AIURÍT, -Ă, aiuriți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care are comportări anormale; (om) zăpăcit, trăsnit, zănatic. 2. Adj. (Despre manifestările oamenilor; adesea adverbial) Care este anormal. – Din fr. ahuri (apropiat prin etimologie populară de aiurea).

aiurit¹ sn [At: EMINESCU, P. 18 / Pl: ? / E: aiuri] (Rar) Bâiguit.

aiurit², ~ă [At: HEM 607 / Pl: ~iți, ~e / E: fr ahuri] 1-2 smf, a (Persoană) care este zăpăcit(ă). 3 av Trăsnit.

AIURÍT, -Ă, aiuriți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care are comportări anormale; (om) zăpăcit, trăsnit, zănatic. 2. Adj. (Despre manifestările oamenilor; adesea adverbial) Care este anormal. [Pr.: a-iu-] – Din fr. ahuri (apropiat prin etimologie populară de aiurea).

AIURÍT, -Ă, aiuriți, -te, adj. (Despre oameni) Cu mintea tulbure, confuză; uluit, zăpăcit; p. ext. (despre manifestări ale oamenilor) care presupune o minte confuză. Apostol Bologa rămase cîteva clipe în tindă, aiurit, nesigur dacă a fost aievea Ilona sau poate numai închipuirea lui veșnic nesăturată și-a bătut joc de dînsul. REBREANU, P. S. 221. Slab... aiurit, pășind ușor... îngenunche la picioarele soției sale. DELAVRANCEA, S. 114. Radu gemu, tresări iarăși, își deschise ochii mari, speriați, îi ținu cîtva pironiți asupra amicului său, într-o căutătură aiurită și moartă, ca de nebun. VLAHUȚĂ, N. 40. ◊ Fig. Hîrciogii, aiuriți, înghiontiți și fugăriți. Se suceau, se învîrteau. CASSIAN, în POEZ. N. 117. [Rîndunica] se-nălță aiurită la stele; apoi pluti spre miazănoapte și se lăsă – călăuzită de o scînteie – în munții cu brazi. BASSARABESCU, V. 52. ◊ (Adverbial) Radu, cu ochii aiurit pironiți în deșert... rămînea... dus pe gînduri. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ (Substantivat) Om care acționează nechibzuit, împotriva rațiunii sănătoase.

AIURÍT, -Ă, aiuriți, -te, adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Cu mintea tulbure; uluit, zăpăcit; p. ext. (despre manifestările oamenilor; adesea adverbial) care arată o minte confuză. – V. aiuri.

aiurit n. aiureală prelungită: un aiurit de jale EM.

aĭurít, -ă adj. Cu gîndu aĭurea, zăpăcit, S. n., pl. urĭ. Rar. Aĭureală.

AIURÁ, (1, 2) aiurez, (3) aiuresc, vb. I. 1. Intranz. A fi în stare de delir; a delira. ♦ A vorbi fără sens, a spune lucruri absurde, a debita absurdități. 2. Intranz. (Rar) A se pierde în visări. 3. Tranz. (În forma aiuri) A amăgi, a ameți cu vorbe și promisiuni; a zăpăci. – [Var.: aiurí vb. IV] – Din aiure(a).

aiurá [At: ODOBESCU, ap. HEM 606 / V: ~ri / Pzi: ~réz / E: aiure(a)] 1 vi A delira. 2 vi A vorbi fără sens. 3 vi (Rar) A se pierde în visări. 4 vt (Fam; îf ~ri) A ameți pe cineva cu vorba.

aiuri² v vz aiura

AIURÁ, aiurez, vb. I. Intranz. 1. A fi în stare de delir; a delira. ♦ A vorbi fără sens, a spune lucruri absurde, a debita absurdități. 2. (Rar) a se pierde în visări. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiurí vb. IV] – Din aiure(a).

AIURÁ, aiurez, vb. I. Intranz. (Și în forma aiuri) 1. A vorbi fără șir, fără înțeles, fiind în stare de inconștiență; a delira. De două ceasuri aiurează și tremură... DUMITRIU, N. 234. S-o îmflat mîna ca butucul!... Pe urmă n-o mai putut să vorbească ca lumea, – aiura, săracul! POPA, V. 168. ♦ A vorbi fără sens, a spune lucruri absurde. Îmi pare că aiurezi. De unde dracul ai găsit obșteasca adunare la Agrigenta? NEGRUZZI, S. I 225. ◊ Fig. înstrăinatul greier sub vatră aiurează, Schimbînd într-una locul. IOSIF, PATR. 12. O, ascultă numa-ncoace Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace! Codrii negri aiurează și izvoarele-i albastre Povestesc ele-n de ele numai dragostele noastre. EMINESCU, O. I 155. 2. A se pierde în visări, a visa cu ochii deschiși. Și cu grabă-n veselie ieșind noaptea pe cîmpie, Ea se duse aiurind, Cu ochii la cer privind, Cum se duce neoprit Dorul cel nemărginit. ALECSANDRI, P. II 189. – Variantă: aiurí, aiuresc, vb. IV.

AIURÁ, aiurez, vb. I. Intranz. 1. A delira. ♦ A vorbi fără sens, a spune lucruri absurde. 2. (Rar) A se pierde în visări. [Var.: aiurí vb. IV] – Din aiure(a).

AIURÍ vb. IV. v. aiura.

A AIURÁ ~éz intranz. 1) A vorbi fără înțeles din cauza tulburărilor conștiinței; a fi în delir; a delira. 2) A spune lucruri absurde; a vorbi fără sens. [Sil. a-iu-] /Din aiurea

aiurì v. 1. a vorbi într’aiurea, a visa deștept; 2. fig. a rătăci: prin frunze aiurează șoptirile-i alene EM.

aĭuréz și (rar) -ésc v. intr. (d. aĭurea). Delirez, vorbesc într’aĭurea. V. bîĭguĭ.

aiurit adj. m., s. m., pl. aiuriți; adj. f., s. f. aiurită, pl. aiurite

aiurít adj. m., s. m., pl. aiuríți; f. sg. aiurítă, pl. aiuríte

aiura (a ~) (a delira) vb., ind. prez. 3 aiurează

aiuri (a ~) (a zăpăci) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. aiuresc, imperf. 3 sg. aiurea; conj. prez. 3 să aiurească

aiurá vb., ind. prez. 1 sg. aiuréz, 3 sg. și pl. aiureáză

aiurez, -ram 1 imp.

AIURÍT adj. 1. v. smintit. 2. v. zăpăcit.

AIURIT adj. 1. aiurea, bezmetic, descreierat, nebun, smintit, țicnit, zănatic, zăpăcit, zurliu, (rar) dezmetic, (pop.) deșucheat, pălăvatic, silhui, (înv. și reg.) prilestit, (reg.) șucheat, tui, (Mold.) tuieș, zălud, zărghit, (înv.) turluliu, (fam.) sanchiu, (fam. fig.) smucit, trăsnit, țăcănit. (Ce tip ~!) 2. buimac, buimăcit, derutat, descumpănit, dezorientat, năuc, năucit, zăpăcit, (Olt.) zăbăuc, (Mold.) zălud, (fig.) împrăștiat. (Om ~.)

AIURÁ vb. v. delira.

AIURA vb. (MED.) a delira, (înv. și reg.) a bîigui, (Olt.) a lozi. (~ din cauza febrei.)