întrebare sf [At: COD. VOR. 72/13 / Pl: ~bări / E: întreba] 1 (Îoc răspuns) Cerere de informații despre ceva sub forma unui enunț interogativ Si: întrebat¹ (1), interogare, chestionare, (îvp) întrebăciune (1), întrebătură (1). 2 (Îe) A pune sau a face (rar a spune) o ~ (sau ~bări) A întreba (1). 3 (Îs) Semn de ~ (sau al ~bării) Semn care se pune la sfârșitul unui enunț interogativ. 4 (Înv) Sfatuire cu cineva Si: întrebat¹ (2), (îvp) întrebăciune (2), întrebătură (2). 5 Cerere a permisiunii de a face ceva Si: întrebat¹ (3), (îvp) întrebăciune (3), întrebătură (3). 6 Cerere de informații despre starea în care se află cineva Si: întrebat¹ (4), (îvp) întrebăciune (3), întrebătură (4). 7 Intrare în vorbă cu cineva Si: întrebat¹ (5), (îvp) întrebăciune (5), întrebătură (5). 8 Formulă de politețe prin care se cer informații despre sănătate Si: întrebat¹ (6), (îvp) întrebăciune (6), întrebătură (6). 9 Subiect de cercetare științifică. 10 Examinare a unui elev pentru a afla nivelul său de cunoștințe Si: întrebat¹ (7), (îvp) întrebăciune (7), întrebătură (7). 11 Cerere de informații despre existența unei mărfi pentru a o cumpăra Si: întrebat¹ (8), (îvp) întrebăciune (8), întrebătură (8). 12 Enigmă. 13 (Înv) Consfătuire. 14 (Înv) Discuție. 15 (Înv) Explicație. 16 (Înv) Dare de seamă. 17 (Înv) Răfuială. 18 (Înv) Judecată. 19 (Înv) Cercetare. 20 (Jur) Interogatoriu. 21 (Înv) Prigoană. 22 (Înv) Permisiune. 23 Problemă. 24 Dubiu.

ÎNTREBARE, întrebări, s. f. Acțiunea de a întreba. 1. Interogare, chestionare. Poate că n-a fost auzită sau întrebările ei nu mai au rost. SAHIA, N. 46. Dădeau din umere neștiind ce să răspundă la așa întrebare ciudată. CREANGĂ, P. 307. Să închipuim niște întrebări atît de grele, încît să nu le poată tălmăci. NEGRUZZI, S. I 12. ◊ (În construcție cu verbele «a pune» sau «a face») Nu înceta să puie întrebări ba tatei, ba mamei Anghelina. SADOVEANU, N. F. 170. Făcu întrebări ca și la moșia Scorpiei. ISPIRESCU, L. 9. Întrebare peste întrebare li se face. CREANGĂ, A. 142. Pe cine-ți întîlni-n cale, Faceți-i lui întrebare. TEODORESCU, P. P. 110. ◊ Semnul întrebării = semnul grafic care se pune la sfîrșitul unei propoziții interogative directe. 2. Problemă, chestiune. Îndată mi s-a deșteptat o mie de întrebări în suflet. SADOVEANU, E. 103. 3. (Poetic) Îndoială. Uneori, meditînd asupra vieții mele... ajung cu firul meditației în văi nehotărîte, unde crește floarea întrebării. GALACTION, O. I 61.

ÎNTREBARE ~ări f. 1) v. A ÎNTREBA. 2) Vorbire adresată cuiva cu scopul de a căpăta un răspuns; adresare care cere răspuns. A pune cuiva o ~. ◊ ~area n-are supărare (sau ~area vină n-are) se spune pentru a sublinia că nu este rău să întrebi dacă te îndoiești de ceva. Semnul ~ării semnul „?” care se pune la sfârșitul propozițiilor interogative. 3) rar Temă sau împrejurare care preocupă pe cineva și necesită atenție; chestiune; problemă. /v. a întreba

întrebare f. chestiune, interogațiune.

întrebáre f. Acțiunea de a întreba. Chestiune, interogațiune. A pune o întrebare cuĭva, a-l întreba. Semnu întrebăriĭ, semnu grafic care arată întrebarea („?”).

întrăba v vz întreba

întrăbare sf vz întrebare

întreba [At: COD. VOR. 52/8 / V: (reg) ~răba / Pzi: întreb / E: ml interrogare] 1 vt (Îoc a răspunde) A arăta ceea ce vrei să știi sau să afli Cf a interoga, a chestiona. 2 vt (Îe) ~eabă-mă să te întreb Se spune cuiva care cere o informație despre un lucru asupra căruia nici cel întrebat nu știe mai mult. 3-4 vtr A(-și) pune întrebări cu scopul de a afla un răspuns. 5 vz A se sfătui cu cineva Si: a se consulta, a discuta. 6 vt (Îe) A ~ sfat A cere sfatul cuiva. 7 vt (Îe) A ~ voie pe cineva A cere voie cuiva. 8 vr (Jur; înv; îe) A-și ~ județ sau a se ~ cu cineva A se judeca cu cineva. 9 vr A cere socoteală cuiva Si: a se răfui. 10-11 vti (Udp „de”, „despre”) A cere informații, vești, lămuriri Si: a (se) interesa de, a (se) informa. 12 vt (Îe) A ~ pe cineva de sănătate A se interesa de starea în care se află cineva. 13 vt (Îae) A intra în vorbă cu cineva. 14 vt (Fig; îae) A încolți pe cineva. 15 vt (Îe) A se ~ cu cineva A se informa reciproc de sănătate. 16 vt (Pop) A cere. 17-18 vti A căuta ceva pentru a cumpăra, a se interesa dacă un articol se găsește pe piață. 19 vt A pune întrebări unui elev, student etc. pentru a-i evalua din răspunsuri nivelul cunoștințelor Si: a chestiona, a examina. 20 vt (Fam) A căuta pe cineva acasă. 21 vr (D. o marfa) A avea căutare.

