binevoit¹ sn [At: MDA ms / Pl: ? / E: binevoi] Binevoire.

binevoit², ~ă a [At: DA ms / Pl: ~iți, ~e / E: binevoi] (Îlb) 1 Dorit. 2 Binecuvântat.

binevoit, -ă adj. (înv.) 1 Care este dorit. 2 Care este binecuvîntat. • pl. -ți, -te. /v. binevoi.

BINEVOI, binevoiesc, vb. IV. Tranz. A avea o dispoziție, o atitudine favorabilă față de o cerere, de o plângere etc.; a catadixi, a cabulipsi. – Bine + voi.

bineînvoi vi vz binevoi

binevoi vt [At: CORESI, PS. 106 / P: ~vo-i / V: (înv) ~vrea, ~eînvoi / Pzi: ~esc/ E: bine + voi] A avea o atitudine favorabilă față de cineva sau ceva.

binevrea vt vz binevoi

binevrut¹ sn vz binevoit¹

binevrut², ~ă a vz binevoit²

binevoi vb. IV. tr. 1 A avea o dispoziție, o atitudine favorabilă față de o cerere, de o plîngere etc.; a avea bunătatea, bunăvoința să... Eu stau aicea la masa la care ați binevoit a mă pofti (SADOV.). ♦ (fam., iron.) A catadicsi. A binevoit să-mi răspundă, după ce l-am întrebat de trei ori! 2 A crede, a găsi de cuviință. Va hotărî cum va binevoi; eu nu mă amestec! (SADOV.). • prez.ind. -iesc. /bine + voi.

BINEVOI (-oesc) vb. tr. 1 A avea bună voință ¶ 2 A avea bunătatea, a se milostivi, a se îndura [bine + voi].

BINEVOI, binevoiesc, vb. IV. Tranz. A avea dispoziție, o atitudine favorabilă față de o cerere, de o plângere etc; a catadicsi, a cabulipsi. – Bine + voi.

BINEVOI, binevoiesc, vb. IV. Tranz. (Implică o nuanță de politețe) A avea bunătatea, bunăvoința să..., a voi (din mărinimie, din generozitate) să... Prefectul îi aruncă o privire umedă și recunoscătoare, de cline bătut pe care binevoiești să-l mîngii. DUMITRIU, B. F. 130. Eu stau aicea la masa la care ați binevoit a mă pofti. SADOVEANU, N. F. 16. Doamna B. este rugată să binevoiască a veni la cinci ceasuri deseară la biserica catedrală. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ (Ironic) N-a binevoit să vină astăzi la serviciu. ▭ Binevoiește a mă uita și a nu-mi mai scrie. NEGRUZZI, S. I 25. ♦ A crede, a găsi de cuviință, a voi. Va hotărî cum va binevoi; eu nu mă amestec. SADOVEANU, N. F. 179.

BINEVOI, binevoiesc, vb. IV. Tranz. A avea bunătatea, bunăvoința să... ♦ A crede, a găsi de cuviință să... Va hotărî cum va binevoi (SADOVEANU). – Din bine¹ + voi.

A BINEVOI ~iesc tranz. A voi, depășind anumite ambiții sau convenții; a avea bunăvoința, bunătatea să... /bine + a voi

binevoì v. 1. a avea bunăvoință: binevoiți a mă asculta; 2. a avea bunătatea, a se îndura.

binevoĭésc v. tr. Am bunăvoință, sînt dispus (uzitat în formulele de politeță): binevoiți a da curs cereriĭ mele. – Și binevoĭesc (scris cu-).

binevoi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. binevoiesc, 3 sg. binevoiește, imperf. 1 binevoiam; conj. prez. 1 sg. să binevoiesc, 3 să binevoiască

binevoi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. binevoiesc, imperf. 3 sg. binevoia; conj. prez. 3 să binevoiască

binevoi vb. → voi

binevoi (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. binevoiesc, conj. binevoiască)

binevoiesc, -voiască 3 conj., -voiam 1 imp.

BINEVOI vb. (fam. și peior.) a catadicsi, a se învrednici, (fam. și peior. înv.) a cabulipsi. (A ~t să-mi răspundă.)

BINEVOI vb. (fam. și peior.) a catadicsi, a se învrednici, (fam. și peior. înv.) a cabulipsi. (A ~ să-mi răspundă.)

binevoi (-oesc, -oit), vb. – A avea o dispoziție favorabilă față de o cerere, a catadixi. – Var. (înv.) binevrea. De la bine și voi. – Der. binevoință, bunăvoință, s. f. (atitudine binevoitoare, îngăduință); binevoitor, adj. (care are bunăvoință). Binevoință, cuvînt înv., modificat în limba mod., întrucît se consideră instinctiv că voință, s., nu se putea compune cu adv. bine, ci cu adj. bună; și poate și prin influența fr. bonne volonté.