CĂSCA, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nicio treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, ca semn de oboseală, plictiseală sau somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare.

căsca [At: TETRAEV. (1574), 251 / Pzi: casc / E: ml cascare] 1 vt A deschide gura (pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc.) 2 vt (Îe) A ~ gura A privi cu interes (sau cu mirare, cu curiozitate naivă). 3 vt (Îae) A umbla pe ici, pe colo, pierzând vremea. 4 vt (Îae) A dezvălui un secret (fără a avea o intenție rea). 5 vt (Îe) A ~ ochii A deschide ochii tare, mai ales de mirare Si: (pop) a se holba, a se zgăi, (îrg) a se bleojdi. 6 vt (Îae; pex) A fi (foarte) atent. 7-8 vt (Îc) Cască-gură (sau gură-cască) Persoană care (stă absentă și) nu înțelege ce se întâmplă (sau ce se discută) în jurul ei. 9 vt (Îae) Persoană dezinteresată Si: căscăund (1). 10 vi A deschide gura mare printr-o inspirație adâncă, urmată de o expirație prelungită, trădând prin acest gest starea (de oboseală, plictiseală dar, mai ales, de somnolență) în care se află o ființă Si: a ușta. 11 vr (D. o ușă, o fereastră etc.) A se întredeschide Si: a se crăpa. 12 vi (Îvr; d. oameni) A striga. 13 vi (Înv) A râvni. 14 vi (Înv) A tinde (spre ceva). 15 vr (D. obiecte) A se crăpa. 16 vr (D. nuci) A plesni. 17 vr (Fig; îe) A se ~ o prăpastie (între două persoane sau grupuri) A se produce o dezbinare.

CĂSCA, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nici o treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, trădând oboseală, plictiseală și mai ales somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare.

CĂSCA, casc, vb. I. 1. Tranz. (Cu complementul «gura») A deschide gura spre a vorbi, spre a striga, spre a lua mîncarea etc. Fetele căscară gura să răspundă, dar muma lor le luă vorba din gură. RETEGANTUL, P. II. [Dracul] cască o gură cît o șură și, cînd chiuie o dată, se cutremură pămîntul. CREANGĂ, P. 54. ◊ Fig. Geamurile sparte căscau guri negre în pereți. REBREA NU, R. II 200. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare, cu curiozitate naivă (de obicei stînd cu gura deschisă), a privi prostește; p. ext. a umbla fără nici o treabă, a pierde vremea; a tăia frunză la cîini. Ziulița îndelungată sade numai și mănîncă și cască gura după cei drumari, că numai a se găti știe. RETEGANUL, P. I 51. Căscase gura și bleojdise ochii la cele ce spunea vînătorul. ISPIRESCU, L. 141. Mai șede el cît șede, de cască gura prin tîrg, și-apoi își ia tălpășița spre casă. CREANGĂ, P., 44. Oamenii căscau ironic gura cînd îl vedeau. EMINESCU, N. 42. Lălîii cască gura la mărfurile expuse prin magazine. NEGRUZZI, S. I 329. 2. Intranz. (Despre oameni și animale) A deschide gura mare printr-o mișcare reflexă de inspirare adîncă, urmată de o expirație prelungiră și adesea zgomotoasă, trădînd oboseală, plictiseală sau, mai ales, nevoie de somn. Poate că trăisem încă într-această lume mare Ce mă face ca să sufăr, ca să rid sau ca să casc. MACEDONSKI, O. I 70. Ei se sculară, apoi începură a se-ntinde și a căsca. ISPIRESCU, L. 202. Ca...a...sc toată ziulica și do...o...rm toată nopticica. ALECSANDRI, T. 899. ◊ Tranz. (Cu complementul «gura»; rar) Dimineața... Stan se scoală, întinzîndu-se și căscînd o gură de gîndeai că vrea să-i soarbă. RETEGANUL, P. IV 19. 3. Tranz. (Familiar, cu complementul «ochii») A deschide tare ochii (mai ales de mirare) spre a vedea mai bine; a se holba, a se zgîi. Căscai ochii ca la un spectacol cum nu mai văzuseși pînă atunci. PAS, Z. I 211. Brîncovene Constantin... Cască ochii-a te uita De-ți cunoști tu pielea ta. ALECSANDRI, P. P. 212. 4. Refl. (Despre obiecte care prezintă o deschizătură) A se deschide (nu de tot); a se crăpa. Prăpastia se cască în adîncime. ▭ O gură neagră de gîrlici se căsca în coasta clădirii. SADOVEANU, O. VII 52. ◊ Fig. Au încercat istoricii literari... ca și istoricii propriu-ziși, să afirme că ei fac istoria de dragul istoriei... Între declarațiile programatice și aplicarea lor în practică s-a căscat însă o prăpastie. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 126, 3/1.

