ciobótă sf vz ciubotă

CIOBÓTĂ s. f. v. ciubotă.

CIOBÓTĂ s. f. v. ciubotă.

CIOBÓTĂ s. f. v. ciubotă.

ciobotă f. Mold. cismă: ciobote de piele groasă. [Rus. ČOBOTŬ].

cĭobótă f., pl. e (rut. čóbit, gen. čóbota; rus. čëboty, cĭobote de marochin, d. tăt. čabata, care vine d. pers. [de unde și turc.] čabatan, cĭobote marĭ; it. ciabatta, încălțăminte uzată, pv. sabata, fr. savate, picard chavate, sp. zapata). Mold. Cizmă, încălțămînt care acopere picĭoru pînă la genunchĭ. Fig. Iron. Om ignorant, tureatcă. (Pînă pe la 1848, maĭ toțĭ bărbațiĭ purtaŭ cĭobote. Azĭ poartă maĭ mult țăraniĭ, jidaniĭ bătrînĭ, soldațiĭ călărĭ și maĭ rar ceĭ pe jos. În Ungaria și părțile vecine eĭ, poartă și țărancele. Orășeniĭ poartă ghete, pe care le vîră în galoșĭ cînd e noroĭ și în șoșonĭ cînd e zăpadă saŭ numaĭ ger). În Mold. nord. cibotă și cĭubótă. În Munt. cĭoboată, cizmă saŭ gheată grosolană.

ciubótă sf [At: DA / V: (reg) cioboátă, ciob~, ~boátă / Pl: ~te / E: ucr чoбoть] (Reg) 1 Cizmă. 2 Gheată. 3 (Îe) A fi prost ca o ~ A fi foarte prost. 4 (Fig) Om prost. 5 (Înv) Taxă percepută de slujitorii domnești de la împricinați, când erau obligați să se deplaseze până acasă la aceștia.

CIOBOÁTĂ s. f. v. ciubotă.

CIUBÓTĂ, ciubote, s. f. 1. (Reg.) Cizmă; gheată. ◊ Expr. Prost ca o ciubotă = foarte prost. ♦ Fig. Om prost. 2. Taxă pentru uzura ciubotelor, percepută în trecut de slujitorii domnești de la împricinați, când erau obligați să se deplaseze acasă la aceștia. [Var.: ciobótă, cioboátă s. f.] – Din ucr. čoboty.

CIOBOÁTĂ s. f. v. ciubotă.

CIUBÓTĂ, ciubote, s. f. 1. (Reg.) Cizmă; gheată. ◊ Expr. Prost ca o ciubotă = foarte prost. ♦ Fig. Om prost. 2. Taxă percepută în trecut de slujitorii domnești de la împricinați, când erau obligați să se deplaseze până acasă la aceștia. [Var.: ciobótă, cioboátă s. f.] – Din ucr. čoboty.

CIOBOÁTĂ s. f. v. ciubotă.

CIUBÓTĂ, ciubote, s. f. (Mold.) Cizmă. Cu ciubote mari și ude Stau la masă vînătorii. TOPÎRCEANU, M. 28. Văzînd eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am șterpelit-o de-acasă numai cu beșica cea de porc, nu cumva să-mi ia tata ciubotele și să rămîn de rușine înaintea tovarășilor. CREANGĂ, A. 41. – Variantă: ciobótă (VLAHUȚĂ, O. A. II1 81), cioboátă (ODOBESCU, S. A. 84) s. f.

ciubótă (reg.) s. f., g.-d. art. ciubótei; pl. ciubóte

ciubótă s. f., pl. ciubóte

CIUBÓTĂ s. v. cizmă, gheată.

ciubótă (ciubóte), s. f. – 1. Gheată, cizmă. – 2. (Înv.) Butuc în care se prindeau picioarele deținuților. – 3. (Pl., înv.) Indemnizație de transport care se plătea de obicei portăreilor care aduceau înștiințări. – Var. ci(o)botă (și der.). Tc. çabata (de unde și it. ciabatta, fr. savate, sp. zapato) intrat prin filieră pol. czobot, rus. cobot (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 51; DAR). Dicționarele nu înregistrează sensul 2, pe care DAR îl confundă cu 3, în ciuda ex. pe care îl dă în continuare. Der. ciubotar, s. m. (cizmar); ciubotăraș, s. m. (insectă, Telephorus fuscus); ciubotăreasă, s. f. (nevastă de cizmar); ciubotăresc, adj. (cizmăresc); ciubotărie, s. f. (cizmărie); ciuboțică, s. f. (primulă, Primula officinalis), în general numită ciuboțica-cucului; ciuboti, vb. (înv., a amenda).

CIUBÓTĂ ~e f. 1) pop. Obiect de încălțăminte cu carâmbul înalt până la genunchi; cizmă. ◊ Fiecare știe unde-l strânge ~a fiecare își cunoaște nevoile sau defectele proprii. 2) (în Moldova medievală) Taxă percepută de slujitorii domnești de la împricinați pentru uzura încălțămintei, în legătură cu deplasarea lor până la aceștia acasă. /<ucr. țoboty

cĭubótă, V. cĭobotă.

CIOBOTĂ subst. 1. Ciobotea act. 2. Compus, Ciobote-noi, Manta, mold. (Sd VII 58). 3. Ciobot/aru și -ărașu fam. act.