ciut¹, ~ă a [At: CANTEMIR, I. 1.1, 126 / V: (reg) șut / Pl: ~uți, ~e / E: ns cf alb shut] 1 (D. vite) Căruia i s-au tăiat coarnele. 2 (D. vite) Căruia i-au picat coarnele. 3 (D. vite) Cu ambele coarne lăsate în jos. 4 (D. vite) Fără un corn. 5 (Rar; d. vite) Care are coada tăiată. 6 (D. animale, mai ales d. câini) Cu urechile mici (sau fără urechi) Cf ciul. 7 (D. lâna oilor) De o culoare deosebită. 8 (Trs; d. oameni îf șut) Stângaci. 9 (Trs; fig; d. oameni îf șut) Tont.

CIUT, -Ă, ciuți, -te, adj. (Despre vite și alte animale cornute) Fără coarne. Bou ciut. Capră ciută, ▭ Ochilă vedea, toate cele... și numai înghețai ce da dintr-însul: Că e laie, Că-i bălaie; Că e ciută, Că-i cornută. CREANGĂ, P. 247. O țiu de coarne, se uită, Și tot strigă că e ciută! PANN, P. V. I 93. – Variantă: (regional) șut, -ă (ȘEZ. III 10, TEODORESCU, P. P. 401) adj.

CIUT ciută (ciuți, ciute) și substantival (despre animale cornute) Care este lipsit de coarne; fără coarne. /Cuv. autoht.

ciut a. lipsit de un corn (despre vite). [Termen înrudit cu ciot, trunchiu, și însemnând lit. trunchiat].

cĭut, -ă adj. (var. din cĭunt, ca cĭot din cĭont. Rudă cu ung. csut, cĭunt, suta, cĭut; sîrb. bg. alb. šut, cĭut; ceh. šuta koza, capră cĭută; pol. szuty, rut. šuta. Rudă și cu vsl. bg. košúta, sîrb. kóšuta, cĭută, cerboaĭcă, de unde vine și numele de familie unguresc Kossut și chear lat. Cossutianus, menționat de Tacit). Fără coarne: capră cĭută. – În vest șut.

șut⁸, ~ă a [At: VICIU, GL. / Pl: șuți, ~e / E: nct] (Reg; d. mâncăruri) Picant.

șut⁹, ~ă a vz ciut

șut a. Mold. ciut (de coarne): vacă șută de un corn. [Șerb. ȘUT].

șut, V. cĭut.

ciut adj. m., pl. ciuți; f. ciută, pl. ciute

ciut adj. m., pl. ciuți; f. ciută, pl. ciute

ciut adj. m., pl. ciuți; f. sg. ciută, pl. ciute

ciut.

CIUT adj. (reg.) melcat. (Animal cornut ~.)

CIUT adj. (reg.) melcat. (Animal cornut ~.)

ciut (ciută), adj. – 1. Cu coarnele tăiate, fără coarne sau fără un corn. – 2. Cu urechile tăiate, fără urechi sau fără o ureche. – 3. (Animal) care are coarnele sau urechile foarte mici. – 4. (Trans.) Greoi, neîndemînatic. – Var. șut, ciut, megl. ciut. Creație expresivă, ca ciot „ciuntitură” și bot „rît; cioc” (cu der. bont „tocit” ca ciunt). Cf. it. ciotto „șchiop”, a cărui origine este necunoscută după Prati 287. Este cuvînt comun aproape tututor limbilor balcanice (alb. šut, šüt, bg., sb. šut, mag. csuta, suta, ceh. šutá, pol. szuty, rut. šuta, toate cu sensul de „fără coarne”), fie că este vorba de formații expresive independente, fie de împrumuturi din rom. Totuși opiniile asupra originilor cuvîntului rom. sînt împărțite. Cea mai curentă este cea care îl derivă din alb. (Meyer 420; Philippide, II, 707; Capidan, Dacor., I, 512 și II, 550; DAR); pentru a rezolva dificultatea ridicată de fonetism, s-a apelat la (Capidan) la explicația care pornește de la forma alb. articulată të šut. Această ipoteză nu este imposibilă, însă nu este folositoare, în lumina tuturor rădăcinilor expresive rom., care indică, prin aceleași mijloace, aceeași noțiune. După Cihac, II, 59, ar trebui pornit de la bg. După Pascu, I, 194, de la un lat. *tiutus, din gr. τυτθός și după Giulgea, RF, 49, din lat. exutus „scos, luat”, ipoteze forțate și neinteresante. Cf. Rosetti, II, 114. Aceeași rădăcină prezintă și o var. cu infix nazal, ciunt, adj. (mutilat; ciung; se spune despre oamenii, animalele sau obiectele cărora le lipsește un membru sau o parte), pentru a cărui formație cf. paralelismul lui bot și bont, ciont și probabil cioc și ciung; cf. și it. cioncare (calabr. ciuncari) „a mutila”. Der. ciunti (var. ciunta), vb. (a tăia, a reteza, a amputa, a tăia crengi); ciuntitură, s. f. (acțiunea de a reteza; membru sau parte retezată); ciută, s. f. (căprioară; animal sălbatic, fiară), pe care Capida, Dacor., I, 512 și II, 550 și DAR îl derivă direct din alb. të šute „ciută”; ciutărie, s. f. (parc rezervat pentru creșterea cerbilor); ciutac (var. ciutan, ciutaș), s. m. (nume de bou); ciutit, adj. (fără coarne).

ciut, -ă, ciuți, -te, adj. – 1. Fără coarne; cu coarnele tăiate sau căzute; șut: „O rămas pă vârv de munte / La oile cele ciute”; „Cu oi șute și cu șchioape” (Papahagi, 1925: 121). 2. Cu coada tăiată. 3. Cu urechi mici. 4. Stângaci, neîndemânatic. ♦ (onom.) Șut, Șuta, Șutea, nume de familie în Maramureș. – Cf. alb. shut (DEX, MDA); termen autohton (alb. shut) (Hasdeu, Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș); creație expresivă ca și ciot și bot (DER).

ciut, -ă, adj. – Fără coarne; cu coarnele tăiate sau căzute; șut: „O rămas pă vârv de munte / La oile cele ciute” – Termen autohton (Brâncuși 1963; Rosetti 1962); Cf. alb. shut.

șut⁴, -ă, (reg.) 1. (despre mâncăruri) picant. 2. (despre capre) fără un corn.

șut², adj. – v. ciut („fără coarne”).

șut², -ă, (ciut), adj. – (ref. la animale cornute) Fără corn; ciut, ciunt; sau cu cornițe foarte mici: „Cu oi șute și cu șchioape” (Papahagi 1925: 121). – Termen autohton, cf. alb. shut (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983).

CIUT(Ă) adj. și subst. 1. Ciută fam. (Sd XVI; 17 A IV 69); Ciuta, Ion, act. 2. Ciute, Ioan, mold. (Isp III¹; RI V 56); Ciut/ea (ib.); -ești s.; -escu (Hur 91). 3. Ciuteș, B. (Ștef.) 4. Ciutelea (17 B III; Ciuleala olt., 1620 (Sd VI 464). 5. Ciuiulești s. (Sur XI). 6. Ciutica, Ion. act. 7. + -in, Ciutin, Badea (13 – 15 B 115; Ț-Rom 209); Ciutîna b. (16 A I 248). V. și Șut.