13 intrări

Articole pe această temă:

61 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ȘÁRPE, șerpi, s. m. (La pl.) Ordin de reptile (veninoase și neveninoase) lipsite de membre, cu corpul cilindric, adaptate la târâre prin mișcări ondulatorii; (și la sg.) reptilă din acest ordin. ◊ Șarpe de casă = specie de șarpe neveninos, lung de circa 1,60 m, cu două pete galbene pe ceafă, care trăiește mai ales în regiunile inundabile, pe lângă casă (Natrix natrix). Șarpe de alun = șarpe neveninos, lung de circa 1 m, cu o bandă neagră pe laturile capului, care trăiește la noi prin pădurile de alun și prin locuri stâncoase (Cornelia austriaca). Șarpe cu clopoței = specie de șarpe veninos din America de Nord, lung până la 2 metri, a cărui coadă este prevăzută cu solzi comoși care produc un zgomot caracteristic (Crotalus horridus). Șarpe cu ochelari = cobră. ◊ Expr. (A țipa sau a striga, a urla) ca din (sau în) gură de șarpe = (a țipa, a striga, a urla) foarte tare. În gaură de șarpe = într-un loc ascuns, care poate fi aflat cu mare greutate. A sări ca mușcat de șarpe = a se înfuria, a-și ieși din fire. A încălzi (sau a crește) șarpele la (sau în) sân = a arăta dragoste și bunăvoință unui om nerecunoscător. A-l mușca pe cineva șarpele de inimă, se spune când cineva se simte ispitit să facă (sau să spună) ceea ce n-ar trebui. A-l mușca (pe cineva) șarpele invidiei (ori al vanității) = a fi cuprins de invidie, de vanitate. A călca șarpele pe coadă = a insulta, a supăra pe un om rău, iute la mânie. ◊ Compus: șarpe-orb = nume dat unor specii de șopârle. ♦ Fig. Persoană rea, vicleană, perfidă. [Var.: șérpe s. m.] – Lat. pop. serpes, -is (= serpens, -ntis).

șarpe sm [At: PSALT. HUR. 124v/1 / V: (reg) sa~, ser~, șer~, (îrg) șea~ / Pl: șerpi / E: ml serpens] 1 (Lpl) Ordin de reptile (veninoase) cu corpul cilindric și lung, fără picioare, care se târăsc printr-o mișcare ondulată a corpului. 2 Reptilă din ordinul șerpilor (1). 3 (Pop; îc) ~-de-casă (sau de-apă, reg, gheuș) sau ~le-casei Șarpe (2) neveninos, de culoare cenușie pe spate, cu două pete gălbui pe ceafă, care trăiește mai ales în regiunile inundabile, adesea pe lângă așezările omenești (Natrix natrix). 4 (Îc) ~-de-apă (sau de-baltă) Șarpe (2) neveninos, cu capul lung și îngust, de culoare galbenă-cenușie pe spate, care trăiește mai ales în apă (Natrix tessellata). 5 (Reg; îc) -cu clopoței (sau, rar, sunător) Șarpe (2) veninos din America de Nord, lung până la 2 m, a cărui coadă este prevăzută cu solzi cornoși care produc un sunet caracteristic Si: crotal (Crotalus horridus). 6 (Zlg; reg; îc) ~-cu-ochelari Cobră (Naja tripudians). 7 (Îc) ~-de-alun (sau neted) Șarpe (2) neveninos, de culoare brună-roșcată, cu o dungă neagră pe laturile capului, care trăiește la noi prin pădurile de alun și prin locuri stâncoase (Coronella austriaca). 8 (îc) ~le-lui-Esculap Șarpe (2) neveninos, cu capul mic și îngust, cu coada lungă și subțire, având spatele de culoare brună și abdomenul alb-gălbui (Elaphe longissima). 9 (Îc) ~-de-nisip (sau de-mare) Șarpe neveninos, cu botul rotunjit, cu coada lungă și subțire, având spatele de culoare cafenie, brună-gălbuie sau brună-cenușie (Coluber jugularis caspius). 10 (Îc) ~-roșu Șarpe (2) neveninos, cu spatele de culoare cafenie sau bmnă-roșcată (Elaphe quatuorlineata sauromates). 11 (Zlg; reg; îc) ~-ciung (sau cionc, ciont, curt, gheoș, pestrăv, pistriț, roș, scurt, veninat, cu creastă, cu țânte, de sadină) Viperă (Vipera berus). 12 (Zlg; îvr; îc) ~-auriu (sau uriaș) Boa1 (Boa constrictor). 13 (Iht; reg; îc) ~-de-apă Anghilă (Anguilla anguilla). 14 (Iht; Mol) Țipar (Misgurnus fossilis). 15 (Mol; șîc ~-chior) Pește cu corpul cilindric, alungit, fără înotătoare (Petromyzon fluviatilis). 16 (Zlg; reg; îc) ~-orb Șopârlă (1). 17 (Zlg; reg; îc) ~-sfărâmăcios, șerpele-lui-Noe Șopârlă (1) fără membre, de culoare cenușie sau ruginiu-închis( {Anguis fragilis colchicus). 18 (Zlg; reg; îae) Șopârlă (1) lungă, de culoarea nisipului (Ophisaurus apus). 19 (Zlg; reg; îae; șîc ~-chior) Șopârlă (1) oarbă, de culoare albă. 20 (Zlg; reg; îc) ~-orb Miriapod lung de câțiva centimetri, cu corpul cilindric (Julus sabulorus). 21 (Zlg; reg; îc) ~-chior Melc fără carapace. 22 (Îrg; îc) ~-de-Verghinia Plantă medicinală nedefinită mai îndeaproape. 23 (Reg) Plantă ornamentală cu ramurile lungi și mlădioase și cu florile în formă de pâlnie (Cereus flagelliformis). 24 (Bot; reg; șîc modila~-lui) Ferigă-de-brădet (Polystichum lonchitis). 25 (Înv; îs) ~-le lui Faraon Mic cilindru de sulfocianură de mercur care, aprins, se desfășoară ca un șarpe (2). 26 (Pfm; îe) A striga (sau a țipa, sau a se zvârcoli) ca din (sau în) gură de ~ A striga (sau a țipa, sau a se zvârcoli) foarte tare. 27 (Pop; îlav) În (sau din) gaură de ~ sau (reg) în borta ~lui Într-un (sau dintr-un) loc ascuns, care poate fî aflat cu multă greutate. 28 (Pfm; îe) A sări ca mușcat de ~ A reacționa brusc. 29 (Pfm; îae) A se înfuria. 30 (Pop; îe) A-i trece (cuiva) un ~ rece prin sân (sau prin inimă) A se înfiora (de spaimă, de dezgust etc.). 31 (Pfm; îe) A încălzi (sau a crește) ~le la (sau în) sân A arăta dragoste și bunăvoință unui om nerecunoscător. 32 (Pop; îe) A strivi (pe cineva) ca pe un (pui de) ~ A distruge (pe cineva) cu ușurință și fără remușcări. 33 (Pfm; îe) A călca ~le pe coadă A atinge un punct nevralgic. 34 (Pfm; îae) A insulta un om iute la mânie. 35 (Pop; îe) A fi gol ca ~le (care și-a lepădat pielea) A fi dezbrăcat. 36 (Pop; îae) A fi sărac. 37 (Pfm; îe) A fuma ca un ~ A fuma mult, trăgând tare din țigară. 38 (Pop; îe) A umbla ca ~le după vitejii A se expune singur primejdiei. 39 (Pop; îae) A căuta ceartă. 40 (Pop; îe) A-i frige (cuiva) șerpi pe burtă A(-i) face (cuiva) rău. 41 (Pop; îe) A pune mâna pe ~ A se îmbogăți dintr-o dată. 42 (Pop; îe) A-i intra (cuiva) ~le în pungă A nu avea bani. 43 (Mun; îe) A-i băga (cuiva) un ~ în sân A înfricoșa (pe cineva). 44 (Mun; îe) A-i frige (dracul) șerpi pe inimă (cuiva) A fi nervos. 45 (Mun; îae) A fi foarte zgârcit. 46 (Pfm; îe) A mușca (sau, rar, a fura) (pe cineva) ~le de inimă (sau de limbă) A se simți ispitit să facă sau să spună ceea ce nu ar trebui. 47 (Fam; îe) A mușca (pe cineva) ~le invidiei (sau vanității, îndoielii etc.) A fi cuprins de invidie (sau de vanitate, de îndoială etc.). 48 (Ast; pop; lsg; mai ales art.) Constelație ecuatorială din emisfera boreală Si: (pop) calea rătăciților. 49 (Trs; Ban; pan) Serpentină (la alambic). 50 (Mun) Motiv decorativ cu care se încondeiază ouăle. 51 (Reg; îs) ~le biciului Partea biciului formată din împletitura de curele sau de cânepă. 52 (Pfm; fig; șîs pui de ~) Persoană perfidă. 53 (Înv; fig; îs) Limbă de ~ Persoană bârfitoare. 54 (Pop; șîc ~-balaur, ~ bălăurel) Balaur (2). 55 (Pop) Diavol (întrupat în șarpe). 56 (Arg) Penis.

