opțiuni
Articole pe această temă:

apostrof apostrofă

  • 1. Semn ortografic în formă de virgulă, care marchează dispariția accidentală în rostire a unor sunete.
    surse: DLRLC DEX '09 DN un exemplu
    exemple
    • În «dom’le» sincopa silabei este însemnată prin apostrof. În «las’ pe mine» apostroful marchează absența sunetului «ă».
      surse: DLRLC
  • comentariu Semn grafic: ’
    surse: DOOM 2

etimologie:

apostrofă

  • 1. Imputare, mustrare adresată cuiva (pe un ton violent).
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN MDN '00 sinonime: apostrofare reproș un exemplu
    exemple
    • Într-o apostrofă... își varsă tot focul, spunîndu-i o frază atît de caracteristică pentru ea, care a ridicat însă mirarea multor critici. GHEREA, ST. CR. II 260.
      surse: DLRLC
  • 2. Figură retorică sau de stil prin care oratorul sau scriitorul, întrerupându-și brusc cursul expunerii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN un exemplu
    exemple
    • În poezia «Călin» a lui Eminescu cursul povestirii este întrerupt de următoarea apostrofă: «O, tu grai cu barba-n noduri ca și cîlții cînd nu-i perii. Tu în cap nu ai grăunțe, numai pleavă și puzderii».

etimologie:

23 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

apostrofá v [At: I. NEGRUZZI, S. I, 367 / Pzi: -féz / E: fr apostropher] A vorbi cuiva pe un ton mustrător.

APOSTROFÁ, apostrofez, vb. I. Tranz. A adresa cuiva o mustrare (violentă), a mustra pe cineva (cu ton aspru). – Din fr. apostropher.

APOSTROFÁ, apostrofez, vb. I. Tranz. A adresa cuiva o mustrare (violentă), a mustra pe cineva (cu ton aspru). – Din fr. apostropher.

APOSTROFÁ, apostrofez, vb. I. Tranz. A adresa cuiva o apostrofă, o mustrare, a-i vorbi pe un ton aspru, mustrător. [Eminescu] apostrofează clasele de sus. IBRĂILEANU, SP. CR. 175. ◊ Fig. Părea că toate [broaștele] laolaltă apostrofează luna, Că fiecare broască se ceartă cu o stea. TOPÎRCEANU, S. A. 59.

APOSTROFÁ, apostrofez, vb. I. Tranz. A adresa cuiva o mustrare, a mustra pe cineva (cu ton violent). – Fr. apostropher.

apostrofá (a ~) vb., ind. prez. 3 apostrofeáză

apostrofá vb., ind. prez. 1 sg. apostroféz, 3 sg. și pl. apostrofeáză

APOSTROFÁ vb. v. certa.

APOSTROFÁ vb. I. tr. A vorbi cuiva aspru, a mustra. [< fr. apostropher].

APOSTROFÁ vb. tr. a adresa cuiva o mustrare, a dojeni, a critica. (< fr. apostropher)

A APOSTROFÁ ~éz tranz. (persoane) A supune unei apostrofe; a întrerupe brutal făcând o observație aspră. /<fr. apostropher

apostrofà v. 1. a adresa vorba direct; 2. a adresa cuiva vorbe supărătoare, mustrătoare.

apostróf1 sn [At: NEGRUZZI, S. I. 266 / V: (după fr) -ă (pl -e) / Pl: -e, (rar) -oafe, -uri / E: fr apostrophe, lat apostrophus] (Grm) Semn ortografic de forma unei virgule, așezat în partea de sus a cuvântului, prin care se notează eliziunea unuia sau a mai multor sunete, de obicei, a unor vocale.

apostróf2 sn vz apostrofă1

apostrófă1 sf [At: CANTEMIR, IST. 98 / V: (înv; prin confuzie cu apostrof ’) / Pl: ~fe / E: fr apostrophe, lat apostropha] 1 Imputare. 2 Mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). 3 Figură retorică prin care emițătorul își întrerupe expunerea adresându-se direct unei persoane sau unui lucru personificat. 4-5 (Pan) Cuvinte de imputare sau de atac, adresate cuiva pe neașteptate.

