Bucur m. păstor legendar cu care tradițiunea pune în legătură întemeierea Bucureștilor.

búcur, a -á v. tr. (alb. bukuronĭ, a înfrumuseța, bukură, frumos). Aduc bucurie: vă aduc o veste care vă va bucura, vă voĭ bucura pe toțĭ c’o veste bună. V. refl. Simt bucurie: s’a bucurat de vestea bună. Îmi arăt bucuria: să bem și să ne bucurăm! Mă folosesc, am, posed (după fr. se réjouir): se bucură de o bună sănătate, reputațiune. A te bucura la, a rîvni la, a te bucura să poțĭ ocupa (apuca): nu te bucura la bĭata luĭ căsuță, ci ĭartă-ĭ datoria! Fals se bucură de o sănătate zdruncinată orĭ asta mă bucură (după germ. das freut mich). Corect: are o sănătate zdruncinată, o urîtă reputațiune și mă bucur de asta. – În Trans. și îmbucur: pe toțĭ ĭ-a îmbucurat, toți s’aŭ îmbucurat.

BUCURA, bucur, vb. I. Refl. 1. A simți bucurie, a fi cuprins de bucurie; (înv.) a se îmbucura. ♦ Tranz. A produce cuiva o bucurie, o satisfacție. 2. A dispune de..., a avea la îndemână. ♦ A fi foarte căutat, a provoca interes. 3. (Peior.) A râvni la...; a încerca să profite de... – Cf. alb. bukur.

bucura [At: BIBLIA (1688), 143/92 / Pzi: bucur / E: cf alb bukuron] 1 vt A face cuiva o bucurie Si: a înveseli. 2 vt A ferici pe cineva. 3 vt (Copț „cu”) A face cuiva un bine. 4 vt (Copț „cu”) A recompensa pe cineva. 5 vt (Copț „cu”) A face cuiva un dar. 6 vt A încuraja pe cineva Cf a liniști. 7 vr (Copț „de”) A încerca sentimentul de bucurie. 8 vr (Copț „de” și „din”) A avea parte de cineva (sau de ceva) drag. 9 vr A găsi plăcere în ceva. 10 vr (Copț „la”) A râvni ceva. 11 vr A fi foarte căutat, provocând interes.

bucura vb. I. 1 refl. (în opoz. cu „întrista”; urmat de determ. introduse prin prep. „de” sau conj. „că”) A avea sentimentul de împlinire sufletească și mulțumire; a fi cuprins de bucurie. ♦ A simți bucurie pentru ceva sau pentru cineva. Sătenii se bucurau pentru ea (AGÂR). ♦ (tr.) A produce cuiva o bucurie, o satisfacție. Am alergat s-o bucur pe mama. 2 refl. A se delecta. Să ne bucurăm de vinul acesta. 3 refl. (urmat de determ. introduse prin prep. „de”) A dispune de un bun material sau spiritual, a avea la îndemînă, a se putea folosi de...; a poseda. Imigranții se bucură de aceleași drepturi. ♦ A beneficia de... El se bucură de multă apreciere ◊ Expr. A se bucura de credit de la cineva v. credit. 4 refl. A fi foarte căutat, provocînd interes. Cartea se bucură de succes. 5 refl. (peior.; constr. cu prep. „la”) A rîvni la ceva. ♦ A încerca să profite (prin abuz) de ceva. S-a bucurat la banii copilului. • prez.ind. bucur. /cuv. autoh.; cf. alb. bukur.

BUCURA (-ur) I. vb. tr. 1 A aduce bucurie, a umplea de bucurie: am alergat s’o bucur anunțîn-du-i vizita d-voastră (ALECS.); aci te bucură, aci te scutură (ZNN.). II. vb. refl. 1 A se umple de bucurie: se bucură din tot sulletul lui și mulțumi Iui Dumnezeu (ISP.) ¶ 2 A-și găsi plăcerea în ceva, a răvni la ceva, a umbla să capete ceva: m’am bucurat la avere și la vai de păcatele mele (ZNN.) ¶ 3 A avea parte de ceva; a avea ceva ce-i aduce folos, a poseda: ne bucurăm astăzi de cea mai absolută libertate de cugetare (I. -GH.) [comp. alb. bukuron].

