mart ssg vz martie corectat(ă)

MART s. m. invar. v. martie.

MARTIE s. m. A treia lună a anului, care urmează după februarie; mărțișor, marț². [Var.: (înv. și pop.) mart, (pop.) marte s. m.] – Din sl. martiĭ.

MARȚ¹ s. n. (În expr.) A face (pe cineva) sau a fi (ori a rămâne) marț = a) a bate (pe cineva) sau a fi bătut categoric la jocul de table, de cărți sau la altă întrecere; b) a întrece sau a fi întrecut, a depăși sau a fi depășit categoric; c) a face sau a fi pus în situația să nu mai poată obiecta sau spune nimic. [Var.: (pop.) marți s. n.] – Din tc. mars.

marte ssg vz martie

martie ssg [At: GCR 1,45/18 / V: (îvp) mart, (pop) marte / E: slv мартъ, мартий] 1 A treia lună a anului, care urmează după februarie Si: (pop) mărțișor, (îvp) marț (1), (rar) germănar. 2 (Pop; îe) ~ din post nu lipsește sau (nob) (E) ca-n marte postul Se spune despre cineva care e nelipsit de undeva, de obicei de acolo de unde poate obține un avantaj, un profit.

marț¹ [At: CORESI, EV. 144 / V: (înv) ~i, ~ius / E: ml martius (mensis)] (Îvp) 1 ss Luna martie. 2 sn Mărțișor (2).

marț² s [At: CONV. LIT. XXI, 28 / V: ~i s / E: tc mars cf it marcio, marzo] 1-2 (Îe) A face (sau a fl, a rămâne etc.) ~ (A câștiga sau) a pierde la unele jocuri, în special la jocul de table, în condițiile în care se punctează dublu. 3-4 (Îae) (A întrece sau) a fi întrecut cu mult. 5-6 (Îae) (A pune sau) a fl pus în situația să nu mai poată obiecta sau spune nimic.

marți³ s vz marț²

marți² s vz marț¹

marțiu s vz marț¹

MARTE s. m. invar. v. martie.

MARTIE s. m. invar. A treia lună a anului, care urmează după februarie; mărțișor, marț². [Var.: (înv. și pop.) mart, (pop.) marte s. m. invar.] – Din sl. martiĭ.

MARȚ¹ s. n. invar. (În expr.) A face (pe cineva) sau a fi (ori a rămâne) marț = a) a bate (pe cineva) sau a fi bătut categoric la jocul de table, de cărți sau la altă întrecere; b) a întrece sau a fi întrecut, a depăși sau a fi depășit categoric; c) a face sau a fi pus în situația să nu mai poată obiecta sau spune nimic. [Var.: (pop.) marți s. n.] – Din tc. mars.

MARTIE s. m. Numele lunii a treia a anului; (popular) mărțișor. În zori de ziuă, vineri în 10 martie, munteanca și feciorul ei au închingat caii cei pagi ș-au încălecat. SADOVEANU, B. 105. ◊ Expr. Martie din post nu lipsește (sau ca-n martie postul) v. post³. – Variante: mart (SADOVEANU, E. 110, KOGĂLNICEANU, S. 131), marte (COȘBUC, P. II 37) s. m.

MARȚ s. m. invar. (Și în forma marți, numai în expr.) A face sau a fi (a rămîne) marț = a) (la jocul de table) a bate (sau a fi bătut), a repurta o victorie (sau a suferi o înfrîngere) dublă într-un singur joc; b) (fig., familiar) a învinge (sau a fi învins), a depăși (sau a fi depășit) într-o anumită împrejurare. Nu e decît un an... de cînd a auzit-o el făcînd marți pe m-me Krauss de la Opera din Paris. DELAVRANCEA, S. 143. Buciume, cimpoaie și alte multe... cîntau într-o unire, de rămîneau marți cei mai buni muzicanți. ISPIRESCU, L. 237. Pot face marț pe un profesor de universitate. CARAGIALE, O. III 169. Variantă: marți s. m.

