3 intrări

46 de definiții

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

APOSTROFÁ, apostrofez, vb. I. Tranz. A adresa cuiva o mustrare (violentă), a mustra pe cineva (cu ton aspru). – Din fr. apostropher.

APOSTROFÁ, apostrofez, vb. I. Tranz. A adresa cuiva o mustrare (violentă), a mustra pe cineva (cu ton aspru). – Din fr. apostropher.

apostrofá v [At: I. NEGRUZZI, S. I, 367 / Pzi: ~féz / E: fr apostropher] A vorbi cuiva pe un ton mustrător.

APOSTROFÁ, apostrofez, vb. I. Tranz. A adresa cuiva o apostrofă, o mustrare, a-i vorbi pe un ton aspru, mustrător. [Eminescu] apostrofează clasele de sus. IBRĂILEANU, SP. CR. 175. ◊ Fig. Părea că toate [broaștele] laolaltă apostrofează luna, Că fiecare broască se ceartă cu o stea. TOPÎRCEANU, S. A. 59.

APOSTROFÁ, apostrofez, vb. I. Tranz. A adresa cuiva o mustrare, a mustra pe cineva (cu ton violent). – Fr. apostropher.

APOSTROFÁ vb. I. tr. A vorbi cuiva aspru, a mustra. [< fr. apostropher].

APOSTROFÁ vb. tr. a adresa cuiva o mustrare, a dojeni, a critica. (< fr. apostropher)

A APOSTROFÁ ~éz tranz. (persoane) A supune unei apostrofe; a întrerupe brutal făcând o observație aspră. /<fr. apostropher

apostrofà v. 1. a adresa vorba direct; 2. a adresa cuiva vorbe supărătoare, mustrătoare.

APOSTRÓF, apostrofuri, s. n. Semn ortografic în formă de virgulă, care marchează dispariția accidentală în rostire a unor sunete. [Var.: apostrófă s. f.] – Din fr. apostrophe, lat. apostrophus.

APOSTRÓFĂ1, apostrofe, s. f. 1. Imputare, mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). 2. Figură retorică sau de stil prin care oratorul sau scriitorul, întrerupându-și brusc cursul expunerii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. – Din fr. apostrophe, lat. apostropha.

APOSTRÓFĂ2 s. f. v. apostrof.

APOSTRÓFĂ2 s. f. v. apostrof.

apostrof1 sn [At: NEGRUZZI, S. I. 266 / V: (după fr) (pl -e) / Pl: ~e, (rar) ~oafe, ~uri / E: fr apostrophe, lat apostrophus] (Grm) Semn ortografic de forma unei virgule, așezat în partea de sus a cuvântului, prin care se notează eliziunea unuia sau a mai multor sunete, de obicei, a unor vocale.

apostro1 sf [At: CANTEMIR, IST. 98 / V: (înv; prin confuzie cu apostrof’) apostrof / Pl: ~fe / E: fr apostrophe, lat apostropha] 1 Imputare. 2 Mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). 3 Figură retorică prin care emițătorul își întrerupe expunerea adresându-se direct unei persoane sau unui lucru personificat. 4-5 (Pan) Cuvinte de imputare sau de atac, adresate cuiva pe neașteptate. modificată

APOSTRÓF, apostrofuri, s. n. Semn ortografic în formă de virgulă, care marchează absența accidentală în rostire a unor sunete. [Var.: apostrófă s. f.] – Din fr. apostrophe, lat. apostrophus.

APOSTRÓFĂ1, apostrofe, s. f. 1. Imputare, mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). 2. Figură retorică sau de stil prin care oratorul sau scriitorul, întrerupându-și brusc cursul expunerii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. – DIn fr. apostrophe, lat. apostropha.

APOSTRÓF, apostrofuri, s. n. Semn ortografic de forma unei virgule, care se pune în partea de sus a cuvîntului pentru a arăta absența accidentală în rostire a unor sunete. 4În «dom’le» sincopa silabei este însemnată prin apostrof. În «las’ pe mine» apostroful marchează absența sunetului «ă».