CARPE DIEM (lat.) (Horațiu, Ode) = Bucură-te de ziua de azi. Deviza omului care nu se îngrijește de ziua de mîine.

BUCURA, bucur, vb. I. Refl. 1. A simți bucurie, a fi cuprins de bucurie; a se îmbucura. ♦ Tranz. A produce cuiva o bucurie, o satisfacție. 2. A dispune de..., a avea la îndemână. ♦ A fi foarte căutat, a provoca interes. 3. (Peior.) A râvni la...; a încerca să profite de... – Cf. alb. bukur.

BUCURA, bucur, vb. I. Refl. 1. (În opoziție cu întrista, uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau conj. «că») A simți bucurie, a fi cuprins de bucurie. Se bucura mama că-i veneau neamurile. STANCU, D. 5. [Colțun] mă privea cu ochii punctați de lumină și se bucura. SADOVEANU, N. F. 24. Se bucură de frumusețea florilor. ISPIRESCU, L. 8. Toderică... se bucură că-i veniră musafiri. NEGRUZZI, S. I 82. Și prea mult m-oi bucura Cu mine de-ți ospăta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 493. ◊ (Cu complement intern) Părinții, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare. CREANGĂ, P. 86. ◊ (Poetic) Se bucură pomii de floare. DEMETRESCU, O. 79. ◊ Tranz. A face sau a procura cuiva o bucurie, o satisfacție. Mulțumim de cinstire, care, dacă venea altă dată, ne-ar fi bucurat tare mult. PAS, L. I 109. Am alergat [la mama] s-o bucur anunțîndu-i vizita d-voastră. ALECSANDRI, T. 1306. 2. A se desfăta, a petrece. Și se chefuiră și se bucurară. ISPIRESCU, L. 41. 3. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A dispune (de un bun material sau spiritual), a avea la îndemînă, a se putea folosi de...; a poseda. Minoritățile naționale din Republica Populară Romînă se bucură de deplină egalitate în drepturi cu poporul romîn. CONST. R.P.R. 6. ♦ A fi foarte căutat, a provoca interes, a atrage o afluență mare. Lecțiile de limba rusă prin radio se bucură de un mare număr de ascultători. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 343, 2/2. 4. (Peiorativ, urmat de determinări introduse prin prep. «la») A rîvni la ceva, a umbla după ceva. Se bucură la zestre. PANN, P. V. II 128. Mă-nsurai să iau muiere, Mă bucurai la avere. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 181. Mă bucurai la avere... La avere, la argint, La un bou de priponit. TEODORESCU, P. P. 272. ♦ A încerca să profite prin abuz de un lucru sau de pe urma unui lucru. S-a bucurat la munca mea. Se bucură la banul văduvei.

BUCURA, bucur, vb. I. Refl. 1. A simți bucurie, a fi cuprins de bucurie. ♦ Tranz. A produce cuiva o bucurie, o satisfacție. 2. A se desfăta, a petrece. 3. A dispune de..., a avea la îndemînă. ♦ A fi foarte căutat, a provoca interes. 4. (Peior.) A rîvni la...; a încerca să profite. – Comp. alb. bukuron’.

A SE BUCURA mă bucur intranz. 1) A fi cuprins de bucurie; a avea bucurie. 2) A manifesta bucurie; a-și arăta bucuria. 3) A dispune trăgând foloase, a avea parte; a beneficia. ~ de drepturi. ~ de libertate. /Cuv. autoht.

