BOCET, bocete, s. n. 1. Plâns zbuciumat, însoțit de vaiete, strigăte, tânguiri; jalet, vaiet. 2. Specie de poezie populară, rituală, care însoțește manifestările funerare; cântare de mort. – Boci + suf. -et.

bocet sn [At: PRAV. MOLD. 84 / V: (înv) boacet (Pl: boacete, rar boaceturi) / Pl: ~e / E: boci + -et] 1 Vaiete sau cuvinte prin care se exprimă o durere mare, mai ales sufletească. 2 Plâns zbuciumat, cu vaiete și tânguiri Si: jalet, vaiet. 3 (În ritualul înmormântărilor la țară) Lamentație (improvizată, versificată) cântată pe o anumită melodie Si: cântare de mort. 4 (Muz) Cântec melancolic, tânguitor prin care se plânge un mort.

bocet s.n. 1 Plîns zbuciumat, însoțit de vaiete, strigăte, tînguiri etc. 2 (folc.) Lamentație improvizată, de obicei versificată și cîntată pe o anumită melodie, care însoțește manifestările folclorice funerare; cîntare de mort. • pl. -e. /boci + -et.

BOCET (pl. -ete) sn. 1 Plîns însoțit de vaiete și de strigăte de jale: niciodată n’am auzit ~ așa de sfîșietor (VLAH.) ¶ 2 Tînguire în versuri, recitată sau cîntată cu glas jalnic la înmormîntări [boci].

BOCET, bocete, s. n. 1. Plâns zbuciumat, însoțit de vaiete, strigăte, tânguiri; jalet, vaiet. 2. Lamentație improvizată, de obicei versificată și cântată pe o anumită melodie, care face parte din ritualul înmormântărilor (la țară); cântare de mort. – Boci + suf. -et.

BOCET, bocete, s. n. 1. Plîns zbuciumat, însoțit de vaiete; tînguire. Neputînd să-și contenească bocetul, își întoarse obrazul către gard. PAS, L. I 139. Lasă, maică bocetul, Ca să nu-ți pierzi cumpătul. TEODORESCU, P. P, 520. Din sat se rădica Glas de mumă plîngător, Bocet lung, pătrunzător. ALECSANDRI, P. I 111. 2. Cuvinte sau versuri tradiționale, rituale, cîntate cu glas jalnic, pe o melodie recitativă, la înmormîntări, de rudele mortului sau de bocitoare. Priveau cu toții cum mama mortului hohotește bocetul.. DUMITRIU, N. 154. Larmă, Bocete de prohod, Mîini se deznoadă, Inimi se sfarmă. TOMA, C. V. 350.

BOCET, bocete, s. n. 1. Plîns zbuciumat, însoțit de vaiete; tînguire. 2. Compunere, versuri tradiționale, rituale, îngînate, spuse cu glas jalnic la înmormîntări. – Din boci + suf. -et.

BOCET ~e n. 1) Plâns sfâșietor, însoțit de vaiete, strigăte, tânguiri. 2) Specie a liricii populare, constând din versuri sau cuvinte improvizate, cântate pe o melodie lamentată la înmormântări; cântec funebru. /a boci + suf. ~et

bocet n. 1. cântec de jale ce se rostește la morți; 2. plânset cu țipete și vaiete. [Derivat din boci, lit. strigăt de jale, corespunzând sinonimului vocero din Corsica].

bócet n., pl. e (d. bocesc, cu suf. et ca’n plînset). Plînset cu voce. Cîntec de jale la morțĭ.

boacet sn vz bocet

bocet s. n., pl. bocete

bocet s. n., pl. bocete

bocet s. n., pl. bocete

BOCET s. plângere, tânguire, (pop.) jelanie, (înv.) jalovanie. (~ la înmormântare.)

BOCET s. plîngere, tînguire, (pop.) jelanie, (înv.) jalovanie. (~ la înmormîntare.)

