3 intrări

school Articole pe această temă:

24 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

HOȚ, HOÁȚĂ, hoți, hoațe, s. m. și f. 1. Persoană care fură. ♦ (Adjectival) Care fură; (cu sens atenuat) viclean. 2. (Fam.) Om ștrengar, șiret. – Et. nec.

HOȚ, HOÁȚĂ, hoți, hoațe, s. m. și f. 1. Persoană care fură. ♦ (Adjectival) Care fură; (cu sens atenuat) viclean. 2. (Fam.) Om ștrengar, șiret. – Et. nec.

hoț, hoață [At: ANON. CAR. / Pl: ~i, ~țe / E: nct] 1 smf Persoană care fură Si: (înv) fur Cf bojogar, borfaș, coțcar, găinar, potlogar. 2 smf (Îs) ~ de codru Tâlhar. 3 smf (Înv; îs) ~ de bună dimineață Hoț care intră în locuințele oamenilor prin ferestrele deschise în zorii zilei (mai ales vara). 4 smf (Îs) ~ de buzunare Hoț care fură de prin buzunare, în locuri aglomerate. 5 smf (Prt; îas) Hoț mărunt, de valori mici Si: găinar. 6 smp (Îc) De-a ~ii Joc de copii. 7-8 smf, a (Fig; fam; cu admirație) (Persoană) care iese ușor din încurcătură, dovedind multă abilitate Si: hoțoman, isteț, șiret, ștrengar. 9 a Care fură. 10 a Necinstit. 11 sf (Ent) Nume al unei insecte care trăieșe prin locuințele oamenilor.

[1], oață sn vz hoț

  1. Variantă neconsemnată în definiția principală — LauraGellner

HOȚ, HOÁȚĂ, hoți, hoațe, s. m. și f. 1. Persoană care fură. Cum v-am povestit la crîșmă, au năzuit doi hoți la parale. SADOVEANU, B. 110. Aista are să-ți spargă casa ș-are să te prade; aista-i un hoț. HOGAȘ, DR. II 151. Te pradă hoții. ȘEZ. III 116. Și mă scoate, dacă poți, De prin mîni, de pe la hoți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 318. ◊ Hoț de codru v. codru. Hoț de drumul mare v. drum. ♦ (Adjectival) Care fură; (cu sens atenuat) viclean, perfid. Păcat de dragostea noastră Că e lumea rea și hoață, Îmblă-n față să ne-o scoață. ALECSANDRI, P. P. 278. 2. (Familiar, cu o nuanță de ușoară mustrare și uneori de admirație) Ștrengar, șiret. Rada-i mare hoață, Poate satul tot să-l scoață Din sărit. COȘBUC, P. I 98. Ce văd? Iar hoțu cel de Leonaș? ALECSANDRI, T. I 217. Să-mi aleg... [o fată] Cu fața de ardeleancă, Cu ochii ca o șerpoaică Și hoață ca o vulpoaică. ȘEZ. IV 219.

HOȚ ~i m. 1) Persoană care fură. 2) și adjectival fam. Ființă șireată și poznașă; viclean; șiret; șmecher. /Orig. nec.

hoț m. cel ce fură; hoț de codru. [Origină necunoscută].

hoț m. (probabil, din răd. slavă hot- și hvat-, de unde vine poftă și înșfac [Bern. 1, 398 și 407]. Cp. și cu înhaț și cu moț, pin aluz. la căcĭula moțată a hoților orĭ a Moților din Ardeal. D. hoț numele Huțanilor saŭ Huțulilor în Bucov.). Fur, acela care fură. Fig. Fam. Epitet glumeț unuĭ șiret. – Fem. hoață și hoțoaĭcă, pl. e. – În vest și (VR. 1927, 5, 156, de doŭă orĭ). V. tîlgar.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

HOȚ s. 1. pungaș, (astăzi rar) prădător, (înv. și reg.) lotru, (reg.) furător, robalău, (înv.) chesăgiu, fur, prădaș, războinic, (fam.) coțcar, (arg.) manglitor, șut, șutitor, teșcar. (~ de buzunare.) 2. v. escroc.

HOȚ DE MÁRE s. v. corsar, pirat.

HOȚ s. 1. pungaș, (astăzi rar) prădător, (înv. și reg.) lotru, (reg.) furător, robalău, (înv.) chesăgiu, fur, prădaș, războinic, (fam.) coțcar, (arg.) manglitor, șut, șutitor, teșcar. (~ de buzunare.) 2. escroc, impostor, înșelător, pungaș, șarlatan, șnapan, (rar) pîrlea (art.), (pop. și fam.) pezevenchi, potlogar, (înv. și reg.) mafler, pîrlaci, (reg.) pasmarghiol, potcaș, (Mold., Bucov. și Dobr.) șalvir, (înv.) calpuzan, (înv., în Mold.) șuler, (fam.) coțcar, pehlivan, pișicher, (fig.) panglicar, papugiu, scamator. (Mare ~ mai e și ăsta!)