A BUCURA bucur tranz. A face să se bucure. /Cuv. autoht.

bucurà v. 1. a simți o plăcere vie, a fi tare mulțumit; a se bucura din toată inima; 2. a-și manifesta sentimentul de plăcere, a petrece: să bem și să ne bucurăm; 3. a se folosi, a avea: el se bucură de o deplină sănătate; 4. a face să simtă plăcere, a mulțumi: știrea nu ne bucură. [Albanez BUKURĂ, frumos, BUKURONĬ, a împodobi: calitatea fizicului trecu asupra moralului (cf. bucuros, foarte mulțumit, vesel)].

bucura (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. bucur, 3 bucură; conj. prez. 1 sg. să bucur, 3 să bucure (și: a se bucura de)

bucura (a ~) vb., ind. prez. 3 bucură

bucura vb., ind. prez. 1 sg. bucur, 3 sg. și pl. bucură

bucura (bucur, at), vb. – 1. A încînta, a desfăta. – 2. (Refl.) A simți bucurie. – 3. A dispune (cu prep. de). – 4. A încerca, a căuta (cu prep. la). – Mr., megl. bucur(are). Lat. *vocŭlāre, „a striga”, de la vocŭla, „voce”. Semantismul se explică în lumina indicației lui Varrón, V, 5, 68: „iubilare est rustica voce inclamare”. Această observație dovedește că în lat. pop. , a existat o confuzie între ideea de „a striga” și cea de „a se bucura”, astfel încît trebuie să presupunem că aceeași confuzie s-a presupus într-un sens contrar lui iubilare, în lat. *voculare. Chiar dacă această explicație este suficientă în sine, este posibilă și o confuzie populară a lui *vocŭlāre, cu *bacchŭlāre, de la bacchāri, „a fi transportat de încîntare bahică”, și de aici „a fi beat de bucurie, a jubila” (cf. Cicero, Cat., I, 26; quanta in voluptate bacchabere). Cuvîntul rom. pare a coincide cu alb. bukuri „frumusețe” bukuroń „a înfrumuseța”, bukurë „frumos”. Mulți cercetători cred că alb. a fost sursa cuvîntului rom. (cf. Cihac, II, 715; Philippide, II, 701; Pascu, II, 218), în ciuda dificultății semantice; pentru alții (Miklosich, Slaw. Elem., 9; Rosetti, II, 112), coicidența cu alb. indică doar un etimon comun. Cel mai probabil este să fie vorba de o întîlnire cauzală, și că alb. bukurë „frumos” depinde de tc. bukur „parfum”. După opinia greșită a lui Cipariu, Arhiv., 409 bucura s-ar explica plecîndu-se de la pulcher, iar după Crețu 309, pe baza lat. *avuculare. În sfîrșit, numele propriu de persoană Bucur (› București), nu pare a avea legătură cu bucura; este poate un rest al unei terminologii pastorale dispărute, bazate pe lat. buculus (› fr. bugle). Der. bucurie, s. f. (veselie, plăcere, satisfacție); bucuros, adj. (vesel, mulțumit, satisfăcut, bine dispus); îmbucura, vb. (Trans. și Bucov., a bucura); îmbucurător, adj. (satisfăcut, mulțumitor).

BUCUR, Marin (n. 1929, Podul Rizii, jud. Dîmbovița), istoric literar român. Monografii („Ov. Densusianu”, „C.A. Rosetti”), editări de documente, restituiri eminesciene și caragialiene; versuri („La apa Vavilonului”). Editor al „Caietelor Eminescu”.

BUCUR, Ionel (1930-1976, n. sat Podul Rizii, jud. Dîmbovița), matematician român. Prof. univ. la București. Contribuții în domeniul topologiei și geometriei algebrice, al teoriei numerelor și categoriilor, precum și al algebrei omologice.

BUCUR n. vechiu < vb. a bucura și subst. bucurie, cf. alb. bucurë „frumos”. Pentru vechimea și răspîndirea numelui Bucur v. N. Drăganu op. cit., 208, 284 nr. 2 etc. I. 1. Bucur (Mori 6); – vlah din Serbia (DR IV); – eponimul capitalei și al multor sate cu numele Bucur/ești, -eni, -escu. 2. Maritale: Bucur/oaia s.; -easă, R., olt. (Sur VI). 3. Matronim; Albucurei, Gh. (Ocina). 4. Bucuraș, P., ard., act. (Jiul ard). 5. Bucurecea (AO XV 127; 16 B VI 106). 6. Bucurel; Bucurilă (Paș). 7. Bucurenciu, ard., 1722 (Ard; Paș). 8. Bucuroiu, T, (Puc). 9. Bucuruș, ard. (Paș). 10. Bucurăuți s. (Dm). II. Scurtări prin apocopă, sau cu schimbarea părții finale, numele fiind străvechi și foarte frecvent; probabil și pentru eufonie, privind partea finală a numelui. 1. Bucu (17 B II 273); -l s. (17 B IV 208); -l b. din Crăești zis și Bucur din Crăești (Tec II 23 și 59); identitatea formelor e dovedită în aceste acte din 1658 și 1736 unde și moșia Mohorani își modifică numele în Mohorîți. Prin disimilare pt. eufonie r > l: „Bucul”. Cu sufixe: 2. Buculea (Sd XI 87, XVI). 3. Bucul/ei fam. (Băl III; Ul 136); -ei (Tec I); -eiu (16 B VI 159; 17 A I 201, IV 52, V 212; Sd XXII); -leaiu (16 A IV 41); -ăi (Mar); -ești, fam., olt. (AO XV 65). 4. Buculean (16 B VI 274). 5. Buculuț (Olt). 6. Prob. cu sinc. lui u din articolul: -ul Buc(u)lescu, olt. (AO XV 157; Sd XXI) și Bucleș (16 B III 62). 7. + -ui, -ilă: Bucuilea (17 B IV 511). 8. + -uș: Bucuș, N., mold., act. 9. + -oiu: Bucoe, olt., 1640 (AO VII 34). 10. + -uț; Bucuță mold. care poate fi și o scurtare din „bunicuță”. 11. Bucuriĭa f. (Mikl. p. 220). III. Scurtare prin afereză: 1. Curea (Tec II; 17 B II 424) sau < subst. cureá; Cur/escu, Ioniță, 1847 (AO XXII 79); -ești t. (Cat); -eanul (17 B I 70). 2. Curilă (Bîr I). 3. Curiș, L., act. 4. + -iș, -man: Curișman, olt. (17 B IV 401).

Bucur Nume vechi și de tradiție la români, Bucur și Bucura (mai rar astăzi) fac parte din familia cuvintelor a (se) bucura, bucurie, bucuros etc. Forma numelor de persoană a fost pusă în legătură cu un vechi adjectiv, astăzi dispărut, bucur, corespunzător albanezului bucurë „frumos”. Faptul că în anumite regiuni (ex. în jurul Brașovului) era obiceiul ca nou născuții să fie numiți pînă la botez Bucur, ne sugerează că la baza numelui personal ar putea sta și sensul „bucurie”, numele românești încadrîndu-se astfel într-o bogată familie de antroponime, vechi și răspîndite la toate popoarele, care exprimau sentimentul de bucurie al părinților la nașterea copilului așteptat. Tema românească bucur- este de origine autohtonă, traco-dacică. Numele de persoană în discuție sînt atestate din cele mai vechi documente. În Țara Românească, pînă la 1500, sînt cunoscute patru persoane cu acest nume (primul fiind Bucura „slugă domnească” din Muscel, în 1437), precum și trei așezări București, toponim care are la bază un Bucur (un fost sat București din jud. Vîlcea în 1392, București „cetatea de scaun” și actuala capitală a țării, apare într-un document din 1459 și, în sfîrșit, un alt fost sat cu același nume, în jud. Mehedinți, în 1483). Vechimea și frecvența acestui nume este dovedită și de lunga serie de derivate, multe dintre ele devenite nume de locuri: Bucuroaia, Bucureasa, Albucurei (al Bucurei), Bucuraș, Bucurel, Bucurilă, Bucuraș, Bucuriia (fem.). Apar și cîteva forme, Buculea, Buculean, Buculeț, Bucu(l), în care -r este disimilat în -l (probabil și prin presiunea sistemului numelor proprii masculine articulate hotărît: Albul, Radul, Vladul etc.; formele disimilate nu s-au impus, ca în cazul lui Barbul din Barbur, pentru că Bucur a fost legat totdeauna în mintea vorbitorilor de cuv. bucurie, bucuros, a bucura). De origine românească sînt, probabil, și numele bulgărești Búcor și Búcur.

CARPE DIEM! (lat.) bucură-te de ziua de azi! – Horațiu, „Ode”, I, 2, 8: „Carpe diem, quam minimum credula postero” („Bucură-te de ziua de azi și încrede-te prea puțin în cea de mâine”). Îndemn de a trăi intens clipa prezentă, singura certă.

MALUM ALIENUM CAVE GAUDIUM FACIAS TUUM (lat.) nenorocirea altuia nu trebuie să te bucure – Balbus, „Sententiae”, 110.

BUCURA vb. 1. (înv. și reg.) a (se) îmbucura. (S-a ~ mult de vestea aflată.) 2. a desfăta, a încânta, a mângâia. (Peisajul îi ~ sufletul.) 3. (fig.) a gusta. (Se ~ de plăcerile vieții.) 4. v. beneficia. 5. v. avea.

BUCURA vb. 1. (înv. și reg.) a (se) îmbucura. (S-a ~ mult de vestea aflată.) 2. a desfăta, a încînta, a mîngîia. (Peisajul îi ~ sufletul.) 3. (fig.) a gusta. (Se ~ de plăcerile vieții.) 4. a beneficia, a se folosi, a profita. (Se ~ de ajutorul cuiva.) 5. a avea, a dispune. (Mă ~ în sfîrșit de un ceas tihnit.)

A bucura ≠ a indispune, a se mâhni

A (se) bucura ≠ a (se) întrista, a (se) posomorî

Carpe diem (lat. „Bucură-te de ziua de azi, folosește-te de ziua de azi”). E începutul unui vers dintr-o odă a lui Horațiu (Ode I, 11, 8). Poetul, amintind lui Leuconoe că viața e scurtă, îi spune: „Nu ți-e îngăduit, o, Leuconoe, să cunoști capătul rînduit de zei zilelor mele și ale tale… Stînd de vorbă, timpul a și trecut. Bucură-te de ziua de azi, și nu te încrede în cea de mîine” (cu înțelesul de a nu lăsa pe a doua zi, de a nu amîna). Cuvintele carpe diem au căpătat o mare răspîndire, constituind un îndemn de a culege roadele și mai ales bucuriile zilei de azi (de altfel verbul carpere înseamnă a culege). LIT.

Gaudeamus igitur (lat. „Să ne bucurăm așadar”) – sînt primele cuvinte dintr-un vechi, dar veșnic nou, cîntec studențesc german, compus în latinește și care, popularizat prin diferite piese de teatru, operete, lucrări simfonice și chiar o operă, a fost îmbrățișat de facto ca imn al studenților. „Gaudeamus igitur, iuvenes dum sumus!” (Să ne bucurăm așadar cît sîntem tineri.) Ca expresie, se folosește de obicei numai primul cuvînt: Gaudeamus (să ne veselim). Ridicînd un pahar de vin în mînă, se adaugă cîteodată și: ergo bibamus (deci să bem!), la o agapă colegială de sărbătorire a unui eveniment. MUZ.

Tertius gaudens (lat. „Al treilea se bucură”) – Corespunde proverbului nostru: cînd doi se ceartă, al treilea cîștigă. FOL.