becher² sm vz bicher

becher¹ sm [At: (a. 1823) IORGA, S. D. XII, 180 / Pl: ~i / E: tc bekâr] 1 (Fam) Burlac. 2 (Fig; reg) Ticălos.

becher s.m. (fam.) Burlac. Cum becher? – Adică necăsătorit (CAR.). • pl -i. /<tc. bekâr.

❍BECHER², BICHER sm. Băn. Trans. 1 Cel ce se ține numai de petreceri și ștrengării ¶ 2 🐑 Ciobanul care se ridică a fi ortac cu stăpînul, căci are și el 100-200 de oi și ciobanii săi (VIC.) [ung. betyár].

BECHER¹ sm. 1 Om neînsurat, celibatar, holteiu, burlac, flăcău: să fii ~, tot aș mai pricepe, dar om însurat...? (BR.-VN.) ¶ 2 Cal de poștă spetit (COST.); cal ce cade de oboseală (POL.) [tc. bekiar].

BECHER, becheri, s. m. (Familiar) Bărbat neînsurat; celibatar, burlac, holtei. Cum becher? – Adică necăsătorit. CARAGIALE, O. I 177. Cîți becheri zgîrciți nu vor fi lingușit slugărește pe bătrînul monah. ODOBESCU, S. A. 273.

BECHER, becheri, s. m. (Fam.) Burlac. – Tc. bekîr.

BECHER ~i m. fam. Bărbat adult necăsătorit; flăcău tomnatic; holtei; burlac; celibatar. /<turc. bekâr

becher a. și m. 1. flăcău, neînsurat; 2. cal de poștă spetit. [Turc. BEKIAR, lit. fără ocupațiune (cf. burlac)].

bechér adj. m. și s. (turk. bekiar, celibatar, d. pers. bikiar, fără ocupațiune). Sud. Holteĭ, burlac.

bicher sm [At: HODOȘ, P. P. 176 / V: bec- / Pl: ~i / E: mg betyár] 1 (Trs; Ban) Om ștrengar și chefliu. 2 (Reg) Cioban ajuns asociat al stăpânului.

bicher s.m. (reg.) Om care se ține numai de petreceri, de chefuri și de ștrengării. Toți bicherii te sărută (POP.). • pl. -i. /<magh. betyár „șmecher”, „ștrengar”.

BECHERAȘ sm. dim. BECHER²1 (vorb. despre un cal): Călișorul meu. Becherașul meu (TEOD.).

❍BICHER 👉 BECHER.

becher (burlac) (reg.) s. m., pl. becheri

becher (înv.) s. m., pl. becheri

becher s. m., pl. becheri

BECHER s., adj. v. burlac, cavaler, celibatar, flăcău, holtei, necăsătorit.

becher s., adj. v. BURLAC. CAVALER. CELIBATAR. FLĂCĂU. HOLTEI. NECĂSĂTORIT.

becher (becheri), s. m. – Burlac, holtei. – Mr., megl. bichiar. Tc. bekar (Roesler 589; Șeineanu, II, 42; Lokotsch 284; Ronzevalle 50); cf. ngr. μπεϰιάρης, alb. betsar, bg. bekjar. – Der. becherie, s. f. (burlăcie). Cf. bicher.

bicher (bicheri), s. m. – (Trans.) Pramatie, chefliu. Mag. betyár „flăcău de la țară; petrecăreț” (DAR). Pare a fi cuvînt din aceeași rădăcină primitivă ca și becher. – Der. bicheresc, adj. (chefliu); bicheri, vb. (Trans., a chefui; Mold., a trudi).

bicher, bicheri, s.m. (reg.) 1. om petrecăreț, chefliu, ștrengar. 2. cioban înstărit, asociat cu stăpânul.

BECHER subst. holtei < tc. bek’ar. 1. Becher/iul (Ard; Sd XXII); -eie, olt. (T-Jiu). 2. Bicheru Ienache, 1831 (Acte Sc). Pentru ambele forme, cf. var. ard. bicher „scandalagiu, tîlhar” < magh, betyár „hoț, hoinar”, cuvînt înrudit cu cel turcesc (com. Al. Cristurean).