cocor¹ sm [At: CALENDARIU (1814), 84 / V: cuc~, ~oară, cucoară sf / Pl: ~i / E: srb kokori, kokora „creț”] 1 Pasăre migratoare cu ciocul ascuțit, cu gâtul și picioarele lungi, cu penele cenușii, cu o pată roșie pe cap (Grus grus). 2 (Îvp) Fire de grâu necosite. 3 (Lpl) Tip de dantelă. 4 (Îf cocoară) Pene sclipitoare din coada cocoșului. 5-6 (Lpl) Fire de păr creț sau pene din coada rățoiului, purtate de femei deasupra urechilor, atârnând spre față. 7 (Pex; lpl) Păr al femeilor aranjat în forma penelor rotunde din coada rățoiului. 8 (Orn; îc) ~ -mic sau ~ -cu-capul-alb Pasărea Antropoides virgo. 9 Despărțitoare a lanurilor de grâu Si: ciuhă, mișană, momâie.

COCOR, cocori, s. m. Pasăre migratoare cu ciocul lung și drept, cu gîtul și picioarele lungi și cu penele cenușii; zboară de obicei în stoluri alcătuind un unghi ascuțit (Grus cinerea). Pribegeau înspre zori trei cocori. TOMA, C. V. 80. Nu mai sînt pe luncă flori, Văile-s deșarte, – Țipă cîrduri de cocori, Pribegind departe! IOSIF, V. 73. Stol de cocori Apucă-ntinsele Și necuprinsele Drumuri de nori. EMINESCU, O. IV 378. – Variantă: cucor (NEGRUZZI, S. II 56) s. m.

COCOR ~i m. Pasăre migratoare, cu gâtul și picioarele lungi, de culoare cenușie, cu o pată roșie pe cap și cu penele în formă de seceră la vârful aripilor. /Orig. nec.

cocor m. 1. pasăre călătoare din clasa picioroangelor, cu ciocul și gâtul foarte lungi; călătorind, cocorii formează un triunghiu deschis și cântă neîncetat (Grus cinerea); 2. pl. (Banat) specie de dantelă; 3. momâie de secerător. [Cf. gr. mod. KOKKÓRI, cocoș, care e sensul primitiv (v. cocorei): cocorii au pe ceafă un moț de pene care aduce cu creasta cocoșului; v. cocostârc].

cocór m. (ngr. kokkóri și kókkoras, cocoș [V. cocoș și Bern. la kokora]). O pasăre călătoare cenușie de aceĭașĭ formă cu barza, dar ceva maĭ mare (grus cinérea). Cînd călătoresc, cocoriĭ zboară așezațĭ în formă de unghĭ. – În est cocoară, f., pl. e.

CIOC², ciocuri, s. n. 1. Partea anterioară, terminală, lunguiață și cornoasă a capului păsărilor, care înlocuiește sistemul dentar; plisc, clonț. ♦ Cantitatea de lichid sau de hrană care încape o dată în cioc (1). ♦ Fig. Gură a omului. 2. Parte sau prelungire ascuțită a unor obiecte; capăt, vârf (ascuțit). 3. Barbișon, țăcălie. ◊ Expr. (Arg.) A pune ciocuri = a minți sau a deforma realitatea. 4. Compuse: ciocul-berzei = plantă erbacee cu frunzele păroase, adânc crestate și cu flori violete-purpurii (Geranium pratense); ciocul-cucoarei = mică plantă erbacee cu tulpina păroasă întinsă pe pământ, cu frunze compuse, flori roșii, roz sau albe și fructe lungi, asemănătoare cu un cioc (Erodium cicutarium); cioc-întors = pasăre călătoare cu penajul alb pătat cu negru, cu ciocul lung, subțire și ușor arcuit în sus, cu picioarele înalte (Recurvirostra avosetta); cioc-de-papagal = formație osoasă în zona marginală a vertebrelor. – Cf. alb. čok, rom. cioc¹.