ȘÁRPE, șerpi, s. m. (La pl.) Ordin de reptile (veninoase și neveninoase) lipsite de membre, cu corpul cilindric, adaptate la târâre prin mișcări ondulatorii; (și la sg.) reptilă din acest ordin. ◊ Șarpe de casă = specie de șarpe neveninos, lung de circa 1, 60 m, cu două pete galbene pe ceafă, care trăiește mai ales în regiunile inundabile, pe lângă casă (Natrix natrix). Șarpe de alun = șarpe neveninos, lung de circa 1 m, cu o bandă neagră pe laturile capului, care trăiește la noi prin pădurile de alun și prin locuri stâncoase (Coronella austriaca). Șarpe cu clopoței = specie de șarpe veninos din America de Nord, lung până la 2 metri, a cărui coadă este prevăzută cu solzi cornoși care produc un zgomot caracteristic (Crotalus horridus). Șarpe cu ochelari = cobră. ◊ Expr. (A țipa sau a striga, a urla) ca din (sau în) gură de șarpe = (a țipa, a striga, a urla) foarte tare. În gaură de șarpe = într-un loc ascuns, care poate fi aflat cu mare greutate. A sări ca mușcat de șarpe = a se înfuria, a-și ieși din fire. A încălzi (sau a crește) șarpele la (sau în) sân = a arăta dragoste și bunăvoință unui om nerecunoscător. A-l mușca pe cineva șarpele de inimă, se spune când cineva se simte ispitit să facă (sau să spună) ceea ce n-ar trebui. A-l mușca (pe cineva) șarpele invidiei (ori al vanității) = a fi cuprins de invidie, de vanitate. A călca șarpele pe coadă = a insulta, a supăra pe un om rău, iute la mânie. ♦ Fig. Persoană rea, vicleană, perfidă. [Var.: șérpe s. m.] – Lat. pop. serpes, -is (= serpens, -ntis).

ȘÁRPE, șerpi, s. m. Reptilă (de obicei veninoasă) cu corpul cilindric și lung, fără picioare, care se tîrăște printr-o mișcare ondulată a corpului. Țipă-un pescăruș stingher Și șerpii dorm sub salcia cojită. DRAGOMIR, P. 28. Atunci cînd Călifar ridica stăvilarul și slobozea pe scoc cimpoiul apei, apa fluiera cum fluieră un șarpe încolțit de flăcări. GALACTION, O. I 44. Pe coasta unei stînci se mișcă un șarpe lung, pe care îl ochește de sus un vultur. ALECSANDRI, O. P. 350. ◊ (În comparații, cu aluzie la mișcările ondulate ale animalului sau la vioiciunea lui, în special la mobilitatea ochilor lui) Lung și subțire, Oltul suie ca un șarpe. BOGZA, C. O. 18. Harapnicul se mlădia în vînt ca un șarpe negru. SADOVEANU, O. I 449. Ca la șerpi îi umblă ochii. COȘBUC, P. I 50. ◊ Expr. A țipa (sau a striga) ca din (sau ca în) gură de șarpe v. gură (I 1). A se zvîrcoli ca în gură de șarpe v. gură (I 1). Gaură de șarpe v. gaură. A-l mușca pe cineva șarpele de inimă, se spune cînd cineva se simte ispitit să facă sau să spună ceea ce n-ar trebui. (Cu pronunțare regională) Să nu care cumva să. te muște șărpele de inimă și s-o săruți pînă ce nu-i aduce-o la mine. ȘEZ. IV 174. A mușca (pe cineva) șarpele invidiei, al vanității = a fi cuprins de invidie, de vanitate. Șarpele vanității m-a mușcat de sfîrcul inimii mele. CARAGIALE, O. VII 102. A încălzi un șarpe la sîn v. s î n (1). A călca șarpele pe coadă = a insulta, a supăra un om rău, iute la mînie. ◊ Compuse: șarpe-de-casă = specie de șarpe neveninos, care trăiește la țară pe lîngă case; șarpe-cu-clopoței = crotal; șarpe-cu-ochelari = cobra; (Bot.) iarba-șerpilor = broscarită (2); capul-șarpelui v. c a p1 (I 6). ♦ Fig. (Uneori ca epitet pe lîngă un nume, de care se leagă prin prep. «de») Om rău, viclean. Anca mea, n-ai grijă de nimica. – Vino să croim de lucru șarpelui de Vlad. DAVILA, V. V. 97. – Variantă: șérpe (CREANGĂ, P. 55, NEGRUZZI, S. I 13) s. m.