apostrófă2 sf vz apostrof

apostróf (-oáfe), s. n. – Semn ortografic în fomă de virgulă, care marchează absența accidentală în rostire a unor sunete. – Var. apostrofă. – Apostrofă, s. f. (apostrofare, mustrare). Gr. ἀποστροφή (sec. XVII, Gáldi 151); și modern din fr. apostrophe. – Der. apostrofa, vb., din fr.

apostrof n. semnul omiterii unei vocale: n’am în loc de nu am.

apostrofă f. 1. figură de retorică prin care oratorul se adresează direct la persoane, la lucruri (personificate); 2. fig. interpelare vie, atac în treacăt.

*apóstrof n., pl. e (vgr. apóstrophos, f.). Gram. Semnu omiteriĭ (eliziuniĭ) uneĭ vocale saŭ și a uneĭ silabe, ca: n' am, n' aș, dom'le îld. nu am, nu aș, domnule. – Ob. (dar nu maĭ bine) -óf (după fr.), pl. urĭ și oafe. – Fu inventat de un erudit necunoscut la 1533 și întrebuințat întîĭa oară de tipografu Ludovic Meignet din Lyon.

Intrare: apostrofa
apostrofa verb grupa I conjugarea a II-a
verb (VT201)
Surse flexiune: DOR 		infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) apostrofa apostrofare apostrofat apostrofând singular plural
apostrofează apostrofați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) apostrofez (să) apostrofez apostrofam apostrofai apostrofasem
a II-a (tu) apostrofezi (să) apostrofezi apostrofai apostrofași apostrofaseși
a III-a (el, ea) apostrofează (să) apostrofeze apostrofa apostrofă apostrofase
plural I (noi) apostrofăm (să) apostrofăm apostrofam apostrofarăm apostrofaserăm, apostrofasem*
a II-a (voi) apostrofați (să) apostrofați apostrofați apostrofarăți apostrofaserăți, apostrofaseți*
a III-a (ei, ele) apostrofează (să) apostrofeze apostrofau apostrofară apostrofaseră
Intrare: apostrof
apostrof (pl. -uri) substantiv neutru
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR 		nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular apostrof apostroful
plural apostrofuri apostrofurile
genitiv-dativ singular apostrof apostrofului
plural apostrofuri apostrofurilor
vocativ singular —
plural —
apostrofă substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR 		nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular apostrofă apostrofa
plural apostrofe apostrofele
genitiv-dativ singular apostrofe apostrofei
plural apostrofe apostrofelor
vocativ singular —
plural —
apostrof (pl. -oafe) substantiv neutru
substantiv neutru (N11)
Surse flexiune: Scriban 		nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular apostrof apostroful
plural apostroafe apostroafele
genitiv-dativ singular apostrof apostrofului
plural apostroafe apostroafelor
vocativ singular —
plural —
apostrof (pl. -e) substantiv neutru
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: Scriban 		nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular apostrof apostroful
plural apostrofe apostrofele
genitiv-dativ singular apostrof apostrofului
plural apostrofe apostrofelor
vocativ singular —
plural —
Intrare: apostrofă
apostrofă substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR 		nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular apostrofă apostrofa
plural apostrofe apostrofele
genitiv-dativ singular apostrofe apostrofei
plural apostrofe apostrofelor
vocativ singular —
plural —
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)

22 de definiții încorporate

Aceste definiții sunt deja încorporate în filele „rezultate” și „conjugări / declinări”. Le prezentăm pentru edificare.

APOSTRÓF, apostrofuri, s. n. Semn ortografic în formă de virgulă, care marchează dispariția accidentală în rostire a unor sunete. [Var.: apostrófă s. f.] – Din fr. apostrophe, lat. apostrophus.

APOSTRÓFĂ2 s. f. v. apostrof.

APOSTRÓFĂ1, apostrofe, s. f. 1. Imputare, mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). 2. Figură retorică sau de stil prin care oratorul sau scriitorul, întrerupându-și brusc cursul expunerii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. – Din fr. apostrophe, lat. apostropha.

