CIURUIRE², ciuruiri, s. f. Acțiunea de a ciurui² și rezultatul ei. – V. ciurui².

ciuruire² sf [At: GORJAN, H. II, 60 / V: ~răi~², ciorăire², cioroire² / Pl: ~iri / E: ciurui²] Susur.

ciuruire¹ sf [At: DA ms / V: ~răi~¹, ciorăire, cioroire¹ / Pl: ~iri / E: ciurui¹] 1 Cernere cu ciurul Si: ciuruit¹ (1). 2 (Nob) Examinare cu atenție Si: ciuruit¹ (2). 3 Găurire în mai multe locuri Si: ciuruit¹ (3). 4 (Fig) Omorâre prin producerea a numeroase răni (mai ales provocate de gloanțe) Si: ciuruit¹ (4). 5 (Ban) Cârpire a ciorapilor Si: ciuruit¹ (5). 6 Curgere (ca prin ciur) Si: ciuruit¹ (6).

CIURUIRE², ciuruiri, s. f. Acțiunea de a ciurui² și rezultatul ei. – V. ciurui².

CIURUIRE, ciuntiri, s. f. Acțiunea de a ciurui² și (mai ales) zgomotul produs. Malurile pîrăului prin preajma căruia ne strecuram erau pline de verdeață bogată; ici-colo sălcii cu frunzele pălite atîrnau nemișcate deasupra ciuruirilor de unde. SADOVEANU, O. VI 9. Din toate părțile îți lua auzul ciuntirea apelor de prin izvoară limpezi ca cristalul. GORJAN, H. II 60.

ciorăi² v vz ciurui

ciorăire² sf vz ciuruire

ciurui¹ [At: I. IONESCU, C. 122/14 / V: (Ban) ~răi¹, ciorăi¹ / Pzi: ~esc, ciurui / E: ciur¹] 1-2 vtr A (se) cerne cu ciurul. 3 vt (Fig; nob) A examina cu atenție. 4-5 vtr A (se) găuri în mai multe locuri. 6 vt (Fig) A omorî, făcând numeroase răni (mai ales de glonț). 7 vt (Înv) A cârpi ciorapi. 8 vi (D. lichide) A curge ca prin ciur. corectat(ă)

ciurui³ vt [At: ALRM II/I h. 279 / Pzi: ~esc, cirui^[1] / E: nct] (Reg) A unge un perete cu pământ.

ciurui² vi [At: LB / V: ~răi², ciorăi², cioroi², giurui / Pzi: ~esc, ciurui / E: ciur²] (Înv) A susura.

giurui² v vz ciurui

CIURUI (-uesc; pers. a 3-a: -uește și -ue) I. vb. tr. 1 A trece prin ciur, a cerne cu ciurul: ciuruia gunoiul să-i găsească banul (PANN) ¶ 2 A face găuri multe în ceva, a găuri peste tot. II. vb. intr. A curge, a țîșni ca dintr’un ciur (vorb. în spec. de ploaie, de lacrimi, etc.).

CIURUIT I. adj. 1 p. CIURUI ¶ 2 Găurit peste tot, străpuns (de gloanțe, etc.): stindarde ciuruite de gloanțe flutură’n vînt (VLAH.) ¶ 3 Ciupit de vărsat: o babă... ~ă în obraji ca un burete (DLVR.). II. sbst. Faptul de a ciurui: el sta la ~ul și datul grăunțelor la cai (GN.).

CIORĂI vb. IV v. ciurui².

CIURUI², pers. 3 ciuruie, vb. IV. Intranz. (Despre apă) A curge șiroind și producînd un zgomot caracteristic. Dădui peste Zgribincea și Huțan, cu apa ciuntind de pe dînșii, stînd jos, la umbră, pe marginea potecii și legîndu-și opincile desfăcute. HOGAȘ, M. N. 224. Apa ciuruia din țeve aurite și o lua cu năstrape și cu căușe de aur. ISPIRESCU, L. 38. – Variantă: ciorăi (EMINESCU, N. 5) vb. IV.