ȘÁRPE șerpi m. 1) la pl. Ordin de reptile cu corpul lung, cilindric, foarte flexibil, lipsit de picioare. 2) Reptilă din acest ordin. ◊ A se zvârcoli ca în gură de ~ a nu-și găsi locul de durere, de spaimă sau de nerăbdare. A călca ~le pe coadă a deranja foarte tare pe cineva. A încălzi un ~ la sân a ocroti un om nerecunoscător. A sări ca mușcat de ~ a fi cuprins brusc de mânie. ~-de-casă specie de șarpe neveninos, care trăiește în apropierea caselor. ~ cu clopoței specie de șarpe veninos, a cărui coadă este acoperită cu solzi care produc un sunet caracteristic; crotal. ~ cu ochelari specie de șarpe veninos, cu gâtul plat, pe care se disting pete de forma unor ochelari; cobră. 3) fig. Om fățarnic; ipocrit. /<lat. serpens

șarpe m. reptil lunguieț, cilindric și fără picioare, ca vipera, năpârca, etc.; șarpe sunător, șarpe veninos, astfel numit din cauza sgomotului produs de inelele mobile ce termină coada-i; 2. ceva încolăcit ca un șarpe: șerpi de foc; 3. fig. om rău și nerecunoscător: șarpe ce ești! 4. fig. demon: șarpele ambiției îl mușcă de inimă AL. [Mold. șerpe = lat. SERPENS].

șárpe m., pl. șerpĭ (mlat. sĕrpes, format din nom. cl. sĕrpens, gen. -éntis, vrom. șearpe, de unde și mold. lit. șerpe; vgr. ῾erpetón, tîrîtor, scr. sarpa-s, șarpe; it. pg. serpe, serpente, pv. cat. serp, fr. serpent, sp. sierpe, serpiente. Cp. cu rece). Un reptil fără picĭoare (lung ca un cilindru care se supțiază spre coadă) și care înaintează tîrîndu-se, ca: năpîrca saŭ vipera, culubru, naja saŭ cobra, crotalu, boa ș. a. (V. ofidian). Pin anal. Lucru în formă de șarpe, cum îs limbile de foc, flacările. Fig. Om perfid, ingrat și răŭ. Limbă de șarpe, om foarte bîrfitor. Ochĭ de șarpe, ochĭ viĭ, pătrunzătorĭ și iscoditorĭ. A încălzi șarpele la sîn, a face bine unuĭa care-țĭ va face răŭ pe urmă. Șarpele luĭ Faraon, mic cilindru de sulfo-cianură de mercur care, aprins, se desfășoară ca un șarpe. A te mușca de inimă șarpele ambițiuniĭ, a începe să simțĭ ambițiune. – În est lit. șerpe, pop. șărpĭ. V. gîndac.

CAP1, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, alcătuită din cutia craniană și legată de trunchi prin gât. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-odată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de disperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se declara învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care exercită puterea maritală și părintească; p. gener. orice persoană care asigură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei pe care se află imprimat capul unei persoane. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins. Câte 5 lei de cap.Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (ori de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap ori a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui pentru a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu niciun preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap1 (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nicio nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei.Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = persoană sau grupul care stă în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început, de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a ceva). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Niciun cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = dispozitiv utilizat pentru înscrierea, citirea-preluarea sau ștergerea informației înscrise pe bandă, casetă, disc sau tambur magnetic. – Lat. caput, (II) după fr. chef.

IÁRBĂ, (2) ierburi, s. f. 1. Nume generic dat plantelor erbacee, anuale sau perene, cu părțile aeriene verzi, subțiri și mlădioase, folosite pentru hrana animalelor. ◊ Expr. Paște, murgule, iarbă verde = va trebui să aștepți mult până ți se va împlini ceea ce dorești. Din pământ, din iarbă verde = cu orice preț, neapărat. ♦ Nutreț verde, proaspăt cosit. 2. Buruieni de tot felul. ◊ Iarbă rea = a) buruiană otrăvitoare; b) fig. om rău, primejdios. 3. Pajiște. 4. Compuse: iarbă-de-mare = plantă erbacee cu frunze liniare și cu flori verzi, care crește pe fundul mării și ale cărei frunze uscate sunt folosite în tapițerie; zegras (Zostera marina); iarba-broaștei = mică plantă acvatică, cu frunze rotunde, lucitoare, care (datorită pețiolului lung) plutesc la suprafața apei, și cu flori albe (Hydrocharis morsus-ranae); iarba-ciutei = plantă perenă din familia compozeelor, cu flori galbene dispuse în capitule (Doronicum austriacum); iarba-fiarelor = a) plantă erbacee veninoasă, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-gălbui (Cynanchum vincetoxicum); b) (în basme) iarbă cu putere miraculoasă, cu ajutorul căreia se poate deschide orice ușă încuiată; p. ext. putere supranaturală, care poate ajuta să obții ceva greu de obținut; iarba-găii = plantă erbacee cu frunze dințate, acoperite cu peri aspri, cu flori galbene (Picris hieracioides); iarbă-creață = izmă-creață; iarbă-deasă = plantă erbacee cu tulpini subțiri, cu frunze înguste și flori verzi, dispuse în panicule (Poa nemoralis); iarbă-grasă = plantă erbacee cu tulpina ramificată și întinsă pe pământ, cu frunze cărnoase, lucioase și flori galbene (Portulaca oleracea); iarbă-mare = plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene (Inula helenium); iarbă-albă = plantă erbacee ornamentală cu frunzele vărgate cu linii verzi și albe-roșietice sau gălbui (Phalaris arundinacea); iarba-cănărașului = plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunzele plane, cu flori verzui și semințele gălbui; mei-lung, meiul-canarilor (Phalaris canariensis); iarbă-albastră = plantă erbacee cu frunzele îngrămădite la baza tulpinii și cu flori violete (Molinia coerulea); iarba-bivolului = plantă erbacee cu flori verzui sau brune (Juncus buffonius); iarba-câmpului = plantă erbacee cu tulpinile noduroase și cu flori verzui-alburii sau violet-deschis (Agrostis stolonifera); iarbă-neagră = a) plantă erbacee cu frunze dințate și cu flori brune-purpurii pe dinafară și galbene-verzui pe dinăuntru (Scrophularia alata); b) arbust cu frunze mici liniare și flori trandafirii sau albe (Calluna vulgaris); iarba-osului = mic arbust cu tulpini ramificate, cu frunze opuse și cu flori galbene (Helianthemum nummularium); iarbă-roșie = plantă erbacee cu tulpina roșiatică, cu frunze nedivizate, lanceolate și cu flori galbene dispuse în capitule; (pop.) cârligioară (Bidens cernuus); iarba-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate, păroase, cu flori albastre, rar roșii sau albe (Echium vulgare); b) plantă cu tulpina păroasă, cu flori albastre sau roșietice (Veronica latifolia); c) broscariță; iarba-șopârlelor = plantă erbacee cu rizom gros, cărnos, cu tulpina terminată în spic, cu frunze ovale și flori mici, albe-roz (Polygonum viviparum); iarbă-stelată = plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu frunze pe fața superioară și pe margini păroase și cu flori liliachii (Sherardia arvensis); iarbă-de-Sudan = plantă cu tulpina înaltă, cu frunze lungi, cultivată ca plantă furajeră (Sorghum halepense). 5. Praf de pușcă. – Lat. herba.

