ACEL², ACEA pron. dem. v. acela¹.

ACEL¹, ACEA, acei, acele, adj. pron. dem. (antepus) (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau timp, de vorbitor) Acel om. Acea casă. [Gen.-dat. sg.: acelui, acelei, gen.-dat. pl.: acelor] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

ACELA, ACEEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. pron. dem. (postpus) 1. Pron. m. și f. (postpus) (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat de vorbitor) Cine e acela? ◊ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic; însemnat; extraordinar. ◊ Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din această cauză. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afară de (sau pe lângă) aceea = în plus. 2. Adj. pron. dem. (postpus) Acel, acea. Omul acela. Casa aceea. [Gen.-dat. sg.: aceluia, aceleia, gen.-dat. pl.: acelora. – Var.: (înv.) acel, acea pron. dem.] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

acel¹, acea ad [At: COD. VOR.² 16^v/13 / G-D: ~ui, ~ei (Pl: ~or) / Pl: ~ei, ~le / E: lat ecce-illu, ecce-illa] 1-2 (Antepus) Care este (relativ) depărtat în spațiu sau în timp de vorbitor. corectat(ă)

acel², acea pd vz acela

acela, aceea ad, pd [At: COD. VOR.² 4973 / G-D: ~luia, ~leia (Pl: ~lora) / V: (înv) acel, acea^[1] / Pl: ~eia, ~elea / E: lat ecce-illu, ecce-illa] 1-2 pd, ad (Indică ființa sau obiectul) Care este (relativ) depărtat în spațiu sau în timp de vorbitor. 3 (îrg; îlav) Ca ~la, ca ~ea Însemnat. 4 (îlav) De aceea Din această cauză. 5 (îlav) Drept aceea Deci. 6 (îlav) În afară de aceea În plus. corectat(ă)

aia¹ pdf vz aceea

dep aceea lc vz drept corectat(ă)

ACEL adj. dem. m. (pl. acei; gen.-dat. sg. acelui, pl. acelor); – f. ACEA (pl. acele; gen.-dat. sg. acelei, pl. acelor) [lat. ecce-ĭllum].

ACELA adj. pron. dem. m. (pl. aceia; gen.-dat. sg. aceluia, pl. acelora); – f. ACEEA pl. acelea; gen.-dat. sg. aceleia, pl. acelora) ¶ De aceea, pentru aceea, drept aceea, din pricina aceea; într’aceea, în timpul acela; după aceea, apoi, în urmă [acel, acea].

ACEL¹, ACEA, acei, acele, adj. dem. (antepus) (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau timp, de vorbitor) Acel om. Acea casă. [Gen.-dat. sg.: acelui, acelei, gen.-dat. pl.: acelor] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

ACEL², ACEA, pron. dem. v. acela.

ACELA, ACEEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. dem. (postpus) 1. Pron. dem. (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat de subiectul vorbitor) Cine e acela? ◊ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic, însemnat; extraordinar. ◊ Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din această cauză. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afară de (sau pe lângă) aceea = în plus. 2. Adj. dem. (postpus) Acel, acea. Omul acela. Casa aceea. [Gen.-dat. sg.: aceluia, aceleia, gen.-dat. pl.: acelora. – Var.: (Înv.) acel, acea pron. dem.] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

ACEL², ACEA, acei, acele, adj. dem. (Arată că ființa sau lucrul al cărui nume îl determină este (mai) depărtat, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor; cînd stă înaintea substantivului are forma acel, acea, iar cînd urmează după substantiv are forma acela, aceea; în opoziție cu acest, acesta) Cine-i acea leliță Varvara? SADOVEANU, N. F. 21. Zilele iernii aceleia se scurgeau greu și așterneau pe inimile tuturor o pîclă groasă de amărăciune. MIRONESCU, S. A. 122. A fost odată un împărat. Acel împărat... bătuse pe toți împărații. ISPIRESCU, L. 11. Era o tînără damă blondă, a căreia figură avea acea blîndețe ce se vede învecinicită de penelul lui Rafael. NEGRUZZI, S. I 37. (Ca valoare emfatică, amintind pe cineva sau ceva foarte cunoscut) Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tînăr și ferice. EMINESCU, O. I 32. Au trecut vremile-acelea.... legi, moravuri se-ndulcesc: Prin științe și prin arte națiile înfrățite, în gîndire și în pace drumul slavei îl găsesc. ALEXANDRESCU, P. 134. ◊ (Popular, înaintea substantivului, în forma acela) Apoi aceluia om nu-i trebuie altă negustorie mai bună. CREANGĂ, P. 218. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. acelui, acelei, gen.-dat. pl. acelor; (cînd are forma acela, aceea) gen.-dat. sg. aceluia, aceleia gen.-dat. pl. acelora.

