tând av [At: VARLAAM, C. 49 / V: (reg) tâc, tâg, ~a, târ, tig, trâmt / E: ml *tando] 1 (Mol; înv; îcr el însuși) Când... când. 2 (Îrg; îlav) ~ o dată Dintr-o dată.

tâc¹ av vz tând

tâg av vz tând

tânda² av vz tând

târ³ av vz tând

tig av vz tând

trâmt av vz tând

TÎND adv. (Mold.) Cînd (numai corelativ, cu valoare de conjuncție). Pune mîna tînd într-un umăr, tînd într-alt, tînd pe frunte, tînd pe piept. VARLAAM. leșiia șerpii . . . tînd cu dinții, tînd cu coadele bătîndu-i. DOSOFTEI, VS. Cela ce tînd plînge, tînd rîde amăgeaște săturarea pîntecelui. L SEC. XVII, 74^v. Cu sufletele numai tînd biruia, tînd se biruia. CANTEMIR, IST. Etimologie: lat. *tando.

tînd adv. (lat. *tando, imitat după quando, pin anal. cu tantus, atît, față de quantus, cît). Dos. Tînd... tînd, cînd... cînd.

tînd adv. – Cînd. Deformație din lat. tantus › *tando în corelație cu quando, ca tantus quantus (Tiktin; Candrea), cf. sicil. tandu „atunci”, sard. tando.

tând adv. (înv.) când... când; (în expr.) tând o dată = dintr-o dată.