ȘÉRPE s. m. v. șarpe.

CAP1, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale, partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale, bot), legată de trunchi prin gît. V. căpățînă, țeastă. Sub cap o mînă pui. Dorm colea, pe pămînt. COȘBUC, P. I 230. Ai să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheș și visător, ca o noapte de vară. EMINESCU, N. 14. La așa cap, așa căciulă v. căciulă.Fig. Norul negru din capul nopții începu a se mișca domol, luînd felurite forme nedeslușite, pînă ce se prefăcu într-un fel de harmăsar aripat, avîntat în salt năprasnic. SADOVEANU, M. C. 94. Marți dimineața soarele scoase capul de după perdeaua de nouri plumburii. REBREANU, R. II 26. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire; din creștet pînă-n tălpi. Căpitanul de port, ras proaspăt, îmbrăcat în alb din cap pînă în picioare, șterse ușor cu batista praful de pe scaun. BART, E. 35. Dinu îi măsură pe toți cu privirea din cap pînă-n picioare. BUJOR, S. 22. Lăpușneanu mergea alăturea cu vornicul Bogdan... înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 138. (Pînă) peste cap = prea mult, prea destul. Ori (cu) capul de piatră, ori (cu) piatra de cap = într-un fel sau într-altul, fie ce-o fi! Stăpîne, zise atunci calul: de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii o dată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, P. 212. Cu noaptea-n cap sau (rar) cu ziua-n cap = foarte de dimineață, dis-de-dimineață. Cu noaptea în cap, unele căruțe răsăreau pe creasta șoselei. PREDA, Î. 135. Ai ieșit de-acasă cu ziua-n cap. ALECSANDRI, T. 259. Cu un cap mai sus = cu mult mai sus. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă. ISPIRESCU, L. 35. A da (pe cineva) peste cap = a trînti la pămînt, a răsturna (pe cineva sau ceva); fig. a învinge. În caic sărea Și pe cel arap îl da pesta cap. ALECSANDRI, P. P. 117. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o singură înghițitură. A scoate Capul în lume = a ieși din casă, a se arăta printre oameni. N-avea să scoată capul în lume Sultănica... că începeau șușuitul și ponoasele. DELAVRANCEA, S.14. A i se urca (cuiva) la cap = a-și lua îndrăzneală prea mare, a depăși limita normală, a deveni înfumurat, îngîmfat. A i se urca (cuiva) în cap = a se obrăznici față de cineva. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = anu ști ce să mai facă, a fi copleșit de..., a nu mai prididi. Nu-mi văd capul de trebi. CREANGĂ, A. 62. A-și pierde capul = a se. zăpăci. A nu avea unde să-și pună capul = a fi fără adăpost, a fi pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu fi îngrijorat, a nu-i păsa de ceea ce se poate întîmplă. Trecea prin pădure fără să-l doară măcar capul. ISPIRESCU, L. 8. A da din cap = a mișca capul în semn de aprobare, de refuz, de îndoială etc. Dă din cap, zîmbind, clipește Și îngînă veteranul: «Le-oi mai apuca eu oare [stolurile de cucoare] Și la anul?» IOSIF, PATR. 26. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (cu vorba sau cu scrisul), a doborî. A umbla cu capul între urechi (sau în traistă) = a umbla gură-cască, a nu fi cu luare-aminte. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți, de vatră) = a fi cuprins de desperare sau de ciudă. Vii acasă supărată, Te dai cu capul de vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. A (sau a-și) lua lumea-n cap = a lăsa totul în voia soartei și a pleca, rătăcind în lume. Dacă nu se ține de datorie și îl supără pe boier, boierul nu-l mai primește în primăvară la învoială, așa că țăranul nu mai are alta de făcut decît ori să moară de foame, ori să-și ia lumea în cap. PAS, Z. II 26. [Dorul de soră-sa] îl făcu să părăsească și casa și tot și să-și ia lumea în cap, spre a se duce oriunde va vedea cu ochii. POPESCU, B. III 120. Desperat, era să ieie lumea în cap. EMINESCU, N. 20. A-și aprinde paie în cap v. aprinde. A-și pleca capul = a se da învins, a se supune; a simți o rușine, o umilință. Oamenii plecară capetele și ieșiră în drum cu umerii puțin încovoiați. DUMITRIU, N. 26. Cu capul plecat = învins, supus; umilit, rușinat. Odată, mîhnit, dus pe gînduri, cu capul plecat, a intrat în odaia mă-sii. CARAGIALE, P. 121. A se bate în cap v. bate. (A lua sau a prinde pe cineva) pe după cap = (a lua) pe după gît. Bate-mă, doamne, să zac... Cu mîndră pe după cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. Bătut (sau căzut) în cap = (despre oameni) prost. A-și vîrî (sau a-și băgă, a-și pune) capul sănătos sub evanghelie = a se vîrî de bunăvoie într-o belea. Nu știu la cît mi-a sta capul cu... = nu știu cum o voi scoate la cale cu... Cu omul roș, nu știu, zău, la cît mi-a sta capul. CREANGĂ, P. 234. (învechit) A ridica cap = a se răscula. Hotărîrea... d-a ridica cap și sabie împotriva domnului. BĂLCESCU, O. II 309. ♦ Fig. (Luîndu-se partea pentru întreg) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Am tare multe trebi pe capul meu. CREANGĂ, P. 169. Decît cu urît în casă, Mai bine cu boală-n casă; De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Expr. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. Bolnavă ca vai de capul ei. CREANGĂ, P. 286. Har am de capul vostru; de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău. CREANGĂ, P. 310. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de merite, de calități; a fi fără căpătîi. A cădea (sau a veni, a se sparge, a se întoarce) pe (sau în) capul cuiva = a-l ajunge pe cineva o nenorocire. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. Bucurie peste bucurie venea pe capul meu. CREANGĂ, O. A. 49. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva, a trage la cineva; (care n-are unde să te găzduiască). Nu trebuie să le cădem pe cap bieților creștini. DUMITRU, B. F. 148. A sta (sau a se ține, a se lega, a se apuca) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a se ține scai de cineva, a nu lăsa în pace pe cineva, a insista, a stărui pe lîngă cineva. Ce te legi de capul meu? CONTEMPORANUL, I 852. Toată ziua am stat de capul tatii, să-mi facă... un buhai. CREANGĂ, A. 41. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. Duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi. CREANGĂ, P. 270. A-i da cuiva de cap, se zice cînd cade pe capul cuiva o belea care le întrece pe celelalte, care pune vîrf la toate. Asta a fost și-a trecut; dar acum mi-a dat alta de cap. RETEGANUL, P. II 53. A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să faci, a nu avea încotro. Nici nu mai știau ce să-și facă capului cu atîtea avuții. DELAVRANCEA, S. 241. Pe fiul cel mai mic... nu-l trăgea inima a pleca în pețit. Dară n-avu ce-și face capului, căci lată-său îl trimetea într-una să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. Cap ori pajură? ♦ Părul capului. Cap nepieptănat.Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se apuca cu mîinile de păr, a turba de necaz, de ciudă sau de deznădejde. Auzind vuiet tocmai din casă, iese afară și, cînd vede aceste, își pune mîinile în cap de necaz. CREANGĂ, P. 261. 2. Căpătîi. Puse, seara la capul fiecărui din ei cîte un mănunchi de flori. ISPIRESCU, L. 20. Ipolit o privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ♦ Căpătîiul patului. Punîndu-l [mănunchiul de flori] la capul patului său, se culcă și dormi dusă. ISPIRESCU, L. 20. 3. Individ, ins, om, persoană. V. căciulă, suflet, rumîn, creștin. Cîte 5 lei de cap.Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute, de zor. Se luptară pe capete. ISPIRESCU, L. 254. ♦ (La pl.; reminiscență a timpului cînd averea consta mai ales în vite) Capital. Oamenii... erau chemați acum la bancă să plătească dobîndă și să dea și ceva din capete. STANCU, D. 230. Au hotărît amîndoi dobînda și două soroace pentru capete. GALACTION, O. I 177. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele. TEODORESCU, P. P. 546. ◊ Expr. (Regional) A-și scoate din capete = a nu rămîne în pagubă, a fi răsplătit pentru osteneală, a se răzbuna cu prisosință asupra cuiva. Tu ți-ai bătut joc de mine. Fie, că și eu mi-am scos din capete. ISPIRESCU, L. 283. 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. Capul i se limpezea ca de răcoarea unei dimineți, după un somn îndestulător, și se simțea ușor... ușor ca un fir de iarbă. VLAHUȚĂ, O. A. I 95. Capul tău e de poet și al lui de oștean. NEGRUZZI, S. 1 64. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. Unde nu e cap, vai de picioare. PANN, P. V. II 4. Capul face, capul trage = fiecare om suportă consecințele faptelor sale). ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = cu multă minte, cu judecată, deștept. Bărbatul meu e bun la suflet, dar se socoate prea cu cap. ALECSANDRI, T. 313. Fără cap = necugetat. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă, logic, cuminte. Cei cu scaun la cap se desprindeau din prăvălie și porneau la casele lor. PAS, Z. I 34. Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept, a pricepe ușor. A îi greu (sau tare). a (sau de) cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva) în cap (ceva) = a face (pe cineva) să creadă (ceva). Cine ți-a vărît în cap și una ca aceasta? CREANGĂ, P. 194. A nu(-i) intra (cuiva ceva) în cap = a nu putea pricepe. A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe, a ține minte. Făt-Frumos lua în cap tot ce-l învăța grădinarul. ISPIRESCU, la TDRG. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la..., a uita, a renunța. Dar de cînd m-am măritat, Mi-au ieșit toate din cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-l stăpîni mereu același gînd. A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe la ceva. E bun de astea... îl taie capul. BASSARABESCU, V. 9. Au început a vorbi, care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. A-l duce capul la... = a-i sta mintea la..., a se ține de..., a-i trece prin minte,a-i da în gînd să... Mai bine că al nostru nu poate vorbi și nu-l duce capul, cape alții... la atîtea iznoave. CREANGĂ, P. 78. A-i sta capul la... = a-i sta mintea (sau gîndul) la..., a se gîndi la... Capu-i stă la sărutat. COȘBUC, P. I 89. A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = ase gîndi mult, intens la ceva. A-i deschide (cuiva) capul = a-l face să înțeleagă (sau să vadă) ceva. Îi deschise capul și-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin orașe. ISPIRESCU, la TDRG. A fi cu (sau a face cuiva) capul călindar v. calendar. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, necontrolat. Mama... ne lasă... de capul nostru. SAHIA, N. 48. Am rămas liberă, de capul meu. ALECSANDRI, T. I 312. A face (ceva) de (sau din) capul său = a face (ceva) fără a consulta pe altul, cum se pricepe el singur. Femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învățat cineva, rău ți-a priit; iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! CREANGĂ, P. 88. Las’ să fie rău, nu bine, Că n-am ascultat de nime, Ci-am făcut de capul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. A întoarce capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. A avea cap să... = a se gîndi să..., a-i trece prin minte să...; (în construcții negative) a nu fi în stare să... Mult mă mir de tine ce cap ai să vii aici. RETEGANUL, P. V. 40. ♦ (În construcții cu verbul «a avea») Posibilitate, mod. N-am cap și chip pe toți să-i spui. COȘBUC, P. I 151. N-ai cap să trăiești, de răul lor! ALECSANDRI, T. I 171. Avea cineva cap să treacă pe-aici, fără să fie jăfuit, bătut și omorît? CREANGĂ, P. 119. ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Învechit) Viață. Se poate să le ierte capetele... murmurau cei care judecau împrejurarea. SADOVEANU, Z. C. 169. ◊ Primejdie de cap = primejdia vieții. ◊ (Azi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta cu viața sa pentru cineva. Să-mi pun capul pentru-o Lină, Să mă fac un om pribag! COȘBUC, P. I 50. Parcă despre asta mi-aș pune capul la mijloc. CREANGĂ, P. 170. O dată cu capul = cu nici un preț, nici mort. Nu deschide o dată cu capul! CARAGIALE,O.I 99. Să mă las de București!... O dată cu capul! de-oi ști că m-oi duce pe jos val-vîrtej pînîn capitală. ALECSANDRI, T. I 278. În (sau de-a) ruptul capului = cu primejdia vieții, chiar dacă și-ar pierde viața; (cu sens atenuat) cu nici un preț, de loc. Nu se astîmpără, nici în ruptul capului. CREANGĂ, P. 217. A face cuiva de cap sau a pune capul cuiva = a-i face cuiva de petrecanie, a-l pierde, a-l omorî. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața sau să-l nenorocească; (cu sens atenuat) a face blestemății, nebunii. Ești un netot, ți-e capul prost Și-ți faci de cap, Ioane! COȘBUC, P. I 148. Poate să mai doarmă cineva, de răul nebunelor istor de privighetori? Parcă-și fac de cap, nu altăceva. CREANGĂ, P. 131. La alți le-ai făcut pe plac, Ție ți-ai făcut de cap! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223. Singur de cap ți-ai făcut, După vina ce-ai avut! TEODORESCU, P. P. 516. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-morților sau capul-lui-Adam = strigă. Cel mai mare în privința grosimii corpului dintre toți fluturii... e striga, numită... încă și... capul-lui-Adam... cap-de-mort... capul-morților. MARIAN, INS. 268; b) (Bot.) Cap-de-cocoș = dulcișor; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui= plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) (Astron.) Capul- balaurului = o parte a constelației numite balaurul. II. Căpetenie, șef, conducător. Capii mișcării, cu Heliade în frunte, fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Să lovim azi numai capul; ceata, fără capul său, Se va-mprăștia, și-n urmă i-om lovi pe toți de-a rîndul. DAVILA, V. V. 72. Boierii erau slujbașii țării, adică ofițerii și capii puterii armate. BĂLCESCU, O. II 14. Cap de familie sau capul familiei = tatăl, soțul sau alt membru al familiei care are răspunderea ei și îi susține interesele. În zori, capul familiei pornește iarăși să caute [de lucru]. SAHIA, N. 94. Capul răutăților = inițiatorul răutăților. Capul răscoalei = inițiatorul sau conducătorul răscoalei. III. 1. (Uneori în opoziție cu coadă) Partea de sus a unui obiect, vîrf. Ajunseseră în capul dealului. DUMITRIU, N. 228. Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă: încremenit în capul scării. CAZIMIR, L. U. 90. Aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. ISPIRESCU, L. 126. Toate lemnele se pleacă Cu capul cătră pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv sau a unui corp tehnic. Capul șurubului. Capul burghiului. Capul oiștii. ♦ Umflătura unei bube unde, s-a strîns puroiul. Buba cap nu face Pînă nu să coace. PANN, P. V. I 60. Capul pieptului = partea de sus a toracelui. Măicuța călcatu-i-a Cu copita calului Tocma-n capu pieptului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. ♦ Măciulia macului. 2. (Uneori în opoziție cu mijloc) Partea extremă (cu care începe sau sfîrșește un lucru); capăt. Drăgan stătea în capul viei. DUMITRIU, N. 249. Munceau mai departe, ștergîndu-și repede, pe furiș cîte o lacrimă, între două brazde de coasă sau la întorsul plugului la capul locului. SANDU-ALDEA, D. N. 286. Nu uita să te îndreptezi... în capul stradei San Gregorio. ODOBESCU, S. III 70. Ș-o luăm noi... tocmai din capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul. CREANGĂ, A. 42. Cap de pod = bază militară, în apropierea unui obstacol (curs de apă, zonă muntoasă), făcută cu scopul de a asigura trecerea grosului forțelor și a mijloacelor de luptă. (Fig.) Rolul pe care S.U.A. și Anglia l-au destinat Germaniei occidentale... este acela al unei colonii cu o industrie dezvoltată... bază industrială-militară și cap de pod strategic în inima continentului european. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 2/1. ◊ Loc. adv. (Despre două obiecte alăturate) Cap la (sau, rar, în) cap =cu părțile extreme alăturate. Sudură cap la cap. De la un cap la altul (sau la celălalt) sau din cap în cap = de la o extremitate pînă la cealaltă. Porni din nou... de la un cap la celălalt Cutreierînd tot Bucureștii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. De la un cap la altul mulțimea e mișcată... MACEDONSKI, O. I 251. ◊ Expr. Cap de țară =margine de țară, hotar; fig. (în construcții negative, în legătură cu verbul «a fi») nu-i nimic, n-are importanță, nu-i grav. Ei, n-o să fie cap de țară! DUMITRIU, V. L. 129. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a sta în pat (sau a se ridica stînd) pe șezut. Daniil sta acum cu ochii mari deschiși, în capul oaselor, și se gîndea. SADOVEANU, M. 104. Se ridică repede în capul oaselor. BUJOR, S. 79. Făcea multe nopți albe, chinuit, în capul oaselor, ca să n-adoarmă. VLAHUȚĂ, O. A. 126. 3. Partea de dinainte, început, frunte. O sută... de muncitori se încolonează pe șosea, cu mortul în cap. SAHIA, N. 43. Venea în frunte batalionul I al regimentului al 10-lea de dorobanți, care trebuia să formeze capul coloanei. ZAMFIRESCU, R. 253. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireaguliu, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, 324. ◊ Fig. Iașul a fost în capul culturii în cele trei sferturi dinții ale veacului al XIX-lea. IBRĂILEANU, SP. CR. 11. Cap de an = începutul unui an. Capul săptămînii = întîia zi a săptămînii. Cap de iarnă, de primăvară etc. = începutul iernii, al primăverii etc. A venit la Păuna Mică... în cap de primăvară. SADOVEANU, P. M. 233. Capul primăverii este sosit. I. IONESCU, M. 202. Cap de coloană = cel care stă în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane care sînt afișate în ordinea valorii lor. Actorul X este cap de afiș. Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Cum vrei d-ta, finule, să pleci acum, în cap de noapte, pe aci încolo? RETEGANUL, P. I 76. Din (sau de la) cap = a) de la început. Începu mai lung, cu vorbe, un fluierat plin, pe care îl luă de la cap pînă ce ochii începură să i se umfle. PREDA, Î. 148; b) de la,începutul rîndului, din capăt. Scrieți de la cap. Din capul locului = de la început, înainte de a începe ceva, înainte de a face primul pas, în prealabil. De ce n-ai venit cu scrisoarea la mine, din capul locului, deschis, cinstit? BARANGA, I. 189. Ar fi voit să-și dea cingătoarea... din capul locului. ISPIRESCU, U. 53. Fie acestea zise din capul locului. ODOBESCU, S. III 11 ♦ Partea principală, de frunte, mai aleasă (a unui lucru). (Mai ales în expr.) Capul mesei = locul de onoare la masă, fruntea mesei. Tata și-a reluat lacul său obișnuit, din capuI mesei. SAHIA, N. 56. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU,O. 1 85. Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă; Stă în capul mesei între căpitani Și recheamă dulce tinerii săi ani. BOLINTINEANU, O. 31. 4. (Adesea în opoziție cu mijloc, vîrf) Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. (Mai ales în expr.) A ajunge în cap sau a o scoate la cap = a sfîrși, a termina. A-i da cuiva de cap = a-i veni cuiva de hac, a-l răzbi. Paloșenii găsiră foarte mulți Soreni morți în metereze și înaintară bucurați că în fine le-a dat de cap. VISSARION, B. 340. A (o) scoate la cap sau a ieși la un cap = a termina cu bine, a o scoate la capăt, la socoteală, la cale; a reuși. Ei! dragă, cu rușinea astăzi n-o scoți la capăt. ALECSANDRI, T. 1111. În cap = (după numerale) exact, întocmai. Așa este... că sînt douăsprezece în cap? ISPIRESCU, U. 68. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect sau rămasă după întrebuințarea lui; lucru de mică valoare. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Nu mai dau pe datorie nici un cap de ață. STANCU, D. 121. Pînă la un (sau într-un) cap de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru.

