2 intrări

20 de definiții

din care

Explicative DEX

BINEFACERE, binefaceri, s. f. (Adesea fig.) Faptă bună, ajutor dat cuiva. – Bine + facere (după lat. benefacere).

binefacere sf [At: NEGRUZZI S. I, 313 / V: (înv) bunăf~ / Pl: ~ri / E: bine + facere (după lat benefacere)] (Șfg) Ajutor (dat cuiva) Si: (înv) binefaptă.

binefacere s.f. 1 Faptă bună, ajutor dat cuiva. Nu știa unde l-ar găsi, ca să-i mulțumească pentru atîtea binefaceri ce primise de la dînsul (CR.). ◊ Societate de binefacere = asociație care are ca scop ajutorarea celor aflați în nevoie. 2 Deprindere de a face bine. Binefacerea trebuie să fie virtutea bogatului. 3 Fig. Folos, avantaj. Binefacerile păcii. • pl. -i. /bine + facere, după lat. bĕnĕfacĕre.

BINEFACERE sf. 1 Faptă bună 2 Obiceiul de a face altora bine 3 Influență fericită, folos: binefacerile păcii [bine + facere].

BINEFACERE, binefaceri, s. f. (Adesea fig.) Faptă bună, ajutor dat cuiva. – Bine + facere (după lat. benefacere).

BINEFACERE, binefaceri, s. f. 1. Faptă bună, bine făcut cuiva, ajutor dat cuiva. Nu știa unde l-ar găsi, ca să-i mulțumească pentru atitea binefaceri ce primise de la dînsul. CREANGĂ, P. 179. 2. Fig. (Mai ales la pl.) Folos, avantaj. Binefacerile păcii. Binefacerile științei.

BINEFACERE, binefaceri, s. f. 1. Faptă bună, ajutor dat cuiva. 2. Folos, avantaj. – Din bine1 + facere (după lat. benefacere).

BINEFACERE ~i f. Ajutor acordat (cuiva) la un moment greu. [G.-D. binefacerii] /bine + facere

binefacere f. 1. binele sau serviciul făcut cuiva; 2. deprinderea de a face bine: binefacerea trebue să fie virtutea bogatului; societate de binefacere, menită a veni într’ajutor săracilor; 3. fig. foloase: binefacerile păcii.

*binefácere f. (după lat. beneficentia și fr. bienfaisance). Bine, ajutor, îndatorire: societate de binefacere, binefacerea trebuie să fie virtutea bogatuluĭ. Fig. Folos: binefacerile păciĭ.

bineface vi [At: COD. VOR. 149 / Pzi: binefac / E: bine + face] (Înv) A face bine.

bineface vb. I. intr. (înv.) A face bine. • prez.ind. binefac. /bine + face.

Ortografice DOOM

binefacere s. f., g.-d. art. binefacerii; pl. binefaceri corectat(ă)

binefacere s. f., g.-d. art. binefacerii; pl. binefaceri corectat(ă)

binefacere s. f. → facere

Etimologice

bineface (-c, ăcut),vb. (Înv.) A face binele. De la bine și face, compus ca în gr. εὐποιεῖν, sl. blagotvoriti, cf. lat. benefacere. Este formă înv., care supraviețuiește în der., și a cărei compunere se simte încă, astfel încît se poate spune indiferent binefacere sau facere de bine.Der. binefăcător, adj. (care folosește, care face bine); binefacere, s. f. (faptă bună; ajutor dat cuiva).

Sinonime

BINEFACERE s. 1. bine. (I-a făcut o mare ~.) 2. caritate, filantropie, milă. (Acte de ~.) 3. v. avantaj.

BINEFACERE s. 1. bine. (I-a făcut o mare ~.) 2. caritate, filantropie, milă. (Acte de ~.) 3. avantaj, dar, folos, privilegiu. (~ile tehnicii moderne.)

Intrare: binefacere
binefacere substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
Surse flexiune: DOOM 3
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • binefacere
  • binefacerea
plural
  • binefaceri
  • binefacerile
genitiv-dativ singular
  • binefaceri
  • binefacerii
plural
  • binefaceri
  • binefacerilor
vocativ singular
plural
bunăfacere substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • bunăfacere
  • bunăfacerea
plural
  • bunăfaceri
  • bunăfacerile
genitiv-dativ singular
  • bunăfaceri
  • bunăfacerii
plural
  • bunăfaceri
  • bunăfacerilor
vocativ singular
plural
Intrare: bineface
verb (V613)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • bineface
  • binefacere
  • binefăcut
  • binefăcutu‑
  • binefăcând
  • binefăcându‑
singular plural
  • binefă
  • binefaceți
  • binefăceți-
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • binefac
(să)
  • binefac
  • binefăceam
  • binefăcui
  • binefăcusem
a II-a (tu)
  • binefaci
(să)
  • binefaci
  • binefăceai
  • binefăcuși
  • binefăcuseși
a III-a (el, ea)
  • bineface
(să)
  • binefa
  • binefăcea
  • binefăcu
  • binefăcuse
plural I (noi)
  • binefacem
(să)
  • binefacem
  • binefăceam
  • binefăcurăm
  • binefăcuserăm
  • binefăcusem
a II-a (voi)
  • binefaceți
(să)
  • binefaceți
  • binefăceați
  • binefăcurăți
  • binefăcuserăți
  • binefăcuseți
a III-a (ei, ele)
  • binefac
(să)
  • binefa
  • binefăceau
  • binefăcu
  • binefăcuseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

binefacere, binefacerisubstantiv feminin

  • 1. adesea figurat Faptă bună, ajutor dat cuiva. DEX '09 MDA2 DEXI CADE DEX '98 DLRLC DLRM NODEX
    • format_quote Nu știa unde l-ar găsi, ca să-i mulțumească pentru atîtea binefaceri ce primise de la dînsul. CREANGĂ, P. 179. DLRLC
    • 1.1. Societate de binefacere = asociație care are ca scop ajutorarea celor aflați în nevoie. DEXI
  • 2. Deprindere de a face bine. DEXI CADE
    • format_quote Binefacerea trebuie să fie virtutea bogatului. DEXI
  • 3. figurat mai ales la plural Avantaj, folos. DEXI CADE DLRLC DLRM
    • format_quote Binefacerile păcii. Binefacerile științei. DLRLC
etimologie:
  • Bine + facere DEX '09 MDA2 DEXI CADE DEX '98 DLRM NODEX
  • după limba latină benefacere DEX '09 MDA2 DEXI DEX '98 DLRM

bineface, binefacverb

etimologie:
  • bine + face MDA2 DEXI

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.