clevetire sf [At: NECULCE, ap. LET. II, 348/34 / V: clefe~ / Pl: ~ri / E: cleveti] (Pfm) 1-2 Cleveteală (1-2).

CLEVETIRE sf. Faptul de a cleveti, calomnie, bîrfeală, clevetă: invidioșii, cu toate clevetirile lor, n’au putut nimic în contră-i (CAR.).

CLEVETIRE, clevetiri, s. f. Acțiunea de a cleveti și rezultatul ei; bîrfire, ponegrire, calomniere. Bumbacul ce li astupă auzul îi ferește de curente, de clevetiri și de vorbe rele. ANGHEL, PR. 35. Îi venea... să plece la Cosma și să-i ceară iertare, numai ca satul să rămîie de rușine cu clevetirile sale. SLAVICI, N. I 115. Atunci ceilalți s-au vorbit între dînșii să deie jalobă asupra lui cu feluri de clevetiri, pîrîndu-l că ar fi un fățarnic. NEGRUZZI, S. I 225. – Variantă: clefetire (MACEDONSKI, O. II 224) s. f.

clevesti v vz cleveti

cleveti vt(a) [At: COD. VOR. 101/12 / V: ~viti, cliv~, cliviti, ~vesti / Pzi: ~tesc / E: vsl клеветати] (Pfm) 1 A calomnia. 2 (Imp; înv) A bombăni. 3 A bârfi.

cleviti v vz cleveti

cliveti v vz cleveti

cliviti v vz cleveti

CLEVETI (-tesc) vb. tr. A calomnia, a defăima, a vorbi de rău: au început iarăși Țiganul să clevetească pe băiat înaintea împăratului (SB.) [clevetă].

CLEVETITOR I. adj. verb. CLEVETI. II. sm. Cel ce clevetește: îi sluji de scut apărător împotriva ~ilor originii sale (NEGR.).

CLEFETIRE s. f. v. clevetire.

CLEVETI, clevetesc, vb. IV. Tranz. A răspîndi calomnii despre cineva, a critica cu intenția de a prezenta pe cineva într-o lumină defavorabilă, a vorbi pe cineva de rău; a defăima, a bîrfi, a ponegri. Ea cu limba ascuțită clevetește-ntreaga fire. EMINESCU, O. IV 222. Voi de ciudă, voi de ură Stați cobind acum sub șură, Clevetind cu pizmuire A porumbilor iubire. ALECSANDRI, P. I 207.

A CLEVETI ~esc tranz. (persoane) A vorbi de rău; a ponegri; a huli; a ponosi; a denigra; a defăima; a calomnia; a blama; a detracta; a bârfi. /<sl. klevetati

clevetì v. a calomnia, a defăima.

clevetésc v. tr. (vsl. sîrb. klevetati. V. clefetesc). Bîrfesc, calomniez, defaĭm.

clevetire (pop., fam.) s. f., g.-d. art. clevetirii; pl. clevetiri

clevetire (pop., fam.) s. f., g.-d. art. clevetirii; pl. clevetiri

clevetire s. f., g.-d. art. clevetirii; pl. clevetiri

cleveti (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. clevetesc, 3 sg. clevetește, imperf. 1 cleveteam; conj. prez. 1 sg. să clevetesc, 3 să clevetească

cleveti (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. clevetesc, imperf. 3 sg. clevetea; conj. prez. 3 să clevetească

cleveti vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. clevetesc, imperf. 3 sg. clevetea; conj. prez. 3 sg. și pl. clevetească

cleveti, clevetesc v. i. (pop.) a bârfi; a calomnia

CLEVETIRE s. v. calomniere.

CLEVETIRE s. bîrfă, bîrfeală, bîrfire, bîrfit, calomnie, calomniere, cleveteală, clevetit, defăimare, denigrare, discreditare, ponegreală, ponegrire, șoaptă, (pop.) hulă, hulire, năpăstuire, pîră, (înv. și reg.) ponosluire, (Ban.) tonocie, (înv.) balamuție, catigorie, clevetă, mozavirie, (fam. fig.) încondeiere, innegrire. (Nu te pleca la ~ lor!)

CLEVETI vb. v. calomnia.

CLEVETI vb. a (se) bîrfi, a (se) blama, a (se) calomnia, a (se) defăima, a (se) denigra, a (se) discredita, a (se) ponegri, (livr.) a (se) detracta, a (se) vitupera, (înv. și pop.) a (se) ocărî, (pop.) a (se) huli, a (se) năpăstui, a (se) povesti, (prin Olt.) a (se) publica, (înv.) a (se) balamuți, a (se) măscări, a (se) mozaviri, a (se) pohlibui, a (se) ponosi, a (se) ponoslui, a (se) prilesti, a (se) vrevi, (fam. fig.) a (se) încondeia, (pop. fig.) a (se) înnegri. (Îl ~ pe nedrept.)