ÎNTREBA, întreb, vb. I. Tranz. 1. A pune întrebări; a cere prin cuvinte să ți se dea un răspuns la ceea ce vrei să afli sau să știi. V. interoga. Întrebați dacă nu se află în tren un doctor. C. PETRESCU, C. V. 34. De ce pana mea rămîne în cerneală mă întrebi? EMINESCU, O. I 137. N-am pe nimenea drag... Să mă-ntrebe de ce zac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 208. ◊ Absol. Dumneata ești, mămucă? întrebă Minodora din umbra prispei. SADOVEANU, B. 56. Domnul?întrebă el iute. – Theodorescu-Fălciu, licențiat în drept, advocat. ARGHEZI, P. T. 133. ◊ Fig. S-o întrebi numai cu ochii: Mă iubești tu? Spune drept! EMINESCU, O. I 155. ◊ Expr. Întreabă-mă, să te întreb, se spune cînd ți se cer informații asupra unor lucruri despre care nu știi nimic. A întreba (pe cineva) de sănătate = a se interesa de starea în care se află cineva; a intra în vorbă, a deschide discuție cu cineva. ◊ Intranz. (Regional; determinarea este introdusă prin prep. «de») Măicuță bătrînă... Pe cîmpi alergînd, De toți întrebînd Și la toți zicînd: Cine-au cunoscut, Cine mi-au văzut... ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Refl. reciproc. (Fig.) Atîtea păsări ale primăverii se cheamă, se-ntreabă și-și răspund, se-ngînă și se-ntrec în fel de glasuri. CARAGIALE, P. 50. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «despre») A cerceta, a se interesa, a cere știri sau lămuriri, a se informa despre... Întrebă pre unii și pre alții despre scorpie. ISPIRESCU, L. 9. Mă-ntreabă de mărgele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 77. ◊ (Învechit, astăzi regional, urmat de un complement direct care arată obiectul întrebării) Coniță, v-a întrebat boierul de două ori, o întîmpină fata din casă. C. PETRESCU, Î. I 88. Nu-l primesc în sat, și el întreabă casa vornicului. NEGRUZZI, S. I 248. ◊ Refl. Ce e rău și ce e bine Tu te-ntreabă și socoate. EMINESCU, O. I 194. ◊ Intranz. (Învechit, urmat de determinări introduse prin prep. «după») Frumoasă copiliță! eu voi pleca din lume Și după mine nimeni nu va mai întreba. BOLINTINEANU, O. 206. ♦ (Învechit și popular) A căuta (ceva) pentru a cumpăra, a se interesa dacă se găsește (ceva). Umbla... în puterea iernii... întrebînd ba teacă de cosor, ba căpestre de purici, ba cuie de la corabia lui Noe. CREANGĂ, A. 85. 3. A pune întrebări pentru a constata, din răspunsuri, nivelul cunoștințelor cuiva, gradul de pregătire al cuiva; a examina. Domnul Vucea... întreba pe fiecare în parte o sumedenie de lucruri cu răspunsurile lor știute de mai nainte. DELAVRANCEA, H. T. 106. Domnii Țării Romînești... – Stăi, întîi să te-ntreb, loază. Cîte rîuri are Europa? CARAGIALE, O. I 324.

întrebare-problemă s. f. Întrebare cu caracter de problemă ◊ „[...] aparatul, al cărui «părinte» este profesorul de chimie I.S., îndeplinește următoarele operații: înregistrează pe film întrebările-problemă, acordă note (prin convertire de punctaj), semnalizează trecerea la noua întrebare și o efectuează automat după formularea răspunsului.” Sc. 29 XI 69 p. 2. ◊ „Oameni obișnuiți, aceștia își asumă, în felul lor profund natural, micile și marile întrebări-probleme ale timpului nostru.” Luc. 4 II 84 p. 8 (din întrebare + problemă)

A ÎNTREBA întreb 1. tranz. 1) (persoane) A determina să dea un răspuns; a chestiona; a interoga. ◊ Întreabă-mă să te întreb se spune, când ți se cere o informație despre ceva ce nu cunoști nici tu. 2) (elevi sau studenți) A supune unui examen oral; a asculta; a interoga; a examina. 2. intranz. (urmat de un complement indirect cu prepoziția de) 1) A manifesta interes; a se interesa. ~ de sănătate. 2) A încerca să afle, chestionând. ~ de Ion. ◊ ~ de cineva a cere permisiunea cuiva. 3) (mai ales la pasiv sau reflexiv pasiv) A dori cu insistență; a căuta. Cărțile sunt întrebate. Marfa se întreabă. [Sil. în-tre-] /<lat. interroguare

întrebà v. a cerceta, a pune întrebări. [Lat. INTERROGARE].

