beniș sn vz biniș

beniș s.n. v. biniș.

BENIȘ, BINIȘ (pl. -ișuri) sn. 👕 Haină boierească cu mînecile despicate și îmblănită pe de margini pe care o purtau odinioară atît bărbații cît și femeile la solemnități; cu timpul, această îmbrăcăminte fu adoptată și de popor și ajunse în cele din urmă a fi purtată și de Țiganii lăutari pînă dispăru cu desăvîrșire cam pe la mijlocul veacului trecut (🖼 445): benișul era în sus strîmt, croit pe talie, și în jos larg, blănit și pe dinlăuntru și pe dinafară (VOR.); un biniș suvaiu alb (ODOB.) [tc. biniš].

BENIȘ s. n. (Mold.) Haină boierească lungă de ceremonie. Îmbracă … pe unii cu blane …, pe alții cu benișuri de postav. GHEORGACHI. Etimologie: tc. biniș. corectat(ă) substantiv neutru

beniș n. 1. (Munt. biniș) haină boerească de paradă, cu mânecile despicate și îmblănită pe de margini, purtată de bărbați și de femei: largile mâneci a benișului NEGR. auritul văl de beteală răsfirat pe un biniș de suvaiu alb OD.; 2. haină analoagă purtată de haiduci și, până în timpul din urmă, de lăutari: acum mi se mucezește cobza sub beniș AL. [Turc. BENIȘ (BINIȘ), lit. călărie, această haină fiind purtată mai ales pe la alaiuri și cavalcade (v. binigiu)].

beníș v. biniș.

BINIȘ, binișuri, s. n. (Înv.) Haină boierească lungă de ceremonie, cu mânecile largi și despicate, strânsă pe bust și largă în poale, căptușită cu blană și devenită cu timpul îmbrăcăminte a vechilor lăutari. [Var.: (înv. și reg.) beniș s. n.] – Din tc. biniș.

biniș sn [At: (a. 1783) DOC., ap. ȘIO / V: (îrg) ben- / Pl: ~uri / E: tc biniş] (Înv) 1 Cavalcadă. 2 Haină boierească lungă de ceremonie, cu mâneci largi și despicate, strânsă pe bust și largă în poale (căptușită cu blană), devenită ulterior îmbrăcăminte a vechilor lăutari. 3 (Îvp; îe) Cinci inși p-un – Exprimă situația când mai mulți inși împart un lucru puțin valoros.

biniș s.n. (înv.) 1 Cavalcadă. 2 Haină boierească lungă de ceremonie, cu mînecile largi și despicate, strînsă pe bust și largă la poale, căptușită cu blană și devenită cu timpul îmbrăcăminte a vechilor lăutari. Anteriu de atlas vișiniu, încins cu șal de Țarigrad, cu biniș de postav albastru-închis (FIL.). 3 Expr. (pop.) Cinci inși p-un biniș, se spune cînd mai mulți inși împart un lucru puțin valoros. • pl. -uri. și (înv., reg.) beniș s.n. /<tc. biniș.

BENIȘEL (pl. -ele) sn. 👕 dim. BENIȘ: purta un ~ de felendreș albastru blănit cu samur (NEGR.).

‡BINIȘ 👉 BENIȘ.

BINIȘ, binișuri, s. n. Haină boierească lungă de ceremonie, cu mânecile largi și despicate, strânsă pe bust și largă în poale, căptușită cu blană și devenită cu timpul îmbrăcăminte a vechilor lăutari. [Var.: (înv. și reg.) beniș s. n.] – Din tc. biniș.

BINIȘ, binișuri, s. n. (Învechit) Haină boierească pentru solemnități, de modă turcească, lungă pînă la călcîie și îmblănită pe margini. [Boierii cei mari purtau] vara și iarna scurteică îmblănită...; pe deasupra giubea de postav sau, la sărbători, biniș. GHICA, S. 501. Tînăra fecioară se arată cu conciul semănat cu diamanturi... cu auritul văl de beteală răsfirat pe un biniș de sevai alb. ODOBESCU, S. A. 93. Venerabilul bătrîn apăru în pridvorul caselor sale îmbrăcat cu anteriu de atlas vișiniu, încins cu șal de Țarigrad, cu biniș de postav albastru-închis. FILIMON, C. 55. ◊ Fig. [Ceapa] se-mbrăcă îndată, iute, cu mînie. Douăsprece haine puse de dimie Și cămăși atîtea albe subțirele, Îmbrăcînd binișul roșu peste ele. PANN, P. V. I 122. – Variantă: (Mold.) beniș (ALECSANDRI, T. 80, NEGRUZZI, S. I 30) s. n.

BINIȘ, binișuri, s. n. (Înv.) Haină boierească de solemnitate, lungă și cu blană pe margini. [Var.: (înv. și reg.) beniș s. n.] – Tc. biniș.

biniș n. V. beniș: îmbrăcat cu biniș de postav albastru deschis FIL.

biníș și (Mold.) beníș n. pl. urĭ (turc. biniš, beniš, călărie, cavalcadă). Vechĭ. Un fel de manta cu mînicile despicate pe care o purtaŭ la început boieriĭ și cucoanele la alaiurĭ și cavalcade, iar maĭ pe urmă haĭduciĭ și lăutariĭ.

beniș, -nișuri.

biniș (înv.) s. n., pl. binișuri

biniș (înv.) s. n., pl. binișuri

biniș s. n., pl. binișuri

biniș (binișuri), s. n. – 1. (Înv.) Cavalcadă. – 2. Pelerină orientală, care la început se punea pentru a călări. – Var. beniș. Tc. biniș „cavalcadă” (Șeineanu, II, 52; Lokotsch 308); cf. bg. binišŭ. Cuvînt importat în sec. XVIII, azi înv. Der. săi sînt împrumuturi directe: binigiu, s. m. (rîndaș care se îngrijește de caii nărăvași), din tc. binici, cf. ngr. μπινιτζής, sb. bineğije; binișliu, s. m. (curtean), din tc. binișli.