ANALOG², -OAGĂ, analogi, -oage, adj. Care prezintă o analogie; asemănător; corespondent. [Adj. f. și: analogă.] – Din fr. analogue, lat. analogus.

ANALOGIE, analogii, s. f. Asemănare (parțială) între două sau mai multe noțiuni, obiecte, situații, fenomene etc. ♦ (Lingv.) Fenomen care constă în modificarea formei sau uneori a sensului unui cuvânt sub influența alteia dintre formele sale sau sub influența altui cuvânt. – Din fr. analogie, lat. analogia.

analog³, ~oagă a [At: MAIORESCU, CR. II, 125 / V: -ogă / Pl: ~ogi, ~oage / E: fr analogue] Asemănător cu ceva (cu alt lucru sau cu altă împrejurare, situație etc.)

analogie¹ sf [At: MAIORESCU, L., 157-158 / Pl: ~ii / E: fr analogie, cf dubletul analoghie] 1 Raport. 2 Asemănare (parțială) între două sau mai multe lucruri, împrejurări, situații, fapte, idei etc. 3 Potrivire (cu privire la mărimea, forma, compoziția etc.) a două lucruri etc., de altfel, deosebite. 4 (Log; îs) Raționament prin ~ Inferență probabilă care, din asemănarea a două obiecte în unele privințe, conchide asemănarea lor și în alte privințe. 5 (Lin) Fenomen^[1] care constă în modificarea formei sau a sensului unui cuvânt sub influența unei alte forme a aceluiași cuvânt (sau sub influența unui alt cuvânt). corectat(ă)

*ANALOG¹ adj. Care are oare-care asemănare, potrivire cu alt lucru [fr. < gr.].

*ANALOGIE sf. 1 Asemănare, potrivire între un lucru și altul în unele părți ale lor: limba romînă are multă ~ cu limba italiană; prin ~, prin asemănare, prin apropiere între unele lucruri: din ce știm, putem deduce prin ~ că așa se va întîmpla ¶ 2 ➕ Proporție [fr. < lat.].

ANALOG², -OAGĂ, analogi, -oage, adj. Asemănător; corespondent. – Din fr. analogue, lat. analogus.

ANALOGIE, analogii, s. f. Asemănare (parțială) între două sau mai multe noțiuni, situații, fenomene etc. ♦ (Lingv.) Fenomen care constă în modificarea formei sau uneori a sensului unui cuvânt sub influența alteia dintre formele sale sau sub influența altui cuvânt. – Din fr. analogie, lat. analogia.

ANALOG², -Ă, analogi, -e, adj. La fel, asemănător. Un sentiment de groază, analog cu acel pe care-l avem cînd ne visăm căzînd de la înălțimi mari, îi strîngea inima. VLAHUȚĂ, O. AL. II 43. Cînd te vei întoarce, nu vei mai găsi pe Ruben, ci un alt om, analog cu mine. EMINESCU, N. 54. – Variantă: analoagă adj. f.

ANALOGIE, analogii, s. f. Asemănare parțială, potrivire între două sau mai multe noțiuni, situații, fenomene etc. Poetul face o frumoasă analogie între sentimentul dragostei pentru mama iubită și cel al dragostei pentru patria iubită. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 345, 3/5. Să ne închipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte și toate celea din ea scăzute în analogie. EMINESCU, N. 31. Avem de gînd a cerceta prin ce curioasă analogie de fapte, de idei și de imagine vechiul zeu latin al ploilor, Jupiter Pluvius... aduce așa de mult cu lăiețele noastre de paparude. ODOBESCU, S. III 228. ♦ Asemănare parțială, de formă sau de conținut, a două elemente de limbă, care determină schimbarea unuia dintre elemente sub influența celuilalt; modificare analogică. «Mănușă» devine, în unele graiuri, «mînușă», prin analogia cu «mînă».

ANALOG², -Ă, analogi, -e, adj. La fel, asemănător. [Var.: analoagă adj. f.] – Fr. analogue (lat. lit. analogus).

ANALOGIE, analogii, s. f. Asemănare (parțială) între două sau mai multe noțiuni, situații, fenomene etc. ♦ (Gram.) Asemănare parțială (de formă sau de conținut) a două elemente de limbă, care determină schimbarea unuia dintre elemente sub influența celuilalt; schimbarea produsă. – Fr. analogie (lat. lit. analogia).

ANALOG, -Ă adj. Asemănător; corespondent. [Pl. -ogi, -oge. (înv.) -oage, f.sg. și analoagă. [Cf. fr. analogue, lat. analogus, gr. analogos].

ANALOGHIE s.f. v. analogie.

ANALOGIE s.f. Asemănare între două sau mai multe situații, obiecte, fenomene, noțiuni etc., considerate din anumite puncte de vedere. ♦ Asemănare parțială în ceea ce privește forma sau conținutul a două elemente de limbă, care determină modificarea unuia dintre ele sub influența celuilalt; schimbarea produsă. [Gen. -iei, var. (înv.) analoghie s.f. / < analogie, cf. lat., gr. analogia – raport].

ANALOG, -OAGĂ adj. 1. care prezintă analogie; asemănător, similar. 2. (despre organe animale) cu funcții identice, dar care se deosebesc ca structură și origine. (< fr. analogue, lat. analogus, gr. analogos)

ANALOGIE s. f. 1. corespondență, asemănare între două sau mai multe situații, obiecte, fenomene, noțiuni etc. 2. metodă de studiu al unui sistem bazată pe analogia (1) dintre acesta și un alt sistem cunoscut. 3. (biol.) asemănare relativă a două organe (de animale) analoage. 4. (jur.) metodă de soluționare a unui caz neprevăzut de lege, dar asemănător. 5. asemănare parțială de formă, sau de conținut a două elemente de limbă, care determină modificarea unuia dintre ele sub influența celuilalt. (< fr. analogie, lat. analogia)

ANALOG ~oagă (~ogi, ~oage) Care prezintă o analogie; asemănător. /<lat. analogus, fr. analogue

ANALOGIE ~i f. Similitudine între două sau mai multe situații, fenomene, noțiuni, obiecte; asemănare. Prin ~. [G.-D. analogiei] /<lat. analogia, fr. analogie

analog a. care are asemănare cu altceva.

analogie f. raport, asemănare între mai multe lucruri diferite.

3) analóg, -oágă adj. (vgr. análogos, proporțional. V. omo-log). Care are analogie cu altu, asemenea, egal: răspunsurĭ analoage. Biol. Care are aceĭași funcțiune, dar nu aceĭași origine, ca aripile la păsărĭ și liliac față de aripile insectelor.

*analogíe f. (vgr. analogía, d. aná, ĭar, și lógos, cuvînt. V. logie). Raport, relațiune, asemănare: limba românească are multă analogie cu latina. Pin analogie, după raporturile dintre lucrurĭ: a judeca pin analogie.

!analog¹ adj. m., pl. analogi; f. analoagă, pl. analoage

analogie s. f., art. analogia, g.-d. art. analogiei; pl. analogii, art. analogiile (desp. -gi-i-)

analog¹ adj. m., pl. analogi; f. analoagă / analogă, pl., analoage / analoge

analogie s. f., art. analogia, g.-d. art. analogiei; pl. analogii, art. analogiile

analog adj. m., pl. analogi; f. sg. analoagă, pl. analoage

analogie s. f., art. analogia, g.-d. art. analogiei; pl. analogii, art. analogiile

