ȚUGUIAT, -Ă, țuguiați, -te, adj. Ascuțit, prelungit în formă de țugui. Cuibărite între stînci, casele cu acoperișul țuguiat de fîn fumegă în asfințit. C. PETRESCU, S. 226. (Cu pronunțare regională) «Cetățuia», un schituleț înfipt în vîrful unui deal înalt și țuguiet. VLAHUȚĂ, R. P. 86. Urechile-i țuguiete, cu pămătufuri de peri negri la vîrf, se ridicase drepte. ODOBESCU, S. III 187. ♦ Fig. Înălțat, cocoțat. Pare că privesc încă acei ochelari țuguieți pe nasul lui uriaș. NEGRUZZI, S. I 8. – Variantă: țuguit, -ă (EMINESCU, N. 51) adj.