APOSTRÓFĂ, apostrofe, s. f. Figură retorică prin care vorbitorul sau scriitorul, întrerupîndu-și cursul povestirii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. În poezia «Călin» a lui Eminescu cursul povestirii este întrerupt de următoarea apostrofă: «O, tu grai cu barba-n noduri ca și cîlții cînd nu-i perii. Tu în cap nu ai grăunțe, numai pleavă și puzderii». ♦ Cuvînt de imputare sau de reproș adresat cuiva pe un ton violent. Într-o apostrofă... își varsă tot focul, spunîndu-i o frază atît de caracteristică pentru ea, care a ridicat însă mirarea multor critici. GHEREA, ST. CR. II 260.

APOSTRÓF, apostrofuri, s. n. Semn ortografic de forma unei virgule, care se pune în partea de sus a unui cuvînt, pentru a arăta absența accidentală în rostire a unor sunete. – Fr. apostrophe (lat. lit. apostrophus).

APOSTRÓFĂ, apostrofe, s. f. Imputare, mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). ♦ Figură retorică prin care vorbitorul sau scriitorul, întrerupîndu-și cursul povestirii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. – Fr. apostrophe (lat. lit. apostropha).

APOSTRÓF s.n. Semn ortografic în formă de virgulă (’), care marchează absența accidentală a unor sunete sau litere. [Pl. -uri. / < fr. apostrophe, cf. lat. apostrophus, gr. apostrophos].

APOSTRÓFĂ s.f. Procedeu stilistic constând în întreruperea bruscă a șirului ideilor pentru a se adresa direct unei persoane sau unui lucru. ♦ Mustrare, imputare, reproș (adresat violent cuiva). [< fr. apostrophe, lat. apostropha, gr. apostrophe – întoarcere către].

APOSTRÓF s. n. semn ortografic în formă de virgulă (’) care marchează absența accidentală a unor sunete ori silabe. (< fr. apostrophe, lat. apostrophus, gr. apostrophos)

APOSTRÓFĂ s. f. 1. mustrare, reproș. 2. figură retorică constând în întreruperea bruscă a șirului ideilor pentru a se adresa direct unei persoane sau unui lucru. (< fr. apostrophe, gr. apostrophe)

APOSTRÓF ~uri n. Semn ortografic, în formă de virgulă, care marchează dispariția accidentală a unui sunet. [Sil. -pos-trof] /<fr. apostrophe, lat. apostrophus

APOSTRÓFĂ ~e f. 1) Figură retorică prin care un vorbitor sau un scriitor se adresează direct cuiva. 2) Cuvinte de reproș (adresate cuiva pe un ton aspru). /<fr. apostrophe, lat. apostropha

apostrof n. semnul omiterii unei vocale: n’am în loc de nu am.

apostrofă f. 1. figură de retorică prin care oratorul se adresează direct la persoane, la lucruri (personificate); 2. fig. interpelare vie, atac în treacăt.

*apóstrof n., pl. e (vgr. apóstrophos, f.). Gram. Semnu omiteriĭ (eliziuniĭ) uneĭ vocale saŭ și a uneĭ silabe, ca: n’am, n’aș, dom’le îld. nu am, nu aș, domnule. – Ob. (dar nu maĭ bine) -óf (după fr.), pl. urĭ și oafe. – Fu inventat de un erudit necunoscut la 1533 și întrebuințat întîĭa oară de tipografu Ludovic Meignet din Lyon.

*apostrófă f., pl. e (vgr. apostrophé). Ret. Figura pin care te adresezĭ direct prezenților, viilor, morților saŭ lucrurilor: apostrofa luĭ Cicerone contra luĭ Catilina („Pînă cînd în sfîrșit, Catilina, veĭ abuza de răbdarea noastră?”)