PLISC, pliscuri, s. n. 1. Partea anterioară, lunguiață și cornoasă, a gurii pasărilor; cioc, clonț. ♦ Fig. (Peior.) Gură (la om). 2. P. anal. Capătul ascuțit sau lunguieț, în formă de cioc, al unui obiect; vârf. 3. Compus: pliscul-cocorului (sau -cucoarei) = mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori roșii sau albe și cu fructul ascuțit ca un cioc de barză (Erodium cicutarium). – Et. nec.

cocoară² sf vz cocor¹

cucoară sf vz cocor

cucor¹ sm vz cocor¹

JÎRAV sm. Băn. 🐦 = COCOR [srb. žerav].

PLISC, pliscuri, s. n. 1. Partea anterioară, lunguiață și cornoasă, a gurii păsărilor; cioc, clonț. ♦ Fig. (Peior.) Gură (la om). 2. P. anal. Capătul ascuțit sau lunguieț, în formă de cioc, al unui obiect; vârf. 3. Compus: pliscul-cocorului (sau -cucoarei) = mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori roșii sau albe și cu fructul ascuțit ca un cioc de barză (Erodium cicutarium). – Et. nec.

PLISC, pliscuri,s. n. 1. Partea anterioară lunguiață și cornoasă a gurii păsărilor; cioc, clonț. Cucoșul se întoarse cu secerea cozii spre focul din horn și cu pliscul spre poartă. SADOVEANU, B. 27. Văzu cum vine un corb mare și frumos, aducîndu-i pîne în plisc. STĂNOIU, C. I. 154. Măi, ia dă-te jos și vezi ce are cucoșul cela în plisc. CREANGĂ, P. 64. ♦ Fig. (Cu sens peiorativ sau glumeț) Gură (la oameni). Nu ți-e rușine, măi Niculăeș, să căști asupra mea pliscul? SADOVEANU, N. F. 100. Ia tacă-ți pliscul, cu atîta văicăreală! GALACTION, O. I 83. 2. Capăt ascuțit sau lunguieț, în formă de cioc, al unui obiect; vîrf. Paloșele vîjîie și sfîșie în carne și sînge, și pliscurile sulițelor deschid izvoare roșii. SADOVEANU, O. I 195. [Apa] se-mparte Sub a luntrei plisc de cedru în lungi brazde de argint. EMINESCU, O. IV 128. 3. Compus: pliscul-cocorului (sau -cucoarei) = mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pămînt, cu flori roșii sau albe, cu fructul ascuțit, ca un cioc de barză (Erodium cicutarium).

cucoáră, V. cocor.

cocor² (pasăre) s. m., pl. cocori

cocor¹ (cucui) (reg.) s. n., pl. cocoruri

cocor s. m., pl. cocori

cocor s. m., pl. cocori

cocor, pl. cocori

cocor, -ri.

ciocul-cocorului (plantă) s. m. art.

ciocul-cucoarei (plantă) s. m. art.

!pliscul-cocorului (plantă) s. m. art.

!ciocul-cocorului/ciocul-cucoarei (plantă) s. m. art.

pliscul-cocorului (plantă) s. n. art.

ciocul-cocorului/ciocul-cucoarei (bot.) s. n.

pliscul-cocorului s. n.

cocor (cocori), s. m. – Pasăre migratoare (Grus cinerea). – Var. cocoară (-ori), s. f. (pană, penaj; model de broderie; stîlp, semn de hotar). – Megl. cocor. Sl. kokorĭ, kokora „creț” (Drăganu, Dacor., V, 341; DAR), nume care s-a dat cocorului datorită moțului său care pare încrețit. După Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 303, este legat de lat. ciconia; pentru Cihac, II, 494, der. din mag. Diferențierea semantică între m. și var. sa f. nu este absolută, confundîndu-se frecvent. – Der. cocorat, adj. (cu picioarele lungi; creț); cocorăței, s. m. pl. (narcisă, Narcissus peoticus); cocoreț, adj. (Olt., mîndru, trufaș); cocoroși (var. încocora, cocoroșa), vb. (a face să se mîndrească; a face curte), cf. bg. kokorjă se. – Comp. cocobarză, s. f. (Trans., barză); cocostîrc, s. m. (barză), cu stîrc, cf. Pușcariu, Dacor., VIII, 107 și Pușcariu, Lr., 22 (cf. alb. sterkoko, din sl. strŭkŭ).

COCOR figură acrobatică executată de o formație de avioane sau parașutiști în cădere liberă, imitând un stol de cocori.

