementum, d. com-plére, a umplea. V. umplu, plin, suplement, complet, plenar, pleonazm). Ceĭa ce adaugĭ unuĭ lucru ca să-l completezĭ (umplutură): complementu uneĭ sume. Gram. Orĭ-ce cuvînt care completează înțelesu altuĭa: complement direct. Geom. Ceĭa ce lipsește unuĭ unghĭ ascuțit ca să egaleze unu drept. – Fals compliment, care înseamnă alt-ceva.

complemânt sn vz complement¹

compliment² sn vz complement²

complement (complinire; funcție sintactică; substanță) s. n., pl. complemente

complement (complinire, parte de propoziție, substanță) s. n., pl. complemente

complement (gram., mat.) s. n., pl. complemente

complement (gramatică și tehnică)

complement, -te (al unui unghiu, al unui verb).

complement (complemente), s. n. – Ceea ce se adaugă la ceva, complinire. – Var. compliment. Fr. complément. Var. este vulgarism, datorat confuziei cu compliment, s. n. (cuvînt de laudă, măgulire), din fr. compliment, cf. mr. compliment, din ngr. ϰομπλιμέντα. – Der. complementar, adj.

COMPLEMENT s. n. (< fr. complément, lat. complementum): parte secundară de propoziție care determină un verb, un adjectiv, un adverb sau o interjecție predicativă. Astfel: „Cumpăraseră locuri de șosea, clădiseră case...” (Z. Stancu); „...piața ocârmuirii înfățișa un tablou vrednic de cele mai cumplite vremi ale barbariei” (V. Alecsandri); „Am auzit vorbind hărțile istorice sau câte o sabie păstrată pios” (Adrian Păunescu); „...piciorul lui e acum așa de aproape de ei” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Pomul înflori mai frumos și legă mai mult decât altădată” (P. Ispirescu); „...se uită așa, chiorâș, la păcurari” (I. Agârbiceanu); „Asemenea cel mijlociu, țuști! iute sub chersin” (Ion Creangă). Există deci în limba română un c. al verbului, un c. al adjectivului, un c. al adverbului și un c. al interjecției predicative. ◊ ~ circumstanțial: c. care exprimă împrejurarea în care se desfășoară o acțiune (atribuită de un verb sau de o locuțiune verbală unui autor), în care există o însușire (atribuită de un adjectiv sau de o locuțiune adjectivală unui obiect) sau o caracteristică (atribuită de un adverb sau de o locuțiune adverbială unei acțiuni). Împrejurarea este identificabilă în ideile de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, de instrument, de asociere, de condiție, de concesie, de consecință, de opoziție, de cumul, de relație sau de excepție care privesc acțiunile exprimate de verbe și de locuțiunile verbale și, parțial (numai unele dintre ele), calitățile exprimate de adjective și de locuțiunile adjectivale sau caracteristicile exprimate de adverbe și de locuțiunile adverbiale (v. în acest sens circumstanțial). ◊ ~ necircumstanțial: c. care nu exprimă niciuna din nuanțele circumstanțiale amintite mai sus. C. necircumstanțiale sunt de trei feluri: directe, indirecte și de agent. ◊ ~ direct: c. care exprimă obiectul asupra căruia se răsfrânge direct acțiunea unui verb sau a unei locuțiuni verbale tranzitive, obiectul rezultat din acțiunea verbului sau a locuțiunii verbale tranzitive precum și obiectul asupra căruia se răsfrânge direct acțiunea sugerată de o interjecție predicativă. Răspunde la întrebările pe cine? și ce?, stă numai în cazul Ac. și poate fi exprimat prin substantiv, pronume, numeral, verb (la infinitiv, gerunziu și supin) sau interjecție. Astfel: „Când... văzu pe Florița... se făcu alb ca varul” (Titus Popovici); „Băieții mai mari agonisiseră ceva” (Z. Stancu); „Cele două femei o duceau de subțiori pe-a treia” (E. Camilar); „Și a vorbi de la dânsa am învățat” (Ion Creangă); „...am auzit vorbindu-se din nou” (Geo Bogza); „Avea de terminat o lucrare”; „Eu auz hi, hăi, hi, hăi și nu văz nimic” (B. Șt. Delavrancea). C. direct poate fi anticipat sau reluat prin formele neaccentuate de Ac. ale pronumelui personal: „L-am văzut pe Ion”; „Pe Ion l-am văzut ieri”. ◊ ~ indirect: c. care exprimă obiectul căruia i se atribuie o acțiune sau o însușire. Răspunde la întrebările cui?, contra cui?, despre cine?, despre ce?, pentru cine? etc., stă în cazurile G., D. sau Ac. și poate fi exprimat prin substantiv, adjectiv precedat de prepoziție, numeral, pronume, verb (la infinitiv, gerunziu sau supin) sau interjecție. Astfel: „Aruncase câinelui o bucățică de carne” (B. Șt. Delavrancea); „Luptăm contra dușmanilor noștri”; „Din alb s-a făcut roșu”; „Am vrut să vi-l cânt dumneavoastră” (G. Topârceanu); „Călătorul străin și-a luat ziua bună de la cei doi” (Ion Creangă); „Suntem datori a ne ajuta” (idem); „Și nu ne mai săturam privindu-l” (I. Slavici); „Costea ajuta la țesălat” (I. Agârbiceanu). C. indirect poate fi anticipat sau reluat prin formele neaccentuate de D. ale pronumelui personal: „I-am dat lui Ion o carte”; „Lui Ion i-am dat o carte”. ◊ ~ de agent: c. care exprimă autorul real al unei acțiuni redate cu ajutorul unui verb la diateza pasivă, al unui participiu cu sens pasiv sau al unui verb reflexiv cu sens pasiv. Răspunde la întrebările de cine? și de către cine?, stă numai în cazul Ac. precedat de prepozițiile de sau de către și poate fi exprimat numai prin substantiv, pronume sau numeral: „... fură îndată întâmpinați de către locuitorii țărani adunați” (N. Bălcescu); „Fusese ajutat de cei doi”;.... „le-am pus în ghetele așezate de ea pe fereastră” (I. AI. Brătescu-Voinești); „Problemele se rezolvă de către oameni.” ◊ ~ simplu: c. exprimat printr-un singur cuvânt, reprezentant al unei părți de vorbire cu autonomie semantică. Astfel: „Țuțuienii... sunt vestiți pentru teascurile de făcut oloi” (Ion Creangă); „După ce sfârși de arat câteva brazde..., flăcăul respiră adânc” (L. Rebreanu). ◊ ~ complex: c. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire, de restricție sau de aproximație. Astfel: „Chiar acolo s-a dus”; „Sosește tocmai vineri”; „L-a expediat și pe-al treilea”; „Este fabricat numai pentru consum”; „Înainta cam încet”. ◊ ~ multiplu: c. exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor părți de vorbire cu autonomie semantică, aflate în raport de coordonare. Astfel: „...se bucură de frumusețea florilor și de dulceața și curățenia aerului” (P. Ispirescu). ◊ ~ dezvoltat: c. alcătuit din substantive proprii însoțite de prenume sau de apelative; din construcții înfinitivale (relative sau nominale), gerunziale (nominale) sau de supin (nominale) etc. Astfel: „S-a întâlnit cu Gicu Cismaru chiar în sat”; „Nu se despărțea de moș Florea”; „N-are ce mânca”; „Până a fi inginer, lucrase în altă parte”; „Devenind arhitect, se afla mereu pe șantier”; „De ajuns tehnician a ajuns el, dar nu prea e serios” etc. ◊ ~ prepozițional: c. exprimat printr-o parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o prepoziție (care cere G., D. sau Ac.). Astfel: „Fulgerele adunat-au contra fulgerului...” (M. Eminescu); „A procedat conform legii”; „...dară baba pâra la unchiaș pe fiica lui și o tot ocăra” (P. Ispirescu). ◊ ~ subînțeles: c. a cărui prezență este dedusă în cadrul unei propoziții date prin raportarea acesteia la propoziția anterioară. Astfel: „Să-mi scoață calul! – Cine? (să-l scoață, să scoață calul). Argații s-au culcat” (I. L. Caragiale); „Cine a trecut astăzi pe aici? – (Pe aici au trecut astăzi) Oameni, fel de fel” (I. Slavici). (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