bocet (în folcl. rom.), melopee* ce reprezintă exprimarea veridică, directă, spontană a durerii personale pentru cel plecat „din lumea cu dor în cea fără dor”, „revărsarea melodică a părerii de rău” (Brăiloiu) și un act tradițional, obligatoriu. În cadrul ceremonialului funebru, b. nu are loc fix; se bocește înainte și după înmormântare (la zile și date stabilite), uneori numai de femei din familie, alteori și străine, individual sau în grup. În unele zone, b. este însoțit. eterofonic (v. eterofonie), de instr. aerofone – obicei practicat și de geto-daci și de romani. Nu există bocitoare profesioniste, ci femei talentate care sunt chemate, sau vin din inițiativă proprie, să „se jelească” (să „se cânte”). Unele texte, precreștine, păstrează elemente ale străvechii credințe despre moartea ca o „trecere în altă lume”, despre legătura dintre vii și morți, alături de aspecte ale vieții de familie și sociale, momente din viața defunctului. Tematica diferă după vârstă, grad de rudenie: b. p. frate, mamă, tată, copil, tânăr etc. B. utilizează imagini, teme, procedee de creație, consacrate de tradiție, specifice genului și alte comune mai multor genuri (ex.: cântecul de nuntă – v. repertoriu (2); colindă*). Astfel, metafore („dalbul de pribeag”; „lumină-aprinsă” a morții; „cale lungă neîntorcătoare”; „ridică gene la sprâncene”), imagini ale tragediei orfanilor și văduvelor, ale durerii care ia proporții cosmice („Plângeți și voi, codrilor/Mândrelor păduri”; renașterea trupului în plante și flori; casa „din fundul pământului”, izvorul format din lacrimile mamei), intonații interogative, exclamații, epitete, personificări, imprecații adresate morții, invocări către defunct pentru a se scula, a merge la lucru („Că nu-i vreme de dormit/Și-i vreme de seceriș”.) Românii au avut și b. nelegate de ritualul funebru: pentru cei plecați la armată, la război, la „stăpân”, la arderea unei case etc. În ce privește trăsăturile stilistic-structurale, se deosebec 3 categorii: b. improvizate* pe texte neversificate, asociate cu o melodie liberă, apropiată de doină*, ritm liber; b. pe text versificat numai în momentul interpretării, pe versuri octosilabice izometrice, asociate cu melodii de formă fixă și b. cu text versificat, izometrie, pe melodii cu formă fixă, strofică, care poate fi dizolvată, prin libertatea de repetare și alternare a rândurilor melodice*. Melodiile b. au caracter de recitativ*, factură arhaică, ritm liber sau giusto silabic [v. sistem (II, 6)], material sonor redus (cvartă*, cvintă*, sextă*), forme simple de 2-4 rânduri înrudite (AA_c; AB; ABB_c; ABAB), profil descendent intervale mici, sunete netemperate (v. temperare). De o puternică expresivitate și caracter dramatic, b. trebuie să corespundă unor legi estetice tradiționale care se referă la tempo (2), intensitate (2), registru (I), text poetic. Sin.: cântare morțască; cântec de jale; jelet; vaet (de jele).

BOCET (< de la a boci) Specie a genului liric popular, care face parte din creația populară, rituală, în cuprinsul căreia sînt exprimate sentimentele de jale pentru cel dispărut. Folcloriștii văd în ele o moștenire de la romani, care cunoșteau o adevărată instituție a bocitoarelor, denumite praeficae. Se face totuși o deosebire între bocetele propriu-zisc (simple tînguiri, improvizații libere) și cîntecele ceremoniale de înmormîntare, reminiscențe ale unor străvechi credințe și practici populare, legate de locul și momentul în care sînt rostite, asemeni bocetului; Ăl de groapă, rostit la cimitir, Cîntecul bradului, în drum spre cimitir, Cîntecul zorilor, intonat alternativ de un grup de femei, în zori, la fereastra locuinței celui mort, Cîntecul cel mare, intonat la înmormîntare. Clasificări, ca bocet de mamă, de tată, de soț, de soție, de fată, de flăcău etc., au drept criteriu gradul de rudenie, vîrsta celui mort. Termenul bocet apare alături de alte denumiri, ca jeliri, cîntece de mort. Expresie a lirismului elegiac, bocetele se caracterizează printr-o mare bogăție metaforică, prin împletirea formelor de versificație liberă și fixă. Spre deosebire de alte creații populare, aria lor geografică folclorică este restrînsă, datorită circulării în puține variante. Ex. Nici o moarte nu-i amară Ca moartea de primăvară, Pe-nfrunzitul codrului Pe cîntecul cucului... Moarte, moarte, rea mai ești: Tu acolo năzuiești Unde tu nu trebuiești. Moarte, acolo ai năzuit Unde tu n-ai trebuit, Că ți-ai pus mîna pe masă Și ne-ai făcut larg prin casă, Și ți-ai pus mîna pe grindă Și ne-ai făcut larg prin tindă, Și ți-ai pus mîna pe scară Și ne-ai făcut larg pe-afară. Bocetele se disting și printr-o deosebită expresivitate a limbii: întorsături de fraze exclamative, interogații, blesteme, personificări și abundența diminutivelor. Ex. . Din a tale sprîncenele, Cum vor crește viorele! Din ai tăi dragi ochișori Au să crească dalbe flori. Fiind intonat de bocitoare speciale, bocetul se execută într-un anumit fel, după un ritual tradițional. Mimica, gesturile și mișcările bocitoarelor constituie un fel de prezentare scenică, de spectacol de teatru. Versificația bocetului, de cele mai adeseori neregulată, se caracterizează prin folosirea troheului ca unitate metrică și a rimei împerecheate, cu frecvente asonanțe.

BÓCET (<boci) s. n. 1. Plîns însoțit de vaiete, tînguiri, strigăte. 2. Specie de poezie populară rituală, integrată ceremonialului de înmormîntare, construită în jurul unor simboluri fixe („Cîntecul Craiului”, „Cîntecul zorilor”).