bubuit sn [At: MARDARIE, L. 3810 / Pl: ~uri / E: bubui] Zgomot înfundat, puternic, adesea repetat (prin ecou) la intervale scurte Si: bubuire, bubuitură.

bubuit s. n. Faptul de a bubui; zgomot înfundat și puternic produs de tunet, de arme de foc, de explozii etc.; bubuire, bubuitură. În curînd un bubuit surd se auzi (SADOV.). • sil. -bu-it. pl. -uri. /v. bubui.

BUBUIT sbst. 1 Faptul de a bubui ¶ 2 Vuetul prelung și deseori repetat produs de tunet sau de explozia încărcăturii unui tun: răsunau tăriile cerurilor de ~ul tunurilor vrăjmășești (ISP.).

BUBUIT s. n. Faptul de a bubui; zgomot puternic, prelung și înfundat, produs de lovituri repetate, explozii etc. În curînd un bubuit surd se auzi, zgomotul crescu și tropotele de cai se lămuriră. SADOVEANU, O. I 152. Prin crunt bubuit de grenade luptau Sub roșul stindard muncitorii. TOMA, C. V. 197. Soldații privesc aiuriți spectacolul acesta nou, lipsit de bubuitul tunului. SAHIA, N. 47.

BUBUIT s. n. Faptul de a bubui; zgomot puternic și înfundat produs de explozii, de lovituri repetate etc.

BUBUIT n. 1) v. A BUBUI. 2) Zgomot puternic și înfundat, cu răsunet repetat, produs de o sursă oarecare (tunet, armă de foc, explozie etc.). [Sil. -bu-it] /v. a bubui

bubuit n. sgomot mare (de tunet sau de tunuri).

bubuit s. n.

bubuit s. n.

bubuit s. n.

BUBUIT s. v. bubuitură.

BUBUIT s. bubuire, bubuitură, detonație, detunare, detunat, detunătură, duduit, duduitură, trăsnet, trăsnitură, vuiet, (rar) detunet, (înv. și reg.) sunet, (reg.) durăt. (~ tunului.)