ciurui³ vt [At: ALRM II/I h. 279 / Pzi: ~esc, cirui^[1] / E: nct] (Reg) A unge un perete cu pământ.

ciurui¹ [At: I. IONESCU, C. 122/14 / V: (Ban) ~răi¹, ciorăi¹ / Pzi: ~esc, ciurui / E: ciur¹] 1-2 vtr A (se) cerne cu ciurul. 3 vt (Fig; nob) A examina cu atenție. 4-5 vtr A (se) găuri în mai multe locuri. 6 vt (Fig) A omorî, făcând numeroase răni (mai ales de glonț). 7 vt (Înv) A cârpi ciorapi. 8 vi (D. lichide) A curge ca prin ciur. corectat(ă)

ciurui² vi [At: LB / V: ~răi², ciorăi², cioroi², giurui / Pzi: ~esc, ciurui / E: ciur²] (Înv) A susura.

CIURUI¹, ciuruiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Cu privire la cereale sau la alte semințe) A trece sau a da prin ciur, a cerne cu ciurul. Cărăușii descărcau griul și unii dintre muncitori îl vînturau cu lopețile, alții îl ciuruiau în ciururi de sîrmă. DUNĂREANU, N. 27. ◊ (Cu privire la nisip sau la pietriș) Piatră c-alegea Și mi-o ciuruia: Mărunta cădea, Marea, rămînea. TEODORESCU, P. P. 38. 2. A găuri în multe locuri, a face ciur. O incursie nemțească îl ciuntise în schije de granată. POPA, V. 340. Ardă-l focu gherghef!... Mi-am ciuruit degitile cu acu. ALECSANDRI, T. I 335. Șoim vestit este Vîlcan, Suflet dres și trup vrăjit, Nici de paloșe Rănit, Nici de gloanțe Ciuruit. TEODORESCU, P.P. 554. ◊ Fig. Trec corbii... Pe cerul ciuruit de ploi. LESNEA, I. 71. Chipul lui stă alb, rece și liniștit., ca și luna, ce se dezvelește toată dintr-un nor și pare că încremenește, rotundă și frumoasă, în creștetul bolții ciuruite de stele. VLAHUȚĂ, O. A. 163.

CIURUI², pers. 3 ciuruie, vb. IV. Intranz. (Despre apă) A curge șiroind și producînd un zgomot caracteristic. Dădui peste Zgribincea și Huțan, cu apa ciuntind de pe dînșii, stînd jos, la umbră, pe marginea potecii și legîndu-și opincile desfăcute. HOGAȘ, M. N. 224. Apa ciuruia din țeve aurite și o lua cu năstrape și cu căușe de aur. ISPIRESCU, L. 38. – Variantă: ciorăi (EMINESCU, N. 5) vb. IV.

A SE CIURUI se ciuruie intranz. A se găuri în mai multe locuri. Sacul s-a ciuruit. /ciur + suf. ~ui

A CIURUI ~iesc 1. tranz. 1) A trece prin ciur (pentru a curăța sau a sorta); a cerne cu ciurul. ~ secara. 2) A face să se ciuruiască. 2. intranz. (despre lichide) A curge ca prin ciur, făcând un zgomot ușor și continuu. /ciur + suf. ~ui

ciuruì v. a curge țișnind: apa ciuruia din țeve aurite ISP. [Din ciur! ciur! int. care imită țișnitul apei curgătoare].

ciuruì v. 1. a cerne cu ciurul; 2. a face găuri mari (de haine).

2) cĭúruĭ și (rar) -ĭésc, a -í v. intr. (d. cĭur 2; rut. čuriti, bg. čurkam, ung. csurogni, id. C. cĭucĭur, șiroĭ. țîrîĭ, țuruĭ. Bern. 1, 131). Curg șiroĭ, țuruĭ: cĭuruĭe ploaĭa. – Și șuruĭ și (Mold. Trans.) cĭórăĭ saŭ -ĭesc.

1) cĭúruĭ și -ĭésc v. tr. (d. cĭur). Găuresc ca cĭuru (cu multe găurĭ): gloanțele ĭ-aŭ cĭuruit mantaŭa. Munt. Vest. Cern pin cĭur, vorbind de grîne: puse să cĭuruĭască marfa (CL. 1910, 697).

ciorăi² v vz ciurui

giurui² v vz ciurui

CIORĂI vb. IV v. ciurui².

ciurui¹ (a ~) (a curge cu zgomot) (pop.) vb., ind. prez. 3 ciuruie, imperf. 3 pl. ciuruiau; conj. prez. 3 să ciuruie

ciurui² (a ~) (a găuri, a trece prin ciur) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ciuruiesc, 3 sg. ciuruiește, imperf. 1 ciuruiam; conj. prez. 1 sg. să ciuruiesc, 3 să ciuruiască

ciurui¹ (a ~) (a găuri, a trece prin ciur) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ciuruiesc, imperf. 3 sg. ciuruia; conj. prez. 3 să ciuruiască

ciurui² (a ~) (a curge cu zgomot) (pop.) vb., ind. prez. 3 ciuruie, imperf. 3 sg. ciuruia; conj. prez. 3 să ciuruie

ciurui (a se găuri, a trece prin ciur) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ciuruiesc, imperf. 3 sg. ciuruia; conj. prez. 3 sg. și pl. ciuruiască

ciurui (a curge cu zgomot) vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. ciuruie, imperf. 3 sg. ciuruia

ciurui (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ciuruiesc, conj. ciuruiască)

ciuruesc, -uiască 3 conj., -uiam 1 imp.

ciurui, ciuruiesc v. t. (în sport) a înscrie multe goluri echipei adverse.

a ciurui la alivanti expr. (intl.) a lovi la cap.