*apostroféz v. tr. (d. apostrofă; fr. apostropher). Mă adresez cuĭva pe un ton aspru: l-a apostrofat în plină ședință.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

apostrofa (a ~) vb., ind. prez. 3 apostrofea

apostrofá vb., ind. prez. 1 sg. apostroféz, 3 sg. și pl. apostrofeáză

apostrof (semn ortografic) s. n., pl. apostrofuri; semn grafic ’

apostro (imputare) s. f., g.-d. art. apostrofei; pl. apostrofe

apostróf (semn ortografic) s. n., pl. apostrófuri

apostrófă (imputare) s. f., g.-d. art. apostrófei; pl. apostrófe

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

APOSTRO s. apostrofare. (~ la adresa cuiva.)

Dicționare etimologice

Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

apostróf (-oáfe), s. n. – Semn ortografic în fomă de virgulă, care marchează absența accidentală în rostire a unor sunete. – Var. apostrofă.Apostrofă, s. f. (apostrofare, mustrare). Gr. ἀποστροφή (sec. XVII, Gáldi 151); și modern din fr. apostrophe.Der. apostrofa, vb., din fr.

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

APOSTRÓF s. n. (< fr. apostrophe, lat., gr. apostrophos): semn ortografic în formă de virgulă (’), care marchează apocopa sau sincopa unui sunet sau a unei silabe, fără ca prin aceasta să se formeze silabă între sunetele ajunse alăturate. De exemplu: „Las’ pe mine” (absența lui ă); „Cin’ ți-a dat-o?” (absența lui e); „Ce faci, dom’le?” (absența silabei -nu-); „Un’ s-a dus?” (absența silabei -de); „Am obosit cu trebur’le astea” (sincopa vocalei i) etc.

apostrofă (gr. apostrophe „întoarcere către”), figură retorică prin care oratorul (autorul) își întrerupe, deodată, firul expunerii, pentru ca, stăpânit de un sentiment puternic, să se adreseze unei (unor) persoane prezente, absente ori moarte, unui lucru neînsuflețit, cu o întrebare, cu o exclamație ori cu o afirmație sentențioasă (P): „ Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni [...] La Paris, în lupanare de cinisme și de lene Cu femeile-i pierdute în orgiile-i obscene, Acolo v-ați pus averea, tinerețile la stos... Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?” (Eminescu)

APOSTROFĂ (< fr. apostrophe < lat. apostropha < gr. apostrophe, întoarcere) Procedeu stilistic, retoric, care constă în întreruperea expunerii, pentru ca vorbitorul să se adreseze direct cuiva, de față sau absent (persoane, ființe, obiecte). Folosirea interogației și exclarnației în apostrofă imprimă acesteia mai multă putere de convingere, mai multă vioiciune, iar în cuprinsul unui discurs mai multă pondere argumentației. Ex. „Ce mai poți aștepta, Catilina, dacă nici noaptea, cu întunericul ei, nu poate ascunde adunările voastre nelegiuite, dacă nici casa particulară, în care vă adunați, nu poate închide între pereți glasurile conjurației tale, dacă toate ies la lumină și izbucnesc?” (CICERO, Catilinare) Apostrofa apare și în creația poetică: Ex. Cum nu vii tu, Țepeș Doamne, ca, punînd mîna pe ei, Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei...? (M. EMINESCU, Scrisoarea III) Oltule, care-ai fost martor vitejiilor trecute, Și puternici legioane pe-a ta margine-ai privit, Cine oar' poate să fie omul care te-a-ngrozit? (GR. ALEXANDRESCU, Umbra lui Mircea. La Cozia) Apostrofa mai este numită și invocație retorică. În vorbirea obișnuită, prin extindere, apostrofa are sensul de înfruntare pe un ton violent, de unde expresia: M-a apostrofat...