COCÓR (< sl.) s. m. Pasăre călătoare din ordinul gruiformelor care trăiește în toate regiunile temperate și tropicale (cu excepția Americii de Sud). Are gîtul și picioarele foarte lungi și scoate strigăte puternice, datorită traheii mult alungite, cu traiect sinuos. În România trăiesc două specii: c. mare (Grus grus) și c. mic (Anthropoides virgo), cu un smoc de pene albe înapoia ochilor.

COCOR subst. 1. Cocorii, Stan (AO XVII 321); Cocor, și -a (Paș); Cocor, -u, -a, -ăști ss.; -ăscu (R Gr). 2. Cocora an. 1052 (O Dens I 393); – boier 1523 P. Gov. fol. 14); – b. (17 B I 51, II 77); – pren. (Stavr 69); Cocorea, mold. stolnic (16 A III 115). 3. Cocoran (Băl III; Sd XXII); -ul (Băl Vl); – C.; Cocorean mold. (sec XVIII). 4. Cocorcea, și scurtat Corciu (16 B V 56). 5. Cucor an 1300 (O Dens 394; – b. (16 B III 32). 6. Cucoara b. (Isp IV¹); Cucoară (Dm). 7. Cucoran (Ur XXII 196); -ul (Dm); -ul, Ion (RI X 255) și -ul, 1680 (Sd V 44). 8. Cucură b. (Cat), formă confirmată prin cea următoare. 9. + -an, Cucuranul Moisi zis și M. Cocoranul (Sd XXII; Sd V 106; 17 B IV 442).

cocor, cocori s. m. (intl.) 1. hoț care operează în mai multe zone. 2. escroc sentimental.

COCOR s. v. buclă, cârlionț, creț, inel, ondulație, ondulă, val, zuluf.

COCOR s. (ORNIT.; Grus grus) (reg.) golie, (Ban.) gruie.

cocor s. v. BUCLĂ. CÎRLIONȚ. CREȚ. INEL. ONDULAȚIE. ONDULĂ. VAL. ZULUF.

COCOR s. (ORNIT.; Grus grus) (reg.) golie, (Ban.) gruie.

PLISCUL-COCORULUI s. v. ciocul-berzei.

PLISCUL-CUCOAREI s. v. ciocul-berzei, greghetin, priboi.

pliscul-cocorului s. v. CIOCUL-BERZEI.

pliscul-cucoarei s. v. CIOCUL-BERZEI. GREGHETIN. PRIBOI.

Cocorii lui Ibycos duc pe aripile lor o poveste frumoasă ce le-a făcut cuib trainic în rîndul exprestilor celebre. Surprins la drumul mare de o bandă de ucigași, poetul grec Ibycos (secolul al VI-lea î.e.n.) a fost omorît și jefuit. Înainte de a-și da sufletul, poetul a ridicat ochii la cer și, zărind un cîrd de cocori, i-a conjurat să-l răzbune. Cîtva timp după crimă, ucigașii aflîndu-se la teatrul din Corint (teatrele din Grecia antică erau sub cerul liber) au văzut deodată niște cocori care zburau deasupra capetelor spectatorilor. În bătaie de joc, unul dintre ei a zis: „Uite martorii lui Ibycos, au venit să-l răzbune!” Asasinatul ajunsese între timp la urechile corintienilor, așa că aceste cuvinte au dat de bănuit. Ucigașii au fost astfel prinși, judecați și condamnați la moarte. Și a rămas o vorbă: cocorii lui Ibycos, spre a pomeni de niște martori sau probe, care apar pe neașteptate. Marele poet german Fr. Schiller are o poezie intitulată Cocorii lui Ibycos: Sieh ! da, sieh ! da, Timotheus !/ Die Kraniche des Ibycus! (lată, iată, Timotei/ Cocorii lui Ibycos!). LIT.

cocor², cocoruri, s.n. (reg.) umflătură la cap, cucui.

cocor¹, cocori, s.m. (reg. la pl.) 1. fire de păr creț sau pene din coada rățoiului; părul femeilor aranjat cu penele rățoiului. 2. fire de grâu necosite. 3. specie de dantelă; horbotă, cipcă, cârligei. 4. momâie, ciuhă, mișană care desparte lanurile de grâu.