șont¹ sm vz șonț

șont², șoantă [At: CIHAC II, 529 / V: (reg) șonț / Pl: șonți, șoante / E: ns cf mg sánta, rom ciont] (Reg) 1-6 smf, a (Adesea dep) Șchiop (1-6). 7 a (D. oameni) Pocit. 8 a (D. oameni) Caraghios (2).

șonț², șoanță a vz șont²

șonț¹ sm [At: MILLO, ap. PR. DRAM. 367 / V: (reg) ~nt / Pl: ~i / E: ns cf honț] (îrg; prt) Șoacăț¹ (1).

ȘONT, ȘOANTĂ, șonți, șoante, adj. (Mold.) Bolnav de picioare, șchiop, schilod. (Substantivat) Îl și prind pe șontul Nataliei... îl și duc la post. CAMILAR, N. II 419. – Variantă: șonț, șoanță adj.

ȘONȚ¹, șonți, s. m. (Rar) Nume de ocară dat nemților. V. șoacăț. Mă apropiu de neamțul meu și-i zic: Măi șonțule! deschide-ți urechile-n patru. ALECSANDRI, la TDRG.

ȘONȚ², ȘOANȚĂ adj. v. șont.

ȘONT șoantă (șonți, șoante) și substantival reg. (despre ființe) Care este infirm de un picior; care merge șchiopătând; cotonog; șchiop; șontorog. /cf. ung. sánta

șonț a. și m. 1. fam. șchiop; 2. (ironic) Neamț: o necăjesc fel de fel de Șonți AL. [Ung. ȘÓNTA].

1) Șonț, Șoánță s. (din Honț, porecla Sasuluĭ. Cp. cu șervănea, șoaĭtă, șomîc din hervanea, *hoaĭtă, *homic). Est. Iron. Neamț. V. șfab 2.

2) șonț, șoánță adj. (ung. sánta, sántika, șchĭop; sîrb. bg. šantav, șchĭop, paralitic). Fam. Iron. Șchĭop. Fig. Șonțit, ridicul.

șont (reg.) adj. m., pl. șonți; f. șoantă, pl. șoante

șont (reg.) adj. m., pl. șonți; f. șoantă, pl. șoante

șont adj. m., pl. șonți; f. sg. șoantă, pl. șoante

șonț (-ți), s. m. – (Mold.) Șchiop. – Var. șonț. Creație expresivă, cf. bont, ciont, mont, tont, care exprimă ideea de „ciut”. Var. este un sing. analogic, format după pl. Cf. și șonț „neamț”, cu evoluția semantică la fel ca în țopîrlan. Der. din mag. sánta „șchiop” (Șeineanu, Semasiol., 171; Loewe 56; Tiktin; Candrea; Gáldi, Dict., 183), care ar depinde de sb. šantav „șchiop”, slov. šantati „a șchiopăta” (Miklosich, Fremdw., 128), este mai puțin probabilă. Der. șonți, vb. (Mold., a șchiopăta, a deșela); șoni, vb. (Olt., a deșela); șoneală, s. f. (Olt., șchiopătare); șontîc, interj. (exprimă ideea de șchiopătare), cf. hîltîc, bîldîbîc; șontîcăi, vb. (a șchiopăta); șontorog, adj. (șchiop; paralizat; impotent, hodorogit), format ca boșorog, hodorog etc. (mag. dialectal csontorag, indicat de Tiktin și Candrea ca sursă pentru rom., provine din rom. cf. Edelspacher 12); șontorogi, vb. (a deșela).

ȘONȚU, Gh., 1841 (BAP II244); maiorul-erou în 1877; Șonț, poreclă pentru neamț, în Ardeal, dar cf. și vb. a șonti = ciunti.

ȘONT adj., s. v. infirm, invalid, schilod.

ȘONT adj. v. șchiop.

șont adj., s. v. INFIRM. INVALID. SCHILOD.

șont adj. v. ȘCHIOP.

șont, șoantă, șonți, șoante, adj. (reg.; adesea substantivat) 1. șchiop; schilod. 2. pocit, caraghios.