IÁRBĂ, (2) ierburi, s. f. 1. (De obicei colectiv) Nume generic dat plantelor erbacee, de obicei necultivate, ale căror părți aeriene sînt verzi, subțiri și mlădioase și servesc ca hrană animalelor erbivore. Un fir de iarbă.Dinu se trînti în iarbă, mai la o parte, ca să se odihnească. BUJOR, S. 52. Zac pierdut în iarba-naltă, Privind, cu ochii beți de poezie, A cerului albastră-mpărăție. IOSIF, V. 72. Pe cîmpie Liniște era, Iarba cea verzie Nici se clătina. ALECSANDRI, O. 171. ◊ Expr. Paște, murgule, iarbă verde = va trebui să aștepți mult pînă ți se va împlini ceea ce dorești sau ce ți s-a promis de către cineva. Din pămînt, din iarbă verde = oricare ar fi greutățile, cu orice preț, negreșit, neapărat. Din pămînt, din iarbă verde, să te duci să-mi aduci herghelia. ISPIRESCU, L. 27. Cîtă frunză, cîtă iarbă sau cîtă frunză și iarbă sau ca frunza și ca iarba v. frunză. 2. (Mai ales la pl.) Buruieni de tot felul (uneori servind ca medicament, ca antidot sau ca otravă). A pus prin bălți și niște ierburi veninoase de care [dușmanul] cum bea, crăpa. NEGRUZZI, S. I 171. Aleargă din stîncă-n stîncă Și cată, culege ierburi. CONACHI, P. 86. ◊ Iarbă rea = buruiană otrăvitoare; fig. om rău, dăunător societății. Foaie verde iarbă rea, Iacă văz o porumbea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 172. ◊ Expr. A căuta (pe cineva) ca iarba de leac sau a umbla (după cineva) ca după iarba de leac v. leac. 3. (Uneori determinat prin «de pușcă») Praf de pușcă. Atunci, cîteva luni d-a rîndul, nu mai auzi nici prin holde, nici prin crînguri, pocnetul ierbei de pușcă și șuierătura alicelor. ODOBESCU, S. III 37. Punea iarbă cu mîna Și gloanțe cu chivăra. ȘEZ. II 77. 4. Compuse: iarbă-de-mare (sau iarba-mării) = plantă erbacee acvatică, cu flori verzi, care crește pe fundul mării, formînd adesea întinse pajiști submarine; se folosește în tapițerie (Zostera marina); iarba-broaștei = mică plantă acvatică cu flori albe (Hydrocharis morsus- ranae); iarba-fiarelor sau (mai rar) iarba-fierului = plantă erbacee veninoasă, cu flori albe-gălbui (Cynanchum vincetoxicum); (în basme) iarbă cu puterea miraculoasă de a deschide orice ușă, lacăt, încuietoare etc.; p. ext. putere supranaturală, prin care se poate ajunge la un rezultat greu de obținut. Cei ce au avut interesul să le tăinuiască aveau și iarba-fiarelor care descuia lacătele. PAS, Z. III 256. Manlache are iarba-fiarelor și nu-l atinge glonțul. POPA, V. 187. Dacă ai avea iarba-fierului, ai putea să sfărmi broaștele. ALECSANDRI, T. I 447; iarbă-creață = mentă, izmă-creață; iarbă-deasă = plantă erbacee cu tulpini subțiri, frunze înguste și flori verzi, care crește prin păduri, în locuri umbroase și umede (Poa nemoralis). Frunză verde iarbă-deasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10; iarbă-grasă = mică plantă erbacee, bogată în sevă, cu tulpina ramificată și flori galbene (Portulaca oleracea). Foaie verde, iarbă-grasă. ȘEZ. I 103; iarbă-mare = plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene (Inula helenium). Un miros de iarbă-mare, sita-zinelor și alte ierburi uscate îți gîdilea nasul. CONTEMPORANUL, VI 291; iarba-șerpilor = broscariță (2). – Pl. și: ierbi (COȘBUC, P. II 281).

