ACUZĂ, acuze, s. f. Acuzare. – Din acuza (derivat regresiv).

acuză sf [At: DEX² / Pl: ~ze / E: acuza] (Liv) Acuzare (2).

ACUZĂ, acuze, s. f. (Livr.) Acuzare. – Din acuza (derivat regresiv).

ACUZĂ s.f. (Jur.; liv.) Învinuire, acuzare. [< acuza, cf. it. accusa].

ACUZĂ s. f. acuzare. (< it. accusa)

ACUZA, acuz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

acuza vt [At: SAHIA, N. 68 / Pzi: acuz / E: fr accuser, lat accusare] 1 A formula o plângere (injustiție) împotriva cuiva Si: a inculpa, a învinui, a învinovăți, a pârî (4). 2 (Frm) A face evident Si: a arăta, a vădi, a manifesta (1).

*ACUZA (-uz) I. vb. tr. ⚖️ A învinovăți, a învinui, a arunca vina asupra cuiva; a trage în judecată, a pîrî: l-au acuzat de furtul acesta fără să aibă dovezi. II. vb. refl. A se învinovăți, a arunca toată vina asupră-și [fr. < lat.].

ACUZA, acuz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți. 2. (Franțuzism) A arăta, a vădi, a manifesta. – Din fr. accuser, lat. accusare.

ACUZA, acuz, vb. I. Tranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau de propoziții completive indirecte) A imputa cuiva o greșeală, un delict, o crimă; a învinui, a învinovăți. A fost acuzat de crimă. ◊ De la 1866 și pînă astăzi n-a fost afacere, n-a fost răscumpărare, n-a fost concesie și întreprindere mai însemnată în care glasul public să nu acuze pe rege că și-a băgat mîinile pretutindeni și că le-a scos întotdeauna pline cu acțiuni și cu aur, pentru el sau pentru protejații lui. LIT. ANTIMONARHICĂ 168. ◊ Absol. Faptele acuză.

ACUZA, acuz, vb. I. Tranz. A imputa cuiva o greșeală, un delict, o crimă etc; a învinui, a învinovăți.- Fr. accuser (lat. lit. accusare).

ACUZA vb. I. tr. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. ♦ (Jur.) A imputa cuiva un delict, o crimă. 2. (Rar) A arăta, a vădi, a dovedi, a manifesta. [< fr. accuser, cf. it., lat. accusare].

ACUZA vb. tr. 1. a învinui, a învinovăți; a incrimina. ◊ (jur.) a imputa cuiva un delict, o crimă. 2. a arăta, a vădi, a dovedi; a manifesta. (< fr. accusare)

A ACUZA acuz tranz. (persoane) A considera vinovat; a învinui; a învinovăți. ~ de furt. /<fr. accuser, lat. accusare

acuzà v. 1. a declara culpabil, a învinovăți; 2. a pârî, a trage în judecată; 3. (vorbind de lucruri) a servi de dovadă: aceste fapte îl acuză; 4. fig. a imputa în genere: nu acuza soarta.

*acúz, a -á v. tr. (lat. ac-cusare, d. ad, la, și causa, cauză, proces. V. s-cuz). Învinovățesc, pîrăsc: îl acuza de furt. Fig. Trădez, daŭ de gol: faptele-l acuzaŭ.

acuză s. f., g.-d. art. acuzei; pl. acuze

acuză s. f., g.-d. art. acuzei; pl. acuze

acuză s. f., g.-d. art. acuzei; pl. acuze

acuza (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. acuz, 3 acuză; conj. prez. 1 sg. să acuz, 3 să acuze

acuza (a ~) vb., ind. prez. 3 acuză

acuza vb., ind. prez. 1 sg. acuz, 3 sg. și pl. acuză

acuz.

QUI ACCUSARE VOLUNT, PROBATIONES HABERE DEBENT (lat.) cei ce vor să acuze trebuie să aibă dovezi – Veche maximă de drept, care obligă pe acuzator să prezinte dovezile vinovăției acuzatului.

ACUZĂ s. v. acuzare, acuzație, învinovățire, învinuire.

acuză s. v. ACUZARE. ACUZAȚIE. ÎNVINOVĂȚIRE. ÎNVINUIRE.

ACUZA vb. 1. a (se) învinovăți, a (se) învinui, (livr.) a (se) culpabiliza, a (se) incrimina, (prin Mold.) a (se) bănui, (înv.) a (se) jelui, a (se) prihăni, a (se) vinovăți, a (se) vinui. (Se ~ unul pe celălalt.) 2. (JUR.) a inculpa, (livr.) a incrimina. (Îl ~ de omor.)

ACUZA vb. v. arăta, manifesta, vădi.

ACUZA vb. 1. a (se) învinovăți, a (se) învinui, (livr.) a (se) incrimina, (prin Mold.) a (se) bănui, (înv.) a (se) jelui, a(se) prihăni, a( se) vinovăți, a (se) vinui. (Se ~ unul pe celălalt.) 2. (JUR.) a inculpa, (livr.) a incrimina. (Îl ~ de omor.)

acuza vb. v. ARĂTA. MANIFESTA. VĂDI.

A acuza ≠ a îndreptăți, a justifica, a dezvinovăți, a disculpa