ATRIBUIRE, atribuiri, s. f. Acțiunea de a atribui și rezultatul ei. – V. atribui.

atribuire sf [At: MAIORESCU, L. 45 / Pl: ~ri / E: atribui] 1 Dare a ceva cuiva ca un bun ce i se cuvine Si: acordare, asigurare, conferire, (rar) atribuit¹ (1), (îvr) atribuare (1), atribuat¹ (1). 2 Afirmare de către cineva a propriului drept de proprietate asupra a ceva Si: arogare, (rar) atribuit¹ (2), (îvr) atribuare (2), atribuat¹ (2). 3 (Pex) Considerare a ceva ca proprietatea cuiva Si: (rar) atribuit¹ (3), (Îvr) atribuare (3), atribuat¹ (3). 4 (Pex) Considerare a unei calități ca proprie cuiva Si: (rar) atribuit¹ (4), (îvr) atribuare (4), atribuat¹ (4). 5 Repartizare a ceva cuiva Si: (rar) atribuit¹ (5), (îvr) atribuare (5), atribuat¹ (5). 6 Punere a unei fapte pe seama cuiva Si: (rar) atribuit¹ (6), (îvr) atribuare (6), atribuat¹ (6). 7 Autoafirmare a cuiva drept cauza unui fenomen Si: arogare (rar) atribuit¹ (7), (îvr) atribuare (7), atribuat¹ (7). 8 Învinuire a cuiva Si: acuzare, (rar) atribuit¹ (8), (îvr) atribuare (8), atribuat¹ (8). 9 Recunoaștere a paternității cuiva asupra unei opere Si: (rar) atribuit¹ (9), (îvr) atribuare (9), atribuat¹ (9). 10 Autoafirmare a propriei paternități a unei opere Si: arogare, (rar) atribuit¹ (10), (îvr) atribuare (10), atribuat¹ (10).

ATRIBUIRE, atribuiri, s. f. Acțiunea de a atribui. – V. atribui.

ATRIBUIRE, atribuiri, s. f. Acțiunea de a atribui. 1. Acordare, conferire; repartizare. Atribuire de noi sarcini. 2. Punere în sarcina cuiva.

ATRIBUIRE, atribuiri, s. f. Acțiunea de a atribui.

ATRIBUIRE s.f. Acțiunea de a atribui și rezultatul ei. [< atribui].

ATRIBUI, atribui, vb. IV. Tranz. 1. A da, a acorda; a conferi. 2. A pune ceva pe seama, în socoteala cuiva. – Din fr. attribuer, lat. attribuere.

atribui [At: NEGRUZZI, S. I, 11 / Pzi: ~ribui și -esc / E: fr attribuer, lat attribuere] 1 vt A da (ceva cuiva) ca un bun ce i se cuvine Si: a acorda, a asigura, a conferi. 2 vr A se da drept proprietarul de drept a ceva Si: a-și aroga. 3 vt (Pex) A considera ceva ca proprietatea cuiva. 4 vt (Pex) A considera o calitate ca proprie cuiva. 5 vt A repartiza (ceva cuiva). 6 vt A pune o faptă pe seama cuiva Si: a acuza. 7 vr A se afirma drept cauza unui fenomen Si: a-și aroga. 8 vt A învinui pe cineva. 9 vt A recunoaște cuiva paternitatea unei opere. 10 vr A se da drept autorul unei opere Si: a-și aroga.

*ATRIBUI (-bui) vb. tr. 1 A pune pe seama cuiva, a trece ceva asupra cuiva, asupra unui lucru, a raporta la...: a atribuit izbînda lui numai întîmplării ¶ 2 A susține că un lucru sau o persoană are anumite însușiri, merite, etc.: atribue acestei plante proprietăți tonice ¶ 3 A-și ~, a-și însuși: își atribue lui tot meritul acestei lucrări [fr.].

ATRIBUI, atribui, vb. IV. Tranz. 1. A da, a acorda, a conferi. 2. A pune ceva pe seama, în socoteala cuiva. – Din fr. attribuer, lat. attribuere.