ACELA², ACEEA, aceia, acelea, pron. dem. (Indică pe cineva sau ceva (mai) depărtat, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor; în opoziție cu acesta) Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sărit peste garduri niciodată. CREANGĂ, P. 28. Și de-a-ntreba drumețul pe călăuzul său: Ce munte e acela? Gîndind la mine, spuneți Că e mormîntul meu! NEGRUZZI, S. II 73. ◊ (Înaintea unui pronume relativ; atestat în forma acel) O, an, prezis atîta, măreț, reformator! Începi, prefă, răstoarnă și îmbunătățează, Arată semn acelor ce nu voiesc să crează. ALEXANDRESCU, P. 78. ◊ (În corelație cu un «care» anterior, are. valoare de întărire) Care dintre cai a veni la jăratic... acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192. ◊ Expr. (Familiar, cu valoare, de superlativ) Ca acela = puternic; însemnat; minunat, extraordinar... Eram cu toții la masă, sub bolta de viță; Gavril aducea niște fripturi ca acelea. Toți își lăsară furculițele și cuțitele și începură să bată din palme. SADOVEANU, O. V 705. Unde nu dă o căldură ca aceea și se topește omătul. CREANGĂ, A. 28. ♦ (Cu formă feminină și sens neutru) Bune-s și acestea... dar bună ar fi și aceea cînd ar avea, cineva un fecior. CREANGĂ, P. 78. ◊ Loc. adv. De (sau pentru) aceea = pentru acest (sau acel) motiv. De aceea îi bîțîiau mîinile și picioarele, de aceea i se clătina capul pe umeri: de băutură multă. PAS, L. I 9. La soare te puteai uita, dar la dînsa ba. Și de aceea Harap-Alb, o prăpădea din ochi, de dragă ce-i era. CREANGĂ, P. 276, După aceea = în urmă, apoi. O vede [pe babă]... ridicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus și după aceea n-o mai zări de fel. CREANGĂ, P. 192. (învechit) Într-aceea = în acel timp. Într-aceea, pe cînd Ferhat-pașa se ocupa cu construcția podului, vrăjmașii săi...nu stau în nelucrare. BĂLCESCU, O. II 77. Afară de aceea sau pe lîngă aceea = în plus. Drept aceea = de aceea; deci, prin urmare. Omul neînvățat e ca un copac neîngrijit... Drept aceea învățătorul este pentru un tînar aceea ce este și grădinarul pentru pom. NEGRUZZI, S. I 8. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. aceluia, aceleia, gen.-dat. pl. acelora. – Variantă: (învechit) acel, acea pron. dem.

ACELA¹, ACEEA adj. dem. v. acel².

ACEL², ACEA, acei, acele, adj. dem. (Arată că ființa sau lucrul al cărui nume îl determină este (mai) depărtat de subiectul vorbitor; cînd urmează după substantiv are forma acela, aceea) Acel om. Vremea aceea. [Gen.-dat. sg. acelui, acelei, gen.-dat. pl. acelor; (cînd are forma acela, aceea) gen.-dat. sg. aceluia, aceleia, gen.-dat. pl. acelora – Var.: acela, aceea adj. dem.] – Lat. ecce-illu, ecce-illa.

ACELA², ACEEA, aceia, acelea, pron. dem. (Indică pe cineva sau ceva (mai) depărtat de subiectul vorbitor) Cine e acela? ◊ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic; însemnat; extraordinar. ◊ (Cu formă feminină și sens neutru) Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din această cauză. După aceea = apoi. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afară de (sau pe lîngă) aceea = în plus. [Gen.-dat. sg. aceluia, aceleia, gen.-dat. pl. acelora. – Var.: (înv.) acel, acea pron. dem.] – Lat. ecce-illu, ecce-illa.

ACELA¹, ACEEA, adj. dem. v. acel².

ACEL aceea (acei, acele) dem. (se folosește pentru a indica pe cineva sau ceva care este relativ depărtat de subiectul vorbitor). ~ băiat. /<lat. ecce-illu, ecce-illa

ACELA aceea (aceia, acelea) pron. dem. (indică pe cineva sau pe ceva mai depărtat de subiectul vorbitor) Cine e acela? ◊ De aceea din această cauză. Drept aceea prin urmare; deci; așadar. /<lat. ecce-illu, ecce-illa

acel pr. deseamnă o persoană sau un lucru mai depărtat, în opozițiune cu acest: acel om; absolut: acela. [Lat. ECCILLUM].

acél, aceá pron demonstrativ, pl. aceĭ, acele (lat. eccu-ílle). Arată persoana orĭ lucru depărtat, în opoz. cu acest: acel om, acea femeĭe; omu acela, femeĭa aceĭa; aceĭ oamenĭ, acele femeĭ, oameniĭ aceĭa, femeile acelea. O bătaĭe ca aceĭa (Fam.), o bătaĭe țeapănă (ca aceĭa pe care o știțĭ.) Un bețiv ca acela, un mare bețiv. Eŭ nu-s de aceĭa, de acelea, îs om onest orĭ bun (nu din aceĭ oamenĭ orĭ din acele femeĭ cu nume răŭ). De aceĭa, pentru aceĭa, din acest motiv, de asta. După aceĭa (nord), după asta, pe urmă, apoĭ. Tot acela, acelașĭ. V. și cel.

aceea (f. sg., 3 sil.: casa aceea)

acel adj. pr. antepus m., g.-d. acelui, pl. acei; f. acea, g.-d. acelei, pl. acele; g.-d. pl. m. și f. acelor (acel om)

acela pr. m., adj. pr. postpus m., g.-d. aceluia, pl. aceia; f. aceea, g.-d. aceleia, pl. acelea; g.-d. pl. m. și f. acelora (omul acela)

+într-acei/acele (desp. în-tr-a-) prep. + adj. pr.

