complinire sf [At: DEX² / Pl: ~ri / E: complini] 1 Completare. 2 (Înv; gms) Determinare.

COMPLINIRE, compliniri, s. f. Acțiunea de a complini și rezultatul ei; completare, întregire, împlinire.

COMPLINIRE s.f. Acțiunea de a complini și rezultatul ei; completare. [< complini].

complinire s. f., g.-d. art. complinirii; pl. compliniri

complinire s. f., g.-d. art. complinirii; pl. compliniri

complinire s. f., g.-d. art. complinirii; pl. compliniri

COMPLINIRE s. 1. v. completare. 2. (GRAM.) determinare. (Un verb fără ~.)

COMPLINIRE s. v. completare, împlinire, întregire, rotunjire.

COMPLINIRE s. 1. complement, completare, întregire. (A adăugat o ~.) 2. (GRAM.) determinare. (Un verb fără ~.)

complinire s. v. COMPLETARE. ÎMPLINIRE. ÎNTREGIRE. ROTUNJIRE.

COMPLINIRE s. f. (< complini < lat. con „împreună cu”, cf. fr. co(n) + (îm)plini, cf. lat. *implenire): 1. întregire, completare. 2. determinare a unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte prin alt cuvânt sau grup de cuvinte. În gramatica limbii române părțile secundare de propoziție reprezintă niște c. ale elementelor regente: atributul este o c. a substantivului, a locuțiunii substantivale sau a substitutelor acestora (pronumele și numeralele); complementul este o c. a verbului, a locuțiunii verbale, a adjectivului, a locuțiunii adjectivale, a adverbului, a locuțiunii adverbiale și a interjecției; elementul predicativ suplimentar este o c. atât a verbului sau a locuțiunii verbale (cu sau fără funcție de predicat), cât și a substantivului sau a substitutului acestuia (cu funcție de subiect sau de complement direct).