ATRIBUI, atribui, vb. IV. Tranz. (Urmat de determinări în dativ) 1. A acorda, a conferi. A atribui o mare importanță unei probleme. Îi atribuie merite mai mari decît are în realitate. 2. A pune pe seama, în socoteala (sau în spinarea) cuiva. Radu deveni iarăși trist, și ai casei atribuiră aceasta grijii de școală. VLAHUȚĂ, O. A. 119. Atribuind știința mea la vrednicia învățătorului, porunci să cumpere... un beniș, pe care îl trimise dascălului. NEGRUZZI, S. I 11. ◊ Refl. pas. Căderea năprasnică a lui Bucșan... mi se atribuia tot mie. SADOVEANU, N. F. 150. Negreșit că nu invențiunea gravurii cu apă-tare, ce i se atribuie [lui Albert Dürer], îi va cîștiga mai mult preț în ochii tăi. ODOBESCU, S. III 61. – Prez. ind. și: atribuiesc (CARAGIALE, O. VII 77).

ATRIBUI, atribui, vb. IV. Tranz. 1. A acorda, a conferi. 2. A pune ceva pe seama, în socoteala cuiva. – Fr. attribuer (lat. lit. attribuere).

ATRIBUI vb. IV. tr. 1. A da, a acorda, a conferi. 2. A da (ceva) ca venind de la..., a pune pe seama cuiva, în socoteala cuiva. [P.i. atribui, 3,6 -ie. / < fr. attribuer, cf. lat. attribuere].

ATRIBUI vb. tr. 1. a acorda, a conferi. 2. a repartiza. 3. a pune pe seama cuiva. (< fr. attribuer, lat. attribuere)

A ATRIBUI atribui tranz. A considera ca fiind propriu; a acorda. [Sil. a-tri-] /<fr. attribuer

atribuì v. 1. a da, a recunoaște; 2. a imputa.

*atríbuĭ și (rar) -ĭésc, a -í v. tr. (lat. attribúere, it. attribuire, fr. attribuer. V. con-, dis- și re-tribuĭ. – Eŭ atribuĭ, tu atribuĭ, el atribuĭe, să atribuĭe). Daŭ, acord, recunosc: îțĭ atribuĭe ție premiu. Imput, arunc în spinarea cuĭva: a atribui cuĭva cauza uneĭ nenorocirĭ.

atribuire (desp. a-tri-) s. f., g.-d. art. atribuirii; pl. atribuiri

atribuire (a-tri-) s. f., g.-d. art. atribuirii; pl. atribuiri

atribuire s. f. (sil. -tri-), g.-d. art. atribuirii; pl. atribuiri

atribui (a ~) (desp. a-tri-) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. atribui, 3 atribuie, imperf. 1 atribuiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să atribui, 3 să atribuie; imper. 2 sg. afirm. atribuie(-l, atribui-o)

atribui (a ~) (a-tri-) vb., ind. prez. 3 atribuie, imperf. 3 sg. atribuia; conj. prez. 3 să atribuie

atribui vb. (sil. -tri-), ind. prez. 1 sg. atribui, imperf. 3 sg. atribuia; conj. prez. 3 sg. și pl. atribuie

atribui (ind. prez. 1 sg. atribui, 3 sg. și pl. atribuie)

atribuiu, -bue 3, -buiam 1 imp.

ATRIBUIRE s. 1. v. apropriere. 2. v. conferire. 3. v. distribuire.

ATRIBUIRE s. 1. apropriere, însușire. (~ unui lucru care nu i se cuvine de drept.) 2. acordare, conferire, decernare. (~ unei distincții.) 3. distribuire, împărțire, repartizare. (~ unor loturi de casă.)

ATRIBUI vb. 1. (înv. și reg.) a socoti. (I-a ~ pe nedrept această afirmație.) 2. v. apropria. 3. v. conferi. 4. a da, a distribui, a împărți, a repartiza. (~ loturi de casă țăranilor.)

ATRIBUI vb. 1. (înv. și reg.) a socoti. (I-a ~ pe nedrept această afirmație.) 2. a-și apropria, a-și însuși. (Își ~ ceva ce nu i se cuvine de drept.) 3. a acorda, a conferi, a da, a decerna, (înv. rar) a deferi. (~ un premiu, o distincție.) 4. a da, a distribui, a împărți, a repartiza. (~ loturi de casă țăranilor.)