TÎND adv. (Mold.) Cînd (numai corelativ, cu valoare de conjuncție). Pune mîna tînd într-un umăr, tînd într-alt, tînd pe frunte, tînd pe piept. VARLAAM. leșiia șerpii . . . tînd cu dinții, tînd cu coadele bătîndu-i. DOSOFTEI, VS. Cela ce tînd plînge, tînd rîde amăgeaște săturarea pîntecelui. L SEC. XVII, 74^v. Cu sufletele numai tînd biruia, tînd se biruia. CANTEMIR, IST. Etimologie: lat. *tando.