MARȚI² s. m. v. marț.

MARTIE m. A treia lună a anului; mărțișor. [Sil. -ti-e] /<sl. martii, martu

MARȚ ~uri n. pop. 1) A treia lună a anului; martie; mărțișor. 2) Obiect mic de podoabă, legat de un fir împletit de culoare roșie și albă, care se poartă în cursul lunii martie, ca simbol al primăverii; mărțișor. /<lat. martius

Martie m. a treia lună a anului, numită de popor Marț sau Mărțișor. [Gr. mod.].

Marț m. numele popular al lunei lui Martie. [Lat. MARTIUS (MENSIS)].

marț a. termen de joc, în locuțiunea a face marț: 1. a bate cu desăvârșire (în jocul de table); 2. fig. a covârși, a da de rușine pe cineva, [it. MARCIO, dial MARZO].

Mártie m. (vsl. Martiĭ și Martŭ, ngr. Mártios, d. lat. martius[mensis, luna] luĭ Marte, de unde și it. sp. pg. marzo, pv. mars, martz, fr. cat. mars; germ. März. V. marț, marțĭ, mărțișor). A treĭa lună a anuluĭ. A nu lipsi de nicăirĭ, ca Martie din post, a fi prezent la toate petrecerile saŭ chilipirurile.

1) marț n., pl. urĭ (d. lat. martius, adj. d. Mars, Martis, Marte; mrom. marțu. V. martie). Munt. est. Mărțișor, breloc (monetă, medalie) pe care-l poartă fetele de la 1 Martie pînă la 1 April atîrnat la gît cu o sfoară roșie cu alb în credință că nu se vor pîrli de soare în acel an.

2) marț n. (turc. mars, cîștig duplu la table, d. it. marcio [lat. márcidus. V. mîrced], putred, potopit; perderia marcia, a fi marț la joc). Fam. A face marț pe cineva, a-l pune’n cofă, a-l învinge de tot. V. mat 1.

!martie (desp. -ti-e) s. m., g.-d. art. lui martie; abr. mart.; simb. III/.03./-03-

marț¹ (la jocul de table) s. n. (în expr.)

!marț² (martie) (înv., pop.) s. m., g.-d. art. lui marț (luna ~)

marț³ (mărțișor) (înv., pop.) s. n., pl. marțuri

martie (-ti-e) s. m., g.-d. lui martie; abr. mart.; III /.03./-03-

marț¹ (la jocul de table) s. n.

marț³ (mărțișor) (pop.) s. n., pl. marțuri

marț² (martie) (pop.) s. n., g.-d. lui marț

martie s. m. invar. (sil. -ti-e) (dar 8 Martie), g.-d. art. lui martie; abr. mart., simb. III (și:.3./-3-)

marț (martie, mărțișor) s. n., (mărțișoare) pl. marțuri

marț (la jocul de table) s. n.

martie

Martie (luna).

marț s. m. – 1. Martie. – 2. Mărțișor. – Mr. Marțu. Lat. Martius (Pușcariu 1034; Candrea-Dens., 1056). Cuvînt rar cu ambele sensuri (al doilea în Munt.), a fost înlocuit de martie (megl. marta), s. f. (numele lunii), din ngr. μάρτιος, parțial prin intemediul sl. martii, v. sb. mart (Vasmer, Gr., 95). – Der. mărțișor, s. m. (martie); mărțișor, s. n. (podoabă, medalion de 1 martie), pe care Pușcariu, Dimin., 127, îl deriva în mod echivoc din martie, este dim. a lui marț (Pascu, Beiträge, 53).

marț s. m. – La anumite jocuri, a lăsa pe cineva „falit”. – Var. (înv.) marți. It. marcio, marzo, prin intermediul tc. mars (T. Papahagi, GS, VII, 296; cf. Tiktin).