APOSTRÓF, apostrofuri, s. n. Semn ortografic în formă de virgulă, care marchează absența accidentală în rostire a unor sunete. [Var.: apostrófă s. f.] – Din fr. apostrophe, lat. apostrophus.

APOSTRÓFĂ1, apostrofe, s. f. 1. Imputare, mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). 2. Figură retorică sau de stil prin care oratorul sau scriitorul, întrerupându-și brusc cursul expunerii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. – DIn fr. apostrophe, lat. apostropha.

APOSTRÓFĂ2 s. f. v. apostrof.

APOSTRÓF, apostrofuri, s. n. Semn ortografic de forma unei virgule, care se pune în partea de sus a cuvîntului pentru a arăta absența accidentală în rostire a unor sunete. 4În «dom’le» sincopa silabei este însemnată prin apostrof. În «las’ pe mine» apostroful marchează absența sunetului «ă».

APOSTRÓFĂ, apostrofe, s. f. Figură retorică prin care vorbitorul sau scriitorul, întrerupîndu-și cursul povestirii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. În poezia «Călin» a lui Eminescu cursul povestirii este întrerupt de următoarea apostrofă: «O, tu grai cu barba-n noduri ca și cîlții cînd nu-i perii. Tu în cap nu ai grăunțe, numai pleavă și puzderii». ♦ Cuvînt de imputare sau de reproș adresat cuiva pe un ton violent. Într-o apostrofă... își varsă tot focul, spunîndu-i o frază atît de caracteristică pentru ea, care a ridicat însă mirarea multor critici. GHEREA, ST. CR. II 260.

APOSTRÓF, apostrofuri, s. n. Semn ortografic de forma unei virgule, care se pune în partea de sus a unui cuvânt, pentru a arăta absența accidentală în rostire a unor sunete. – Fr. apostrophe (lat. lit. apostrophus).

APOSTRÓFĂ, apostrofe, s. f. Imputare, mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). ♦ Figură retorică prin care vorbitorul sau scriitorul, întrerupându-și cursul povestirii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. – Fr. apostrophe (lat. lit. apostropha).

apostróf (semn ortografic) s. n., pl. apostrófuri; semn grafic ’

apostrófă (imputare) s. f., g.-d. art. apostrófei; pl. apostrófe

apostróf (semn ortografic) s. n., pl. apostrófuri

apostrófă (imputare) s. f., g.-d. art. apostrófei; pl. apostrófe

APOSTRÓFĂ s. v. apostrofare.

APOSTRÓF s.n. Semn ortografic în formă de virgulă ('), care marchează absența accidentală a unor sunete sau litere. [Pl. -uri. / < fr. apostrophe, cf. lat. apostrophus, gr. apostrophos].

APOSTRÓFĂ s.f. Procedeu stilistic constând în întreruperea bruscă a șirului ideilor pentru a se adresa direct unei persoane sau unui lucru. ♦ Mustrare, imputare, reproș (adresat violent cuiva). [< fr. apostrophe, lat. apostropha, gr. apostrophe – întoarcere către].

APOSTRÓF s. n. semn ortografic în formă de virgulă (’) care marchează absența accidentală a unor sunete ori silabe. (< fr. apostrophe, lat. apostrophus, gr. apostrophos)

APOSTRÓFĂ s. f. 1. mustrare, reproș. 2. figură retorică constând în întreruperea bruscă a șirului ideilor pentru a se adresa direct unei persoane sau unui lucru. (< fr. apostrophe, gr. apostrophe)

APOSTRÓF ~uri n. Semn ortografic, în formă de virgulă, care marchează dispariția accidentală a unui sunet. [Sil. -pos-trof] /<fr. apostrophe, lat. apostrophus

APOSTRÓFĂ ~e f. 1) Figură retorică prin care un vorbitor sau un scriitor se adresează direct cuiva. 2) Cuvinte de reproș (adresate cuiva pe un ton aspru). /<fr. apostrophe, lat. apostropha


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

APOSTRÓFĂ s. apostrofare. (~ la adresa cuiva.)