întréb, a -á v. tr. (lat. intér-rogo, -áre, a întreba, de unde s’a făcut *înterg, *înterb, întreb; vfr. enterver [ca și corvée, corvadă], de unde vine și pv. entervar. – Se conjugă ca înec. V. interog). Cer informațiunĭ: îl întreb pe cineva ce s’a întîmplat. Examinez, interog, ascult: profesoru îl întreabă pe elev. Supun unuĭ interogatoriŭ: judecătoru îl întreabă pe acuzat. Întreb de (orĭ despre) cineva orĭ ceva, întreb pe cineva despre cineva orĭ ceva: m’a întrebat de adresa ta.

întrebare s. f., g.-d. art. întrebării; pl. întrebări

întrebare s. f., g.-d. art. întrebării; pl. întrebări

întrebare s. f., g.-d. art. întrebării; pl. întrebări

întreba (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. întreb, 3 întreabă; conj. prez. 1 sg. să întreb, 3 să întrebe

întreba (a ~) vb., ind. prez. 3 întreabă

întreba vb., ind. prez. 1 sg. întreb, 3 sg. și pl. întreabă

ÎNTREBARE s. 1. (rar) interogație, (înv.) întrebăciune. (Semn de ~.) 2. chestiune. (A răspuns bine la prima ~.)

ÎNTREBARE s. 1. (rar) interogație, (înv.) întrebăciune. (Semn de ~.) 2. chestiune. (A răspuns bine la prima ~.)

Întrebare ≠ răspuns

ÎNTREBA vb. 1. a chestiona, a interoga, (pop.) a ispiti, (fig.) a descoase. (A ~ pe cineva despre ceva.) 2. v. asculta. 3. v. consulta.

ÎNTREBA vb. v. căuta, cere, vinde.

întreba vb. v. CĂUTA. CERE. VINDE.

ÎNTREBA vb. 1. a chestiona, a interoga, (pop.) a ispiti, (fig.) a descoase. (A ~ pe cineva despre ceva.) 2. a asculta, a chestiona, a examina, a interoga, (înv.) a prociti. (A ~ un elev.) 3. a consulta. (Să-l ~ într-o chestiune.)

A întreba ≠ a răspunde

întreba (întreb, întrebat), vb. – 1. A pune întrebări spre a afla un răspuns. – 2. A cerceta, a examina. – 3. A cere informații, lămuriri despre, a se interesa. – Mr. ntreb, ntribare, megl. antreb, antribare, istr. ăntreb. Lat. interrogāre (Pușcariu 891; Tiktin; DAR), cf. v. fr. anterver, prov. antervar, astur. entrugar (Menéndez Pidal, RFE, 1920, 35). Este dublet al lui interoga, vb., din lat. interrogare (sec. XIX). Rezultatul g › b, care apare și în lingua › limbă, i-a făcut pe unii cercetători să se gîndească la necesitatea unei forme lat. *interguāre (Meyer-Lübke, Rom. Gramm., I, 439; Rosetti, I, 76), presupunîndu-se că numai -gu- putea trece la b; dar această supoziție nu pare întemeiată. – Der. întrebător, adj. (interogativ); întrebare, s. f. (acțiunea de a întreba; problemă, chestiune; cercetare, informare); întrebăciune, s. f. (înv., întrebare, cercetare).

TO BE OR NOT TO BE, THAT IS THE QUESTION (engl.) a fi or a nu fi, iată întrebarea – Shakespeare, „Hamlet”, act. III, scena 1. Vers celebru exprimând esența îndoielilor eroului shakespearian în fața existenței și a morții. Astăzi, caracterizează adesea situații hotărâtoare când e în joc însăși existența cuiva.

That is the question (engl. „Aceasta-i întrebarea”) – Shakespeare, Hamlet (III, 1) – Vezi: To be or not to be. LIT.

To be or not to be, that is the question (engl. „A fi sau a nu fi, aceasta e întrebarea!”) – primul vers cu care Shakespeare începe vestitul monolog al lui Hamlet din actul III, scena 1. Cîteodată expresia e înjumătățită și părțile ei componente sînt întrebuințate în mod separat: prima parte, „A fi sau a nu fi”, exprimă neputința de a ieși dintr-o situație dificilă, iar a doua parte „Iată întrebarea”, sau „Asta-i întrebarea”, spre a exprima o îndoială, o ezitare. Eminescu spune în Mortua est: „Și-apoi... cine știe de este mai bine A fi sau a nu fi... Dar știe oricine Că ceea ce nu e, nu simte dureri Și multe dureri-s, puține plăceri”. LIT.

întreabă-mă ca să te-ntreb expr. (glum.) nu știu.