analog, f. analogă

ANALOGIE Regularizare a unei forme sub presiunea altor forme cu care aceasta este asociată în funcție de anumite criterii. La nivel fonetic se produc modificări ca urmare a influenței reciproce dintre cuvinte care aparțin aceluiași câmp semantic (forma luni în loc de lune > lat. Lunae) se explică prin presiunea analogică exercitată de numele altor zile ale săptămânii: marți, miercuri, vineri; forma octombrie (cu m neetimologic) se explică prin presiunea analogică exercitată de numele altor luni: septembrie, noiembrie, decembrie), dar și ca urmare a atracției antonimice* (gravis a devenit probabil în latina târzie, regional, *grevis, sub influența antonimului său levis; cf. rom. greu). La nivel morfologic, procesele analogice au o frecvență deosebită. Ele se produc atât în interiorul aceleiași paradigme (lat. scio ar trebui să aibă ca rezultat în rom. forma *șiu, știu fiind explicabil prin presiunea celorlalte forme din paradigma verbului), cât și ca urmare a influențelor reciproce dintre paradigme (după modelul porc-porci, drac-draci, în locul formelor etimologice berbece, copaci, se creează forme noi de singular: berbec, copac, pe baza paralelismului formelor de plural: berbeci, copaci; formele etimologice de perfect simplu și participiu ale verbului a face: feciu, fapt sunt substituite de formele făcui, făcut, create după modelul bătui, bătut; cusui, cusut). Analogia determină crearea unui mare număr de derivate, după modelele preexistente. După modelul timid- timiditate, fidel-fidelitate, presupunând formarea de substantive abstracte care exprimă calitatea de la baze adjectivale, cu ajutorul sufixului -itate, au apărut creații ca: periculozitate, spectaculozitate, operaționalitate, grațiozitate, rigurozitate etc. La nivel sintactic, analiza determină schimbarea regimului unor cuvinte. După modelul construcțiilor impersonale este / rămâne de făcut, au apărut construcții neacceptate de normele limbii literare, ca merită de făcut, trebuie de făcut. Neogramaticii au apelat frecvent la analogie pentru a explica excepțiile de la legile* fonetice, susținând că fonetica distruge, iar analogia repară. • Analogia este un factor important al schimbării lingvistice. F. de Saussure semnala funcționarea ei după modelul proporțiilor (reconstituirea unui termen). Unele dintre formele create prin analogie se impun în limbă, altele sunt considerate greșite. Un loc aparte îl ocupă procesele analogice care apar în achiziționarea limbajului de către copii sau în cursul învățării unei limbi străine (vezi ACHIZIȚIE A LIMBII). Reprezentând o formă de presiune intrasistemică, analiza se opune normei*, formă de presiune extrasistemică. L.I.R.

analog, feminin analogă, nu analoagă (la neologismele recente nu se mai schimbă o în oa).

ANALOGIE s. f. (< fr. analogie, cf. lat., gr. analogia „raport”, „legătură”): asemănare parțială (de formă sau de conținut) a două elemente de limbă, care determină modificarea unuia dintre ele sub influența celuilalt. Astfel, forma veche românească de perfect simplu feciu a fost înlocuită, prin a. cu alte forme (ca bătui), de forma făcui; imperfectul verbelor a da și a sta este neregulat, deoarece s-a format prin a. cu perfectul, introducându-se o silabă de reduplicare: după modelul perfectului dădui, stătui s-a ajuns la formele de imperfect dădeam, stăteam, în loc de dam, stam; substantivul mănușă e pronunțat, în unele graiuri ale limbii române, mânușă, datorită a. cu substantivul mână etc. În mod obișnuit, se spune despre a. că: 1. repară stricăciunile cauzate de fonetică: lat. sg. aqua > rom. sg. apă; lat. pl. aquae ar fi trebuit să dea rom. pl. *ace, dar a. a restabilit consoana p, unificând astfel paradigma cuvântului prin forma impusă ape; forma de persoana I singular a perfectului simplu, (eu) puș(u) s-a transformat, prin a. cu formele de persoana a II-a și a III-a singular puseși, puse și cu cele ale verbului a lăsa – lăsai, lăsași, lăsă în pusei; 2. distruge coeziunea unui tip lingvistic: prin a. cu (el) cântă – (ei) cântă s-a ajuns regional la (el) doarme – (ei) doarme, în loc de (ei) dorm. Orice a. are de fapt un punct de plecare fals, deoarece modifică o situație tradițională, normală, care corespunde ca evoluție așteptărilor noastre față de originalul (etimonul) latin. În morfologia limbii române aproape toate formele noi apar numai prin false a., fără însă ca acestea să explice cauzele transformărilor.

analogie, analogii s. f. Asemănare (parțială) între două sau mai multe noțiuni, situații, fenomene etc. ♦ Metodă teologică potrivit căreia cunoașterea lui Dumnezeu se exprimă prin comparații și metafore. – Din fr. analogie, lat. analogia (< gr. analoghia).

ANALOG adj. v. asemănător.

ANALOGIE s. v. potrivire.

ANALOG adj. apropiat, asemănător, asemenea, corespondent, înrudit, similar, (înv.) asemănat, podobnic, semănător. (Două elemente ~.)

ANALOGIE s. afinitate, apropiere, asemănare, concordanță, corespondență, înrudire, potriveală, potrivire, similaritate, similitudine, (înv. și reg.) semuială, (reg.) semeniș, (înv.) potroz, semănare, semănătură, semuire. (Se poate stabili o ~ între aceste două elemente.)

Analog ≠ deosebit, diferit, distinct