Bucur Nume vechi și de tradiție la români, Bucur și Bucura (mai rar astăzi) fac parte din familia cuvintelor a (se) bucura, bucurie, bucuros etc. Forma numelor de persoană a fost pusă în legătură cu un vechi adjectiv, astăzi dispărut, bucur, corespunzător albanezului bucurë „frumos”. Faptul că în anumite regiuni (ex. în jurul Brașovului) era obiceiul ca nou născuții să fie numiți pînă la botez Bucur, ne sugerează că la baza numelui personal ar putea sta și sensul „bucurie”, numele românești încadrîndu-se astfel într-o bogată familie de antroponime, vechi și răspîndite la toate popoarele, care exprimau sentimentul de bucurie al părinților la nașterea copilului așteptat. Tema românească bucur- este de origine autohtonă, traco-dacică. Numele de persoană în discuție sînt atestate din cele mai vechi documente. În Țara Românească, pînă la 1500, sînt cunoscute patru persoane cu acest nume (primul fiind Bucura „slugă domnească” din Muscel, în 1437), precum și trei așezări București, toponim care are la bază un Bucur (un fost sat București din jud. Vîlcea în 1392, București „cetatea de scaun” și actuala capitală a țării, apare într-un document din 1459 și, în sfîrșit, un alt fost sat cu același nume, în jud. Mehedinți, în 1483). Vechimea și frecvența acestui nume este dovedită și de lunga serie de derivate, multe dintre ele devenite nume de locuri: Bucuroaia, Bucureasa, Albucurei (al Bucurei), Bucuraș, Bucurel, Bucurilă, Bucuraș, Bucuriia (fem.). Apar și cîteva forme, Buculea, Buculean, Buculeț, Bucu(l), în care -r este disimilat în -l (probabil și prin presiunea sistemului numelor proprii masculine articulate hotărît: Albul, Radul, Vladul etc.; formele disimilate nu s-au impus, ca în cazul lui Barbul din Barbur, pentru că Bucur a fost legat totdeauna în mintea vorbitorilor de cuv. bucurie, bucuros, a bucura). De origine românească sînt, probabil, și numele bulgărești Búcor și Búcur.