cănunt a vz cărunt

cărunt, ~ă [At: VARLAAM, C. 86 / V: (reg) cănunt / Pl: ~nți, ~e / E: ml canutus] 1 a (D. păr, barbă, mustață) Care a început să albească Si: alb, albit. 2 a (D. oameni) Care are fire de păr alb. 3 a (Înv; poetic) Bătrân. 4 a (Înv; poetic) Vechi. 5 sm Rasă de câine (cu părul cenușiu).

cărunta vi [At: DA / Pzi: ~tez / E: cărunți css] (Înv) A încărunți.

cărunti vi vz cărunți

cărunți v [At: DA / Pzi: ~țesc / E: cărunt] (Înv) A încărunți.

cărunție sf [At: TDRG / Pl: ~ii / E: cărunt + -ie] (Rar) 1-3 Căruntețe (1-3).

încărunți vi [At: GORJAN, H. IV, 121 / Pzi: ~țesc / E: în- + cărunt] 1 (D. păr) A deveni cărunt. 2 (D. persoane) A începe să albească la păr. 3 (Pex; d. persoane) A îmbătrâni.

CĂRUNT adj. 1 Cu părul pe jumătate alb de bătrînețe ¶ 2 Ⓕ Străvechiu, bătrîn: Șapte codri mari cărunți ALECS.; s’au cam mai dus cu dînsa prin munți cărunți în pustie SB. [lat. canutus].

CĂRUNȚI, ÎNCĂRUNȚI (-țesc) l. vb. tr. A face cărunt, a albi (părul): aburi groși ce-i cărunțesc părul și genele DLVR.. II. vb. intr. A deveni cărunt, a i se albi părul; a îmbătrîni: părul ei începuse a cărunți ODOB.; s’au strecurat mulți ani de atunci..., încît am avut timpul să încărunțesc GN.; Ⓕ: cerul încărunți de nouri EMIN..

CĂRUNT, -Ă, cărunți, -te, adj. (Despre păr, barbă, mustăți) Care a început să albească din cauza bătrîneții, jumătate alb, albit. Și-a mîngîiat mustățile lungi, cărunte, și a rîs. SADOVEANU, M. C. 55. Lupu Chirițoiu, cel mai bătrîn dintre toți, cu pletele crescute pînă pe umeri și cărunte ca un fuior de cînepă melițată. REBREANU, R. I 131. Clipind din genele cărunte, începe-a povesti moșneagul. GOGA, P. 24. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. ◊ (Despre persoane) Care are fire albe în păr, în barbă sau în mustăți. Cărunt eu?... Știi că te găsesc nostim? ALECSANDRI, T. I 398. ◊ Fig. (Despre munți, stînci) Cenușiu. Visînd cu doina tristă a voinicului de munte, Visul apelor adînce și a stîncelor cărunte. EMINESCU, O. I 35. Iată zîna munților, Munților cărunților. ALECSANDRI, P. I 95.

CĂRUNTA vb. I v. încărunți.

CĂRUNȚI vb. IV v. încărunți.

CĂRUNȚIE s. f. (Rar) Căruntețe. Era un uriaș cu ochi albaștri și părul intrat în cărunție. SADOVEANU, N. F. 109.

ÎNCĂRUNȚI, încărunțesc, vb. IV. Intranz. (Despre păr) A deveni cărunt, a începe sa albească; (despre persoane) a începe să albească la păr, p. ext. a îmbătrîni. Începe a se săpa o cută pe față, prinde a încărunți părul, tremură o mînă. SADOVEANU, E. 143. ◊ (Poetic) Ceriul încărunți de nouri, vîntul începu a geme. EMINESCU, N. 10. ◊ Tranz. Grijile l-au încărunțit înainte de vreme. – Variante: (învechit) cărunta, căruntez (NEGRUZZI, S. III 271), vb. I, cărunți (SAHIA, N. 59, ALECSANDRI, T. 1484, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 323) vb. IV.

CĂRUNT, -Ă, cărunți, -te adj. (Despre păr, barbă, mustață) Care a început să albească, albit. ♦ (Despre oameni) Care are (fire de) păr alb. – Lat. canutus.

CĂRUNȚA vb. I. v. încărunți.

CĂRUNȚI vb. IV. v. încărunți.

CĂRUNȚIE s. f. (Rar) Căruntețe. – Din cărunt + suf. -ie.

