împărat sm [At: PSALT. 2/3 / V: (îvr) părat / Pl: ~ați / E: ml *imperator] 1 Suveran suprem al unui imperiu. 2 (Îcs) De-a ~tu’ Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 3 (La jocul cu arșice) Bei. 4 (Orn; reg; îc) ~tul-păsărilor Împărățel (Troglodytes troglodytes). 5 (Iht; reg; îc) ~ul-năbușcei Babușcă de culoare roșie-cărămizie, din bălțile Dunării. 6 (Iht; reg; îc) ~ul-cegăi Cegă (Pungitius platygaster). 7 (Iht; reg; îc) ~ul-crapului Varietate de crap nedefinită mai îndeaproape Si: boiernaș (3). 8 (Iht; reg; îc) ~ul-plăticăi Plătică (Abramis brcima). 9 (Fig) Conducător. 10 (Fig) Stăpân. 11 (Rel) Dumnezeu. 12 (Fig; în orațiile de nuntă șîs -ul mare) Mire. 13 (Fig; în jocul popular brezaia) Vătaf. 14 (Ast; fig; îs) Stelele ~aților Steaua polară Si: candela cerului, steajăr.

ÎMPĂRÁT, împărați, s. m. Suveran (absolut) al unui imperiu. De-ai fi văzut cum au jucat Copilele de împărat! COȘBUC, P. I 58. Împăratul, fratele craiului, se numea Verde-Împărat. CREANGĂ, P. 183. Împărat și proletar [titlu]. EMINESCU, O. I 56. ◊ (Poetic) Împărat slăvit e codrul, Neamuri mii îi cresc sub poale, Toate înflorind din mila Codrului, măriei-sale. EMINESCU, O. I 100. ♦ Fig. Stăpîn, conducător. De-acum sînt împăratul lumii!... Vie zmei, balauri, pajuri năzdrăvane, le voi combate, le voi învinge. ALECSANDRI, T. I 436.

ÎMPĂRÁT ~ți m. 1) (în unele state; folosit și ca titlu pe lângă numele respectiv) Conducător absolut al țării; monarh; suveran; rigă; rege. 2) fig. Stăpân cu puteri nelimitate. /<lat. imperator

împărat m. 1. suveranul unui imperiu; 2. pop. rege: un fecior de împărat, Solomon imparat. [Lat. IMPERATOR].

împărát m. (din nom. latin imperátor). Suveranu unuĭ imperiŭ. – Și ump- (Mold. sud).

BÁRBĂ, bărbi, s. f. 1. Păr care crește la bărbați pe bărbie și pe obraji. ◊ Loc. adv. În barbă = pe ascuns, numai pentru sine. ◊ Expr. (Fam.) A se trage de barbă (cu cineva) = a fi foarte intim cu cineva, a se bate pe burtă (cu cineva). (Arg.) A pune (sau a trage) bărbi = a minți, a înșira verzi și uscate. ◊ Compuse: barba-caprei = denumire dată mai multor specii de plante erbacee perene, cu frunze lungi și înguste și cu flori galbene (Tragopogon); barba-împăratului = plantă erbacee cu flori de diferite culori, care se cultivă ca plantă de ornament și a cărei rădăcină are proprietăți purgative; norea (Mirabilis jalapa); barba-lupului = plantă erbacee cu flori galbene (Crispis biennis); barba-ursului = coada-calului. 2. Bărbie. 3. Smoc de păr pe care îl au unele animale sub bot. 4. Țeapă de la spicele cerealelor. – Lat. barba.

împăra [At: PRAV. MOLD. 91 / Pzi: ~rez / E: ml impalo, -are] (Îvr) 1 vt A bate pari în pământ. 2 vt A pune araci la vie. 3 vt (Reg) A coase cu un ac gros. 4 vr A se înțepa. 5 vt A face public ceva.

părat sm vz împărat

BÁRBĂ, bărbi, s. f. 1. Păr care crește la bărbați pe bărbie și pe obraji. ◊ Loc. adv. În barbă = pe ascuns, numai pentru sine. ◊ Expr. (Fam.) A se trage de barbă (cu cineva) = a fi foarte intim cu cineva, a se bate pe burtă (cu cineva). (Arg.) A pune (sau a trage) bărbi = a minți, a înșira verzi și uscate. ◊ Compuse: barba-caprei = denumire dată mai multor specii de plante erbacee perene, cu frunze lungi și înguste și cu flori galbene (Tragopogon); barba-împăratului = plantă erbacee cu flori de diferite culori, care se cultivă ca plantă de ornament și a cărei rădăcină are proprietăți purgative; norea (Mirabilis jalapa); barba-lupului = plantă erbacee cu flori galbene (Crispis biennis); barba-ursului = coada-calului. 2. Bărbie. 3. Smoc de păr pe care îl au unele animale sub bot. 4. Țepii de la spicele cerealelor. – Lat. barba.

BÁRBĂ, bărbi, s. f. 1. Părul care crește la bărbați pe bărbie și pe obraji. Bărbile le crescuseră mari. DUMITRIU, B. F. 154. Așa vă treceți, bieți bătrîni, Cu rugi la preacurata, Și plînge mama pe ceaslov Și-n barbă plînge tata. GOGA, P. 12. Călcau spahiii-n goană pe barba ta bătrînă, Iar pumnii-n loc de aur strîngeau în ei țărînă. COȘBUC, P. II 79. Drept în fața lui Dan se ivi un om înalt, cu barba lungă și sură. EMINESCU, N. 51. ◊ (Lungimea bărbii indica odinioară ierarhia boierească) Văzîndu-mă cu barbă, m-au cunoscut că sînt de treapta divanului. GOLESCU, Î. 146. ◊ Expr. A trage nădejde ca spînul de barbă = a nădăjdui ceva ce nu se poate realiza. A rîde în barbă = a rîde în sine. A șopti în barbă = a spune ceva încet, numai pentru sine. Cu o ură ne-mpăcată mi-am șoptit atunci în barbă... EMINESCU, O. I 147. ◊ (Urmat de atribute ca: «lungă», «lată», «deasă», «sură» etc. și formînd locuțiuni atributive, întrebuințate uneori ca porecle) Irina zări o barbă stufoasă și neagră ca fundul ceaunului. BUJOR, S. 83. Spune, spune, barbă-sură, Căișorii cum se fură. TEODORESCU, P. P. 299. Cînd de-acasă am plecat, Eram tinerel băiat, Tinerel fără mustață, Și acum barbă stufoasă... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 300. ◊ Compuse: barba-caprei = plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene-deschis (Tragopogon major); barba-împăratului = plantă erbacee cu flori de diferite culori, care se deschid seara și se închid dimineața și a cărei rădăcină are proprietăți purgative; se cultivă ca plantă de ornament (Mirabilis Jalepa); barba-lupului = plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene (Crispis biensis); barba-ursului = plantă erbacee a cărei tulpină, conținînd silice, se întrebuințează în medicină, precum și în industrie la lustruitul mobilelor (Equisetum arvense). 2. Bărbie. Uracu, încăpățînat, ședea împietrit... cu barba-n pumni. BUMITRIU, B. F. 104. Se frecă la ochi... și ce să vază? O sfrijită de lighioaie, mai urîtă decît ciuma, cu barba adusă, de părea că sta să o apuce de nasu-i. ISPIRESCU, L. 206. 3. Țepii sau țepușele de la spicele cerealelor. Barba grîului.

ÎMPĂRÁ, împăréz, vb. I. Tranz. (Înv.) 1. A pune în țeapă. 2. A aduce ceva la cunoștința tuturor printr-un semn înfipt în vîrful unui proțap. – Lat. impalare (< palare).

împăréz v. tr. (d. par 1). Vechĭ. Pun în par, străpung cu paru: bou a căzut într’un par și s’a împărat. Vestesc (punînd un semn într’un par): a împăra satu.

împărat s. m., pl. împărați

împărat s. m., pl. împărați

împărát s. m., pl. împăráți

barba-împăratului (plantă) s. f. art., g.-d. art. bărbii-împăratului

bárba-împărátului s. f.

ÎMPĂRÁT s. (livr.) cezar, (în Imperiul bizantin) basileu, (pop.) crai, (înv.) chesar, imperator, împărăție.

ÎMPĂRAT s. (livr.) cezar, (în Imperiul bizantin) basileu, (pop.) crai, (înv.) chesar, imperator. împărăție.

BARBA-ÎMPĂRÁTULUI s. v. curcubeu, pansea, panseluță, trei-frați-pătați, zorea.

barba-împăratului s. v. CURCUBEU. PANSEA. PANSELUȚĂ. TREI-FRAȚI-PĂTAȚI. ZOREA.

împărát (împăráți), s. m. – Suveran absolut al unui imperiu. – Mr. ampirat. La.t imperator (Pușcariu 785; Candrea-Dens., 824; REW 4305; DAR), cf. alb. mbret (Philippide, II, 644), prov. emperaire, it. imperadore, fr. empereur, sp. emperador. Der. de la nominativ, ca în alb., apare și în alte cazuri de nume de persoană, cf. băiat, drac, om. Der. împărăteasă, s. f. (soție de împărat; femeie care conduce un imperiu; nume de plante, Bryonia alba, Atropa Belladonna; la albine, matcă), cu suf. -easă, ca bucătăreasă, cărturăreasă (nu are nici o legătură cu lat. tîrzie imperatrissa, Densusianu, Hlr., 160); împărățel, s. m. (pasăre, aușel, Troglodytes parvulus), cf. numele său fr. roitelet, sp. reyezuelo; împărătesc, adj. (imperial); împărătește, adv. (ca împărații); împărăți, vb. (înv., a proclama pe cineva împărat; a domni); împărăție, s. f. (imperiu, în mod tradițional imperiul bizantin iar apoi cel turc); împărătiță, s. f. (împărăteasă, fată de împărat), cu suf. -iță; împărătuș, s. m. (aușel).

împărá, împăréz, vb. I (reg.) 1. a înfige pari sau haraci la vie; a hărăci, a părui (o vie). 2. a împunge cu un ac gros. 3. (refl.) a se înțepa (în ceva), a se împunge. 4. a face cunoscut, a publica.

împărát, împărați s. m. Suveranul unui imperiu. ♦ (În literatura religioasă) Șef suprem al unei țări; rigă, rege, crai, țar, șah. ◊ Împăratul cerurilor sau Împăratul împăraților = Dumnezeu. ◊ Împăratul iudeilor v. iudeu. – Din lat. imperator.

ÎMPĂRAT, fam. (Moț; Viciu 34) < subst.; împărățelu poreclă (Paș; Viciu 34).

AVE CAESAR (IMPERATOR), MORITURI TE SALUTANT! (lat.) slavă ție, Cezar (împărate), cei ce merg la moarte te salută! – Suetoniu, „De vita XII Caesarum”, 4. Omagiu rostit de gladiatori în fața lojii imperiale, la Roma, înainte de începerea luptelor în arenă.

CAESAR NON SUPRA GRAMMATICOS (lat.) împăratul nu este mai presus de gramatici – Replică dată lui Sigismund de Luxemburg când, corectat de arhiepiscopul Placentius pentru o greșeală gramaticală, ar fi spus: „Ego sum rex Romanus et supra grammaticam” („Sunt împărat roman și mai presus de gramatică”). V. și Non est princeps supra leges, sed leges supra principem.

DECET IMPERATOREM STANTEM MORI (lat.) un împărat se cuvine să moară în picioare – Maximă atribuită împăratului Vespasian. Semnifică înfruntarea demnă și stoică a destinului.

Ave Caesar (sau Ave imperator), morituri te salutant! (lat. "Slavă ție, împărate! Cei ce se duc la moarte te salută !) – cuvinte menționate de istoricul latin Suetoniu în lucrarea sa Vitae XII imperatorum, o culegere de anecdote despre viața a 12 împărați romani (de la Cezar la Domițian). În capitolul privitor la viața lui Claudiu, istoricul povestește că gladiatorii, înainte de a începe luptele în arenă, defilau în fața lojei imperiale și pronunțau cuvintele de mai sus, ca un ultim omagiu. IST.

Caesar non supra grammaticos (lat. „Împăratul nu-i mai presus de gramatici”) – Aceste cuvinte înțelepte au fost determinate de o greșeală de gramatică, făptuită de împăratul Sigismund al Germaniei (1368-1437). Cînd arhiepiscopul Placentius și-a permis să-l corecteze, împăratul i-a răspuns plin de trufie: Ego sum rex Romanus et supra grammaticam („Eu sînt rege roman și mai presus de gramatică”). La care Placentius ar fi replicat: Caesar non supra grammaticos. Molière a reluat ideea în Femeile savante (act. II, sc. 6), unde personajul Filaminta spune: „La grammaire qui sait régenter jusquaux rois” – sau, în traducerea românească a Ninei Cassian: „Gramatica, regină peste-nvățați și regi, Ce știe să-și impună eternele ei legi.” Expresia se folosește la adresa acelor persoane care, abuzînd de poziția lor, cred că pot nesocoti legi, reguli și hotărîri consacrate. IST.

Decet imperatorem stantem mori (lat. „Un împărat trebuie să moară în picioare”) – maximă creată chiar de un împărat care a lăsat și alte expresii vestite, ca: „Banul n-are miros” (vezi loc. cit.). Este vorba de împăratul roman Vespasian care a domnit acum aproape două milenii. Ajuns la vîrsta de 69 de ani, el continua să se ocupe de treburile împărăției. Și chiar în ziua morții, coborînd cu o ultimă sforțare din patul de suferință, se ridică în picioare, spre „a sta la datorie”. Decet imperatorem stantem mori au fost cele din urmă cuvinte ale lui. Lărgindu-și zona de aplicație, ele au fost și mai sînt folosite la adresa acelora care (fără să fie împărați!) au ințeles ca, sfidînd moartea, să rămînă la post și să-și împlinească misiunea pînă în ultima clipă. De pildă, s-a spus despre Molière, care a murit pe scenă jucînd comedia sa Mizantropul, că „a trebuit să moară în picioare.” IST.

împărat, împărați s. m. (intl.) 1. șef. 2. om influent.