2 intrări

27 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile

acúză sf [At: DEX2 / Pl: ~ze / E: acuza] (Liv) Acuzare (2).

ACÚZĂ, acuze, s. f. Acuzare. – Din acuza (derivat regresiv).

ACÚZĂ, acuze, s. f. (Livr.) Acuzare. – Din acuza (derivat regresiv).

acúză s. f., g.-d. art. acúzei; pl. acúze

acúză s. f., g.-d. art. acúzei; pl. acúze

ACÚZĂ s. v. acuzare, acuzație, învinovățire, învinuire.

ACÚZĂ s.f. (Jur.; liv.) Învinuire, acuzare. [< acuza, cf. it. accusa].

ACÚZĂ s. f. acuzare. (< it. accusa)

acuza vt [At: SAHIA, N. 68 / Pzi: acúz / E: fr accuser, lat accusare] 1 A formula o plângere (injustiție) împotriva cuiva Si: a inculpa, a învinui, a învinovăți, a pârî (4). 2 (Frm) A face evident Si: a arăta, a vădi, a manifesta (1).

ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. 2. A arăta, a vădi, a manifesta o reacție. – Din fr. accuser, lat. accusare.

ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți. 2. (Franțuzism) A arăta, a vădi, a manifesta. – Din fr. accuser, lat. accusare.

ACUZÁ, acuz, vb. I. Tranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau de propoziții completive indirecte) A imputa cuiva o greșeală, un delict, o crimă; a învinui, a învinovăți. A fost acuzat de crimă.De la 1866 și pînă astăzi n-a fost afacere, n-a fost răscumpărare, n-a fost concesie și întreprindere mai însemnată în care glasul public să nu acuze pe rege că și-a băgat mîinile pretutindeni și că le-a scos întotdeauna pline cu acțiuni și cu aur, pentru el sau pentru protejații lui. LIT. ANTIMONARHICĂ 168. ◊ Absol. Faptele acuză.

ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. A imputa cuiva o greșeală, un delict, o crimă etc; a învinui, a învinovăți.- Fr. accuser (lat. lit. accusare).

acuzá (a ~) vb., ind. prez. 3 acúză

acuzá vb., ind. prez. 1 sg. acúz, 3 sg. și pl. acúză

ACUZÁ vb. v. arăta, manifesta, vădi.

ACUZÁ vb. 1. a (se) învinovăți, a (se) învinui, (livr.) a (se) culpabiliza, a (se) incrimina, (prin Mold.) a (se) bănui, (înv.) a (se) jelui, a (se) prihăni, a (se) vinovăți, a (se) vinui. (Se ~ unul pe celălalt.) 2. (JUR.) a inculpa, (livr.) a incrimina. (Îl ~ de omor.)

A acuza ≠ a îndreptăți, a justifica, a dezvinovăți, a disculpa

ACUZÁ vb. I. tr. 1. A învinui, a învinovăți; a imputa. ♦ (Jur.) A imputa cuiva un delict, o crimă. 2. (Rar) A arăta, a vădi, a dovedi, a manifesta. [< fr. accuser, cf. it., lat. accusare].

ACUZÁ vb. tr. 1. a învinui, a învinovăți; a incrimina. ◊ (jur.) a imputa cuiva un delict, o crimă. 2. a arăta, a vădi, a dovedi; a manifesta. (< fr. accusare)

arată toate definițiile

Intrare: acuză
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • acu
  • acuza
plural
  • acuze
  • acuzele
genitiv-dativ singular
  • acuze
  • acuzei
plural
  • acuze
  • acuzelor
vocativ singular
plural
Intrare: acuza
verb (VT1)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • acuza
  • acuzare
  • acuzat
  • acuzatu‑
  • acuzând
  • acuzându‑
singular plural
  • acu
  • acuzați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • acuz
(să)
  • acuz
  • acuzam
  • acuzai
  • acuzasem
a II-a (tu)
  • acuzi
(să)
  • acuzi
  • acuzai
  • acuzași
  • acuzaseși
a III-a (el, ea)
  • acu
(să)
  • acuze
  • acuza
  • acuză
  • acuzase
plural I (noi)
  • acuzăm
(să)
  • acuzăm
  • acuzam
  • acuzarăm
  • acuzaserăm
  • acuzasem
a II-a (voi)
  • acuzați
(să)
  • acuzați
  • acuzați
  • acuzarăți
  • acuzaserăți
  • acuzaseți
a III-a (ei, ele)
  • acu
(să)
  • acuze
  • acuzau
  • acuza
  • acuzaseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)