buciumare sf [At: CORESI, EV. 28/10 / Pl: ~mări / E: buciuma] (Rar) 1 Semnalare din bucium. 2 (Fig) Vestire.

buciumare s.f. Acțiunea de a buciuma și rezultatul ei. • pl. -ări. /v. buciuma.

BUCIUMARE, buciumări, s. f. Suflare, cîntare din bucium sau din alte instrumente asemănătoare. (Fig.) Trăsura intră în codru, într-o noapte umedă, bîntuită de buciumări sălbatice. SADOVEANU, O. III 76.

BUCIUMARE, buciumări, s. f. Acțiunea de a buciuma și rezultatul ei.

BUȘUMA, bușumez, vb. I. Tranz. (Rar) A freca un cal cu un șomoiog de paie. – Et. nec.

buciuma [At: TETRAEV. (1574), 208 / V: ~cina, ~ciuna / Pzi: bucium / E: lat bucinare] 1 vi A sufla din bucium¹ (1) (sau din alte instrumente) Si: a trâmbița. 2 vt (Fig) A spune ceva la toată lumea, în gura mare Si: a anunța, a vesti. 3 vt (Spc) A lăuda. 4 vi (Reg) A plânge. 5 vi (D. lupi; rar) A urla.

bușoma v vz bușuma

bușuma vt [At: ENC.VET. 611V: ~șoma, buciu~ / Pzi: ~mez / E: fr bouchonner] A freca un cal cu un șomoiog de paie.

bucium² s.n. (pop.) 1 Trunchi sau buștean (de arbore). ♦ Spec. Butuc de viță-de-vie. 2 Butuc (al roții carului). • pl. -e. /cf. bucium¹.

buciuma² vb. I. v. bușuma.

buciuma¹ vb. I. 1 intr. A sufla, a cînta, a da semnale din bucium¹. Un corn apucă și buciumă în vînt (ALECS.). ♦ (reg.; despre autovehicule) A claxona. 2 tr. Fig. (compl. indică vești, noutăți etc.). A anunța, a vesti. ◊ Poet. Toamna își buciuma mîhnirea (SADOV.). • prez.ind. bucium. /lat. bucĭnare.

bușoma vb. I. v. bușuma.

bușuma vb. I. tr. (compl. indică cai) A freca cu un șomoiog de paie. • prez.ind. -ez. și bușoma, (reg.) buciuma vb. I. /<fr. bouchonner.

BUȘUMA, bușumez, vb. I. Tranz. A freca un cal cu un șomoiog de paie. – Et. nec.

BUCIUMA², bucium, vb. I. 1. Intranz. A sufla, a cînta din bucium (sau dintr-un instrument analog). Pădurarul s-auzea buciumînd din corn în adîncurile pădurii. SANDU-ALDEA, U. P. 65. [Ursan] un corn apucă și buciumă în vînt. ALECSANDRI, P. A. 165. Bucium de aur a luat, în țară a buciumat, Mare oaste-a ridicat. TEODORESCU, P. P. 177. Fig. Toamna căzuse. Vînturile începuseră a buciuma prin cuhalmurile Siretului, iar apele a ofta în noapte. DUNĂREANU, N. 142. 2. Tranz. A anunța, a vesti (ceva) în gura mare. De pe mii de însorite creste, Veți buciuma în patru vînturi veste. TOMA, C. V. 212. ◊ (Poetic) Sirenele buciumă cu noi împreună... cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Vîntul aducea cîntecul codrilor bătrîni; toamna își buciuma mîhnirea în adîncimi. SADOVEANU, O. I 230.

BUCIUMA¹ vb. I v. bușuma.

BUȘUMA, bușumez, vb. I. Tranz. A freca (un cal) cu un șomoiog de paie sau de fîn. Numaidecît ne apucarăm să bușumăm caii. PREDA, I. 86. – Variantă: buciuma (CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 126, 8/3, SADOVEANU, O. A. II 112) vb. I.

BUCIUMA², bucium, vb. I. Intranz. A sufla, a cînta din bucium. ♦ Tranz. Fig. A anunța, a vesti ceva. – Lat. bucinare.

BUCIUMA¹ vb. I. v. bușuma.

BUȘUMA, bușumez, vb. I. Tranz. (Reg.) A freca un cal cu un șomoiog de paie sau de fîn. [Var.: buciuma vb. I] – Din bușon (puțin cunoscut) „șomoiog de paie” (< fr. bouchon).

A BUCIUMA bucium intranz. 1) A scoate sunete de bucium, suflând; a cânta din bucium. 2) fig. fam. A aduce o informație la cunoștința tuturor; a răspândi o știre la toată lumea; a trâmbița. [Sil. -ciu-ma] /<lat. bucinare

A BUȘUMA ~ez tranz. (cai) A freca cu un mănunchi de paie (pentru a șterge de transpirație, de spumă). /Orig. nec.

buciumà v. 1. a suna din bucium (sau din alt instrument): apoi un corn apucă și buciumă ’n vânt AL.; 2. fig. a vesti în gura mare, a spune la toată lumea. [Vechiu-rom. bucinà = lat. BUCCINARE].

2) búcĭum, a --á v. intr. (lat. búcino, -áre). Sun din bucĭum. V. tr. Chem sunînd din bucĭum: ĭa bucĭumă-l! Fig. Trîmbițez, răspîndesc în lume: a bucĭuma o veste. – Și -ez. Vechĭ. búcin, búcĭun și búcim. Azĭ în Maram. búcin, în Ml. búcen.

buciumare s. f., g.-d. art. buciumării; pl. buciumări

buciumare s. f., g.-d. art. buciumării; pl. buciumări

buciumare s. f., g.-d. art. buciumării; pl. buciumări

buciuma (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. bucium, 3 buciumă; conj. prez. 1 sg. să bucium, 3 să buciume

bușuma (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. bușumez, 3 bușumează; conj. prez. 1 sg. să bușumez, 3 să bușumeze

buciuma (a ~) vb., ind. prez. 3 buciumă

bușuma (a ~) (rar) vb., ind. prez. 3 bușumează

buciuma vb., ind. prez. 1 sg. bucium, 3 sg. și pl. buciumă

bușuma vb., ind. prez. 1 sg. bușumez, 3 sg. și pl. bușumează

bușuma În ER, p. 66, am discutat pe bușuma, care de la înțelesul de „a freca caii cu șomoiogul” (vezi V. Em. Galan, Bărăgaul I, p. 303: Să-ți buciume armăsarul) a trecut la „a bate îndeset cu pumnii, fără a lăsa urme” (vezi și Lex. reg. I, p. 76: a bușuma „a bate pe cineva rău de tot” – de la Rîmnicu-Vîlcea. O paralelă semantică ne este oferită de a țesăla, care înseamnă „a bate”(TDRG).

buciuma, bucium v. t. a linguși; a se purta slugarnic.