BINEFACERE, binefaceri, s. f. (Adesea fig.) Faptă bună, ajutor dat cuiva. – Bine + facere (după lat. benefacere).

binefacere sf [At: NEGRUZZI S. I, 313 / V: (înv) bunăf~ / Pl: ~ri / E: bine + facere (după lat benefacere)] (Șfg) Ajutor (dat cuiva) Si: (înv) binefaptă.

binefacere s.f. 1 Faptă bună, ajutor dat cuiva. Nu știa unde l-ar găsi, ca să-i mulțumească pentru atîtea binefaceri ce primise de la dînsul (CR.). ◊ Societate de binefacere = asociație care are ca scop ajutorarea celor aflați în nevoie. 2 Deprindere de a face bine. Binefacerea trebuie să fie virtutea bogatului. 3 Fig. Folos, avantaj. Binefacerile păcii. • pl. -i. /bine + facere, după lat. bĕnĕfacĕre.

BINEFACERE sf. 1 Faptă bună ¶ 2 Obiceiul de a face altora bine ¶ 3 Influență fericită, folos: binefacerile păcii [bine + facere].

BINEFACERE, binefaceri, s. f. (Adesea fig.) Faptă bună, ajutor dat cuiva. – Bine + facere (după lat. benefacere).

BINEFACERE, binefaceri, s. f. 1. Faptă bună, bine făcut cuiva, ajutor dat cuiva. Nu știa unde l-ar găsi, ca să-i mulțumească pentru atitea binefaceri ce primise de la dînsul. CREANGĂ, P. 179. 2. Fig. (Mai ales la pl.) Folos, avantaj. Binefacerile păcii. Binefacerile științei.

BINEFACERE, binefaceri, s. f. 1. Faptă bună, ajutor dat cuiva. 2. Folos, avantaj. – Din bine¹ + facere (după lat. benefacere).

BINEFACERE ~i f. Ajutor acordat (cuiva) la un moment greu. [G.-D. binefacerii] /bine + facere

binefacere f. 1. binele sau serviciul făcut cuiva; 2. deprinderea de a face bine: binefacerea trebue să fie virtutea bogatului; societate de binefacere, menită a veni într’ajutor săracilor; 3. fig. foloase: binefacerile păcii.

*binefácere f. (după lat. beneficentia și fr. bienfaisance). Bine, ajutor, îndatorire: societate de binefacere, binefacerea trebuie să fie virtutea bogatuluĭ. Fig. Folos: binefacerile păciĭ.

bineface vi [At: COD. VOR. 149 / Pzi: binefac / E: bine + face] (Înv) A face bine.

bineface vb. I. intr. (înv.) A face bine. • prez.ind. binefac. /bine + face.

binefacere s. f., g.-d. art. binefacerii; pl. binefaceri corectat(ă)

binefacere s. f., g.-d. art. binefacerii; pl. binefaceri corectat(ă)

binefacere s. f. → facere

binefacere

binefacere.

BINEFACERE s. 1. bine. (I-a făcut o mare ~.) 2. caritate, filantropie, milă. (Acte de ~.) 3. v. avantaj.

BINEFACERE s. 1. bine. (I-a făcut o mare ~.) 2. caritate, filantropie, milă. (Acte de ~.) 3. avantaj, dar, folos, privilegiu. (~ile tehnicii moderne.)

bineface (-c, ăcut), – vb. (Înv.) A face binele. De la bine și face, compus ca în gr. εὐποιεῖν, sl. blagotvoriti, cf. lat. benefacere. Este formă înv., care supraviețuiește în der., și a cărei compunere se simte încă, astfel încît se poate spune indiferent binefacere sau facere de bine. – Der. binefăcător, adj. (care folosește, care face bine); binefacere, s. f. (faptă bună; ajutor dat cuiva).