CIURUI¹, ciuruiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Cu privire la cereale sau la alte semințe) A trece sau a da prin ciur, a cerne cu ciurul. Cărăușii descărcau griul și unii dintre muncitori îl vînturau cu lopețile, alții îl ciuruiau în ciururi de sîrmă. DUNĂREANU, N. 27. ◊ (Cu privire la nisip sau la pietriș) Piatră c-alegea Și mi-o ciuruia: Mărunta cădea, Marea, rămînea. TEODORESCU, P. P. 38. 2. A găuri în multe locuri, a face ciur. O incursie nemțească îl ciuntise în schije de granată. POPA, V. 340. Ardă-l focu gherghef!... Mi-am ciuruit degitile cu acu. ALECSANDRI, T. I 335. Șoim vestit este Vîlcan, Suflet dres și trup vrăjit, Nici de paloșe Rănit, Nici de gloanțe Ciuruit. TEODORESCU, P. P. 554. ◊ Fig. Trec corbii... Pe cerul ciuruit de ploi. LESNEA, I. 71. Chipul lui stă alb, rece și liniștit., ca și luna, ce se dezvelește toată dintr-un nor și pare că încremenește, rotundă și frumoasă, în creștetul bolții ciuruite de stele. VLAHUȚĂ, O. A. 163.

A CIURUI ~iesc 1. tranz. 1) A trece prin ciur (pentru a curăța sau a sorta); a cerne cu ciurul. ~ secara. 2) A face să se ciuruiască. 2. intranz. (despre lichide) A curge ca prin ciur, făcând un zgomot ușor și continuu. /ciur + suf. ~ui

A SE CIURUI se ciuruie intranz. A se găuri în mai multe locuri. Sacul s-a ciuruit. /ciur + suf. ~ui

ciuruì v. a curge țișnind: apa ciuruia din țeve aurite ISP. [Din ciur! ciur! int. care imită țișnitul apei curgătoare].

ciuruì v. 1. a cerne cu ciurul; 2. a face găuri mari (de haine).

2) cĭúruĭ și (rar) -ĭésc, a -í v. intr. (d. cĭur 2; rut. čuriti, bg. čurkam, ung. csurogni, id. C. cĭucĭur, șiroĭ. țîrîĭ, țuruĭ. Bern. 1, 131). Curg șiroĭ, țuruĭ: cĭuruĭe ploaĭa. – Și șuruĭ și (Mold. Trans.) cĭórăĭ saŭ -ĭesc.

1) cĭúruĭ și -ĭésc v. tr. (d. cĭur). Găuresc ca cĭuru (cu multe găurĭ): gloanțele ĭ-aŭ cĭuruit mantaŭa. Munt. Vest. Cern pin cĭur, vorbind de grîne: puse să cĭuruĭască marfa (CL. 1910, 697).

ciuruire (găurire, curgere) s. f., g.-d. art. ciuruirii; pl. ciuruiri

ciuruire (găurire, curgere) s. f., g.-d. art. ciuruirii; pl. ciuruiri

ciuruire (găurire, scurgere) s. f., g.-d. art. ciuruirii; pl. ciuruiri

ciurui² (a ~) (a găuri, a trece prin ciur) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ciuruiesc, 3 sg. ciuruiește, imperf. 1 ciuruiam; conj. prez. 1 sg. să ciuruiesc, 3 să ciuruiască

ciurui¹ (a ~) (a curge cu zgomot) (pop.) vb., ind. prez. 3 ciuruie, imperf. 3 pl. ciuruiau; conj. prez. 3 să ciuruie

ciurui¹ (a ~) (a găuri, a trece prin ciur) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ciuruiesc, imperf. 3 sg. ciuruia; conj. prez. 3 să ciuruiască

ciurui² (a ~) (a curge cu zgomot) (pop.) vb., ind. prez. 3 ciuruie, imperf. 3 sg. ciuruia; conj. prez. 3 să ciuruie

ciurui (a se găuri, a trece prin ciur) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ciuruiesc, imperf. 3 sg. ciuruia; conj. prez. 3 sg. și pl. ciuruiască

ciurui (a curge cu zgomot) vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. ciuruie, imperf. 3 sg. ciuruia

ciurui (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ciuruiesc, conj. ciuruiască)

ciuruesc, -uiască 3 conj., -uiam 1 imp.

a ciurui la alivanti expr. (intl.) a lovi la cap.

ciurui, ciuruiesc v. t. (în sport) a înscrie multe goluri echipei adverse.