MARȚ (< tc.) subst. A face (sau a fi, a rămâne) ~ = a câștiga (sau a pierde) la unele jocuri, în special la table, în condițiile în care se punctează dublu; fig. a învinge (sau a fi învins), a fi pus în situația de a nu mai putea replica.

MARȚ, „Marțu”, numele lunei Martie la aromîni < lat. Martins, cf. Mărțișor sau Marți. 1. Marțu, Dănică (17 B IV 467); – N., act. 2. + -ea: Marțea, Bucur (Met 284). 3. + -in: Marțin; + -ian: Marțian, Pop Iuliu (AO XVI). 4. + -iu: Marțiu, I., din Baia (16 A III 365) – acesta prob. și sub influența magh. Marcius „luna martie”. 5. Mărțești s. 6. Mîrțea, olt. (17 BII 240); Mîrțani s. 7. Mărțcan jup. (16 B VI 160). 8. A Merțencei, mold. (Șez). 9. Prob. Morțun, mold., din Baia (Arh) < Marț + -un ca în tătun, sau < magh. marcona „feroce, sălbatic”; – Pavel, 1758 (M Put 188). 10. Din forma calendaristică a numelui lunii: Martie, jude, 1462 (C 10 Ștef 12).

a face (pe cineva) marț expr. 1. a învinge (pe cineva) la jocul de table, fără ca adversarul să aibă vreo piesă scoasă la terminarea jocului. 2. a surclasa / a învinge (pe cineva) fără drept de apel; a dovedi o superioritate covârșitoare asupra unui rival.

MARTIE s. (înv. și pop.) marț, (pop.) mărțișor, (înv.) germănar. (Luna ~.)

MARȚ s. v. martie, mărțișor.

MARTIE s. (înv. și pop.) marț, (pop.) mărțișor, (înv.) germănar. (Luna ~.)

marț s. v. MARTIE. MĂRȚIȘOR.

mart, -ă, s.f., s.n. (înv.) 1. (s.f.) catarg. 2. (s.n.) construcție metalică, turlă de sondă.

marț, s.m. (înv.) Luna martie: „…și iară, în luna lui Marț, în 12 zile, sau clătit (pământul)” (Bârlea, 1909: 24; doc. din 1812). – Moștenit din lat. martius (MDA).

MART subst. sg. v. martie.

MÁRTE subst. sg. v. martie.

MÁRTIE subst. sg. A treia lună a anului, care urmează după februarie; (popular) mărțișor, (învechit și popular) marț¹, (rar) germănar. Cf. GCR I, 45/18. Vă leato 6990 martie 10 au luatu Ștefan vodă citatea Crăciuna. URECHE, L. 97, cf. GCR I, 208/6. O iarnă ce cădzuse în luna lui mart. M. COSTIN, O. 103. Lua fietecare cîte o oaie în zeace a lunii. . . a lui mart (a. 1699). GCR I, 331/23. Îndată, la zece zile a lui martu, au pornit den țarigrad vești pre uscat. N. COSTIN, 497. Câdzusă o iarnă pre mare și gre. De la 6 dzile a lui dechevri s-au început și au ținut păn-la 20 de dzile a lui martu. NECULCE, L. 316. Și-am scris eu. . . anul 1750, luna lui marți, 25 (a. 1750). IORGA, S. D. XIII, 143. Născu. . . în luna lui martie (a. 1799). GCR II, 166/19. În 21 martie începe soarele a trece peste ecvator. SIBINEANU, C. 37/9. Întîi mart am trimes la librerul de la Lunevil 70 taleri. KOGĂLNICEANU, S. 131. Senatorii regatului scriseră atunci (24 martie 1596) împăratului Rudolf. BĂLCESCU, M. V. 225. La 16 martie 1823. . . încunoștiințează pe. . . ambasadorul Engliterei. GHICA, S. 474. Scrisoarea dv. . . din 4/17 martie umblînd pe multe drumuri de ocol, mi-a sosit d-abia astăzi. CARAGIALE, O. VII, 382. În zori de ziuă, vineri în 10 martie, munteanca și feciorul ei au închingat caii cei pagi și-au încălecat. SADOVEANU, B. 105. Era început de primăvară, prin mart, și pe ferestrele deschise năvălea lumină nouă. id. E. 110. Din octombrie la mart, natura și-a rezervat singura îndeletnicire de a tăia firicele de hîrtie de cristal. ARGHEZI, C. J. 155. Revista „Pagini literare” din 5 martie 1900. V. ROM. noiembrie 1960, 238, cf. 237. Zi-ntîi dă marte. ALR II 2773/928. Martie din post nu lipsește sau (neobișnuit) ca-n marte postul, se spune despre cineva care e nelipsit de undeva (de obicei de acolo de unde poate obține un avantaj, un profit). De te vor pofti la masă, tu nu te trage sub masă; dar nu fii supărător, că or zice că: mart din post nu mai lipsește. NEGRUZZI, S. I, 251. Vorba din bătrîni: Eu la chef ca-n marte postul, COȘBUC, P. I, 37, cf. ZANNE, P. I, 48. – Și: (învechit și popular) mart, (popular) márte subst. sg. – Din v. sl. мартъ, мартий.

MARȚ¹ subst. 1. Subst. sg. (învechit și popular) Luna martie. Praznicul paștilor, în luna lu marți. CORESI, EV. 144. Luna lu marț. LEX. MARS. 227, cf. ANON. CAR. Începutu lui marț (a. 1813). IORGA, S. D. XIII, 86, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Guștere omorît în marț. JIPESCU, O. 74, cf. MARIAN, S. R. I, 96. Dar să-l terminați Din luna lui marți. MAT. FOLK. 18. După crăsun vine luna lu cârindar, dup-aia să pune faur, dup-aia marț. DENSUSIANU, Ț. H. 172. Marț. . . se aude în. . . Prahova, GR. S. II, 313, cf. CIAUȘANU, V. 178, ALR II 2409/27, 95, 833. 2. S. n. (Popular) Mărțișor (I 2). Cf. COSTINESCU. Legătura marțului este făcută dintr-un fir de bumbac roșu și unul de mătasă albă. MARIAN, S. R. II, 137. Hai să punem mărfuri la mînă să him sănătoși! ALR II/I MN 112, 2833/769, cf. ib. 2833/723, 762, 928. – Pl.: (2) marțuri și (regional) mărfuri. - Și: marți, márțiu (PONTBRIANT, D., COSTINESCU, MARIAN, S. R. I, 96) Subst. - Lat. martius [mensis].

MARȚ² subst. (Mai ales în expr.) A face (sau a fi, a rămîne etc.) marț = a) a cîștiga (sau a pierde) la unele jocuri, în special la jocul de table, în condiții care se punctează dublu. Să te ferească Dumnezeu. . . să dau un epiec, că ești marț. CONV. LIT. XXI, 28, cf. DDRF, ȘĂINEANU, U., ALEXI, W.; b) a întrece, a depăși (sau a fi întrecut, depășit) cu mult; a face (sau a fi pus în situația) să nu mai poată obiecta sau spune nimic. Cu argumentul din urmă mă făcuse marți. NEGRUZZI, S. I, 260. Fluiere. . . , buciume, cimpoaie și alte multe. . . cîntau într-o unire de rămîneau marți cei mai buni muzicanți. ISPIRESCU, L. 237. Făcînd marți pe m-me Krauss de la opera din Paris. DELAVRANCEA, S. 143. Eu am demnitate și onoare; eu sînt ceva distins, îi fac marț pe toți. BASSARABESCU, V. 204, cf. ZANNE, P. IV, 445. – Și: marți subst. Din tc. mars. Cf. it. m a r c i o (dial. m a r z o), TDRG, CADE, GR. S. VII, 295.

MARȚI³ subst. v. marț².

MARȚI² subst. v. marț¹.

MÁRȚIU subst. v. marț¹.