+într-aceia/acelea (desp. în-tr-a-) prep. + pr.

+printr-acel/acea/acei/acele prep. + adj. pr.

+printr-acela/acei/aceia/acelea prep. + pr.

acel adj. pr. antepus m. (~ om), g.-d. acelui, pl. acei; f. acea, g.-d. acelei, pl. acele; g.-d. pl. m. și f. acelor

acela pr. m., adj. pr. postpus m. (omul ~), g.-d. aceluia, pl. aceia; f. aceea, g.-d. aceleia, pl. acelea; g.-d. pl. m. și f. acelora

de aceea (tempo lent)/de-aceea (tempo rapid) loc. adv.

acel adj. m. (antepus), g.-d. acelui, pl. acei; f. sg. acea, g.-d. acelei, pl. acele, g.-d. m. și f. acelor

acela pr. m., adj. m. (postpus:), g.-d. aceluia, pl. aceia; f. sg. aceea, g.-d. aceleia, pl. acelea, g.-d. m. și f. acelora

de aceea loc. adv. (tempo lent)

de-aceea loc. adv. (tempo rapid)

acea (2 sil.: acea casă)

aceia (m. pl.)

aceleia

aceluia

de aceea

acel, acea.

acela(și) m. sg., aceea(și) f. sg., aceia(și) m. pl., acelea(și) f. pl.; aceluia(și) gen. m. sg., aceleia(și) gen. f. sg., acelora(și) gen. m. și f. pl.

de aceea.

acel, adj. și pron. – Aceea pron. f. (cu sensul n.): de aceea. – Mr. ațel, megl. țelea, istr. țel(a). Formele adj. antepus: acel (f. acea), gen. acelui (f. acelei), pl. acei (f. acele), gen. acelor. Ca adj. postpus și ca pron. capătă un -a enclitic; ca rezultat al acestei adăugiri, se modifică structura fonetică a f. sing. aceia (< aceaia < aceaa), care se scrie și aceea. Prezența lui -a în cazurile prevăzute nu s-a respectat strict în limba populară și în poezie. < Lat. ecce ille, devenit *ecce illum sau *eccum illum (Diez, I, 337); Pușcariu, 9; Candrea-Dens., 532; REW 4266; DAR; Sanfeld, Syntaxe, 159-164); cf. it. quello, v. prov., sp. aquel, v. fr. cil, port. aquello. Explicarea lui -a paragogic prezintă incertitudini. Pușcariu, 9 și DAR cred că este rezultatul lui *eccum illum illac (cf. fr. celui-là, friul. kel-la). Această ipoteză este imposibilă, deoarece confundă un tratament presupus a fi romanic cu un fenomen tîrziu din fr., și pentru că pleacă de la o pronunțare primitivă *acelà, greu de admis (dacă s-ar admite, ar fi trebuit să se păstreze, sau să se reducă la pronunțarea gravă, caz în care -a aton trebuia să devină -ă). T. Papahagi, din Morfologia limbii romîne, 1937, 19, o explică prin fonetică sintactică. Pare mai curînd o propagare a art. f. -a, care în limba veche se aplica și adj. și s. (pădurea verdea, azi pădurea verde; cf. trăsături ale acestei concordanțe absolute în pădurii verzi, care reproduce un mai vechi pădurii verzii, și forme invechite cum ar fi tuturor oamenilor, față de oamenilor buni). Reiese de aici că femeia aceia, datorită nuanței sale dublu demonstrative, și-a conservat dubla articulare, ca alte ori femeia carea, cf. omul carele. Se înțelege mai puțin extinderea de la f. la m. și la cazurile oblice; dar numai dacă se concepe ca art., se explică faptul că, fiind aton, -a nu a devenit -ă. Der. același (f. aceiași), adj. și pron., unde -și reprezintă lat. sic „astfel”, cf. cineși, careși, acestași; în spiritul acestei comparații, cf. expresiile regionale și mai curînd infantile iciașa (< aici așa), coleașă (< colea așa); acelălalt (var. acel(l)alt), adj. și pron. Cf. cel.

ACEL adj. cel. (~ de colo.)

ACELA pron. cela, (pop.) ăla. (Cine este ~ de colo?)

ACEL adj. cel. (~ om.)

ACELA pron. cela, (pop.) ăla. (Cine este ~ de colo?)