COMPLEMÉNT (< fr., lat.) s. n. 1. Ceea ce se adaugă la ceva spre a-l întregi; complinire. 2. (LINGV.) Parte secundară a propoziției care determină un verb, un adjectiv sau un adverb. În funcției de ceea ce exprimă, poate fi c. direct, c, indirect, c. intern, c. circumstanțial, c. de agent. 3. (MAT.) C. algebric (al unui element dintr-un determinant) = minorul sau opusul minorului elementului dat după cum suma dintre linia și coloana elementului respectiv este pară sau impară. ◊ C. unui număr cu n cifre (reprezentat într-un sistem de numerație cu baza q) = diferența dintre puterea n a lui q și numărul dat. 4. (MICROBIOL.) Categorie de factori de natură proteică nespecifică, prezentă în serul normal și care se fixează pe complexele antigen-anticorp, ce provoacă în general liza antigenului celular, participînd astfel la procesul imunității; alexină.

COMPLEMENT s. 1. v. completare. 2. (GRAM.) obiect. 3. (BIOL.) alexină. (~ul participă la procesul imunității.)

COMPLEMENT s. 1. completare, complinire, întregire. (Un ~ la o lucrare.) 2. (GRAM.) obiect. 3. (BIOL.) alexină. (~ participă la procesul imunității.)