șárpe monetár sint. s. (ec., fin.) Limite, socotite normale, ale fluctuației cursului pentru un ansamblu de monede ◊ „Agenția France Presse transmite numeroase reacții față de retragerea francului din sistemul monetar al flotării concertate [...] Comisia C.E.E., întrunită luni la Bruxelles, a luat în dezbatere problema retragerii francului din «șarpele monetar». R.l. 17 III 76 p. 6. ◊ „Este semnificativ că în R.F.G. cercuri influente se pronunță tot mai limpede în favoarea renunțării la «șarpele monetar», menținerea lui devenind prea costisitoare pentru economia vest-germană [...] Ziarul «Les Echos» consideră că preocuparea principală nu trebuie să constea în a salva ceea ce comentatorul numește «celebra reptilă monetară» ci de a se trece la o veritabilă reformă monetară.” R.l. 20 X 76 p. 6. ◊ „Suedia a anunțat devalorizarea coroanei cu 10 la sută și ieșirea din acordul «șarpele monetar» vest-european, acord destinat să reprezinte prima etapă a unei Uniuni monetare și economice vest-europene.” R.l. 30 VIII 77 p. 7; v. și Sc. 12 I 77 p. 6 (calc. după fr. serpent monétaire; PR 1972)

Șerpi m. pl. Insula Șerpilor, insulă stâncoasă în Marea-Neagră, în dreptul brațului Kilia. Dela 1878 în posesiunea României.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

arată toate definițiile

Intrare: Șarpe
Șarpe nume propriu
nume propriu (I3)
  • Șarpe
Intrare: șarpe
substantiv masculin (M49)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • șarpe
  • șarpele
plural
  • șerpi
  • șerpii
genitiv-dativ singular
  • șarpe
  • șarpelui
plural
  • șerpi
  • șerpilor
vocativ singular
plural
substantiv masculin (M45)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • șerpe
  • șerpele
plural
  • șerpi
  • șerpii
genitiv-dativ singular
  • șerpe
  • șerpelui
plural
  • șerpi
  • șerpilor
vocativ singular
plural
Intrare: capul-șarpelui
substantiv masculin compus
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • capul-șarpelui
plural
genitiv-dativ singular
  • capului-șarpelui
plural
vocativ singular
plural
Intrare: coadă-de-șarpe
coadă-de-șarpe substantiv feminin compus
substantiv feminin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • coadă-de-șarpe
  • coada-de-șarpe
plural
  • cozi-de-șarpe
  • cozile-de-șarpe
genitiv-dativ singular
  • cozi-de-șarpe
  • cozii-de-șarpe
plural
  • cozi-de-șarpe
  • cozilor-de-șarpe
vocativ singular
plural
Intrare: iarba-șarpelui
substantiv feminin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • iarba-șarpelui
plural
genitiv-dativ singular
  • ierbii-șarpelui
plural
vocativ singular
plural
substantiv feminin compus
Surse flexiune: DLRLC
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • iarba-șerpilor
plural
genitiv-dativ singular
  • ierbii-șerpilor
plural
vocativ singular
plural
Intrare: limba-șarpelui
substantiv feminin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • limba-șarpelui
plural
genitiv-dativ singular
  • limbii-șarpelui
plural
vocativ singular
plural
Intrare: ochiul-șarpelui
substantiv masculin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • ochiul-șarpelui
plural
genitiv-dativ singular
  • ochiului-șarpelui
plural
vocativ singular
plural
Intrare: pălăria-șarpelui
substantiv feminin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • pălăria-șarpelui
plural
genitiv-dativ singular
  • pălăriei-șarpelui
plural
vocativ singular
plural
Intrare: șarpe-ciont
șarpe-ciont substantiv masculin
substantiv masculin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • șarpe-ciont
  • șarpele-ciont
plural
  • șerpi-cionți
  • șerpii-cionți
genitiv-dativ singular
  • șarpe-ciont
  • șarpelui-ciont
plural
  • șerpi-cionți
  • șerpilor-cionți
vocativ singular
plural
Intrare: șarpe-ciung
șarpe-ciung substantiv masculin
substantiv masculin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • șarpe-ciung
  • șarpele-ciung
plural
  • șerpi-ciungi
  • șerpii-ciungi
genitiv-dativ singular
  • șarpe-ciung
  • șarpelui-ciung
plural
  • șerpi-ciungi
  • șerpilor-ciungi
vocativ singular
plural
Intrare: șarpe-de-apă
șarpe-de-apă substantiv masculin
substantiv masculin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • șarpe-de-a
  • șarpele-de-a
plural
  • șerpi-de-a
  • șerpii-de-a
genitiv-dativ singular
  • șarpe-de-a
  • șarpelui-de-a
plural
  • șerpi-de-a
  • șerpilor-de-a
vocativ singular
plural
Intrare: șarpe-orb
șarpe-orb substantiv masculin
substantiv masculin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • șarpe-orb
  • șarpele-orb
plural
  • șerpi-orbi
  • șerpii-orbi
genitiv-dativ singular
  • șarpe-orb
  • șarpelui-orb
plural
  • șerpi-orbi
  • șerpilor-orbi
vocativ singular
plural
Intrare: șarpe-scurt
șarpe-scurt substantiv masculin
substantiv masculin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • șarpe-scurt
  • șarpele-scurt
plural
  • șerpi-scurți
  • șerpii-scurți
genitiv-dativ singular
  • șarpe-scurt
  • șarpelui-scurt
plural
  • șerpi-scurți
  • șerpilor-scurți
vocativ singular
plural

