tig av vz tând

tâc¹ av vz tând

tâg av vz tând

tând av [At: VARLAAM, C. 49 / V: (reg) tâc, tâg, ~a, târ, tig, trâmt / E: ml *tando] 1 (Mol; înv; îcr el însuși) Când... când. 2 (Îrg; îlav) ~ o dată Dintr-o dată.

tânda² av vz tând

târ³ av vz tând

trâmt av vz tând

țâc² i, sn vz țic¹

țic¹ [At: ȘĂINEANU, D. U. / V: (3-11) țică (Pl: țici) sf, (2-9) țâc i, sn, țâcă (Pl: țâci) sf, (2) țig i / Pl: ~uri / E: fo] 1 i Cuvânt care redă zgomotul produs prin ciocnirea a două obiecte (de lemn, de metal etc.). 2 i (Rep) Cuvânt care redă strigătul specific al unor păsări. 3 sn (Reg; șîcs de-a ~ul, de-a mingea-n ~) Joc cu mingea între patru, șase sau opt jucători, în care cel aflat „la bătaie” lovește mingea cu un băț, încercând să o trimită cât mai departe de cel aflat „la prindere”, pentru a avea timp să pună piciorul într-o gropiță făcută în pământ Si: (reg) de-a ciocota. 4 sn (Reg) Lovirea mingii cu bățul la țic (3). 5 sn (Reg) Lovirea prin încrucișare, a bețelor la țic (3). 6 sn (Reg; d. jucătorii „de la bătaie”; îe) A da (sau a bate) ~ (sau ~ul, ~ă, ~a) A-și lovi bețele unul de altul prin încrucișare. 7 sn (Reg; îf țâc) Băț scurt, ascuțit la un capăt, folosit la țic (3). 8 sn (Reg; îaf) Minge. 9 sn (Reg; îaf) Țurcă¹ (1). 10 sf (Orn; Trs; îf țâcă) Ciocănitoare (Dryobates maior). 11 sf (Orn; reg; îaf) Bibilică (Numida meleagris).

țig i vz țic¹

tînd adv. (lat. *tando, imitat după quando, pin anal. cu tantus, atît, față de quantus, cît). Dos. Tînd... tînd, cînd... cînd.

tînd adv. – Cînd. Deformație din lat. tantus › *tando în corelație cu quando, ca tantus quantus (Tiktin; Candrea), cf. sicil. tandu „atunci”, sard. tando.

TIG 1. Tigul 1598 (AO X 128). 2. + -ilă, -ea: Tighilea (16 B VI 337, 17 B II 205). 3. Tigoiu s.; Tigoianu, N., act.; Tiigoești, neam brașovean, 1780 (BCI XII 88). 4. Cf. Tigici răzeș, 1783 (Bi A 57). 5. Cont. cu Tihomir: Tigomir, mold. (Dm; BCI X 84). 6. + -eciu, ca în Berheciu: a). Tigheci, Savin, ș.a. (Sur VII); Codrul și pîrîul Tigheci; b). cu chi < ti: Chigheciu, căp. (Băl III); – Postolache, 1693 (RI VII 45); – C-tin, 1725 (BCI VII 20); Chighiaci, mold., 1694 (Sd V 95).

ȚIG. 1. -Țigul (D Gorj; 16 B VI 339); – (17 B II 49); – moșn. (AO X 129); – Ion (16 A III 296). 2. Țigula b. (17 B I 272). 3. Țigulea diac (Cat; 16 B V 37, 477); Țigule (17 B III 381). 4. Țigolea vecin (ib. 54); cf. Țigle (16 13 V 352) și Țigliș (Viciu 35). 5. Țigău munt., 178 (RI I 22). 6. Țigoiu, I. (VM). 7. Țigui (Ard; 17 BV276); pentru 5, 7 cf. adj. țigae (oaie). 8. Țigal, munt., 1711 (BCI III 81).

TÎND adv. (Mold.) Cînd (numai corelativ, cu valoare de conjuncție). Pune mîna tînd într-un umăr, tînd într-alt, tînd pe frunte, tînd pe piept. VARLAAM. leșiia șerpii . . . tînd cu dinții, tînd cu coadele bătîndu-i. DOSOFTEI, VS. Cela ce tînd plînge, tînd rîde amăgeaște săturarea pîntecelui. L SEC. XVII, 74^v. Cu sufletele numai tînd biruia, tînd se biruia. CANTEMIR, IST. Etimologie: lat. *tando.

tând adv. (înv.) când... când; (în expr.) tând o dată = dintr-o dată.