bubuit sn [At: MARDARIE, L. 3810 / Pl: ~uri / E: bubui] Zgomot înfundat, puternic, adesea repetat (prin ecou) la intervale scurte Si: bubuire, bubuitură.

bubuit s. n. Faptul de a bubui; zgomot înfundat și puternic produs de tunet, de arme de foc, de explozii etc.; bubuire, bubuitură. În curînd un bubuit surd se auzi (SADOV.). • sil. -bu-it. pl. -uri. /v. bubui.

BUBUIT s. n. Faptul de a bubui; zgomot puternic, prelung și înfundat, produs de lovituri repetate, explozii etc. În curînd un bubuit surd se auzi, zgomotul crescu și tropotele de cai se lămuriră. SADOVEANU, O. I 152. Prin crunt bubuit de grenade luptau Sub roșul stindard muncitorii. TOMA, C. V. 197. Soldații privesc aiuriți spectacolul acesta nou, lipsit de bubuitul tunului. SAHIA, N. 47.

BUBUIT s. n. Faptul de a bubui; zgomot puternic și înfundat produs de explozii, de lovituri repetate etc.

BUBUIT n. 1) v. A BUBUI. 2) Zgomot puternic și înfundat, cu răsunet repetat, produs de o sursă oarecare (tunet, armă de foc, explozie etc.). [Sil. -bu-it] /v. a bubui

bubuit n. sgomot mare (de tunet sau de tunuri).

bubui¹ [At: NEGRUZZI, S. I / Pzi: (3) ~ ie / E: fo] 1 vi (D. tunete) A produce un zgomot înfundat și puternic, adesea repetat (prin ecou) la intervale scurte. 2 vi (Pex; d. arme sau d. alte surse de zgomot) A produce zgomote înfundate, puternice adesea repetate (prin ecou) la intervale scurte. 3 (Fig) A lovi. 4 (Fig) A certa. 5 (Fig) A pedepsi.

bubui vb. IV. intr. 1 (și impers.; despre tunete) A produce un zgomot înfundat și puternic, adesea repetat (prin ecou) la intervale scurte. Grozavul ceresc tunet începu să bubuie (C. NEGR.). ◊ (despre alte surse de zgomot) Vijelia bubuia afară (SADOV.). ♦ Ext. (despre arme de foc) A produce un sunet asurzitor. Tunuri sute bubuiau de se clătina pămîntul (ALECS.). 2 (despre obiecte) A produce un zgomot puternic în urma lovirii sau izbirii. Șlepul începu să bubuie sub mulți pași grei (DUMITRIU). ◊ (despre foc) Focul bubuie și trosnește în cămin (ODOB.). ♦ (arg.; tr.) A lovi, a brusca. Te bubui de nu te vezi. • prez.ind. bubui. /form. onomat.

BUBUI, pers. 3 bubuie, vb. IV. Intranz. (Uneori impers.; despre tunet) A produce un zgomot înfundat și puternic, repetat (prin ecou) la intervale scurte. Se rostogoli, bubuind, întîiul tunet din primăvara aceea. CAMILAR, TEM. 88. Fulgera și bubuia de se clătina oalele-n cuie. RETEGANUL, P. I 19. Grozavul ceresc tunet începu a bubui. NEGRUZZI, S. II 5. ◊ Fig. Pretutindeni, oriunde, Bubuie-n inimi uriașa chemare [a partidului]. DEȘLIU, G. 58. ◊ (Despre arme explozive, în special despre tunuri) Îndărătul lui începuseră să bubuie grenade. DUMITRIU, N. 216. Departe, mai bubuiau, adînc, tunurile. CAMILAR, N. I 53. Tunurile bubuiau fără întrerupere. SADOVEANU, O. VI 105. ◊ (Despre alte surse de zgomote, p. ext. despre spațiul în care se fac ele auzite) Munții prindeau să bubuie, sub puterea șuvoaielor. CAMILAR, T. 62. Vijelia bubuia afară. SADOVEANU, P. M. 169. ◊ (Despre un obiect lovit sau izbit) Șlepul începu să bubuie sub mulți pași grei. DUMITRIU, B. F. 158. ◊ (Prin exagerare, despre foc) Focul bubuie și trosnește în cămin. ODOBESCU, S. I 153.

BUBUI, pers. 3 bubuie, vb. IV. Intranz. (Despre tunet; p. ext. despre arme de foc sau alte surse de zgomote) A produce un zgomot înfundat și puternic, repetat (prin ecou) la intervale scurte. – Onomatopee.

A BUBUI bubuie intranz. (despre tunete, arme, surse de zgomot) A produce un zgomot înfundat și puternic, cu răsunet repetat (din cauza ecoului). /Onomat.

bubuì v. 1. a da un sunet surd dar puternic, vorbind de sgomotul tunetului; 2. de orice sgomot ce asurzește: tunuri sute bubuiau, se clătina pământul AL. [Onomatopee].

búbuĭ, a -í v. intr. (d. bu-bu, zgomotu sunetuluĭ orĭ al tunuluĭ; rut. búbnuti, a bate toba; sîrb. bubajati). Tun, detun: bubuĭe tunetu.

bubuit s. n.

bubuit s. n.

bubuit s. n.

bubui (a ~) vb., ind. prez. 3 bubuie, imperf. 3 pl. bubuiau; conj. prez. 3 să bubuie

bubui (a ~) vb., ind. prez. 3 bubuie, imperf. 3 sg. bubuia; conj. prez. 3 să bubuie

bubui vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. bubuie, imperf. 3 sg. bubuia

bubui (ind. prez. 3 sg. bubuie)

bubue 3.

BUBUIT s. v. bubuitură.

BUBUIT s. bubuire, bubuitură, detonație, detunare, detunat, detunătură, duduit, duduitură, trăsnet, trăsnitură, vuiet, (rar) detunet, (înv. și reg.) sunet, (reg.) durăt. (~ tunului.)

BUBUI vb. a detuna, a dudui, a trăsni, a tuna, a vui, (pop.) a răzbubui. (~ în depărtare.)

BUBUI vb. a detuna, a dudui, a trăsni, a tuna, a vui, (pop.) a răzbubui. (~ în depărtare.)

bubui (uesc, bubuit), vb. – A produce un zgomot puternic, a răsuna. – Mr. mi bubuescu „mă plîng”, bumbunez „bubui”. Creație expresivă, cf. gr. βομβέω, lat. bombitare, sl. bubati (care după Byhan 305, ar fi etimonul cuvîntului rom.), sb. bubati, slov. bobneti. – Der. bubuit, s. n. (zgomot mare); bubuitor, adj. (răsunător); bubuitură, s. f. (zgomot mare); răsbubui, vb. (a răsuna).

a bubui banana expr. (er. – d. femei) 1. a avea contact sexual cu un bărbat. 2. a practica prostituția.

a-i bubui (cuiva) mintea expr. (iron.) a avea idei sau propuneri extravagante; a vorbi prostii.