șarpe crotalus șerpe

  • 1. (la) plural Ordin de reptile (veninoase și neveninoase) lipsite de membre, cu corpul cilindric, adaptate la târâre prin mișcări ondulatorii.
    surse: DEX '09 DEX '98 diminutive: șerpișor augmentative: șerpoi 4 exemple
    exemple
    • Țipă-un pescăruș stingher Și șerpii dorm sub salcia cojită. DRAGOMIR, P. 28.
      surse: DLRLC
    • Atunci cînd Călifar ridica stăvilarul și slobozea pe scoc cimpoiul apei, apa fluiera cum fluieră un șarpe încolțit de flăcări. GALACTION, O. I 44.
      surse: DLRLC
    • Pe coasta unei stînci se mișcă un șarpe lung, pe care îl ochește de sus un vultur. ALECSANDRI, O. P. 350.
      surse: DLRLC
    • În comparații, cu aluzie la mișcările ondulate ale animalului sau la vioiciunea lui, în special la mobilitatea ochilor lui:
      surse: DLRLC 3 exemple
      exemple
      • Lung și subțire, Oltul suie ca un șarpe. BOGZA, C. O. 18.
        surse: DLRLC
      • Harapnicul se mlădia în vînt ca un șarpe negru. SADOVEANU, O. I 449.
        surse: DLRLC
      • Ca la șerpi îi umblă ochii. COȘBUC, P. I 50.
        surse: DLRLC
    • 1.1. (la) singular Reptilă din acest ordin.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • 1.2. Șarpe de casă = specie de șarpe neveninos, lung de circa 1, 60 m, cu două pete galbene pe ceafă, care trăiește mai ales în regiunile inundabile, pe lângă casă (Natrix natrix).
      surse: DEX '09 DEX '98
    • 1.3. Șarpe de alun = șarpe neveninos, lung de circa 1 m, cu o bandă neagră pe laturile capului, care trăiește la noi prin pădurile de alun și prin locuri stâncoase (Coronella austriaca).
      surse: DEX '09
    • 1.4. Șarpe cu clopoței = specie de șarpe veninos din America de Nord, lung până la 2 metri, a cărui coadă este prevăzută cu solzi cornoși care produc un zgomot caracteristic (Crotalus horridus).
      surse: DEX '09
    • 1.5. Șarpe cu ochelari = cobră
      surse: DEX '09
    • 1.6. expresie (A țipa sau a striga, a urla) ca din (sau în) gură (1.12.) de șarpe = (a țipa, a striga, a urla) foarte tare.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • surse: DLRLC
    • 1.8. expresie În gaură (1.2.) de șarpe = într-un loc ascuns, care poate fi aflat cu mare greutate.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • 1.9. expresie A sări ca mușcat de șarpe = a se înfuria, a-și ieși din fire.
      surse: DEX '09 DEX '98
    • 1.10. expresie A încălzi (sau a crește) șarpele la (sau în) sân (2.1.) = a arăta dragoste și bunăvoință unui om nerecunoscător.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • 1.11. expresie A-l mușca pe cineva șarpele de inimă, se spune când cineva se simte ispitit să facă (sau să spună) ceea ce n-ar trebui.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC un exemplu
      exemple
      • cu pronunțare regională Să nu care cumva să. te muște șărpele de inimă și s-o săruți pînă ce nu-i aduce-o la mine. ȘEZ. IV 174.
        surse: DLRLC
    • 1.12. expresie A-l mușca (pe cineva) șarpele invidiei (ori al vanității) = a fi cuprins de invidie, de vanitate.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC un exemplu
      exemple
      • Șarpele vanității m-a mușcat de sfîrcul inimii mele. CARAGIALE, O. VII 102.
        surse: DLRLC
    • 1.13. expresie A călca șarpele pe coadă = a insulta, a supăra pe un om rău, iute la mânie.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • 1.14. figurat Persoană rea, vicleană, perfidă.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC un exemplu
      exemple
      • Anca mea, n-ai grijă de nimica. – Vino să croim de lucru șarpelui de Vlad. DAVILA, V. V. 97.
        surse: DLRLC

etimologie:

capul-șarpelui

  • 1. botanică Plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum).
    surse: DEX '09 DLRLC

etimologie:

iarba-șarpelui iarba-șerpilor

etimologie:

limba-șarpelui

  • 1. botanică Ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum).
    surse: DEX '09 DLRLC sinonime: pătlagină stupitul-cucului

etimologie:

ochiul-șarpelui

  • 1. compus Plantă erbacee cu frunze mici în formă de rozetă, acoperite cu peri albi mătăsoși, cu flori albastre, rar albe, plăcut mirositoare (Eritrichium nanum).
    surse: DEX '09 sinonime: nu-mă-uita ochii-păsăruicii
  • 2. compus Mică plantă erbacee cu frunze păroase și cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis).
    surse: DEX '09 sinonime: miozotis

etimologie:

șarpe-orb

  • 1. Nume dat unor specii de șopârle.
    surse: DEX '09

etimologie: