3 intrări

31 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

aiurít2, -ă [At: HEM 607 / Pl: ~iți, -e / E: fr ahuri] 1-2 smf, a (Persoană) care este zăpăcit(ă). 3 av Trăsnit.

aiurít1 sn [At: EMINESCU, P. 18 / Pl: ? / E: aiuri] (Rar) Bâiguit.

AIURÍT, -Ă, aiuriți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care are comportări anormale; (om) zăpăcit, trăsnit, zănatic. 2. Adj. (Despre manifestările oamenilor; adesea adverbial) Care este anormal. – Din fr. ahuri (apropiat prin etimologie populară de aiurea).

AIURÍT, -Ă, aiuriți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care are comportări anormale; (om) zăpăcit, trăsnit, zănatic. 2. Adj. (Despre manifestările oamenilor; adesea adverbial) Care este anormal. [Pr.: a-iu-] – Din fr. ahuri (apropiat prin etimologie populară de aiurea).

AIURÍT, -Ă, aiuriți, -te, adj. (Despre oameni) Cu mintea tulbure, confuză; uluit, zăpăcit; p. ext. (despre manifestări ale oamenilor) care presupune o minte confuză. Apostol Bologa rămase cîteva clipe în tindă, aiurit, nesigur dacă a fost aievea Ilona sau poate numai închipuirea lui veșnic nesăturată și-a bătut joc de dînsul. REBREANU, P. S. 221. Slab... aiurit, pășind ușor... îngenunche la picioarele soției sale. DELAVRANCEA, S. 114. Radu gemu, tresări iarăși, își deschise ochii mari, speriați, îi ținu cîtva pironiți asupra amicului său, într-o căutătură aiurită și moartă, ca de nebun. VLAHUȚĂ, N. 40. ◊ Fig. Hîrciogii, aiuriți, înghiontiți și fugăriți. Se suceau, se învîrteau. CASSIAN, în POEZ. N. 117. [Rîndunica] se-nălță aiurită la stele; apoi pluti spre miazănoapte și se lăsă – călăuzită de o scînteie – în munții cu brazi. BASSARABESCU, V. 52. ◊ (Adverbial) Radu, cu ochii aiurit pironiți în deșert... rămînea... dus pe gînduri. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ (Substantivat) Om care acționează nechibzuit, împotriva rațiunii sănătoase.

AIURÍT, -Ă, aiuriți, -te, adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Cu mintea tulbure; uluit, zăpăcit; p. ext. (despre manifestările oamenilor; adesea adverbial) care arată o minte confuză. – V. aiuri.

aiurít adj. m., s. m., pl. aiuríți; adj. f., s. f. aiurítă, pl. aiuríte

aiurít adj. m., s. m., pl. aiuríți; f. sg. aiurítă, pl. aiuríte

AIURÍT adj. 1. v. smintit. 2. v. zăpăcit.

aiurit n. aiureală prelungită: un aiurit de jale EM.

aĭurít, -ă adj. Cu gîndu aĭurea, zăpăcit, S. n., pl. urĭ. Rar. Aĭureală.

aiurá [At: ODOBESCU, ap. HEM 606 / V: -ri / Pzi: -réz / E: aiure(a)] 1 vi A delira. 2 vi A vorbi fară sens. 3 vi (Rar) A se pierde în visări. 4 vt (Fam; îf -ri) A ameți pe cineva cu vorba.

AIURÁ, (1, 2) aiurez, (3) aiuresc, vb. I. 1. Intranz. A fi în stare de delir; a delira. ♦ A vorbi fără sens, a spune lucruri absurde, a debita absurdități. 2. Intranz. (Rar) A se pierde în visări. 3. Tranz. (În forma aiuri) A amăgi, a ameți cu vorbe și promisiuni; a zăpăci. – [Var.: aiurí vb. IV] – Din aiure(a).

AIURÁ, aiurez, vb. I. Intranz. 1. A fi în stare de delir; a delira. ♦ A vorbi fără sens, a spune lucruri absurde, a debita absurdități. 2. (Rar) a se pierde în visări. [Pr.: a-iu-.Var.: aiurí vb. IV] – Din aiure(a).

AIURÁ, aiurez, vb. I. Intranz. (Și în forma aiuri) 1. A vorbi fără șir, fără înțeles, fiind în stare de inconștiență; a delira. De două ceasuri aiurează și tremură... DUMITRIU, N. 234. S-o îmflat mîna ca butucul!... Pe urmă n-o mai putut să vorbească ca lumea, – aiura, săracul! POPA, V. 168. ♦ A vorbi fără sens, a spune lucruri absurde. Îmi pare că aiurezi. De unde dracul ai găsit obșteasca adunare la Agrigenta? NEGRUZZI, S. I 225. ◊ Fig. înstrăinatul greier sub vatră aiurează, Schimbând într-una locul. IOSIF, PATR. 12. O, ascultă numa-ncoace Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace! Codrii negri aiurează și izvoarele-i albastre Povestesc ele-n de ele numai dragostele noastre. EMINESCU, O. I 155. 2. A se pierde în visări, a visa cu ochii deschiși. Și cu grabă-n veselie ieșind noaptea pe cîmpie, Ea se duse aiurind, Cu ochii la cer privind, Cum se duce neoprit Dorul cel nemărginit. ALECSANDRI, P. II 189. – Variantă: aiurí, aiuresc, vb. IV.

Intrare: aiurit (adj.)
adjectiv (A2)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular aiurit aiuritul aiuri aiurita
plural aiuriți aiuriții aiurite aiuritele
genitiv-dativ singular aiurit aiuritului aiurite aiuritei
plural aiuriți aiuriților aiurite aiuritelor
vocativ singular
plural
Intrare: aiurit (s.m.)
substantiv masculin (M3)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular aiurit aiuritul
plural aiuriți aiuriții
genitiv-dativ singular aiurit aiuritului
plural aiuriți aiuriților
vocativ singular
plural
Intrare: aiura
verb (V201)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) aiura aiurare aiurat aiurând singular plural
aiurea aiurați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) aiurez (să) aiurez aiuram aiurai aiurasem
a II-a (tu) aiurezi (să) aiurezi aiurai aiurași aiuraseși
a III-a (el, ea) aiurea (să) aiureze aiura aiură aiurase
plural I (noi) aiurăm (să) aiurăm aiuram aiurarăm aiuraserăm, aiurasem*
a II-a (voi) aiurați (să) aiurați aiurați aiurarăți aiuraserăți, aiuraseți*
a III-a (ei, ele) aiurea (să) aiureze aiurau aiura aiuraseră
verb (V401)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) aiuri aiurire aiurit aiurind singular plural
aiurește aiuriți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) aiuresc (să) aiuresc aiuream aiurii aiurisem
a II-a (tu) aiurești (să) aiurești aiureai aiuriși aiuriseși
a III-a (el, ea) aiurește (să) aiurească aiurea aiuri aiurise
plural I (noi) aiurim (să) aiurim aiuream aiurirăm aiuriserăm, aiurisem*
a II-a (voi) aiuriți (să) aiuriți aiureați aiurirăți aiuriserăți, aiuriseți*
a III-a (ei, ele) aiuresc (să) aiurească aiureau aiuri aiuriseră
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)