țic¹ [At: ȘĂINEANU, D. U. / V: (3-11) țică (Pl: țici) sf, (2-9) țâc i, sn, țâcă (Pl: țâci) sf, (2) țig i / Pl: ~uri / E: fo] 1 i Cuvânt care redă zgomotul produs prin ciocnirea a două obiecte (de lemn, de metal etc.). 2 i (Rep) Cuvânt care redă strigătul specific al unor păsări. 3 sn (Reg; șîcs de-a ~ul, de-a mingea-n ~) Joc cu mingea între patru, șase sau opt jucători, în care cel aflat „la bătaie” lovește mingea cu un băț, încercând să o trimită cât mai departe de cel aflat „la prindere”, pentru a avea timp să pună piciorul într-o gropiță făcută în pământ Si: (reg) de-a ciocota. 4 sn (Reg) Lovirea mingii cu bățul la țic (3). 5 sn (Reg) Lovirea prin încrucișare, a bețelor la țic (3). 6 sn (Reg; d. jucătorii „de la bătaie”; îe) A da (sau a bate) ~ (sau ~ul, ~ă, ~a) A-și lovi bețele unul de altul prin încrucișare. 7 sn (Reg; îf țâc) Băț scurt, ascuțit la un capăt, folosit la țic (3). 8 sn (Reg; îaf) Minge. 9 sn (Reg; îaf) Țurcă¹ (1). 10 sf (Orn; Trs; îf țâcă) Ciocănitoare (Dryobates maior). 11 sf (Orn; reg; îaf) Bibilică (Numida meleagris).