CĂRUNT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre păr) Care a început să albească; sur. 2) (despre oameni) Care are fire albe în păr; sur. ◊ Munți ~ți munți cu vârfurile înzăpezite. /<lat. canutus

A ÎNCĂRUNȚI ~esc 1. intranz. A deveni cărunt; a însuri. ~it înainte de vreme. 2. tranz. (ființe) A face să devină cărunt; a însuri. /în + cărunt

cărunt a. 1. de o coloare între alb și negru; 2. cu totul alb de bătrânețe: cap cărunt; 3. acoperit de zăpadă: visul apelor adânce și a stâncilor cărunte EM. [Lat. *CANUTUS, din CANUS, cărunt].

cărunțì v. a (se) face cărunt, a începe părul s’albească.

cărúnt, -ă adj. (lat. canútus, ca mărunt d. minutus; it. canuto, fr. chenu). Cam albit, pe jumătate alb de bătrîneță: om, păr cărunt. Fig. Acoperit de zăpadă: munțĭ cărunțĭ.

cărunțésc și încărunțésc v. intr. Devin cărunt. V. tr. Fac cărunt: m’aŭ încărunțit suferințele.

încărunțésc, V. cărunțesc.

cărunt adj. m., pl. cărunți; f. căruntă, pl. cărunte

cărunție (rar) s. f., art. cărunția, g.-d. cărunții, art. cărunției

încărunți (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. încărunțesc, 3 sg. încărunțește, imperf. 1 încărunțeam; conj. prez. 1 sg. să încărunțesc, 3 să încărunțească

cărunt adj. m., pl. cărunți; f. căruntă, pl. cărunte

cărunție (rar) s. f., art. cărunția, g.-d. cărunții, art. cărunției

încărunți (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. încărunțesc, imperf. 3 sg. încărunțea; conj. prez. 3 să încărunțească

cărunt adj. m., pl. cărunți; f. sg. căruntă, pl. cărunte

cărunți vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărunțesc, imperf. 3 sg. cărunțea; conj. prez. 3 sg. și pl. cărunțească

cărunție s. f., art. cărunția, g.-d. cărunții, art. cărunției

încărunți vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. încărunțesc, imperf. 3 sg. încărunțea; conj. prez. 3 sg. și pl. încărunțească

cărunța (= cărunți) vb., ind. prez. pers. 1 sg. cărunțez

cărunt (căruntă), adj. – Cu părul alb. – Mr. cănut. Lat. canūtus (Cipariu, Gram., 91; Pușcariu 301; Candrea-Dens., 274; REW 1622; DAR); cf. it. canuto, fr. chenu, prov., cat. canut, sp. canudo. Este cuvînt general cunoscut (ALR, 65). Der. cărunțiu, adj. (cărunt); căruntețe, s. f. (cărunțeală; bătrînețe; albeață); cărunțeală, căruntate, s. f. (rar, faptul de a fi cărunt); încărunți, vb. (a albi; a îmbătrîni). Din rom., ngr. ϰανούτον (Meyer, Neugr. St., II, 75).

CĂRUNT subst. 1. – V. (Sur XX); -ul, cca 1500 munt. (Acte Sc); 2. Cărunții fam., moșneni, 1797 (Vieri 70); – sau Cărunteștii s. disp. (Acte Sc.), după moșul Căruntul.

CĂRUNT adj. v. bătrân, străvechi, vechi.

CĂRUNT adj. încărunțit, sur, (pop.) înspicat, (reg.) sein, siv, (prin Olt. și Munt.) spicat, (fig.) nins. (Om cu părul ~.)

CĂRUNȚI vb. v. încărunți.

CĂRUNȚIE s. v. caniție, căruntețe, cărunțeală.

ÎNCĂRUNȚI vb. 1. (pop.) a suri, (înv.) a însuri. (I-a ~ părul.) 2. a albi, a cărunți. (Ce tare ai ~!)

cărunt adj. v. BĂTRÎN. STRĂVECHI. VECHI.

CĂRUNT adj. sur, (pop.) înspicat, (reg.) sein, siv, (prin Olt. și Munt.) spicat, (fig.) nins. (Om cu părul ~.)

CĂRUNȚI vb. a albi, a încărunți. (A ~ mult.)

cărunție s. v. CANIȚIE. CĂRUNTEȚE. CĂRUNȚEALĂ.

ÎNCĂRUNȚI vb. 1. (pop.) a suri, (înv.) a însuri. (I-a ~ părul.) 2. a albi, a cărunți. (Ce tare ai ~!)

cărunți, cărunțesc, v.i. (înv.; pop.) A încărunți; a albi. – Din cărunt (DEX).

cărunți, cărunțesc, vb. intranz. – (înv.; pop.) A încărunți (ALRRM, 1969: 18); a albi. – Din cărunt (< lat. canutus, din canus „cărunt, alb”) (DEX).