clăpăugi vr [At: CAMILAR, N. II, 322 / Pzi: ~ugesc / E: clăpăug] (D. urechi) A se lăsa în jos.

CLĂPĂUGI, clăpăugesc, vb. IV. Refl. (Despre urechile animalelor) A se lăsa în jos, a se blegi, a se pleoști. Pîntecele i se subție [calului], urechile i se clăpăugiră. CAMILAR, N. II 322.

A SE CLĂPĂUGI se ~ește intranz. (despre urechi) A se lăsa în jos (din cauza mărimilor lor); a se pleoști. [Sil. -pă-u-] /Din clăpăug

căplăug, ~ă a vz clăpăug

clăpăug, ~ă [At: CREANGĂ, GL. / V: căplăug, cleapaug, tăplăug / Pl: ~ugi, ~uge / E: ucr клапоухий] 1-2 smf, a (Persoană) care are urechi mari. 3-4 a (D. ureche) Mare și proeminentă (sau atârnândă). 5 smf Animal cu urechi mari (și atârnânde). 6 smf (D. oameni; prt) Prostănac.

cleapaug, ~ă a vz clăpăug

tăplăug, ~ă a vz clăpăug

teaplăug, ~ă a vz clăpăug

CĂPLĂUG 👉 CLĂPĂUG.

❍ CLĂPĂUG, ‼ CĂPLĂUG adj. Mold. Cu urechile atîrnînd, lăsate în jos (despre oameni și animale): avea niște urechi clăpăuge (CRG.) [rut. klapouhyĭ].

CĂPLĂUG, -Ă adj. v. clăpăug.

CLĂPĂUG, -Ă, clăpăugi, -e, adj. 1. (Despre urechile oamenilor și animalelor) Mare și aplecat în jos. V. bleg. Zării capete roșcate [de cai], urechi ciulite, allele căzute, clăpăuge. CAMILAR, N. I 29. I-a ieșit ș-acolo nainte Agripina, și-ndărătul ei un om slab și bleg, cu urechile clăpăuge. SADOVEANU, O. III 630. Omul acela era ceva de spăriet: avea niște urechi clăpăuge și niște buzoaie groase și dăbălăzate. CREANGĂ, P. 239. ◊ (Prin analogie) Am rîs și eu ca o cizmă cu urechi clăpăuge, dar să știi că ai dreptate. SADOVEANU, P. M. 177. 2. Fig. (Despre oameni) Prostănac, bleg. Strigase... cu hazul lui de flăcău clăpăug: Fraților, am venit. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 60. – Variantă: căplăug, -ă (CONTEMPORANUL, VI_II 289) adj.

CLĂPĂUG ~gă (~gi, ~ge) 1) (despre animale) Care are urechi mari și lăsate în jos; urecheat. 2) (despre urechi) Care sunt mari și atârnă în jos. 3) fig. (despre oameni) Care vădește lipsă de inteligență și de caracter; prostănac. [Sil. -pă-ug] /<ucr. klapo-uchy

clăpăug a. Mold. 1. cu urechile aplecate (despre mascuri și câini); 2. (ironic) despre om: avea niște urechi clăpăuge CR. [Slovean KLAPOUH (din klapati, a lăsa jos, și uho, ureche)].

căplăúg (nord) și clăpăúg (sud), -ă adj. (rus. kaploúhiĭ, [úho, ureche]; rut. klapoúhiĭ, bg. klepouh, sîrb. klapouh, klempav, klompav. V. clămpănesc). Cu urechile blegĭ (plecate în jos): porc, cîne, Jidan clăpăug. Bleg, care cade în jos: urechĭ clăpăuge (Sadov. VR. 1911,1,15, și Cr.). V. flenc.

clăpăúg, V. căplăug.

clăpăugi (a se ~) (desp. -pă-u-) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se clăpăugește, 3 pl. se clăpăugesc, imperf. 3 sg. se clăpăugea; conj. prez. 3 să se clăpăugească; ger. clăpăugindu-se

!clăpăugi (a se ~) (-pă-u-) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se clăpăugește, imperf. 3 sg. se clăpăugea; conj. prez. 3 să se clăpăugească

clăpăugi vb. (sil. -pă-u-), ind. prez. 3 sg. clăpăugește, imperf. 3 sg. clăpăugea; conj. prez. 3 sg. și pl. clăpăugească

clăpăug adj. m., pl. clăpăugi; f. clăpăugă, pl. clăpăuge

clăpăug adj. m., pl. clăpăugi; f. clăpăugă, pl. clăpăuge

clăpăug adj. m., pl. clăpăugi; f. sg. clăpăugă, pl. clăpăuge

clăpăug, -gă.

clăpăug (clăpăugă), adj. – Care are urechile mari și căzute. Pol., rut. klapauchy, din germ. klappohrig (Cihac, II, 60; Loewe 24).

CLĂPĂUGI vb. v. blegi, pleoști.

clăpăugi vb. v. BLEGI. PLEOȘTI.

CLĂPĂUG adj. atârnat, bleg, blegit, lăsat, pleoștit, (pop.) blegoșat, (prin Olt.) bleonc, (Mold. și Transilv.) dăbălăzat, (prin Transilv.) plecozat, (fam.) bleojdit. (Cu urechile ~.)

CLĂPĂUG adj. atîrnat, bleg, blegit, lăsat, pleoștit, (pop.) blegoșat, (prin Olt.) bleonc, (Mold. și Transilv.) dăbălăzat, (prin Transilv.) plecozat, (fam.) bleojdit. (Cu urechile ~.)