bubuít sn [At: MARDARIE, L. 3810 / Pl: ~uri / E: bubui] Zgomot înfundat, puternic, adesea repetat (prin ecou) la intervale scurte Si: bubuire, bubuitură.

BUBUÍT s. n. Faptul de a bubui; zgomot puternic, prelung și înfundat, produs de lovituri repetate, explozii etc. În curînd un bubuit surd se auzi, zgomotul crescu și tropotele de cai se lămuriră. SADOVEANU, O. I 152. Prin crunt bubuit de grenade luptau Sub roșul stindard muncitorii. TOMA, C. V. 197. Soldații privesc aiuriți spectacolul acesta nou, lipsit de bubuitul tunului. SAHIA, N. 47.

BUBUÍT s. n. Faptul de a bubui; zgomot puternic și înfundat produs de explozii, de lovituri repetate etc.

BUBUÍT n. 1) v. A BUBUI. 2) Zgomot puternic și înfundat, cu răsunet repetat, produs de o sursă oarecare (tunet, armă de foc, explozie etc.). [Sil. -bu-it] /v. a bubui

bubuit n. sgomot mare (de tunet sau de tunuri).

bubuí¹ [At: NEGRUZZI, S. I / Pzi: (3) ~ ie / E: fo] 1 vi (D. tunete) A produce un zgomot înfundat și puternic, adesea repetat (prin ecou) la intervale scurte. 2 vi (Pex; d. arme sau d. alte surse de zgomot) A produce zgomote înfundate, puternice adesea repetate (prin ecou) la intervale scurte. 3 (Fig) A lovi. 4 (Fig) A certa. 5 (Fig) A pedepsi.

BUBUÍ, pers. 3 bubuie, vb. IV. Intranz. (Uneori impers.; despre tunet) A produce un zgomot înfundat și puternic, repetat (prin ecou) la intervale scurte. Se rostogoli, bubuind, întîiul tunet din primăvara aceea. CAMILAR, TEM. 88. Fulgera și bubuia de se clătina oalele-n cuie. RETEGANUL, P. I 19. Grozavul ceresc tunet începu a bubui. NEGRUZZI, S. II 5. ◊ Fig. Pretutindeni, oriunde, Bubuie-n inimi uriașa chemare [a partidului]. DEȘLIU, G. 58. ◊ (Despre arme explozive, în special despre tunuri) Îndărătul lui începuseră să bubuie grenade. DUMITRIU, N. 216. Departe, mai bubuiau, adînc, tunurile. CAMILAR, N. I 53. Tunurile bubuiau fără întrerupere. SADOVEANU, O. VI 105. ◊ (Despre alte surse de zgomote, p. ext. despre spațiul în care se fac ele auzite) Munții prindeau să bubuie, sub puterea șuvoaielor. CAMILAR, T. 62. Vijelia bubuia afară. SADOVEANU, P. M. 169. ◊ (Despre un obiect lovit sau izbit) Șlepul începu să bubuie sub mulți pași grei. DUMITRIU, B. F. 158. ◊ (Prin exagerare, despre foc) Focul bubuie și trosnește în cămin. ODOBESCU, S. I 153.

BUBUÍ, pers. 3 búbuie, vb. IV. Intranz. (Despre tunet; p. ext. despre arme de foc sau alte surse de zgomote) A produce un zgomot înfundat și puternic, repetat (prin ecou) la intervale scurte. – Onomatopee.

A BUBUÍ búbuie intranz. (despre tunete, arme, surse de zgomot) A produce un zgomot înfundat și puternic, cu răsunet repetat (din cauza ecoului). /Onomat.

bubuì v. 1. a da un sunet surd dar puternic, vorbind de sgomotul tunetului; 2. de orice sgomot ce asurzește: tunuri sute bubuiau, se clătina pământul AL. [Onomatopee].

búbuĭ, a -í v. intr. (d. bu-bu, zgomotu sunetuluĭ orĭ al tunuluĭ; rut. búbnuti, a bate toba; sîrb. bubajati). Tun, detun: bubuĭe tunetu.

bubuít s. n.

bubuít s. n.

bubuí (a ~) vb., ind. prez. 3 búbuie, imperf. 3 sg. bubuiá; conj. prez. 3 să búbuie

bubuí vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. búbuie, imperf. 3 sg. bubuiá

bubui (ind. prez. 3 sg. bubuie)

bubue 3.

BUBUÍT s. v. bubuitură.