Intrare: apostrofa
verb (VT201)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • apostrofa
  • apostrofare
  • apostrofat
  • apostrofatu‑
  • apostrofând
  • apostrofându‑
singular plural
  • apostrofea
  • apostrofați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • apostrofez
(să)
  • apostrofez
  • apostrofam
  • apostrofai
  • apostrofasem
a II-a (tu)
  • apostrofezi
(să)
  • apostrofezi
  • apostrofai
  • apostrofași
  • apostrofaseși
a III-a (el, ea)
  • apostrofea
(să)
  • apostrofeze
  • apostrofa
  • apostrofă
  • apostrofase
plural I (noi)
  • apostrofăm
(să)
  • apostrofăm
  • apostrofam
  • apostrofarăm
  • apostrofaserăm
  • apostrofasem
a II-a (voi)
  • apostrofați
(să)
  • apostrofați
  • apostrofați
  • apostrofarăți
  • apostrofaserăți
  • apostrofaseți
a III-a (ei, ele)
  • apostrofea
(să)
  • apostrofeze
  • apostrofau
  • apostrofa
  • apostrofaseră
Intrare: apostrof
apostrof1 (pl. -uri) substantiv neutru
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • apostrof
  • apostroful
  • apostrofu‑
plural
  • apostrofuri
  • apostrofurile
genitiv-dativ singular
  • apostrof
  • apostrofului
plural
  • apostrofuri
  • apostrofurilor
vocativ singular
plural
apostrof2 (pl. -oafe) substantiv neutru
substantiv neutru (N11)
Surse flexiune: Scriban
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • apostrof
  • apostroful
  • apostrofu‑
plural
  • apostroafe
  • apostroafele
genitiv-dativ singular
  • apostrof
  • apostrofului
plural
  • apostroafe
  • apostroafelor
vocativ singular
plural
apostrof3 (pl. -e) substantiv neutru
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: Scriban
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • apostrof
  • apostroful
  • apostrofu‑
plural
  • apostrofe
  • apostrofele
genitiv-dativ singular
  • apostrof
  • apostrofului
plural
  • apostrofe
  • apostrofelor
vocativ singular
plural
apostrofă substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • apostro
  • apostrofa
plural
  • apostrofe
  • apostrofele
genitiv-dativ singular
  • apostrofe
  • apostrofei
plural
  • apostrofe
  • apostrofelor
vocativ singular
plural
Intrare: apostrofă
apostrofă substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • apostro
  • apostrofa
plural
  • apostrofe
  • apostrofele
genitiv-dativ singular
  • apostrofe
  • apostrofei
plural
  • apostrofe
  • apostrofelor
vocativ singular
plural
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

apostrofa, apostrofezverb

  • 1. A adresa cuiva o mustrare (violentă), a mustra pe cineva (cu ton aspru). DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
    • format_quote [Eminescu] apostrofează clasele de sus. IBRĂILEANU, SP. CR. 175. DLRLC
    • format_quote figurat Părea că toate [broaștele] laolaltă apostrofează luna, Că fiecare broască se ceartă cu o stea. TOPÎRCEANU, S. A. 59. DLRLC
etimologie:

apostrof, apostrofurisubstantiv neutru

  • 1. Semn ortografic în formă de virgulă, care marchează dispariția accidentală în rostire a unor sunete. DEX '09 DLRLC DN
    • format_quote În «dom’le» sincopa silabei este însemnată prin apostrof. În «las’ pe mine» apostroful marchează absența sunetului «ă». DLRLC
  • comentariu Semn grafic: DOOM 2
etimologie:

apostro, apostrofesubstantiv feminin

  • 1. Imputare, mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). DEX '09 DEX '98 DLRLC DN MDN '00
    • format_quote Într-o apostrofă... își varsă tot focul, spunîndu-i o frază atît de caracteristică pentru ea, care a ridicat însă mirarea multor critici. GHEREA, ST. CR. II 260. DLRLC
  • 2. Figură retorică sau de stil prin care oratorul sau scriitorul, întrerupându-și brusc cursul expunerii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
    • format_quote În poezia «Călin» a lui Eminescu cursul povestirii este întrerupt de următoarea apostrofă: «O, tu grai cu barba-n noduri ca și cîlții cînd nu-i perii. Tu în cap nu ai grăunțe, numai pleavă și puzderii».
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.

2 articole lingvistice