CĂSCA, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura spre a vorbi, spre a striga, spre a lua mîncarea etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare, cu curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nici o treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgîi. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare reflexă de inspirare adîncă, urmată de o expirație prelungită, trădînd oboseală, plictiseală și mai ales somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin), a se crăpa (4). – Lat. *cascare.

A CĂSCA casc 1. tranz. (gura) A desface despreunând buzele și fălcile (pentru a mânca, a vorbi etc.); a deschide. ◊ ~ gura (la ceva sau la cineva) a) a privi cu curiozitate sau mirare naivă la ceva sau la cineva; b) a umbla fără nici o treabă (uitându-se în toate părțile). ~ ochii a) a face ochi mari (de mirare, de spaimă etc.); a se holba; b) a băga de seamă; a fi atent. Cască-gură (sau gură-cască) calificativ atribuit unei persoane care umblă fără nici un rost. 2. intranz. A deschide larg gura printr-o mișcare reflexă, inspirând adânc și expirând prelung (din cauza somnului, oboselii etc.). /<lat. cascare

A SE CĂSCA se cască intranz. (despre obiecte) A forma crăpături, lăsând să se vadă în interior. /<lat. cascare

căscà v. 1. a deschide tare gura (de oboseală sau de urît); 2. a deschide tare ochii; 3. a întredeschide: a căsca ușa. [Lat. vulg. *CASCARE (din gr. hásko)].

CASCĂ-GURĂ s. m. și f. v. gură-cască.

CĂSCAT², -Ă, căscați, -te, adj. 1. (Despre oameni, ironic) Care stă cu gura deschisă, privind neatent; nătăfleț. Măi, dar căscat mai ești! ◊ (Mai ales în expr.) Gură-căscată = gură-cască. Văd niște guri-căscate uitîndu-se la mine și nu-mi pot da seama de ce vă mirați așa. CREANGĂ, P. 243. A rămîne (sau a sta, a privi etc.) cu gura căscată = a fi mirat, buimăcit sau înșelat în așteptările sale. Vasile o privea [pe bătrînă] cu gura căscată. DUMITRIU, N. 253. Toți rămaseră cu gurile căscate și cu ochii după minge. BUJOR, S. 11. Rămăsesem încremenit cu ochii holbați, cu gura căscată, căci nu înțelegeam nimic. NEGRUZZI, S. 1 6. 2. (Despre ochi) Holbat, zgîit. Ușa se deschise și Geambașu ieși în prag. Era cu ochii căscați, cu gura deschisă. DUMITRIU, N. 64. 3. (Despre cavități) Care are o deschidere mare, larg deschis. Familia răposatului Drarea.. nu prevedea groapa ce sta căscată dinainte-i. ODOBESCU, 3. I 86. ◊ (În comparații) Ochii ei, un hău căscat. EMINESCU, N. 7.

GURĂ-CASCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564.

CASCĂ-GURĂ s. m. Gură-cască.

cască-gură m. cel ce și pierde timpul privind la tot ce întâlnește.

gură-cască m. V. cască-gură.

casc, a căscá v. intr. (lat. cascare, d. vgr. hásko, casc, rudă cu lat. hiscere, a se căsca, a se crăpa; sard. cascare, V. dehiscent). Răsuflu adînc deschizînd convulsiv gura (de plictiseală saŭ de osteneală). Doresc, mă lăcomesc (Vechĭ): cască să cuprindă averea altuĭa. V. tr. Deschid (puțin): a căsca ușa. Iron. A căsca ochiĭ, a holba ochiĭ, a privi mirat orĭ atent. A căsca gura, a perde timpu privind.

cáscă-gúră, V. gură-cască.

gură-cáscă și (maĭ rar) cască-gúră m., gen. al luĭ. Fam. Prost, bleg. – Se poate zice și o gură-cască (despre o femeĭe).

căsca (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 cască; conj. prez. 1 sg. să casc, 3 să caște; imper. 2 sg. afirm. cască

căsca (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 cască; conj. prez. 3 să caște

căsca vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 sg. și pl. cască; conj. prez. 3 sg. și pl. caște

!cască-gură (pop.) s. m. și f., g.-d. art. lui cască-gură; pl. cască-gură

!gură-cască (persoană) (pop., fam.) s. m. și f., g.-d. art. lui gură-cască; pl. gură-cască

cască-gură s. m. și f., g.-d. lui cască-gură; pl. cască-gură

!gură-cască (persoană) (pop., fam.) s. m. și f., g.-d. lui gură-cască; pl. gură-cască

cască-gură s. m.

gură-cască (epitet) s. m. și f.

gură-căscată (epitet; bot. ) s. f.

gură-cască

casc, caști 2, caște 3 conj.

gură-cască invar.

CĂSCA vb. 1. v. deschide. 2. v. holba. 3. v. întredeschide. 4. a se adânci, a se deschide, (rar) a se scobi. (În fața noastră se ~ o peșteră.)

CĂSCA vb. 1. a deschide, a desface. (~ gura.) 2. a (se) bulbuca, a (se) holba, a (se) mări, a (se) umfla, a (se) zgîi, (pop. și fam.) a (se) beli, a (se) bleojdi, (pop.) a (se) boboșa, a (se) bolboșa, (reg.) a (se) boldi, a (se) bolovăni, (Transilv.) a (se) zgăura, (Ban.) a (se) zgîmboia. (~ ochii.) 3. a (se) crăpa, a (se) intredeschide. (S-a ~ ușa.) 4. a se adînci, a se deschide, (rar) a se scobi. (În fața noastră se ~ o peșteră.)

CASCĂ-GURĂ s. gură-cască, gură-căscată, (pop.) căscăund. (E un ~.)

CASCĂ-GURĂ s. gură-cască, gură-căscată, (pop.) căscăund. (E un ~.)

căsca (casc, căscat), vb. – 1. A deschide gura. – 2. A deschide mult (gura, ochii etc.). – 3. A deschide gura mare, trădînd oboseală, plictiseală, somn. – Mr. cascu, (hascu), megl. casc, (hasc). Lat. *cascare, din gr. χάσϰω (Candrea, Rom., XXXI, 304; Meyer, Alb. St., IV, 123; Pușcariu 306; Candrea-Dens., 282; REW 1733; DAR); cf. sard. kaskare (Wagner 111), it. cascaggine. Este cuvînt general folosit (ALR, I, 86 și II, 23). Var. din mr. și megl. provine direct din ngr. – Der. căscări, vb. (rar, a căsca 3); căscat, adj. (deschis, răscrăcănat; căscat, holbat); căscat, s. n. (faptul de a căsca); căscătură, s. f. (căscat); cascotă (var. cașcotă), s. f. (se spune atunci cînd nu există nimic de mîncare), formație umoristică, alcătuită cu ajutorul unui suf. care pare ngr.; căscăund, adj. (căscat, tont), formație curioasă, fără îndoială în loc de *căscăun, cu un suf. expresiv ca în bărzăun, gărgăun, și care se consideră nejustificat der. de la un lat. *cascabundus (Candrea, Rom., XXXI, 305; Tiktin; Pușcariu 307; Candrea-Dens., 283; REW 1732; Rosetti, I, 164).

CĂSCA vb. 1. Cască, Preda (Gorj 179) 2. Cascul (Glos); Căscul/escu, A., mold. act.; -ești fam. (Gorj 179). 3. Prob. Cascoi b., munt. (Glos); Cascoe m-te (Mus); – N. (C Ștef); – Onică (17 A II 111); – din Casco/ești (16 A III 292); -ești s. (Dm). 4. Cosco n. act. identificat de M. Costăchescu cu Cascoe (Dm); v. și Cosea.

gură-cască s. m., s. f. persoană distrată / uitucă.