habă¹ sf vz aba¹

habă² sf [At: LB / Pl: ~be / E: nct] (Trs) 1 Șezătoare. 2 Clacă. 3 (Pex) Loc unde se adună femei, fete și flăcăi pentru a lucra.

habă³ sf [At: BUGNAR1U, N., ap. DA ms / Pl: ~be / E: nct] (Med; pop) 1 Boală. 2 Bube rele. 3 Sifilis.

HÁBĂ f. pop.: O ~ (de vreme) un anumit timp. De la o ~ (de vreme) de la un anumit timp încoace. /Orig. nec.

HÁBĂ s. v. clacă, șezătoare.

habă s. v. CLACĂ. ȘEZĂTOARE.

hábă (-be), s. f. – (Trans. de Nord-Vest) Priveghere. Origine necunoscută.

hábă² s.f. sg. (reg.) boală rea, bube rele; sifilis, lues, frențe.

hábă, habe, (habdiște, hăbdiște), s.f. – (arh.) 1. Șezătoare: „Prostu-i badea, n-are coarne, / Vine-n habă, numa’ doarme” (D. Pop, 1978: 195; Odești). (Trans. de nord-vest). 2. Priveghi. ♦ (onom.) Haba, Hăbădan, nume de familie în Maramureș (DFN, 2007). – Et. nec. (DER, MDA).

hábă, -e, (habdiște, hăbdiște), s.f. – 1. Șezătoare: „Prostu-i badea, n-are coarne, / Vine-n habă, numa doarme” (D. Pop 1978: 195; Odești-Codru). Termen atestat doar în Trans. de nord-vest. 2. Priveghi. – Et. nec. (MDA).

HÁBĂ (< germ.) s. f. Recipient metalic de formă paralelipipedică, confecționat din tablă și profile sudate, cu fața superioară deschisă, utilizat ca rezervor pentru diferite fluide necesare operațiunilor de foraj.

HABĂ subst. dialectal ard. „șezătoare”. 1 Hăbeni s. 2. Habic, Toader, ard. (Sd VI 311). 3. Habotă, V. (Mar); – D-tru (17 A V. 4. Din haba, sau o temă asemănătoare, *habi = Hăbiac, C. „sluga” (16 A II 170, 310); Habiac, P. (16 A III 147); Hăbian (Ard; Met 15).