CIURUÍRE², ciuruiri, s. f. Acțiunea de a ciurui² și rezultatul ei. – V. ciurui².

ciuruíre¹ sf [At: DA ms / V: ~răí~¹, ciorăíre, cioroíre¹ / Pl: ~iri / E: ciurui¹] 1 Cernere cu ciurul Si: ciuruit¹ (1). 2 (Nob) Examinare cu atenție Si: ciuruit¹ (2). 3 Găurire în mai multe locuri Si: ciuruit¹ (3). 4 (Fig) Omorâre prin producerea a numeroase răni (mai ales provocate de gloanțe) Si: ciuruit¹ (4). 5 (Ban) Cârpire a ciorapilor Si: ciuruit¹ (5). 6 Curgere (ca prin ciur) Si: ciuruit¹ (6).

ciuruíre² sf [At: GORJAN, H. II, 60 / V: ~răí~², ciorăíre², cioroíre² / Pl: ~iri / E: ciurui²] Susur.

CIURUÍRE², ciuruiri, s. f. Acțiunea de a ciurui² și rezultatul ei. – V. ciurui².

CIURUÍRE, ciuntiri, s. f. Acțiunea de a ciurui² și (mai ales) zgomotul produs. Malurile pîrăului prin preajma căruia ne strecuram erau pline de verdeață bogată; ici-colo sălcii cu frunzele pălite atîrnau nemișcate deasupra ciuruirilor de unde. SADOVEANU, O. VI 9. Din toate părțile îți lua auzul ciuntirea apelor de prin izvoară limpezi ca cristalul. GORJAN, H. II 60.

ciorăi² v vz ciurui

ciorăíre² sf vz ciuruire

ciurui² vi [At: LB / V: ~răi², ciorăi², cioroi², giurui / Pzi: ~esc, ciurui / E: ciur²] (Înv) A susura.

ciurui¹ [At: I. IONESCU, C. 122/14 / V: (Ban) ~răi¹, ciorăi¹ / Pzi: ~esc, ciurui / E: ciur¹] 1-2 vtr A (se) cerne cu ciurul. 3 vt (Fig; nob) A examina cu atenție. 4-5 vtr A (se) găuri în mai multe locuri. 6 vt (Fig) A omorî, făcând numeroase răni (mai ales de glonț). 7 vt (Înv) A cârpi ciorapi. 8 vi (D. lichide) A curge ca prin ciur. corectată

ciurui³ vt [At: ALRM II/I h. 279 / Pzi: ~esc, cirui^[1] / E: nct] (Reg) A unge un perete cu pământ.

giurui² v vz ciurui

CIORĂÍ vb. IV v. ciurui².

CIURU͹, ciuruiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Cu privire la cereale sau la alte semințe) A trece sau a da prin ciur, a cerne cu ciurul. Cărăușii descărcau griul și unii dintre muncitori îl vînturau cu lopețile, alții îl ciuruiau în ciururi de sîrmă. DUNĂREANU, N. 27. ◊ (Cu privire la nisip sau la pietriș) Piatră c-alegea Și mi-o ciuruia: Mărunta cădea, Marea, rămînea. TEODORESCU, P. P. 38. 2. A găuri în multe locuri, a face ciur. O incursie nemțească îl ciuntise în schije de granată. POPA, V. 340. Ardă-l focu gherghef!... Mi-am ciuruit degitile cu acu. ALECSANDRI, T. I 335. Șoim vestit este Vîlcan, Suflet dres și trup vrăjit, Nici de paloșe Rănit, Nici de gloanțe Ciuruit. TEODORESCU, P.P. 554. ◊ Fig. Trec corbii... Pe cerul ciuruit de ploi. LESNEA, I. 71. Chipul lui stă alb, rece și liniștit., ca și luna, ce se dezvelește toată dintr-un nor și pare că încremenește, rotundă și frumoasă, în creștetul bolții ciuruite de stele. VLAHUȚĂ, O. A. 163.

CIURUͲ, pers. 3 ciuruie, vb. IV. Intranz. (Despre apă) A curge șiroind și producînd un zgomot caracteristic. Dădui peste Zgribincea și Huțan, cu apa ciuntind de pe dînșii, stînd jos, la umbră, pe marginea potecii și legîndu-și opincile desfăcute. HOGAȘ, M. N. 224. Apa ciuruia din țeve aurite și o lua cu năstrape și cu căușe de aur. ISPIRESCU, L. 38. – Variantă: ciorăí (EMINESCU, N. 5) vb. IV.

A CIURUÍ ~iésc 1. tranz. 1) A trece prin ciur (pentru a curăța sau a sorta); a cerne cu ciurul. ~ secara. 2) A face să se ciuruiască. 2. intranz. (despre lichide) A curge ca prin ciur, făcând un zgomot ușor și continuu. /ciur + suf. ~ui

A SE CIURUÍ se ciúruie intranz. A se găuri în mai multe locuri. Sacul s-a ciuruit. /ciur + suf. ~ui

ciuruì v. 1. a cerne cu ciurul; 2. a face găuri mari (de haine).