ȚUGUIA, țugui, vb. I. Refl. A se ascuți, a se subția spre vârf; a se înălța ca un țugui. ♦ Tranz. A strânge buzele, rotunjindu-le și întinzându-le înainte. [Prez. ind. și: țuguiez] – Din țugui.

ȚUGUIAT, -Ă, țuguiați, -te, adj. Ascuțit, prelungit în formă de țugui. – V. țuguia.

țucluiat, ~ă a vz țuguiat

țugluia v vz țuguia

țugluiat, ~ă a vz țuguiat

țuguia [At: CARAGIALE, O. IV,7 / V: (reg) ~glu~ / Pzi: ~iez, țugui / E: țugui¹] 1-2 vtr A (se) ascuți spre vârf. 3-4 vtr A (se) înălța în formă de țugui¹ (6). 5-6 vtr (D. buze, gură) A (se) strânge rotunjind și întinzând(u-se) înainte. 7 vr (Reg) A se cățăra.

țuguiat, ~ă a [At: PISCUPESCU, O. 144/11 / V: ~glu~, țuclu~, ~it / Pl: ~ați, ~e / E: țuguia] 1 Ascuțit spre vârf Si: (reg) cucuiat (3), țuțuiat (1), țuțurat¹ (1). 2 Prelungit în formă de țugui¹ (6) Si: (reg) cucuiat (2), țuțuiat (2), țuțurat¹ (2). 3 (Reg; d. păsări) Care are țugui¹ (11) Si: moțat, (reg) cucuiat (4), pupuiat². 4 (D. buze) Strâns, rotunjit și întins înainte.

țuguit, ~ă a vz țuguiat

ȚUGUIA (-uiu, -uiez) I. vb. tr. A da o formă conică, subțiată la vîrf: își țuguia gurița ca să sugă (VLAH.) II. vb. refl. A lua, a avea o formă conică: ce mîndru se țuguiază acoperișul cu șindrilă (CAR.); capul i se țuguia în con (DLVR.) [țuguiu].

ȚUGUIAT, ȚUGUIET adj. p. ȚUGUIA Subțiat la vîrf, conic: intrăm în răcoroasa pădure de brazi ce acopere ca o căciulă vîrful țuguiat al muntelui (VLAH.); acoperemintele țuguiate de olane mucegăite (EMIN.); purta pe cap o tichie țuguiată cu clopoței (CAR.); trec Tirolezi cu pălăriile lor țuguiete și împodobite cu pene de păun (ODOB.).

ȚUGUIA, țuguiez, vb. I. Refl. A se ascuți, a se subția spre vârf; a se înălța ca un țugui. ♦ Tranz. A strânge buzele, rotunjindu-le și întinzându-le înainte. [Pr.: -gu-ia] – Din țugui.

ȚUGUIAT, -Ă, țuguiați, -te, adj. Ascuțit, prelungit în formă de țugui. [Pr.: -gu-iat] – V. țuguia.

ȚUGUIA, țuguiez, vb. I. Refl. A se ascuți, a se subția spre vîrf (în formă de țugui); a se ridica, a se înălța în formă de țugui. Capul i se țuguia în con. DELAVRANCEA, S. 124. Ce mîndru se țuguiază acoperișul cu șindrilă. CARAGIALE, M. 101. ♦ Tranz. A strînge buzele, rotunjindu-le și întinzîndu-le înainte. Din cînd în cînd aproba ceremonios, țuguindu-și buzele groase. GALAN, B. I 63. Ți-ai țuguiat buzele, chipurile ca pentru a fluiera. PAS, Z. I 16. Așa își țuguia buzele... încît ai fi zis că vrea să-i sărute. HOGAȘ, M. N. 117. Copilul adormise și-și țuguia în somn gurița; visa că suge. VLAHUȚĂ, CL. 99.

ȚUGUIAT, -Ă, țuguiați, -te, adj. Ascuțit, prelungit în formă de țugui. Cuibărite între stînci, casele cu acoperișul țuguiat de fîn fumegă în asfințit. C. PETRESCU, S. 226. (Cu pronunțare regională) «Cetățuia», un schituleț înfipt în vîrful unui deal înalt și țuguiet. VLAHUȚĂ, R. P. 86. Urechile-i țuguiete, cu pămătufuri de peri negri la vîrf, se ridicase drepte. ODOBESCU, S. III 187. ♦ Fig. Înălțat, cocoțat. Pare că privesc încă acei ochelari țuguieți pe nasul lui uriaș. NEGRUZZI, S. I 8. – Variantă: țuguit, -ă (EMINESCU, N. 51) adj.

A ȚUGUIA ~iez tranz. A face să se țuguieze. ~ buzele. [Și țugui] /Din țugui

A SE ȚUGUIA pers.3 se țuguiază intranz. A deveni subțire spre vârf; a se face asemănător cu un țugui. /Din țugui

țuguià v. a se subția în vârf. [V. țuguiu].

țuguiat a. terminat cu un vârf.

2) țugúĭ și -ĭéz, a -á v. tr. (d. țuguĭ 1). Lungesc orĭ înalț în formă de țuguĭ: Țiganu îșĭ țuguĭase buzele de poftă privind friptura; a țuguĭa o casă, un cozonac. – Și țuțúĭ, cucuĭ, cocoț.

țuguĭát, -ă adj. În formă de țuguĭ, ascuțit: om cu capu țuguĭat, un munte țuguĭat. V. stîrminos.

+țuguia² (a se ~) (a se ascuți) vb. refl., ind. prez. 3 se țuguie, imperf. 3 pl. se țuguiau; conj. prez. 3 să se țuguie; ger. țuguindu-se

!țuguia¹ (a ~) (a strânge buzele) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. țugui, 3 țuguie, 1 pl. țuguiem; conj. prez. 1 și 2 sg. să țugui, 3 să țuguie; ger. țuguind

!țuguia (a ~) vb., ind. prez. 3 țuguie, 1 pl. țuguiem; conj. prez. 3 să țuguie; ger. țuguind

țuguia vb., ind. prez. 1 sg. țuguiez/țugui, 3 sg. și pl. țuguiază/țuguie, 1 pl. țuguiem; conj. prez. 3 sg. și pl. țuguieze/țuguie; ger. țuguind

țuguiat adj. m., pl. țuguiați; f. sg. țuguiată, pl. țuguate

țuguia (ind. prez. 3 sg. și pl. țuguiază, 1 pl. țuguiem)

țuguiez, -uiază 3, -uiam 1 imp.

ȚUGUIAT adj. 1. moțat, (reg.) țogoșat. (Căciulă ~.) 2. (pop.) sulatic, (prin Transilv.) pupuiat. (Căpițe ~.) 3. v. ascuțit.

ȚUGUIAT adj. 1. moțat, (reg.) țogoșat. (Căciulă ~.) 2. (pop.) sulatic, (prin Transilv.) pupuiat. (Căpițe ~.) 3. ascuțit, (reg.) vîrfuit. (O culme ~.)