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

hoț (hóți), s. m.1. Persoană care fură. – 2. Persoană ageră, isteață. Origine obscură, probabil expresivă. Pare a aparține aceleiași rădăcini expresive haț, cf. hățaș, s. m. (Bucov., hoț). Variația vocalică nu e rară în cazuri de interpretare expresivă, cf. hală și hoală, hanță și hoarță, handră și hoandră, hăis și hois, etc. Pentru identitatea formală a numelui cu interjecția cf. cioc, dop, hop. Originea expresivă a fost indicată încă de Hasdeu, Istoria critică, I, 2, p. 294, dar nu pare să fi fost acceptată. Celelalte ipoteze sînt departe de a fi convingătoare: din sl. zlodĕi „malefic” (Cihac, II, 141); de la o rădăcină sl. *chop-, de unde și rus. chopitĭ „a prinde”, cu suf. sl. -ĭcĭ, de unde *hopț (Densusianu, GS, IV, 153); de la rădăcina sl. *hot-, cf. poftă (Scriban). De aici pare a proveni numele huțani sau huțuli, populație carpatică din Galiția, care vorbește ruteana, dar care nu pare a fi de origine slavă. (După Rozwadowski, apud Vasmer, I, 324, acest nume ar fi got. guta „got”, transmis prin intermediul rut.; însă această ipoteză nu pare posibilă). Der. hoață, s. f. (femeie care fură); hoțoaică, s. f. (hoață; prăjină de scuturat fructele); hoțesc, adj. (de hoți); hoțește, adv. (ca hoții; pe ascuns); hoțiș, adv. (hoțește); hoți, vb. (a duce viață de hoț; a fura); hoție, s. f. (furt; jaf; fraudă); hoțime, s. f. (bandă de hoți); hoțoman, s. m. (hoț), cu suf. expresiv -man; hoțomănie, s. f. (bandă de hoți); hoțomănesc, adj. (de hoți); pohoț, s. m. (hoț), în Mold., cu suf. po- ce indică excelența, cuvîntul pe care Cihac, II, 272, îl glosează prin „libertin” și îl pune în legătură cu sl. pochotinŭ; pohoață, s. f. (femeie rea), pe care Pascu, Arch. Rom., VI, 231, îl pune greșit în legătură cu pațachină, prin intermediul unei forme incerte *pohoahă; pahonț (var. pohonț), s. m. (termen de batjocură pentru soldații ruși), cuvînt pus în legătură de către Tiktin cu rus. pĕhotinec „infanterist”, și de către Scriban cu rus. pogonecĭ „ștafetă”, cf. honț.


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

hot2, hoturi, s.n. (reg.) Bucată.

hot1, hoturi, s.n. (reg.) Bucium făcut din coajă de salcie; hurgoi, furnoi, dârlă, drâmboi.


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

arată toate definițiile

Intrare: Hotu
nume propriu (I3)
  • Hotu
Intrare: hot (pl. -uri)
hot2 (pl. -uri) substantiv neutru
substantiv neutru (N24)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • hot
  • hotul
  • hotu‑
plural
  • hoturi
  • hoturile
genitiv-dativ singular
  • hot
  • hotului
plural
  • hoturi
  • hoturilor
vocativ singular
plural
Intrare: hoț
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • hoț
  • hoțul
  • hoțu‑
plural
  • hoți
  • hoții
genitiv-dativ singular
  • hoț
  • hoțului
plural
  • hoți
  • hoților
vocativ singular
  • hoțule
  • hoțe
plural
  • hoților
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

hoț, hoață hoață

  • 1. Persoană care fură.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC augmentative: hoțoman, -ă attach_file 4 exemple
    exemple
    • Cum v-am povestit la crîșmă, au năzuit doi hoți la parale. SADOVEANU, B. 110.
      surse: DLRLC
    • Aista are să-ți spargă casa ș-are să te prade; aista-i un hoț. HOGAȘ, DR. II 151.
      surse: DLRLC
    • Te pradă hoții. ȘEZ. III 116.
      surse: DLRLC
    • Și mă scoate, dacă poți, De prin mîni, de pe la hoți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 318.
      surse: DLRLC
  • 2. familiar Om ștrengar, șiret.
    exemple
    • Rada-i mare hoață, Poate satul tot să-l scoață Din sărit. COȘBUC, P. I 98.
      surse: DLRLC
    • Ce văd? Iar hoțu cel de Leonaș? ALECSANDRI, T. I 217.
      surse: DLRLC
    • Să-mi aleg... [o fată] Cu fața de ardeleancă, Cu ochii ca o șerpoaică Și hoață ca o vulpoaică. ȘEZ. IV 219.
      surse: DLRLC

etimologie: