lexic, -ă s.n., adj. (lingv.) I s.n. 1 vocabular, <înv.> lexicon. În lexicul limbii române sunt mulți termeni de origine franceză. 2 lexic fundamental = lexic principal = vocabular de bază, vocabular fundamental. Lexicul fundamental sau principal reprezintă fondul principal de cuvinte al unei limbi; lexic pasiv = fond pasiv, vocabular pasiv. Lexicul pasiv nu este folosit în mod frecvent în vorbire. 3 vocabular. Pentru lucrarea de licență a ales studierea lexicului lui m. Sadoveanu. II s.n. (astăzi rar) 1 (adesea urmat de determ. care indică specificul) v. Dicționar. Lexicon. Vocabular. 2 v. Glosar. Vocabular. III adj. (astăzi rar) v. Lexical.

VOCABULAR, vocabulare, s. n. 1. Totalitatea cuvintelor unei limbi; lexic. ◊ Vocabular activ = totalitatea cuvintelor folosite în mod efectiv de cineva în exprimare și care variază de la o categorie de vorbitori la alta. Vocabular pasiv = totalitatea cuvintelor specifice unei limbi pe care vorbitorii le înțeleg, dar nu le utilizează (decât accidental). Vocabular de bază (sau fundamental) = fondul principal de cuvinte. Vocabular secundar = masa vocabularului (1). ♦ Totalitatea cuvintelor specifice unei anumite categorii sociale, unui anumit domeniu de activitate, unui anumit stil al limbii, unui scriitor sau vorbitor etc. 2. (Înv.) Dicționar, de obicei de proporții mici; lexic, glosar. [Var.: (înv.) vocabulariu s. n.] – Din fr. vocabulaire, lat. vocabularium.

CUVÂNT, cuvinte, s. n. 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă. ◊ Cuvânt simplu = cuvânt care conține un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matcă = cuvânt care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. ◊ (Lingv.; în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dicționar respectiv. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândești. Cu alte cuvinte = a) exprimând același lucru altfel; b) deci, prin urmare, așadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, așadar. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fără nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor, calambur. Cuvinte încrucișate = joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvintele citite orizontal să aibă o literă comună cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimată prin vorbe; spusă. ◊ Cuvânt greu = vorbă hotărâtoare; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefață, introducere (la o lucrare). Purtător de cuvânt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. ◊ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toată) puterea cuvântului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârșire. A tăia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferință. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o sedință, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 4. Învățătură, îndrumare, sfat: p. ext. dispoziție, ordin. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispoziție dată de un superior. 5. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Om de cuvânt = om care își ține făgăduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. A(-și) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor. A-și ține cuvântul sau a se ține de cuvânt = a-și îndeplini o promisiune făcută. 6. Părere, opinie exprimată: punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discuție, ceartă, ciorovăială. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă, sfadă. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, rațiune, cauză. ◊ Expr. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Știre, veste, informație: zvon. 10. (Înv.) Înțelegere, pact, acord, convenție. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă); b) termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvânt-vedetă = termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații, care foloseste la orânduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Format standard în care se înscriu datele și instrucțiunile la (mini)calculatoare. – Lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”.

CUVÂNT ~inte n. 1) Unitate de bază a vocabularului constând dintr-un sunet sau un complex de sunete cărora le corespund unul sau mai multe sensuri. ◊ Într-un ~ în rezumat; pe scurt. Cu alte ~inte a) altfel spus; b) în concluzie. Joc de ~inte echivoc creat prin asocierea cuvintelor apropiate după formă, dar diferite din punct de vedere al conținutului. 2) Gânduri, idei exprimate prin vorbe; spusă. * A pune un ~ bun a faceo intervenție pentru cineva. ~ introductiv text plasat la începutul unei cărți, în care se fac anumite comentarii la carte; prefață; cuvânt înainte. A lua ~ântul a vorbi în fața unui public. 3) Angajament pe care și-l ia cineva; făgăduială; promisiune. ◊ A-și ține ~ântul (sau a se ține de ~) a îndeplini o promisiune făcută. Om de ~ om ce nu face promisiuni deșarte. 4) Punct de vedere particular; judecată; poziție; considerent; opinie; părere. A-și spune ~ântul. 5) Temei al unei acțiuni. ◊ Sub ~ că... pentru motivul că... Cu drept ~ pe bună dreptate. /<lat. conventus

LEXEM ~e n. 1) Cuvânt sau parte de cuvânt care servește ca suport minimal al semnificației; morfem lexical. 2) Unitate de bază a vocabularului care reprezintă asocierea unuia sau a mai multor sensuri; cuvânt; unitate lexicală. /<fr. lexeme

DADAÍSM (< fr.) Mișcare literar-artistică dezvoltată în perioada Primului Război Mondial și în anii imediat următori. Primele manifestări apar la Zürich în 1916, când poetul francez, originar din România, Tristan Tzara, scriitorii germani Hugo Ball și Richard Huelsenbeck, sculptorul francez Hans Arp ș.a. fondează cabaretul Voltaire-club literar, galerie de expoziție și sală de teatru. Din 1919, gruparea s-a mutat la Paris, inițiind manifestări nihiliste împotriva culturii, puternic discreditată după Primul Război Mondial; s-au făcut experimente de poezie și colaje în pictură și sculptură. Hazardul este ridicat la rang de principiu de creație, iar negația este cuvântul de bază în vocabularul dadaist. Mijloacele principale folosite au fost împrumutate din mișcare futuristă: manifeste, poezii fonetice, poemul simultan, muzica zgomotoasă, spectacole publice provocatoare. Printre reprezentanții mișcării: M. Duchamp, Man Ray, F. Picabia, Marcel Iancu, Max Ernst.

VOCABULAR, vocabulare, s. n. 1. Totalitatea cuvintelor unei limbi; lexic. ◊ Vocabular activ = totalitatea cuvintelor folosite în mod efectiv de cineva în exprimare și care variază de la o categorie de vorbitori la alta. Vocabular pasiv = totalitatea cuvintelor specifice unei limbi pe care vorbitorii le înțeleg, dar nu le utilizează (decât accidental). Vocabular de bază sau fundamental = fondul principal de cuvinte. Vocabular secundar = masa vocabularului (1). ♦ Totalitatea cuvintelor specifice unei anumite categorii sociale, unui anumit domeniu de activitate, unui anumit stil al limbii, unui scriitor sau vorbitor etc. 2. (Înv.) Dicționar, de obicei de proporții mici; lexic, glosar. [Var.: (înv.) vocabulariu s. n.] – Din fr. vocabulaire, lat. vocabularium.

CUVÂNT, cuvinte, s. n. 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă. ◊ Cuvânt simplu = cuvânt care conține un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matcă = cuvânt care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. ◊ (Lingv.: în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dicționar respectiv. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândești. Cu alte cuvinte = a) exprimând același lucru altfel; b) deci, prin urmare, așadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, așadar. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fără nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor; calambur. Cuvinte încrucișate = joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvintele citite orizontal să aibă o literă comună cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimată prin vorbe; spusă. ◊ Cuvânt greu = vorbă hotărâtoare; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefață, introducere (la o lucrare). Purtător de cuvânt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. ◊ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toată) puterea cuvântului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârșire. A tăia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferință. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o ședință, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 4. Învățătură, îndrumare, sfat; p. ext. dispoziție, ordin. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispoziție dată de un superior. 5. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Om de cuvânt = om care își ține făgăduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. A(-și) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor. A-și ține cuvântul sau a se ține de cuvânt = a-și îndeplini o promisiune făcută. 6. Părere, opinie exprimată; punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discuție; ceartă, ciorovăială. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă, sfadă. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, rațiune, cauză. ◊ Expr. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Știre, veste, informație; zvon. 10. (Înv.) Înțelegere, pact, acord, convenție. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă); b) termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvânt-vedetă = termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații, care folosește la orânduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Ansamblu de cifre binare care poate fi tratat ca o unitate de informație la un moment dat. – Lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”.

CUVÂNT (VORBĂ, VOCABULĂ) s. n. (cf. lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”): unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor și un sens (sau de un complex de sensuri) susceptibilă de o întrebuințare gramaticală: unitate lexicală de bază a vocabularului unei limbi. ◊ ~ moștenit: c. rămas într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat, pentru a da naștere unei limbi noi. În limba română avem c. moștenite din limba latină și din limba geto-dacilor (substrat): casă, bun, doi, eu, meu, acesta, cine, altul, nimeni, cânta, afară, zău, la, că etc. (din latină); barză, mânz, sâmbure, viezure, aprig, creț, răbda, scapără, zburda etc. (din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: c. luat dintr-o altă limbă, după formarea limbii care împrumută. În limba română sunt multe c. împrumutate (neologisme), în epoci diferite: muncă, viteaz, hrăni, razna, of (din vechea slavă); oraș, viclean, cheltui, musai (din maghiară); zambilă, murdar, tiptil, bre, haide (din turcă); hârtie, ieftin, lipsi, agale (din neogreacă); cartof, fain, absolvi (din germană); diviziune, dinamic, milion, explica, alo, contra, or (din franceză) etc. ◊ ~ neologic: c. împrumutat dintr-o limbă străină în diferite faze ale dezvoltării limbii care împrumută; de obicei, se consideră c. neologice cele împrumutate într-o perioadă mai apropiată de prezent (pentru limba română, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și până azi sau cele formate relativ recent prin mijloace proprii). Astfel: abator (cf. fr. abbatoir), agrotehnică (cf. rus. agrotehnika), captiv (cf. fr. captif, lat. captivus), campionat (cf. it. campionato), contrabandă (cf. it. contrabbando), interval (cf. fr. intervalle, it. intervallo, lat. intervallum), interveni (cf. it. intervenire, fr. intervenir), memorie (cf. lat. memoria, it. memoria, fr. memoire), termos (cf. germ. Thermosflasche), forjor (fr. forgeur), matrițer (matriță + suf. -er) etc. ◊ ~ format: c. apărut pe terenul unei limbi pe baza derivării, compunerii sau conversiunii. Astfel: copilaș, mărișor, îmbunătăți, șoimește, morțiș etc.; bună-cuviință, binevoitor, doisprezece, al douăzecilea, însumi, acestălalt, cel ce, oricine, nici unul, binevoi, deodată, întotdeauna, despre, de pe la, așadar, deoarece, ca să etc.; binele, semănatul, tremurândă, vestită, dedesubtul, înaintea etc. ◊ ~ bază (primitiv): c. care servește ca element de bază, ca punct de plecare în formarea altor cuvinte, ca de exemplu copil, mare, bun, șoim și mori din cuvintele derivate date ca exemple mai sus. C. -bază poate fi simplu (moștenit sau derivat) sau compus, în uz sau integrat în expresii, literar sau regional, la singular sau la plural, identificabil sau neidentificabil în limba română: asculta în ascultător, butoi în butoiaș, într-un în întruni, într-un chip în întruchipa; braț în îmbrățișa, piez în pieziș; hotar în hotarnic, morocăni în morocănos; clește în încleșta, colțuri în colțuros; ameți în amețeală, moale în molcuț etc. ◊ ~ derivat: c. obținut prin derivare cu sufix sau cu prefix (și cu prefix) de la un alt cuvânt. Astfel: copilandru (< copil + suf. -andru), bunicel (< bun + suf. -icel), înstrăina (< pref. în- + străin + suf. -a), vulturește (< vultur + suf. -ește), preface (< pref. pre- + face) etc. ◊ ~ denominativ: c. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca exemplele copilărie (< copil + suf. -ărie), roși (< roșu + suf. -i), stegar (< steag + suf. -ar), tărișor (< tare + suf. -ișor) etc. ◊ ~ mobil: c. nou obținut prin procedeul moțiunii (obișnuit, un substantiv), adică prin sufixație moțională, ca în exemplele gâscan (< gâscă + suf. -an), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), casieră (< casier + suf. -ă), doctoriță (< doctor + suf. -iță), tigroaică (<tigru + suf. -oaică) etc. ◊ ~ dezarticulat: c. prost articulat, rău pronunțat, neclar. ◊ ~ simplu: c. alcătuit dintr-un singur element formant, ca om, roșu, noi, trei, trece, așa, vai, pe, să etc. ◊ ~ compus: c. alcătuit prin compunere din două sau mai multe elemente formante distincte (de obicei părți de vorbire), ca bunăstare, gura-leului, gură-cască, câine-lup, buhai-de-baltă, redactor-șef, galben-deschis, sud-american, macedoromân, gastro-intestinal, douăzeci, înșine, aceastălaltă, cei ce, oricare, niciuna, binemerita, dedesubt, înspre, de pe lângă, ci și etc. ◊ ~ analizabil: c. care poate fi analizat morfologic în părți componente, ca îmboboci, derivat de la substantivul boboc + pref. îm- + suf. -i. ◊ ~ neanalizabil: c. care nu poate fi analizat morfologic în părți componente, ca bun, se, trei, când, pe, că, ah! etc. ◊ ~ silabic: c. alcătuit din silabe. ◊ ~ monosilabic: c. format dintr-o singură silabă, ca sat, gri, doi, tu, cânt, sus, of, cu, să etc. ◊ ~ bisilabic: c. format din două silabe, ca tată, galben, patru, nostru, trece, astfel, haide, despre, încât etc. ◊ ~ trisilabic: c. format din trei silabe, ca bunică, violet, douăzeci, cestălalt, scrisese, departe, deasupra, întrucât etc. ◊ ~ tetrasilabic (cvadrisilabic): c. format din patru silabe, ca facultate, violaceu, treisprezece, acestălalt, veniseră, niciodată, împrejurul, deoarece etc. ◊ ~ pentasilabic: c. format din cinci silabe, ca bibliotecă, comensurabil, nouăsprezece, practicaseră, odinioară etc. ◊ ~ octosilabic: c. cu opt silabe, ca im-pres-crip-ti-bi-li-ta-te. ◊ ~ polisilabic: c. format din mai multe silabe, ca perspicacitate, interminabil, paisprezece, ceastălaltă, decalcifiindu-se, literalmente, dindărătul, deoarece etc. ◊ ~ imparisilabic: c. care nu păstrează același număr de silabe în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. miles („ostaș”), tenĕr („tânăr”); G. milites, teneri; D. militi, tenĕro; Ac. militem, tenerum; Abl. milite, tenĕro. ◊ ~ parisilabic: c. care-și păstrează numărul silabelor în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. civis („cetățean”), niger („negru”); G. civis, nigri; D. civi, nigro; Ac. civem, nigrum; Abl. cive, nigro. ◊ ~ omofon: c. pronunțat asemănător cu un alt cuvânt, dar scris diferit de acesta, ca engl. peace („pi:s”) „pace” și piece („pi:s”) „bucată”; unsoare – un soare, omisiune – o misiune, ocupă – o cupă, otavă – o tavă etc. ◊ ~ omoform: c. care se pronunță și se scrie la fel cu un alt cuvânt; formă izolată din cadrul unei părți de vorbire, care coincide ca pronunțare și ca scriere cu forma unei alte părți de vorbire. Astfel: care (substantiv neutru plural) – care (pronume relativ), dar (substantiv neutru singular) – dar (conjuncție coordonatoare adversativă) etc. ◊ ~ omograf: c. scris la fel cu un alt cuvânt, dar pronunțat diferit de acesta. Astfel: casă (substantiv) – casă (verb), masă (substantiv) – masă (verb), veselă (adjectiv) – veselă (substantiv) etc. ◊ ~ accentuat; c. scos în evidență, în cadrul propoziției, cu ajutorul accentului. Astfel: „A mea a fost izbânda și aci îmi voi așeza eu locuința” (Al. Odobescu); „Are neasemuit farmec pădurea. I-am cunoscut toate potecile și toate desișurile” (Z. Stancu). ◊ ~ oxiton: c. accentuat pe ultima silabă, ca baclava, canava, chimono, rămurea, reveni, trecu, coborî etc. ◊ ~ paroxiton: c. accentuat pe penultima silabă, ca albastru, arteră, departe, fiecare, împrejurul, petrece etc. ◊ ~ proparoxiton: c. accentuat pe antepenultima silabă, ca acestora, armatele, luptaseră, roșiatică etc. ◊ ~ neaccentuat (aton): c. nereliefat prin accent în cadrul propoziției. Astfel: „Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc” (I. Nenițescu). ◊ ~ cu conținut noțional: c. care are la bază o noțiune în jurul căreia s-a format un sens. Sunt considerate cuvinte cu noțiuni substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele și adverbele: băiat, frumos, cinci, acesta, a cânta, bine etc. ◊ ~ fără conținut noțional: c. lipsit de noțiune, deoarece aceasta s-a atrofiat prin abstractizarea și gramaticalizarea cuvântului sau pur și simplu n-a existat de la început. El poate avea, în schimb, fie o semnificație gramaticală (cum este articolul), fie o semnificație lexicală foarte abstractă și foarte slabă (cum sunt prepoziția și conjuncția), fie o putere semantică de sugerare a stărilor emoționale și voliționale sau de evocare prin imitare aproximativă a sunetelor și a zgomotelor (cum este interjecția): -l, -a, cu, de, că, să, ah!, hai, na, poc!, zdup! etc. ◊ ~ anaforic: c. care reia o noțiune, o idee deja exprimată (anterior), în vederea accentuării ei. ◊ ~ redundant: c. de prisos, superfluu, nenecesar, care nu aduce un plus de informație (în teoria informației). ◊ ~ concret: c. care posedă un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca bărbat, pom, dulce, negru, fluiera, fulgera etc. ◊ ~ abstract: c. care posedă un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca cinste, curaj, iscusit, înțelegător, doi, zece, voi, ei, gândi, părea, atât, parcă, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ apreciativ: c. cu sens favorabil; c. care sugerează o atitudine de apreciere, de stimă, de considerație, ca domn, doamnă, învățat, maestru, maestră etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): c. cu sens nefavorabil, c. care sugerează o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură, ca birocrat („funcționar formalist”), conțopist („funcționar mărunt”), troglodit („om grosolan”, „om necivilizat”), nătăfleț („om tont”, „om nătâng”), zurbagiu („om scandalagiu”) etc. Sensurile nefavorabile ale acestei categorii de cuvinte se datoresc insistenței asupra însușirii obiectelor, metaforei, nepotrivirii de gen dintre termenul-bază și derivat, contextului social, împrejurării particulare etc. Adeseori rolul sufixelor lexicale în sublinierea acestui sens este evident: bărbățoi, fătoi, articolaș, gazetăraș, avocațel, mămăligar, panglicar, opincar, băgăreț, plângăreț, băgăcios, plângăcios etc. În comparație cu apreciativele, în limba română există foarte multe depreciative (peiorative), unele dintre ele cu o încărcătură negativă foarte puternică. ◊ ~ echivoc: c. ambiguu; c. care poate fi interpretat în mai multe feluri într-un context dat, ca haină, râs, umbrele etc. (v. echivoc). ◊ ~ monosemantic (univoc): c. care dispune de un singur sens lexical, ca avion, catarg, rândunică, zăpadă, curajos, violet, saluta, vorbi, aici, repede, ura! etc. ◊ ~ polisemantic (plurivoc): c. care dispune de mai multe sensuri lexicale, ca acord, babă, carte, deschide, inimă, nod, bun, cald, ah! etc. C. polisemantic poate dispune de mai multe corpuri fonetice identice, reunite printr-o caracteristică semantică comună (sem). Astfel: caracteristica semantică „scălda”, „spăla” leagă formele băi („scalde”), băi („scăldători”), băi („camere de spălat”) și băi („localități cu instalații speciale destinate curei balneare”). ◊ ~ atestat: c. care figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență poate fi dovedită. Pentru limba latină cele mai multe cuvinte sunt atestate: acus (> rom. ac), aduncus (> rom. adânc), ego (> rom. eu), quattuor (> rom. patru), cantare (> rom. cânta), quando (> rom. când), de (> rom. de), si (> rom. și) etc. ◊ ~ neatestat: c. care nu figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență nu poate fi dovedită (de multe ori lingviștii „reconstruiesc” cuvintele neatestate, cu aproximație sau cu exactitate, orientându-se după formele evoluate care le moștenesc în limbile înrudite ce derivă din limba de bază). Multe cuvinte din limba latină sunt neatestate, fiind notate la început cu un asterisc: *accubiliare (> rom. aciua), *ammisticare (> rom. amesteca), *appensare (> rom. apăsa), *arrectare (> rom. arăta) etc. Din cele 886 de cuvinte latine neatestate și reconstruite de lingviști, consemnate în dicționarele noastre etimologice, 100 au fost deja depistate în diferite texte latine: abbattere (> rom. abate), battitura (> rom. bătătură), capitina (> rom. căpățână), dispartire (> rom. despărți), frictura (> rom. friptură), sanitosus (> rom. sănătos) etc. ◊ ~ literar: c. cu circulație în limba literară; c. care aparține limbii literare, ca albie, albastru-închis, cartof, floarea-soarelui, grămadă, serpentină, sfâșia, se urcă, zăpadă etc. ◊ ~ regional (dialectal): c. cu circulație într-un dialect sau într-un grai, ca ciupă („albie”), civit („albastru-închis”), crumpenă sau picioică („cartof”), răsărită („floarea soarelui”), cladă („grămadă”), cârjoaie („serpentină”), cârnosi („sfâșia”), se aburcă („se urcă”), nea sau omăt („zăpadă”) etc. ◊ ~ popular: c. cu circulație în mai multe dialecte sau graiuri, ca civilie („viață de om civil”), covăseală („plămadă”), crâșca („scrâșni”), cuțitaș („briceag”), culmiș („culme”), cumătru („naș”), cușmă („căciulă”) etc. ◊ ~ argotic: c. de argou, ca mardeală („bătaie”), mangleală („furt”), ciripi („denunța”) etc. (v. și argou). ◊ ~ de jargon: c. pretențios de origine străină, cu circulație îngustă, neasimilat de limba uzuală, folosit cu scopul de a impresiona pe interlocutor, ca mersi („mulțumesc”), șarmant („încântător”) etc. (v. și jargon). ◊ ~ uzual: c. folosit în mod curent, obișnuit; c. care este în uz, ca apă, casă, masă, pâine etc. ◊ ~ familiar: c. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un mediu intim, ca acușica („acum”), cumvașilea („cumva”), cuscrenie („înrudire”), cutărică sau cutăriță („un oarecare”, „cineva”) etc. ◊ ~ rar: c. folosit cu totul întâmplător sau în mod special, în anumite împrejurări, ca adagiu („maximă”), admirare („admirație”), admisibilitate, cutezanță („curaj”), cusurgiu („cârcotaș”), cusătoreasă („croitoreasă”), cuscută („torțel”) etc. ◊ ~ învechit (arhaic): c. care nu mai este folosit în limba actuală; c. care a ieșit din uz, ca adamască („stofă de mătase cu flori”), cârcserdar („comandant de poteră”), credincer („om de încredere”), crezământ („crezare”), crâncenie („cruzime”), curteni („a face curte cuiva”), cursoare („curent”), cumplitate („zgârcenie”), cucură („tolbă de săgeți”) etc. ◊ ~ expresiv: c. care exprimă ceva în mod viu, sugestiv, plastic, elocvent, ca vaduri, vuiet, cărări, vatră, vreascuri, vreme, jale, târzie etc. din poezia „Mama” de George Coșbuc. ◊ ~ poetic: c. folosit de obicei în poezie, cu valențe poetice, creator de valori poetice. Astfel, în Scrisoarea III, Mihai Eminescu a valorificat magistral cuvintele pământ și apă, cărora Tudor Arghezi le-a dat mai târziu o nouă strălucire în poezia Cântare, urmat de Nichita Stănescu în Despre limba română. ◊ ~ cheie: c. esențial în unele poezii; c. în care se concentrează ideea fundamentală a acestora; cuvânt-nucleu care explică întregul conținut al operei. Astfel, în poezia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, cuvintele pribeag și singurătate, iar în poezia Vara de George Coșbuc, cuvintele cald și lumină. ◊ ~ științific: c. care se referă la știință; c. propriu unei ramuri științifice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu științific, ca acid, bază; fuziune, neutron; inflorescență, petală; deltă, relief; diametru, multiplu; diapazon, gamă etc. ◊ ~ tehnic: c. care se referă la tehnică; c. propriu unei ramuri tehnice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu tehnic, ca accelerator, accelerometru, balansoar, branșament, cartogramă, ciclotron, deversor, ecluză, filament, filtru, granulator etc. ◊ ~ flexibil: c. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca o casă, unei case. Sunt c. flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul. ◊ ~ declinabil: c. care se poate declina. Sunt dedinabile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul și pronumele. ◊ ~ neflexibil: c. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca totdeauna, bravo!, peste, că. Sunt neflexibile adverbul, interjecția, prepoziția șt conjuncția. ◊ ~ nedeclinabil: c. care nu se poate declina. Sunt nededinabile: adjectivele invariabile (așa, asemenea, atare; ditamai, coșcogeamite; gri, bej, maro etc.), pronumele interogativ-relativ ce, pronumele nehotărâte compuse care au în structură pronumele interogativ-relativ ce (fiece, oarece, orice, ceva), pronumele negativ nimic, unele grupe de numerale (distributive și adverbiale), adverbele, interjecțiile, prepozițiile și conjuncțiile. ◊ ~ imitativ (onomatopeic): c. care imită un sunet sau un zgomot natural, un sunet emis de om, de animale, de păsări sau de insecte, ca bâldâbâc!, zdup!, vâjj!, sforr!, ham!, cotcodac!, țârr! etc. ◊ ~ exclamativ: c. care sugerează prin conținutul său o anumită stare sufletească, beneficiind și de o punctuație corespunzătoare acesteia, sau care ajută, prin topica și intonația sa, la realizarea unor propoziții exclamative. Sunt considerate c. exclamative, prin excelență, interjecțiile care sugerează stări fizice și emoționale: ah!, au!, ehe!, of!, oleoleo!, oho!, ptii!, vai! etc.; adjectivul interogativ ce și adverbele interogative ce și cât: „Ce om era!”; „Ce caracter desăvârșit avea!”; „Ce repede trece vremea!”; „Cât de frumoși sunt anii tinereții!”. Uneori, adverbul ce este urmat de prepoziția de cu sens adjectival cantitativ: „Ce de oameni s-au adunat în centru!” ◊ ~ pozitiv: c. care sugerează prin conținut și formă ideea de afirmare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută, în calitate de răspuns la o întrebare, la afirmarea acțiunii verbului predicat din propoziția interogativă. Sunt considerate c. pozitive adverbele cu conținut afirmativ: da, desigur, firește, întocmai, negreșit etc. ◊ ~ negativ: c. care sugerează prin conținutul lui lexical ideea de negare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută la negarea acțiunii verbului predicat dintr-o propoziție. Sunt considerate c. negative pronumele și adjectivele negative și adverbele cu conținut negativ: nimeni, nimic, nici unul, nici una, nici un, nici o; nu, ba, nicidecum, niciodată, nicicum, niciunde, nicicând, nicăieri etc. ◊ ~ interogativ: c. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative. Sunt considerate c. interogative pronumele și adjectivele interogative și adverbele interogative: care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?, când?, unde?, încotro?, cum?, cât? ◊ ~ întăritor: c. care ajută la sublinierea mai pregnantă a unei anumite idei prin așezarea sa lângă cuvântul care exprimă această idee. Sunt considerate c. întăritoare pronumele și adjectivele de întărire și adverbele de mod de precizare sau de întărire: însumi, însămi, însuți, însuși, însăși etc.; chiar, și, tocmai („Însuși profesorul a lucrat cu noi”; „Chiar pe el l-am văzut ieri”; „Și aici se muncește”; „Pleacă tocmai sâmbătă” etc.). ◊ ~ repetat: c. reluat; c. care mai apare încă o dată în propoziție (în aceeași formă sau schimbat), realizând fie o construcție cu valoare adverbială (cuvânt repetat prin juxtapunere: încet-încet, șontâc-șontâc, abia-abia etc. sau locuțiune în care, între cele două forme, apar prepoziții: din când în când, din loc în loc, ceas de ceas, din ce în ce, încetul cu încetul etc.), fie figura de stil denumită repetiție, cu diferite valori în context: mare, mare; frumos, frumos; bine, bine; minunea minunilor; floarea florilor; codrule, codruțule; singur, singurel etc. ◊ ~ regent: c. de care depinde sintactic-funcțional o parte secundară de propoziție (atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar) sau o propoziție subordonată. Sunt c. regente pentru atribute: substantivele, numeralele și pronumele; pentru complemente: adjectivele, verbele, adverbele și interjecțiile predicative; pentru elemente predicative suplimentare: substantivele, numeralele, pronumele (cu funcție de subiecte sau de complemente directe) și verbele sau interjecțiile predicative (de obicei cu funcție de predicat). ◊ ~ corelativ: c. din propoziția regentă, care exprimă o reciprocitate, luat în raport cu elementul introductiv al unei subordonate. El dispune de o intonație specifică și ajută la întărirea raportului de subordonare existent în frază. Intonația subliniază mai pregnant atât mijlocul de realizare a raportului de subordonare din frază, cât și conținutul acestui raport; atât partea de vorbire sau de propoziție pe care o reprezintă (dispune frecvent de o funcție sintactică), cât și subordonata introdusă prin conjuncții subordonatoare sau prin pronume și adverbe relative. Pot fi c. corelative în limba română: unele adjective invariabile, unele pronume și adjective demonstrative, unele pronume și adjective nehotărâte, unele pronume și adjective negative, unele adverbe și locuțiuni adverbiale, unele conjuncții și locuțiuni conjuncționale, unele interjecții. Astfel: „Ajunsese într-o asemenea situație, că nu te mai puteai înțelege cu el”; „Cine știe carte, acela are patru ochi”; „Acea pâine e mai bună, care este muncită de tine”; „Nu-mi mai rămâne alta de făcut, decât să ies în cerdac” (V. Alecsandri); „Altă soluție nu există, decât să te străduiești”; „Ăștia nu au nimic mai bun de făcut, decât să discute pe alții”; „N-a spus nici un cuvânt, decât că a oftat”; „Unde prindea omul, acolo îl ocăra” (I. Slavici); „Cum îți vei așterne, așa vei dormi”; „Atât a muncit, cât a putut”; „Când m-a chemat, atunci m-am dus”; „Tot mai citesc măiastra-ți carte, deși ți-o știu pe dinafară” (A. Vlahuță); „Pe când oastea se așază, iată soarele apune” (M. Eminescu). ◊ ~ incident: c. intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze, fără a fi legat sintactic de acestea. Este rostit cu o intonație deosebită, apare izolat între virgule, linii de pauză sau paranteze și aduce o informație suplimentară în interiorul unei comunicări de bază: „Am găsit, din nenorocire, un vagon de clasa a II-a la coada trenului” (I. L. Caragiale); „Nu știu, zău, cum a sta și asta” (Ion Creangă); „Poftim, nepoate Grigri, zice, cetește și te bucură” (M. Sadoveanu) etc. Sunt considerate c. incidente, în cadrul propozițiilor, vocativele, cuvintele și formulele de adresare (de tipul măi, bre, fa, dragă, dragul meu, draga mea etc.) precum și unele adverbe de mod ca desigur, firește, poate, probabil, bineînțeles, neîndoielnic, dimpotrivă, cică, pasămite etc.: „Mi-a comunicat, firește, ceea ce era mai important”; „Vă veți fi aducând aminte, probabil, de seara aceea din toamna trecută”; „Mi-am luat, desigur, din vreme toate măsurile necesare” etc. ◊ ~ de umplutură: c. incident de prisos, cu valoare afectivă, care întrerupe șirul comunicării fără să aducă vreun supliment de informație în legătură cu ea. Este caracteristic limbii vorbite și nu dispune de sens lexical: „E primejdie mare, domnule” (I. L. Caragiale); „(Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro?...” (idem); „Bine, frate, revuluție ca revuluție, da nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș?” (idem); „Mai stăm noi oleacă și pe urmă numai ce s-arată, măi tată, o groază de mistreți” (M. Sadoveanu). ◊ ~ expletiv (parantetic): c. intercalat într-o propoziție, care nu este necesar pentru înțelegerea sensului comunicării, putând lipsi din enunț. Un exemplu ni-l oferă pronumele personal expletiv cu valoare de nominativ etic. În această calitate, el exprimă solicitarea interlocutorului de a participa efectiv la ceea ce narează locutorul, nu are funcție sintactică și întărește negația într-o propoziție nominală, ca în exemplul „... nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica” (Ion Creangă). ◊ ~ de legătură: c. care leagă o parte de propoziție de elementul regent din cadrul aceleiași propoziții, două părți de propoziție sau două propoziții de același fel sau propoziția subordonată de propoziția regentă. În prima situație este vorba de o prepoziție, în a doua de o conjuncție coordonatoare și în a treia de o conjuncție subordonatoare, de un pronume, de un adjectiv sau de un adverb relativ: „O mulțime fără seamă de oameni și de vite se înghesuiseră pe pod în cea mai mare neorânduială” (N. Bălcescu); „La universitate a întâmpinat greutăți așteptate și neașteptate” (L. Rebreanu); „Bătrânul Dan desprinde un paloș vechi din cui / Și paloșul lucește voios în mâna lui” (V. Alecsandri); „Elevului începură să-i clănțăne dinții” (M. Preda); „Știrbul, care se apropia de el în fugă, se opri mai speriat ca prima dată” (D. R. Popescu); „A doua zi, când m-am dus la școală, l-am găsit în ușa clasei a IV-a de umanioare” (I. Ghica). ◊ ~ introductiv: c. care introduce în propoziție sau în frază o unitate sintactică specifică acestora. Astfel: prepozițiile introduc în propoziții atributele, numele predicative, complementele sau elementele predicative suplimentare, iar conjuncțiile subordonatoare, adjectivele, pronumele și adverbele relative introduc în frază diferite tipuri de propoziții subordonate. ◊ ~ cu funcție sintactică: c. care poate avea rolul unei părți de propoziție (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție). Sunt c. cu funcție sintactică: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică: c. care nu poate avea rolul unei părți de propoziție. Sunt c. fără funcție sintactică: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu pe rând, cu câte un singur termen. Sunt considerate ca având o distribuție unidirecțională substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majoritate a pronumelor, marea majoritate a verbelor, marea majoritate a adverbelor și o parte dintre interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu simultan cu doi termeni. Sunt considerate ca având o distribuție bidirecțională adjectivele relative, pronumele relative, pronumele nehotărâte relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și unele interjecții ca iată, iacă și iacătă. ◊ ~ sibilic (sibilin, sibilinic): c. cu putere enigmatică, profetică, rostit de Sybila, personaj feminin legendar, căreia anticii îi atribuiau darul de a prevedea viitorul, fiind inspirată de zei. ◊ ~ tabu: c. evitat în vorbire din superstiție sau din pudoare, (v. interdicție de vocabular). ◊ ~ matcă: c. care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile (uneori și derivatele sau compusele) cu sensurile corespunzătoare. ◊ parte de c.: v. parte de vorbire. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

cuvânt sn [At: COD. VOR. 7/1 / Pl: cuvinte, (înv) cuvente / E: ml conventum] 1 Unitate de bază a vocabularului care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor Si: vorbă. 2 (Lin; îs) ~ simplu Cuvânt care conține un singur morfem radical. 3 (Lin; îs) ~ primitiv Cuvânt (1) care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. 4 (Lin; îs) ~ compus Cuvânt (1) format prin compunere. 5 (Lin; îs) ~ derivat Cuvânt format prin derivare. 6 (Lin; îs) ~ matcă, ~ titlu Cuvânt aflat în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. 7 (Îe) A nu găsi (sau a nu avea) ~vinte A nu fi în stare (sub impulsul unei stări de moment) să exprimi ceea ce gândești. 8 (Îlav) Cu alte ~vinte Exprimând același lucru altfel. 9 (Îal) În concluzie. 10 (Îlav) Într-un (sau cu un) ~ Pe scurt. 11 (Îal) În concluzie. 12 (Îlav) În puține ~e Pe scurt. 13 (Îae) În concluzie. 14 (Îlav) ~ cu (sau de) ~ Fără nici o modificare Si: exact, fidel. 15 (Îlav) Imediat. 16 (Îs) Joc de cuvinte Calambur. 17 (Îs) Cuvinte încrucișate Joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte, astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvântul citit orizontal să aibă o literă comună cu cel citit vertical. 18 Gând, idee exprimată prin grai Si: spusă. 19 (Îs) ~ greu Vorbă hotărâtoare. 20 (Îas; lpl) Vorbe de dojană, de ocară. 21 (Îs) ~ introductiv sau ~ înainte Prefață (la o lucrare). 22 (Îs) Purtător de ~ Persoană autorizată să exprime, în mod public, păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. 23 (Îe) A pune un ~ (bun) A interveni (favorabil) pentru cineva. 24 (Îlav) În (toată) puterea ~ului în înțelesul adevărat. 25 (Îal) Pe deplin. 26 (Îe) A tăia (sau a curma) ~ul A întrerupe pe cineva din vorbă. 27 (Reg; îe) A începe ~ A începe vorba. 28-29 Subiect de discuție, de povestire Si: istorisire. 30 Discurs. 31 (Îe) A cere (sau a da, a avea) ~ul A cere sau a da cuiva dreptul de a vorbi (într-o ședință, într-o adunare etc.). 32 (Îe) A lua ~ul A vorbi (într-o adunare). 33 A-i lua cuiva ~ul A interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 34 Îndrumare. 35 (Pex) Ordin. 36 (Îe) A înțelege (sau a ști) de ~ A asculta de spusele, de sfaturile cuiva. 37 (Îs) ~ de ordine Dispoziție dată de un superior. 38 Promisiune. 39 Angajament. 40 (Îs) Om de ~ Om care-și ține făgăduielile. 41 (Îs) ~ de onoare (sau de cinste, de om) Promisiune sau făgăduială care angajează cinstea cuiva. 42 (Îe) A-și da ~ul de onoare A se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. 43 (Îe) A crede pe ~ A crede fără a controla exactitatea spuselor. 44 (Îe) A-și ține ~ul sau a se ține de ~ A-și îndeplini o promisiune făcută. 45 Opinie exprimată. 46 Punct de vedere (exprimat). 47 Libertate, drept de a revendica ceva. 48 (Mpl) Discuție. 49 (Mpl) Ceartă. 50 (Îs) Schimb de cuvinte Discuție aprinsă. 51 (Îe) Nu-i ~ Indiscutabil. 52 Motiv. 53 (Îlav) Cu drept ~ Pe bună dreptate. 54 (Înv) Știre. 55 Zvon. 56 (Înv) Pact. 57 (Rar) Facultatea de a vorbi Cf cuvântare. 58 (Îs) ~-cheie Termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă). 59 (Îas) Termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. 60 (Îs) ~-vedetă Termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații care folosește la aranjarea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 61 (Îe) A avea cu cineva un ~ A avea de discutat ceva cu cineva. 62 (Îae) A avea o răfuială cu cineva. 63 (Înv; îs) Parte de ~ Parte de vorbire. 64 (Înv) Tâlc. 65 (Înv; pex) Simbol. 66 (Înv) Prorocie. 67 (Înv) Răspuns. 68 (Înv) Explicație. 69 (Înv) Mărturisire. 70 (Înv) Teamă. 71 (Îe) Din ~ în ~ Fără nici o modificare. 72 (Fam; îe) Adio și n-am cuvinte Se zice cuiva care pleacă supărat și căruia vrei să-i arăți că nu-ți pasă de supărarea lui Cf (ducă-se) opt și cu-a brânzei nouă!; ducă-se învârtindu-se. 73 (Îe) Am cu tine un ~ Am să-ți spun o vorbă. 74 (Îae) Am să mă răfuiesc cu tine. 75 (Reg; îe) Îmi fac ~ cu cineva Conversez. 76 (Îe) A începe ~ A începe vorba. 77 (Îe) A da ~ A vorbi. 78 (Îe) A-i tăia (sau curma) cuiva ~l A-l întrerupe. 79 (Îe) A-i tăia ~ul cu miere A întrerupe pe cineva pentru a-i da o veste bună. 80 (Îe) Nici nu mai rămâne ~ Nici vorbă. 81 (Înv; îe) A ascunde ~ul A ține în secret. 82 (Îae) A se preface. 83 (Îe) Dintr-un ~ Fără a sta pe gânduri. 84 (Îe; după fr partie de discours) Parte de ~ Parte de vorbire. 85 (Înv; îe) Cuvinte acoperite Cuvinte cu tâlc. 86 (Îe) Cuvinte deșarte Cuvinte fără temei. 87 (Îe) Cu un ~ subțire Cu multă finețe. 88 (Îe) ~ul cel bun Vorbă bună. 89 (Îal) Bună primire. 90 (Îe) Cuvinte grele Vorbe aspre, de dojană, de ocară. 91 (Spc) Cuvântare la înmormântarea cuiva. 92 Predică. 93 Știre. 94 Relație. 95 Faimă. 96 Vorbă. 97 Zvon. 98 Proverb. 99 (Îe) Cele zece cuvinte ale lui Dumnezeu sau ale lui Moise Decalogul. 100 (Îe) A ține (sau a păzi) ~ul cuiva, a asculta de ~ul cuiva, a ieși (afară sau a nu se zbate) din ~ul cuiva sau a nu muta ~ul cuiva A împlini ordinul cuiva. 101 (Îe) A-și ține ~ul sau a se ține de ~ sau a sta la ~ sau a rămâne de ~ A respecta o promisiune 102 (Înv, îe) A face ~ sau a-și da ~ în sine sau a se lega la un ~, a pune ~ cu cineva sau a lega ~ cu cineva A se înțelege cu cineva. 103 (Îae) A face un legământ. 104 (Îe) A ține la un ~ A-și respecta legământul făcut. 105 (Înv; îe) A se înțelege sau a se ajunge la cuvinte A fi de acord cu cineva. 106 (Înv; îe) A fi, a se uni, a se face, a se tocmi la (sau într-un) ~ cu cineva A fi de acord cu cineva. 107 (Înv) Răspuns. 108 Propunere. 109 Lămurire. 110 (Înv) Afirmație. 111 (Înv) Ceartă. 112 (Mol; îe) Nu-i ~ Nu încape vorbă. 113 Rațiune. 114 Cauză. 115 Justificare. 116 (Înv; îe) Sub (sau pe sau cu) ~ că... (sau de) sau pentru ~ul că... Sub pretext că. 117 (Înv; îe) Sub (sau cu) ~ de Drept. 118 (Înv; îe) A da ~ A da seama. 119 Libertate de a reclama. 120 (Înv) Teamă. 121 Dreptate. 122 (Înv) Anecdotă transmisă oral. 123 (Flz platonică) Dumnezeu. 124 (Tlg) Hristos, Fiul lui Dumnezeu. 125 (Inf) Format standard în care se scriu datele și instrucțiunile la (mini)calculatoare. corectat(ă)

vocabular s.n. 1 Totalitatea cuvintelor unei limbi; lexic. Metoda studiului vocabularului unei limbi pe bază de terminologii poate aduce concluzii interesante (PAN.). ◊ Vocabular de bază (sau fundamental) = fondul principal de cuvinte. Vocabularul fundamental al românei are circa 10000 de cuvinte. Vocabular activ = totalitatea cuvintelor folosite în mod efectiv de cineva în exprimare și care variază de la o categorie de vorbitori la alta. Masa vocabularului = partea cea mai mobilă a limbii în care intră și termeni neutri, care nu satisfac condiția de a aparține fondului principal. Vocabular pasiv = totalitatea cuvintelor specifice unei limbi pe care vorbitorii le înțeleg, dar nu le utilizează (decît accidental). ◊ Loc.adj. De vocabular = care aparține lexicului, propriu lexicului, privitor la lexic; lexical. Dintre greșelile de vocabular... cea mai cunoscută... este pleonasmul (PER.). 2 Restr. (de obicei urmat de determ. care arată felul) Totalitatea cuvintelor specifice unei anumite categorii sociale (și profesionale), unui anumit domeniu de activitate, unui anumit stil al limbii, unei epoci (culturale, literare), unui scriitor sau vorbitor etc. Vocabularul critic îi e destul de redus, dar sinceritatea e totală (CA. PETR.). ◊ Vocabular argotic v. argotic. 3 (înv.) Dicționar (de proporții reduse); lexic, glosar. Vezi și vocabularul francezo-românesc de Poenaru, Aron și Hill (MAIOR.). ◊ Caiet-vocabular = caiet de format mic pentru explicarea cuvintelor. Vocabular purtăreț v. purtăreț. 4 (inform.) Mulțime de simboluri cu care se pot forma cuvinte. • pl. -e. și (înv.) vocabulariu s.n. /<lat. vocabularium, fr. vocabulaire.

VOLAPÜK s. n. (cf. germ. Volapük, fr. volapük, cf. eng. world „lume”, „univers” + speak „a vorbi”): limbă artificială cu caracter internațional, creată în 1880 de pastorul german Johann Martin Schleyer, pe baza elementelor de vocabular germanice (mai ales engleze), mult simplificate și devenite de nerecunoscut, și a unei flexiuni cu totul arbitrare. A avut o oarecare circulație până la începutul secolului al XX-lea (s-au publicat periodice în v., s-au ținut trei congrese internaționale de limbă v., iar în 1887 a apărut la Iași un manual de limbă v. pentru români).

INTERLINGUA s. f. (cf. fr. interlangue): limbă artificială, auxiliară, construită în 1953 de către Giuseppe Peano, după unele trăsături comune ale limbilor naturale. Structura ei gramaticală se bazează pe a latinei, iar vocabularul pe rădăcinile tuturor limbilor europene. Este folosită ca mijloc de comunicare internațională.

vocabular sn [At: AMFILOHIE, G. F. 1^r/18 / V: (înv) ~iu, ~ler / Pl: ~e / E: lat vocabularium, fr vocabulaire] 1 (Înv) Dicționar (de proporții mici) conceput ca lucrare anexă sau independentă Si: glosar (3). 2 Registru (cu literele alfabetului puse în evidență la margine) în care se scriu, în ordine alfabetică, nume, date etc. pentru a fi explicate, găsite ușor etc. 3 Totalitatea cuvintelor caracteristice limbii unei epoci, unei regiuni, unui anumit domeniu de activitate, unui anumit stil al limbii, unui scriitor sau unui vorbitor etc. 4 (Prc) Mod specific de exprimare a ideilor, a sentimentelor etc. 5 Totalitatea cuvintelor unei limbi Si: lexic. 6 Compartiment al limbii care cuprinde vocabularul (5) Si: lexic. 7 (Îs) ~ de bază (sau fundamental) Fondul principal de cuvinte. 8 (Îs) ~ secundar Masa vocabularului (5). 9 (Îs) ~ pasiv Totalitatea cuvintelor unei limbi, pe care vorbitorii le înțeleg, dar nu le folosesc decât accidental. 10 (Îla) De ~ Care aparține lexicului Si: lexical. 11 (Îal) Privitor la lexic Si: lexical.

CONSTRUCȚIE construcții, s. f. 1. Faptul de a construi; construire. Baza dezvoltării întregii economii industria grea, și îndeosebi industria construcției de mașini, creată în anii regimului de democrație populară este în continuă creștere și produce mașini și utilaj necesar dezvoltării celorlalte ramuri ale industriei și mecanizării agriculturii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2751. Peste un sfert de ceas Crîngașu telefona la județeană, arătînd că lemnul pentru construcție a fost adus. CAMILAR, TEM. 281. ◊ (Referitor la perioada de trecere de la capitalism la socialism și de la socialism la comunism) Una din principalele probleme ale construcției de partid și de stat este problema alegerii, repartizării și educării cadrelor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2686. Cauza internaționalismului proletar, cauza Uniunii Sovietice sînt strîns legate de cauza construcției socialismului în fiecare țară. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 110, 1/1. ◊ Loc. adj. și adv. În construcție = (aflat) în cursul procesului de construire. Case în construcție. ♦ Alcătuire, compunere. Dar puterea adevărat uimitoare în mînuirea limbii romînești o arată Coșbuc în construcția strofei. GHEREA, ST. CR. III 378. 2. (Concretizat) Lucru construit (ca întreg sau ca parte constitutivă a unui întreg); (în special) clădire, casă, edificiu. Marile construcții au devenit adevărate școli de însușire a tehnicii celei mai noi. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2676. Podul de la Drăgășani... măsoară patru sute de metri și nenumărate picioare de piatră îi susțin lunga construcție metalică. BOGZA, C. O. 331. Ajungea lîngă uriașe construcții neisprăvite, înălțînd pereți de cărămizi roșii. C. PETRESCU, Î. II 158. 3. Alăturare a unor părți de vorbire sau de propoziție în conformitate cu regulile gramaticale. La baza limbii literare artistice stă alegerea construcțiilor gramaticale, a vocabularului, a expresiilor strîns legate de intenția, de planul și scopul lucrării artistice. L. ROM. 1953, nr. 1, 96. – Pronunțat: -ți-e. – Variantă: (învechit) construcțiune s. f.

ARMEANĂ s. f. (cf. sl. armeninu): limbă din ramura estică a familiei limbilor indo-europene, vorbită de armenii din Republica Armeană (circa 3,5 milioane) și de cei din diaspora armeană – din Turcia, Siria, Liban, Grecia, Polonia, România, SUA, America de Sud etc. (tot circa 3,5 milioane). Tradiția antică i-a considerat pe vorbitorii acestei limbi urmași ai frigienilor, dar nu există dovezi lingvistice sau istorice în acest sens. Datorită condițiilor istorice în care au trăit și trăiesc (mereu cotropiți de puteri imperiale), armenii sunt bilingvi. Studiile privind limba armeană au stabilit circa 900 de rădăcini provenite din indo-europeană și peste 400 de origine urartică sau hurrită (H. Kostanian, Istoria limbii armene – perioada veche, Erevan, 1961). Limba armeană s-a dezvoltat în patru etape distincte: perioada veche, anterioară scrierii armene (timp de 3000 de ani, până în secolul al V-lea e. n.); perioada limbii clasice armene (între secolele V-XI); perioada armenei medii (între secolele XII-XVI) și perioada limbii armene moderne (din secolul al XVII-lea până în prezent). Limba clasică armeană a apărut odată cu alfabetul armean creat de Mesrob Maștoț în anul 405 e. n. (compus din 36 de semne, la care s-au adăugat ulterior încă două). Denumită grabar („limbă scrisă”), armeana clasică era de fapt limba vorbită de popor în acea perioadă, cu unele diferențe între provincii. Strabon (XI, 14, 5) menționează că armenii vorbeau atunci o limbă unitară. Armeana clasică (grabar) s-a folosit în scrierile literare și în scrierile bisericești. Ea s-a îndepărtat însă de vorbirea populară, fapt ilustrat de scrierile lui Hovhanes Mamikonian (secolul al VII-lea) și ale lui Grigor Naregati (secolul al X-lea). După prăbușirea statului armean, această diferențiere s-a adâncit, favorizând apariția armenei medii (secolul al XII-lea), bazată pe armeana populară, prezentă în scrierile de istoriografie, filozofie și drept și în documentele de cancelarie (în special ale Regatului armean al Ciliciei). Armeana medie sau orală se deosebea de grabar prin vocabular, mutații semantice, declinare, conjugare și acord. Ea a evoluat către armeana modernă (impusă în secolul al XVII-lea) divizată în două dialecte: oriental și occidental, care nu se excludeau unul pe celălalt. Încă din secolul al XVI-lea apăruseră scrisori în armeana modernă, care se înmulțesc în secolul următor. În ciuda presiunii dominației otomane, care transformase limba armeană din imperiu într-un jargon (ca de exemplu cel din Constantinopol, în care pătrunseseră peste 4000 de cuvinte turcești și expresii străine), armeana modernă (orientală și occidentală) a păstrat totuși același fond de cuvinte (cca 30%) și aceeași ortografie din armeana clasică. Primele atestări de limbă a. datează din secolul al IX-lea, iar limba literară a. s-a format în secolele al XI-lea – al XVIII-lea, pe baza dialectului din zona Ararat, puternic influențat (mai ales în vocabular) de limba iraniană. A. literară a continuat a. clasică (grabar) până în secolul al XIX-lea, când s-au pus bazele limbii literare armene moderne, care folosește elementele limbii a. vorbite în secolul al XVIII-lea, cu cele două variante: una de răsărit (vorbită în Republica Armeană) și alta de apus (vorbită în Turcia). Limba a. nu are genuri, dar posedă singularul și pluralul. Din cele opt cazuri ale vechii a. s-au păstrat șapte, cu excepția vocativului (nominativ, genitiv, dativ, acuzativ, locativ, ablativ și instrumental). A. a introdus ca o inovație perfectul compus și mai mult ca perfectul (ca, mai târziu, limbile romanice). Datorită contactului cu alte popoare și dominațiilor străine, vocabularul limbii a. este foarte bogat în împrumuturi (mai ales din vechile limbi caucaziene, din iraniană și din greacă). Marile deosebiri dintre a. și celelalte limbi indo-europene sunt explicate de lingviști prin rolul substratului acestei limbi. În SUA, Olanda și Italia există catedre de studiu al limbii a. La noi, prof. Francesca Băltăceanu a ținut ani în șir un curs facultativ de învățare a limbii a., în cadrul Facultății de limbi orientale din Universitatea București. Este bine să știm că în cultura română și-au adus contribuția lor deosebită mari personalități armene ca Gheorghe Asachi, Spiru Haret, Vasile Conta, G. Ibrăileanu, Mihail Jora și Ana Aslan.

ENGLEZĂ s. f. (cf. ngr. englézos, it. inglese): limbă germanică din grupul de apus, vorbită de locuitorii Angliei și ai SUA, de majoritatea locuitorilor Canadei, de foarte mulți locuitori din Irlanda și din fostele colonii britanice din Africa, Asia, Oceania și America. E. este un rezultat al contopirii dialectelor populațiilor germanice venite de pe continent în insulă prin secolele al V-lea – al VI-lea e. n., care s-au impus populațiilor autohtone de limbă celtică și latină. În evoluția limbii engleze există trei mari perioade: a) vechea engleză (anglo-saxona) vorbită între secolele al VI-lea și al XI-lea. Este atestată documentar încă din secolul al VII-lea prin poemul epic Beowulf, în care este înfățișată viața și moartea regelui legendar din Iutlanda. Avea o structură sintetică, cu un sistem flexionar bogat și o ortografie fonetică. b) engleza medie, vorbită între secolele al XI-lea – al XV-lea inclusiv și caracterizată prin pierderea treptată a flexiunii (parțial la substantiv, pronume și verb și total la adjectiv) și printr-o ortografie conservatoare cu deosebiri de pronunțare și scriere. A fost puternic influențată de dialectul francez al normanzilor, care au ocupat Anglia în anul 1066 și care au impus franceza, timp de două sute de ani, ca limbă oficială folosită la curte, în administrație, în învățământ, în biserică și în literatură. În secolul al XIV-lea a început reafirmarea limbii engleze prin activitatea marelui poet Chaucer, care prin operele sale a impus dialectul londonez ca bază a limbii literare engleze. Introducerea tiparului la sfârșitul secolului al XV-lea și activitatea neobosită de traducător a primului tipograf englez Caxton au contribuit considerabil la răspândirea dialectului londonez și la fixarea normelor de scriere ale limbii engleze. c) engleza modernă, vorbită de la apariția Renașterii în Anglia (începutul secolului al XVI-lea) până azi și caracterizată prin construcții analitice. În această perioadă, e. a făcut foarte multe împrumuturi din limbile latină (în mod deosebit), greacă, franceză, italiană, spaniolă și portugheză și din limbile popoarelor supuse de spanioli și de portughezi. Împrumuturile acestea au fost făcute în mare măsură de scriitori, lucru care se vede foarte bine în vocabularul marelui dramaturg Shakespeare. Ea a împrumutat și cuvinte internaționale formate pe baza rădăcinilor din limbile clasice. Deși este o limbă germanică, vocabularul limbii engleze are în proporție de 50% cuvinte de origine romanică (mai ales franceză). Engleza literară actuală este asa-numita King’s English, bazată pe dialectele din jurul Londrei. Paralel cu ea se folosește varianta formată sub influența celebrei universități din Oxford în secolul al XIX-lea, accesibilă numai vârfurilor intelectuale britanice și oarecum artificializată. Ortografia actuală a limbii engleze este etimologică; ea are un caracter conservator: nu mai oglindește schimbările apărute în pronunțare, deosebirile dintre scriere și pronunțare fiind foarte mari. Scrierea corectă a limbii engleze constituie în prezent o mare dificultate atât pentru străini, cât și pentru englezi. E. a rămas până în prezent limba internațională cu cea mai întinsă întrebuințare dintre toate limbile internaționale. În același timp, estre limba de pe glob cea mai bogată în cuvinte: circa 800.000; limbă oficială și mijloc de comunicare în peste 60 de state ale lumii (350 de milioane de oameni o au ca limbă maternă). Engleza americană, vorbită în SUA și în Canada, a urmat un drum propriu după cucerirea independenței și formarea SUA (1787). Ea s-a transformat într-o variantă a limbii engleze vorbite în Europa, ale cărei trăsături fundamentale s-au păstrat și pe care a influențat-o după aceea în lexic. Dispune de unele trăsături specifice în fonetică, în gramatică și mai ales în vocabular: pronunțarea lui r (în e. europeană a amuțit), ritm și intonație deosebite de e. europeană, folosirea unor substantive cu valoare adjectivală, folosirea specifică a prepozițiilor, generalizarea auxiliarului will la viitor și a auxiliarului would la optativ la toate persoanele, împrumuturi lexicale din olandeză, din spaniola emigranților și din limbile indienilor, creații specifice (prescurtări), termeni de argou în limbajul curent etc.

ROMÂN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec. 7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr. – sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.

ESPERANTO s. n. (< fr. espéranto < Esperanto, pseudonimul creatorului ei): limbă artificială creată în 1887 de medicul polonez dr. I. Zamenhof, cu scopul de a servi ca limbă internațională. Vocabularul ei este constituit, în cea mai mare parte, din cuvinte formate pe baza rădăcinilor din limbile romanice și germanice, iar structura gramaticală este foarte simplă (nu are diftongi, accentul e numai pe silaba ante-penultimă, genul e indicat prin sufix, iar timpul și modul prin schimbarea vocalei din silaba finală etc.) și nelegată de aceea a limbilor naturale. S-a răspândit mai întâi în Rusia, în Germania și în Anglia. Are numeroși adepți în toate țările lumii și este propagată de două mari asociații, cu filiale în 90 de țări. Acestea dispun de publicații și traduceri proprii și anual organizează congrese internaționale la care participă 2.000-3.000 de delegați. Conducerea esperantiștilor a atras încă din 1950 atenția O.N.U. în legătură cu importanța pe care o are folosirea acestei limbi în relațiile internaționale, iar UNESCO a dat în 1954 o rezoluție favorabilă în acest sens.

NEOGREACĂ s. f. (< fr. néogrec): limbă greacă modernă cu caracter popular, care a început să fie vorbită de grecii din Grecia încă din secolul al XVI-lea. Spre deosebire de greaca scrierilor, care e o limbă puristă, apropiată de greaca veche, n. are o structură gramaticală mult mai simplă, iar vocabularul ei este împestrițat cu multe cuvinte franceze, italiene, slave, albaneze, turcești etc. Pe baza ei a luat naștere o nouă limbă literară, neoficială, cu multe împrumuturi turcești – dhimotiki („limba vorbită de popor”), influențată puternic de limba populară, adoptată de unii scriitori și impusă ca limbă a publicisticii, alături de limba literară oficială – katharevoussa („limba pură”), o variantă puristă a limbii koiné (v. greacă și koiné), foarte apropiată de greaca veche, menținută de oamenii cultivați, dar neînțeleasă de masa vorbitorilor (după 150 de ani de neîncetate dispute lingvistice, guvernul grec a declarat în 1977 greaca modernă „dhimotiki” ca limbă obligatorie în toate școlile, universitățile și instituțiile publice). Dusă de savanții refugiați din Bizanț în Italia, n. a devenit o limbă de cultură a Occidentului, oferind - alături de latină – cea mai importantă sursă de creare a terminologiei științifice și tehnice de circulație internațională. Influența ei în țările române s-a făcut simțită la început prin intermediul limbii slavone (înainte de secolul al XVIII-lea). În secolul al XVIII-lea ea a fost promovată de fanarioții din Moldova și Țara Românească drept limbă a comerțului, a afacerilor și a culturii, favorizând astfel crearea în principatele române a unui puternic curent grecizant. Existența unor elemente lexicale neogrecești în limba română și în dialectul aromân și a unor elemente lexicale românești și aromâne în n. – pe baza contactului dintre cele două limbi – i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență neogreacă asupra limbii române (inclusiv asupra dialectului aromân) și, invers, despre o influență română (și aromână) asupra limbii neogrecești (v. și influență). v. greacă.

FOND s. n. I. 1. ceea ce este esențial într-un lucru, conținut. ♦ articol de ~ = articol care tratează o problemă importantă actuală; editorial; ~ lexical principal = partea esențială și cea mai stabilă a vocabularului unei limbi, cuvintele care exprimă noțiunile fundamentale din viața și activitatea oamenilor și constituind baza pentru formarea de cuvinte noi. ♦ în ~ = în realitate, de fapt. 2. trăsăturile de bază ale caracterului, ale individualității unei persoane. 3. culoare de bază a unui tablou, a unei țesături etc. din care se detașează figurile, detaliile; fundal. ◊ strat de culoare sau ornament peste care se tipărește un text. 4. (sport) alergare de rezistență pe distanță lungă. 5. (fiz.) radiație greu de înlăturat sau inevitabilă, cu caracter parazit, în prezența căreia se efectuează o experiență sau măsurare. II. 1. totalitatea mijloacelor materiale și bănești de care dispune o întreprindere, o instituție etc. ♦ ~ de acumulare = parte a venitului național pe seama căreia se realizează creșterea și perfecționarea producției, se creează rezerve și se asigură sporirea fondurilor și rezervelor materiale din sfera neproductivă. 2. totalitatea bunurilor, a valorilor dintr-un anumit domeniu. ♦ ~ de cărți = totalitatea cărților pe care le posedă o bibliotecă; ~ de comerț = totalitatea mărfurilor și elementelor necesare care contribuie la exercitarea unui comerț normal și profitabil. (< fr. fond)

BASIC-FRENCH s. f. (cf. engl. basic-french „franceza de bază” sau „franceza elementară”): limbă artificială obținută în 1952 prin simplificarea limbii franceze. Dispune de un vocabular și de o gramatică reduse, fiind concepută ca o primă etapă în învățarea limbii franceze de către englezi.

FOND s.n. I. 1. Ceea ce este esențial într-un lucru, conținut. ◊ Articol de fond = articol care tratează o problemă importantă actuală; editorial; fond lexical principal = partea esențială și cea mai stabilă a vocabularului unei limbi, cuprinzînd cuvintele care exprimă noțiunile fundamentale din viața și activitatea oamenilor și constituind baza pentru formarea de cuvinte noi. ♦ În fond = în realitate, de fapt. 2. Trăsăturile de bază ale caracterului, ale individualității unei persoane. 3. Culoare care formează cîmpul, baza unui tablou, din care se detașează, figurile, detaliile. ♦ (Poligr.) Strat de culoare sau ornament peste care se tipărește un text. 4. (Sport) Alergare de fond = alergare pe distanță lungă. II. 1. Totalitatea mijloacelor materiale și bănești de care dispune o întreprindere, o instituție etc. ◊ Fond de acumulare = parte a venitului național pe seama căreia se realizează creșterea și perfecționarea producției, se creează rezerve și se asigură sporirea fondurilor și rezervelor materiale din sfera neproductivă. 2. Totalitatea bunurilor, a valorilor dintr-un anumit domeniu (mai ales cultural). ◊ Fond de cărți = totalitatea cărților pe care le posedă o bibliotecă. [< fr. fond].

FOND, fonduri, s. n. I. 1. (În corelație cu formă) Conținut. Un adevărat scriitor nu se poate dispensa de cunoașterea temeinică a limbii și a literaturii populare, el trebuie să fie un cercetător neostenit al tezaurului literar și să rețină, pe lîngă fondul de idei, și forma exprimării, valorile stilistice ale limbii comune. L. ROM. 1953, nr. 2, 35. [În «Miorița»] se armonizează fondul cu forma așa de plin, încît parcă am avea de a face cu opera unui mare meșter de sunete și rime. SADOVEANU, E. 15. ◊ Articol de fond v. articol. (Lingv.) Fond principal de cuvinte = partea esențială a vocabularului unei limbi, caracterizată printr-o mare stabilitate, cuprinzînd ca nucleu toate cuvintele radicale și constituind baza pentru formarea de cuvinte noi. Structura limbii, structura ei gramaticală și fondul ei principal de cuvinte sînt produsul unui șir de epoci. STALIN, PROBL. LINGV. 24. Fondul principal de cuvinte e în continuă dezvoltare și îmbogățire întocmai ca și celelalte părți ale limbii. L. ROM. 1953, nr. 1, 27. ◊ Loc. adv. În fond = în realitate, de fapt. 2. Totalitatea trăsăturilor esențiale ale caracterului unei persoane sub aspectul lor pozitiv. Și-au schimbat și fondul prim bun pe care-l aveau. BART, S. M. 25. Eu simt că am în mine un fond de bunătate și de simpatie. VLAHUȚĂ, O. AL. II 77. 3. Culoare de bază, cîmp al unui tablou, al unei țesături etc. pe care se conturează desenele, figurile, podoabele etc. Pictura înfățișează niște flori albe pe un fond albastru. ◊ Fig. Atunci cînd oamenii acestui ținut se ivesc, pe fondul albastru al munților din zare lumea pare deodată o frescă, prin proporții, prin frumusețe, printr-o înfățișare totală de apoteoză. BOGZA, C. O. 280. Tîrziu, pe un fond de sidef, se mișcă luna clară și maiestuoasă, umplînd stepa de strălucire și gonind negurile. DUNĂREANU, N. 199. ♦ Ansamblul desenelor sau ornamentelor care se imprimă cu o culoare mată pe suprafața hîrtiei folosită la tipărirea acțiunilor și a altor hîrtii de valoare, cu scopul de a le face greu de falsificat. 4. (Sport; în expr.) Cursă de fond = cursă pe distanță lungă. II. 1. Valoare materială reprezentată prin bani sau alte bunuri economice, acumulate sau rezervate în vederea unui anumit scop. Statul nostru de democrație populară cheltuiește fonduri imense pentru nevoile social-culturale ale oamenilor muncii. REZ. HOT. I 297. ◊ Fond fix = totalitatea mijloacelor de muncă care funcționează timp îndelungat în toate ramurile producției materiale socialiste și care își transferă valoarea asupra produsului în mod treptat, pe măsura uzării lor. Fond circulant = totalitatea obiectelor muncii, consumate în întregime în procesul de producție în decursul unui singur ciclu, și care își transferă valoarea asupra produsului în mod integral. Fond de circulație = totalitatea mijloacelor bănești, a produselor finite exprimate în bani și a mijloacelor de decontare care se găsesc într-o întreprindere. Fond de investiție = mijloace bănești destinate efectuării lucrărilor de investiție (construcții, proiectare, achiziționări de utilaj etc.). Fond de consumație = parte din venitul național al societății socialiste destinată satisfacerii nevoilor materiale și culturale ale celor ce muncesc. Fond de acumulare = parte din venitul național al societății socialiste folosită pentru lărgirea și perfecționarea producției socialiste, pentru sporirea fondurilor destinate scopurilor social-culturale etc. V. acumulare. Fond de rezervă = a) (în economia socialistă) totalitatea rezervelor materiale, financiare și de muncă ale societății, acumulate în scopul preîntîmpinării întreruperilor în procesul reproducției; b) (în economia capitalistă) totalitatea mijloacelor bănești acumulate în vederea folosirii lor drept capital bănesc activ, atunci cînd în procesul circuitului normal al capitalului intervin întreruperi. Fondul de rezervă nu este o parte componentă a capitalului în funcție, mai precis a capitalului bănesc, ci a capitalului aflat într-un stadiu inițial al acumulării sale, a plusvalorii încă netransformate în capital activ. MARX, C. II 73. Fondul directorului (sau directorial) = sumă de bani provenită din beneficiile planificate și din cele realizate peste prevederile planului și întrebuințată pentru lărgirea producției, pentru scopuri culturale și sociale, pentru premieri etc. Fond de salarii = suma totală a mijloacelor bănești stabilite pentru retribuirea muncii. ◊ Expr. (Familiar) A fi în fonduri = a avea bani de cheltuială. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Totalitatea bunurilor sau valorilor de bază dintr-un domeniu al culturii. Fond de cărți. Fond de manuscrise. ◊ Fig. Activul de partid este fondul de aur al partidelor comuniste și muncitorești. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2805.

VOCABULĂ ~e f. livr. Unitate de bază a limbii, alcătuită dintr-o literă sau mai multe litere și dotată cu sens; element al vocabularului; cuvânt. /<fr. vocable, lat. vocabulum

OLANDEZĂ s. f. (< Olanda + suf. -ez, cf. it. olandese, fr. hollandais): limbă germanică din grupul de apus, desprinsă din vechea franconică de jos, subgrupă a germanei de jos (Niederdeutsch), vorbită de olandezi, locuitori ai Olandei. În urma expansiunii olandezilor în secolul al XVII-lea, ea s-a extins în Africa, America, Asia și Oceania, fiind cunoscută sub cinci variante. În istoria limbii olandeze se disting trei perioade: olandeza veche (până în secolul al XII-lea, perioadă din care se păstrează toponimice și onomastice); olandeza medie (între secolele al XIII-lea și al XV-lea); olandeza modernă (din secolul al XVI-lea până azi, perioadă în care se dezvoltă o literatură bogată și variată). În a doua jumătate a secolului al XVII-lea s-a format limba literară olandeză – neerlandeza, odată cu dezvoltarea națiunii olandeze. Ea are la bază dialectele din nord, cu elemente de limbă frizonă. O. are trăsături proprii în structura fonetică, gramaticală și în vocabular, datorită puternicei influențe franceze exercitate mai ales în vocabular.

VOCABULAR (LEXIC) s. n. (< fr. vocabulaire, cf. lat. vocabularium < vocabulum „cuvânt”): 1. totalitatea cuvintelor dintr-o limbă. ◊ ~ fundamental: v. de bază, principal, esențial al unei limbi, reprezentat prin cuvinte stabile, care fac parte din fondul principal lexical al acesteia. ◊ ~ secundar: v. care reprezintă masa vocabularului, în general, partea lui cea mai mobilă, cuvintele dialectale, cuvintele de argou, cuvintele de jargon, cuvintele arhaice, cuvintele științifice și tehnice (neologismele). V. are mai mulți factori de organizare, determinați de structura semantică a cuvintelor și de raporturile dintre aceasta și realitate (inclusiv de acțiunea social-culturală exercitată asupra limbii): frecvența, factorul stilistico-funcțional, factorul psihologic, factorul semantic și factorul etimologic. Ei sunt analizați exhaustiv în lucrarea Limba română contemporană. Vol. II: Vocabularul, (București), (1975), de acad. Ion Coteanu și conf. univ. dr. A. Bidu-Vrănceanu. Factorul frecvență indică poziția statistică a cuvintelor în vocabular, le însoțește totdeauna și se gravează în memoria vorbitorilor (prin simplă observație se vede că unele cuvinte se folosesc mai des decât altele). Statistica matematică aplicată la studiul v. arată că există un raport obiectiv între lungimea cuvintelor și folosirea lor frecventă (un cuvânt este cu atât mai scurt din punctul de vedere al corpului fonetic cu cât este mai frecvent în limbă); că în orice limbă de cultură numărul celor mai frecvente cuvinte este relativ mic (circa 4000); că între lungimea unui text și numărul de cuvinte utilizate în el este o constantă care se formulează matematic; că interesează și dispersia termenilor în text, bogăția textului (număr mare de unități lexicale, dar cu frecvență relativ mică) și concentrația acestuia (număr relativ mic de unități lexicale, dar cu frecvență mare). Frecvența în v. depinde de economia limbajului și de situație. Factorul stilistico-funcțional vizează deopotrivă pe participanții la comunicare. Astfel, enunțătorii comunicărilor tind să facă economie de limbă, să întrebuințeze cât mai puține cuvinte (corpuri fonetice) cu cât mai multe înțelesuri, evidențiate în funcție de împrejurări și de determinările folosite. Dimpotrivă, interlocutorii tind să primească, pentru aceeași semnificație, cât mai multe precizări prin intermediul mai multor cuvinte (corpuri fonetice). V. folosit de aceștia se adaptează din ce în ce mai strict numeroaselor și variatelor situații în care ei se află (conversații curente, discuții profesionale, expuneri oficiale, formule administrative etc.), în raport cu natura comunicărilor, cu temele abordate în aceste comunicări. Se delimitează astfel în diversele limbaje un v. format dintr-un număr de elemente comune, general-obligatorii, care au cea mai mare frecvență și reprezintă lexicul fundamental, ca de exemplu: apă, avea, cinci, da, eu, în, joi, lemn, lucru, mare, om, pe, repede, roșu, țară, vedea etc.; dar și un v. format dintr-un număr de elemente de nivel cultural mediu, existente în limba literară curentă (cu excepția limbajului poetic), ca de exemplu: arțar, chilipir, cotrobăi, furișa, guraliv, hoțește, ifos, lumesc, moft, netot, polonic, scotoci, tanc, ului, vinișor etc. – și dintr-un număr de elemente particulare, specifice științelor și tehnicii, ca de exemplu: carbonat, ecologie, fiziologic, gemă, genetică, habitat, inocula, injector, mitoză, noxă, rezecție, tal, tegument, unguent, zoomorf etc. Mulți dintre termenii științifici trec în limbajul literar mediu prin mijloacele moderne de informare a publicului. Factorul psihologic organizează lexicul fiecărui vorbitor și îi asigură dezvoltarea. Ca element de organizare el favorizează bifurcarea v. individual în două: într-o parte activă – formată din cuvinte întrebuințate efectiv în toate împrejurările în care un vorbitor construiește și exprimă mesaje – și într-o parte pasivă – formată din cuvinte cunoscute sau recunoscute de el, dar neutilizate din diverse motive, începând cu incertitudinea și terminând cu deprinderea. Dezvoltarea v. individual se realizează prin imitație (prin adoptarea cuvintelor auzite de vorbitori în diverse împrejurări, în care au înțeles că le sunt necesare sau că au fost impresionați de ele) și prin creație lexicală, întemeiată pe un transfer cu expresie materială (când un sufix sau un prefix este adăugat la un radical sau la o temă cu care nu se mai aflase înainte în relație sau când se compune un cuvânt nou din cele existente) sau pe un transfer fără expresie materială (când se produce numai în conținutul semantic al cuvântului). Factorul psihologic organizează și dezvoltă nu numai v. individual, ci și v. general. Datorită lui se extind rezultatele obținute în acest sens de indivizi la întreaga colectivitate și se fructifică v. în ansamblu. Factorul semantic organizează și el v., înțelesul comunicării verbale sprijinindu-se pe sensurile cuvintelor componente. În v. oricărei limbi există un specific pentru care pledează dificultatea traducerii dintr-o limbă în alta și care trebuie descoperit (acțiune ce depinde de: cunoașterea sensurilor și a distribuției pe care le pot avea cuvintele, cunoașterea influenței exercitate în decursul timpului de o limbă asupra alteia, evoluția generală a culturii și științei, circulația ideilor și a cuvintelor, mutațiile semantice datorate evoluției v., amănuntele fixate în cuvinte, relațiile dintre cuvinte etc.). Factorul semantic ne arată că relațiile dintre cuvinte, semnificațiile și distribuția lor se modifică în funcție de dezvoltarea culturii. Există mai multe modalități de analiză și de clasificare semantică a cuvintelor: a) o analiză și o clasificare semantică veche, tradițională, care împarte v. în cuvinte denominative sau apelative (care denumesc obiectele fizice, fenomenele, activitățile, însușirile etc., au valoare denotativă, au sens; în ele intră substantivele, adjectivele cu variantele lor, numeralele, verbele și adverbele) și cuvinte non-denominative sau non-apelative (care nu denumesc ceva anume, nu au valoare denotativă, dar au sens și asigură combinarea celor denominative în propoziții și în fraze – pronumele relative, prepozițiile și conjuncțiile; care sugerează stări sufletești și de voință sau imită aproximativ sunete și zgomote din natură – interjecțiile – sau care nu au sens, fiind folosite pe lângă substantive și adjective ca instrumente gramaticale – articolele); b) analize și clasificări semantice noi prin raportarea tuturor cuvintelor din v. la conceptele generale, globale, presupuse a fi în orice limbă, la domeniile de activitate pe care le reprezintă sau la sferele lexicale (câmpurile sau zonele semantice) pe care cuvintele le formează: prin descrierea componenților (constituenților) semantici, a celor mai mici unități în care se poate diviza conținutul semantic al unui cuvânt (analiză și clasificare componențială, inductivă); prin ordonarea ierarhică a v. pe baza unor trăsături (mărci) semantice universale, pornindu-se de la presupunerea că în orice limbă există un număr mare de concepte semantice universale (analiza și clasificarea conceptualistă, deductivă). În căutarea unei semantici generale, cele mai multe cercetări sunt orientate către obiectele și conceptele denumite ca realități ale lumii înconjurătoare, neglijându-se situația specifică a fiecărei limbi concrete. Factorul etimologic trebuie invocat și el în descrierea v. unei limbi, prin „etimologie” înțelegându-se atât originea și evoluția cuvintelor în cursul istoriei limbii, cât și geneza derivatelor și compuselor, fără referire obligatorie la evoluția lor istorică. El reprezintă un factor de organizare a v. bazat pe analogie și egal în linii mari cu procedeele sau cu sistemul de formare a cuvintelor. Datorită lui, vorbitorii analizează și grupează elementele vocabularului în diverse chipuri. 2. totalitatea cuvintelor specifice unei anumite categorii sociale, unui anumit domeniu de activitate, unui anumit stil al limbii, unui scriitor sau vorbitor. ◊ ~ argotic: totalitatea cuvintelor de argou folosite de anumite categorii sociale (delincvenți, hoți etc.). v. în acest sens argou. ◊ ~ științific: v. folosit de diverse domenii de cercetare științifică, de diverse științe; v. specific stilului științific (v. cuvânt științific). ◊ ~ tehnic: v. folosit în domeniul tehnicii, al meseriilor, al artelor (v. cuvânt tehnic). ◊ ~ activ: v. înțeles și folosit efectiv de cineva în exprimare (el variază de la o categorie de vorbitori la alta). ◊ ~ pasiv: v. specific unei limbi, înțeles dar nefolosit de către un vorbitor. ◊ ~ bogat: v. cu foarte multe cuvinte, folosite de o persoană în vorbirea curentă. ◊ ~ sărac: v. care dispune de puține cuvinte, folosite de o persoană în vorbirea curentă. ◊ abatere de ~: greșeală de lexic, care vizează necunoașterea sensului propriu al unui cuvânt folosit de către un vorbitor. ◊ interdicție de~: v. interdicție. 3. dicționar de proporții mici; glosar.

POLISEMIE (POLISEMANTISM) s. f. (< fr. polysémie, gr. polys „mult” + semaino „arăt”): însușire a unui cuvânt de a evoca mai multe sensuri; stare a unui cuvânt care are capacitatea de a indica fie mai multe caracteristici semantice (seme) ale aceluiași obiect, fie caracteristica semantică comună (sensul) a mai multor obiecte (v. cuvânt polisemantic). Se poate vorbi astfel despre p. cuvintelor aripă, a bate, bază, cap, coadă etc. P. este – alături de sinonimie, omonimie și antonimie – una din cele patru modalități de manifestare a organizării vocabularului, un efect al acțiunii celor cinci factori de organizare a sistemului lexical (frecvența, factorul stilistico-funcțional, factorul psihologic, factorul semantic și factorul etimologic; v. vocabular). P. se transformă periodic în omonimie, fiind justificată de regula generală de a se da cuvintelor în enunțuri un singur sens, fără echivoc: așa se explică tendința limbajelor tehnico-științifice spre monosemantism. Ea este favorabilă expresivității: cu cât un cuvânt are mai multe sensuri (deci posibilități nenumărate de apariție în diferite contexte), cu atât capacitatea lui de a fi expresiv este mai mare (conținutul lui semantic oferă posibilitatea de a alege). Una din sursele importante ale p. este etimologia populară (v.).

STAMATI, Teodor (1812-1852), fizician și naturalist român. Prof. de fizică și Istorie naturală la Academia Mihăileană. Lucrări și manuale de fizică, mineralogie, botanică și de popularizare a științei; a pus bazele fizicii elementare și a înființat primul laborator de fizică experimentală (1840). Lucrări lexicografice („Dicționăraș de cuvinte tehnice și altele greu de înțeles”, „Vocabular de limba germană și română”, primul dicționar german-român).

CIFRU s. n. 1. vocabular criptografic în care cuvintele sunt înlocuite prin cifre; sistem de semne convenționale în comunicări secrete. 2. încuietoare secretă care se deschide cu ajutorul unui mecanism bazat pe o combinație de litere sau de cifre; combinația semnelor. (< fr. chiffre)

LATINĂ s. f. (< adj. latin, -ă < lat. latinus, fr. latin): limbă indo-europeană din grupul italic (alături de etruscă, faliscă, venetă, oscă și umbriană), vorbită inițial pe un teritoriu restrâns în jurul Romei, apoi pe întreg teritoriul Peninsulei Italice și în cele din urmă în cea mai mare parte a regiunilor cucerite de romani. Poseda dialecte încă din secolul al V-lea e. n. Odată cu slăbirea legăturilor dintre centru și provincii, cu izolarea teritorială și cu invazia popoarelor migratoare (secolul al V-lea e. n.) a avut loc procesul de diversificare a limbii latine în dialecte, mai întâi preliterare, ca cel prenestin, roman și falisc, apoi literare, transformate ulterior, prin accentuarea deosebirilor dintre ele și prin contactul nemijlocit cu limbile populațiilor autohtone, în adevărate limbi (romanice) vorbite de popoarele din fostele provincii romane și legate structural prin originea lor comună: româna, dalmata, italiana, sarda, retoromana, provensala, franceza, catalana, spaniola și portugheza (pentru unii lingviști și franco-provensala, diferită de provensală – v.). În evul mediu, a fost limba internațională a intelectualilor europeni. L. s-a folosit ca limbă de cult, în justiție și în administrație în Germania, în secolele al XVI-lea și al XVII-lea; în Polonia, ea a fost folosită ca limbă literară a vechilor polonezi până în secolul al XIV-lea; în Ungaria, a fost întrebuințată ca limbă oficială până în secolul al XIV-lea (când a început lupta de emancipare a limbii maghiare de sub influența l.), iar în nordul Africii ea a devenit limba oficială și literară a populațiilor berbere încă din secolul al IV-lea e. n., înlocuind feniciana, până când a fost înlocuită, la rându-i, de arabă (secolul al VII-lea e. n.). În Italia ea a fost înlocuită progresiv de italiană abia în secolul al XIV-lea, rămânând totuși ca limbă de cult în Cetatea Vaticanului până în zilele noastre. Alături de greaca veche, ea a fost și este și astăzi cel mai important izvor de creare a terminologiei științifice internaționale, influențând vocabularul a numeroase limbi europene (și neeuropene). În mod obișnuit, se disting mai multe aspecte ale limbii latine: latina arhaică, latina preclasică, latina imperială (clasică, literară), latina post-clasică, latina creștină, latina provincială, latina vulgară (populară), latina târzie, latina medievală, latina dunăreană etc. ◊ ~ arhaică: l. vorbită în perioada de început, străveche a poporului latin. ◊ ~ imperială (clasică, literară): l. folosită în scris de populația romană instruită din perioada imperiului roman. Constituită în urma unei îndelungate tradiții, ea și-a fixat normele prin scrierile celor mai buni autori din secolul I î.e.n. (Cezar, Ovidiu, Horațiu și Virgiliu) și s-a impus ca model tuturor scriitorilor romani din secolele următoare. ◊ ~ creștină: l. vorbită în perioada creștinismului roman, a scriitorilor latini creștini. ◊ ~ vulgară (populară): l. vorbită curent de populația romană (mai ales neinstruită), caracterizată prin evoluție mai liberă a sunetelor și a formelor și prin elemente afective de vocabular. Este cunoscută din inscripții, din scrierile unor autori populari, din mărturii ale autorilor antici (mai ales gramatici) și din compararea actualelor limbi romanice. ◊ ~ târzie: l. vorbită de populația romană în perioada imediat anterioară formării limbilor romanice (până la anul 200 e. n.). ◊ ~ medievală: l. folosită în țările Europei occidentale și centrale ca limbă a actelor publice și particulare și de cult. ◊ ~ dunăreană: l vorbită de populațiile romanizate din ținuturile sud-est-europene, inclusiv din Panonia și Dalmația, până în secolele V – VI e. n. Este cunoscută, ca și l. populară, din inscripții (rămase în această zonă) și din compararea limbii române cu celelalte limbi romanice, a stadiilor mai vechi ale limbii noastre cu l. clasică și populară. Ea constituie baza cea mai largă și mai solidă pentru înțelegerea evoluției limbii române. ◊ ~ vie: limbă internațională auxiliară, care se bazează pe transformarea universală a limbii latine. A fost creată în 1956 prin adaptarea l. la cerințele unei limbi moderne (libertate stilistică pentru vorbitorii ei, îmbogățirea vocabularului prin latinizarea termenilor moderni intrați în uzul general etc.). ◊ ~ sine flexione („latină fără flexiune”): limbă artificială creată prin simplificarea la maximum a gramaticii limbii latine.

CIFRU s.n. 1. Vocabular criptografic în care cuvintele sunt înlocuite prin cifre, potrivit unor norme stabilite dinainte; (p. ext.) sistem de semne convenționale, folosit în comunicări secrete. 2. Încuietoare secretă care se deschide cu ajutorul unui mecanism bazat pe o combinație de litere sau de cifre; combinația semnelor (litere, cifre) cu care se deschide o astfel de încuietoare. [Pl. -uri, -re. / după fr. chiffre, it. cifra].

retorică muzicală. Știință generatoare de tratate importante în Renaștere* și baroc*, reprezintă o latură esențială a compoziției din aceste epoci, mai ales prin sistemul figurilor retorice. Redescoperirea lucrării lui Quintilian, Institutio oratoria (1416) va conduce spre constituirea unei r.m. În sec. al 16-lea, ce va prelua modele din oratoria antică (îndeosebi Cicero, De oratore). De la retorica ant. lat., tehnică având un caracter pragmatic (de persuasiune oratorială a auditoriului), sec. ce succed vot pierde treptat acest pragmatism, păstrând doar noțiunile de alcătuire a unui „discurs frumos”. Așadar, din componentele necesare ale discursului: inventio, dispositio, elocutio, pronuntiatio, memoria, rămâne, în cele din urmă, elocutio – ca artă a stilului, iar ultimele „Retorici” din sec. 18-19 reprezintă aproape doar o enumerare a figurilor. Nu este întâmplător faptul că, dacă retorica dispare din sistemul de învățământ (fusese una din disciplinele Quadrivium*-ului, dar spiritul veacului romantic, opus în mod manifest regulilor și clasificărilor, o va exclude), o nouă știință va apărea, cumva „înlocuind-o”: stilistica literară, consacrată de la sfârșitul sec. al 19-lea, începutul sec. 20 (deși noțiunea de stil e mult mai veche) drept moștenitoarea directă a retoricii literare. În muzică, perioada de culminație a teoretizărilor și aplicațiilor componistice retorice – barocul – pare a fi urmată de o totală dispariție a interesului față de acestea, pentru ca doar exegeze ale secolului al 20-lea să redescopere creația bachiană (de pildă) și tratate ale epocii contemporane lui Bach din perspectiva retoricii și a teoriei afectelor. Începând cu sfârșitul veacului al 15-lea, noua atitudine a creatorului față de muzica legată de un text (sacru, mai rar profan) transformă compoziția* muzicală într-o știință bazată pe relația cuvânt-sunet. Influențele umanismului vor determina, pe parcursul deceniilor ulterioare, apropierea muzicii de retorică prin „imitazione delle parole”, fapt inevitabil într-o creație ce are drept scop relevarea semnificației cuvântului cântat. În scrierile epocii, „stile espressivo” desemnează acea manieră de subliniere expresiv-muzicală a textului, reproducerea sonoră a afectului. Alți teoreticieni, în surprinderea rupturii stilistice din jurul lui 1600, vor configura teoria afectelor – atât de caracteristică muzicii baroce – ca ipostază retorică, așadar cu accentul pus pe compoziția și interpretarea muzicală ca mijloace de persuasiune a auditoriului. Bunăoară, în opoziția de tip „prima prattica/seconda prattica” (Monteverdi), cea de-a a doua categorie subliniază afectul; Giulio Caccini (Le nuove musiche, 1601), descrie stilul modern prin „cantare con affetto”. Autori importanți de tratate dezvăluie o teorie elevată a stilului în sec. al 17-lea, de la Christoph Bernhard (care, în Tractatus compositionis augmentatus, cca. 1660, distinge între „stilul gravis” sau „antiquus”, ilustrat de Palestrina, și stilul „luxurians” sau „modernus”, și anume fraza liberă, inclusiv din muzica instrumentală, cu retorica și teoria afectelor ca expresie a pasiunilor umane) la Athanasius Kircher (care, în Musurgia universalis, 1650, include de asemenea o secțiune intitulată Musorgia rhetorica, spre a desăvârși analogia muzică-retorică prin vitalitatea conceptelor retorice: compozitorul baroc trebuie să inventeze ideea ca bază potrivită a unei compoziții, echivalentă cu o construcție, o dezvoltare conform discursului retoric). De altfel, tratatele muzicale ale barocului consideră compoziția drept o artă în primul rând retorică, oferind adevărate compendii de figuri muzicale analoge cu cele din oratoria antică. Bunăoară, Joachim Burmeister propune primul un fundament sistematic pentru „musica poetica” (în trei tratate: 1599, 1601, 1606, dintre care ultimul intitulat chiar Musica poetica), Johannes Lippius (Synopsis musices, 1612), consideră retorica o bază structurală a unei compoziții, iar Johannes Nucius (Musices Practicae, 1613) analizează diverși maeștri renascentiști (de la Dunstable la Lassus) drept exponenți ai unei noi tradiții muzicale retoric-expresive. Ceea ce poate rezulta din această enumerare este interesul crescând pentru analogia muzică-retorică (mai cu seamă exegeza germ.) ce va cunoaște un climax în sec. 17-18, pătrunzând în multiple niveluri ale gândirii muzicale – stil*, formă*, expresie*, practică interpretativă (v. interpretare). Iată o exemplificare a migrării conceptelor dintr-un domeniu într-altul, în alcătuirea unui plan de compoziție pe temeiul retoricii: Johann Mattheson (Der volkommene Capellmeister, 1739) propune generarea unei lucrări după regulile de „inventio” (invenția ideii), „dispositio” (aranjarea ideii în în părțile discursului muzical), „decoratio” sau „elaboratio” sau „elocutio” (elaborarea ideii), „pronuntiatio” (performanța producerii discursului). Aici, cea mai importantă etapă, „dispositio”, conține la rându-i „exordium” (introducerea), „narratio” (relatarea faptelor), „divisio” sau „propositio” (prevedrea punctelor principale, în avantajul compozitorului), „confirmatio” (dovada afirmativă), „confutatio” (combaterea contra-argumentelor), „peroratio” sau „conclusio” (concluzia), toate nefiind altceva decât tehnici de rutină ale procesului componistic. Se stabilește așadar o teorie a compoziției, o sintaxă, o gramatică a textului, nu doar a frazei (realizată concret prin figuri*), ce urmărește componente ale retoricii clasice. Desigur, „pronuntiatio”, ca și „memoria” țin îndeosebi de un alt proces creator, acela al interpretării muzicale, fără de care, desigur, compoziția nu poate prinde viață propriu-zisă. Alte numeroase exemple de teoretizări importante, însă, pot ilustra idealul baroc de fuziune a muzicii cu principii retorice (de la Mersenne la Heinichen), ca trăsătură distinctivă a raționalismului specific epocii, dar și a unității stilistice bazate pe abstracțiunile emoționale numite afecte (v. afectelor, teoria). Scopul retoricii fiind încă din antic. acela de a reda pasiuni umane, ea va fi adecvată reprezentării afectelor, ceea ce apărea ca o necesitate compozitorilor baroci din spațiul germ. cu precădere. Aceiași exegeți citați – Mattheson, Kircher ș.a. – vor preamări exprimarea afectelor în creație, și nu doar în cea cu text, ci și în aceea instrumentală, spre a transmite auditoriului stări emoționale conform mesajului muzical. Compozitorul planifică așadar conținutul afectiv al lucrării – își direcționează semantica lucrării, în termeni moderni – toți parametrii* sonori (tonalități, armonii, ritmuri, forme, timbruri) fiind interpretați afectiv. Chiar dacă pune astfel accentul pe sentiment, demersul său va fi totuși mult diferit de cel al creatorului romantic, bazat pe spontaneitate emoțională, pe o altfel de ideologie ce respinge raționalismul (fără a-l putea evita însă, în ultimă instanță). Trebuie subliniat faptul că apelul la figurile retorice (componente ale unui adevărat vocabular muzical) pentru întruchiparea afectului muzical nu este suficient în a asigura valoarea unei muzici, care poate rămâne un simplu compendiu de figuri, fără a se înscrie în rândul capodoperelor. Oricum, pentru cercetătorul sec. 20, obișnuit mai degrabă cu o reprezentare sintactică a muzicii renascentiste și baroce, reinstaurarea interesului pentru interpretarea exactă a acesteia, în termenii autentici ce se vehiculau în acele perioade, înseamnă obligația de a-și reformula perspectiva.

principal, ~ă [At: CANTEMIR, HR. 75 / Pl: ~e / V: (înv) ~nțip~, (îvr) ~e, (îrg) ~nțipaleș / E: lat principalis, fr principal, it principale, ger Prinzipal] 1-2 a Care este cel mai însemnat. 3-4 a Care este cel mai important. 5 a Care este de căpetenie. 6 a Care este de frunte. 7 a Care este de bază. 8 a (Spc) Esențial. 9 a (Spc) Fundamental. 10 a, sf (Grm; șîs propoziție ~ă) Propoziție independentă dintr-o frază, de care depind propozițiile subordonate. 11 a (Îs) Fond lexical ~ sau fondul ~ (de cuvinte) Parte esențială a vocabularului unei limbi, care cuprinde cuvintele utilizate cel mai frecvent de toți vorbitorii. 12 a (Îlav) În ~ În primul rând. 13 a (Îal) Cu precădere. 14 a (Îal) Mai ales. 15 a (Îal) În linii mari. 16 sna Ceea ce constituie un lucru foarte important, fundamental. 17-18 sm (Asr) Persoană care conduce ceva (singură sau) împreună cu altele.

CURENT LINGVISTIC s. n. + adj. (< fr. courant linguistique): mișcare de idei care reunește un număr de lingviști, în baza unor concepții comune sau asemănătoare privind fenomenele de limbă [Date privind istoria lingvisticii românești găsim în următoarele lucrări: Dimitrie Macrea, Lingviști și filologi români, București, 1959 și Contribuții la istoria lingvisticii și filologiei romanești, București, 1978; Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu, Dicționar de lingviști și filologi români, București, 1978; Al. Graur și Lucia Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, București, 1961 (1965 și 1977); de asemenea, date importante despre structuralism se găsesc în lucrările Elemente de lingvistică structurală, București, EȘ, 1967 (Redactor responsabil: I. Coteanu) și Structuralismul lingvistic (Lecturi critice), București, 1973. de Maria Manoliu Manea]. ◊ ~ comparatist: c. care reconstituie faptele de limbă nescrise din trecut prin compararea unor fapte corespunzătoare de mai târziu din diferite limbi înrudite; c. a cărui caracteristică fundamentală era folosirea metodei comparativ-istorice în reconstituirea unei limbi de bază (comune) sau în studiul evoluției unei limbi derivate, cu scopul de a lumina istoria acelei limbi (v. metodă). La cristalizarea metodei și a c. au contribuit mult lucrările celui mai însemnat gramatic din India veche, Pānini, și ale continuatorilor săi, care au devenit cunoscute în Europa abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cunoașterea limbii sanscrite, a textelor vechi indiene a lărgit mult baza de comparație a cercetătorilor, permițând lingvistului german Franz Bopp (1791-1867) să elaboreze și să tipărească în 1816, la Frankfurt, prima lucrare de gramatică comparată a limbilor indo-europene (sanscrita, greaca, latina, persana și germana), iar între 1838-1852, la Berlin, a doua gramatică comparată a acestor limbi (sanscrită, zendă, armeană, greacă, latină, lituaniană, vechea slavă, gotică și germană), în trei volume. Bopp a pus un accent deosebit pe morfologie, deoarece aici se găsesc cele mai convingătoare exemple pentru a demonstra înrudirea dintre limbile indo-europene. El a urmărit să descopere originea formelor flexionare, să determine rădăcinile care s-au transformat în afixe. Este primul lingvist care a stabilit schema corespondențelor morfologice ale limbilor indo-europene și care a analizat științific cuvântul „indo-european”. Bogatul material adunat de el pentru comparații i-a servit ulterior pentru a demonstra definitiv înrudirea limbilor indo-europene. S-au remarcat ca cercetători comparatiști lingvistul danez Rasmus Kristian Rask (1787-1832), lingviștii germani Jacob Grimm (1785-1863), Friedrich Diez (1794-1876), Wilhelm von Humboldt (1787-1835), Friedrich Schlegel (1772-1829) și August Schleicher (1821-1868) și filologul rus Aleksandr Hristoforovici Vostokov (1781-1864). Rask a cercetat originea limbii islandeze și a demonstrat originea comună, înrudirea limbilor germanice cu limbile greacă, latină, slave și baltice, folosind material comparativ, fonetic, lexical și gramatical. El punea preț deosebit pe corespondențele fonetice și pe structura morfologică (considera că morfologia este aproape impenetrabilă față de elementele străine, fiind convins că limba cu structura morfologică cea mai complicată este și cea mai apropiată de izvorul comun). El a atras atenția asupra diferențelor dintre cuvintele moștenite și cele împrumutate, considerând că elementele lexicale cele mai folosite pot servi ca material pentru demonstrarea înrudirii limbilor. Grimm, considerat creatorul gramaticii istorice, a realizat prima descriere a unui grup de dialecte (germane) de la cele mai vechi forme până la stadiile din vremea sa, descriere ce a servit apoi ca model pentru alte cercetări de același fel. El a stabilit, pe baza schimbărilor fonetice, o periodizare a istoriei limbii germane, formulând legea mutației consonantice din limbile germanice, care-i poartă numele (legea lui Grimm). Distingea trei perioade în istoria limbilor: de creare a rădăcinilor (necunoscută prin mărturii istorice), de constituire a flexiunii și de dezmembrare a flexiunii (acestea două putând fi cunoscute prin mărturii istorice). Considera că reducerea formelor flexionare în anumite limbi este compensată de dobândirea altor mijloace noi, poate chiar mai bune decât cele vechi. Diez a pus bazele gramaticii comparate a limbilor romanice, iar Schlegel a fundamentat clasificarea morfologică a limbilor, distingând două mari tipuri de limbi: tipul flexionar (reprezentat prin limbile indo-europene, al căror prototip era considerat sanscrita) și tipul neflexionar (celelalte limbi). Schlegel a trezit interesul cercetătorilor pentru limba și cultura indiană veche și a explicat asemănările dintre limba sanscrită și limbile latină, greacă, germană și persană. Humboldt a pus bazele studiului comparativ-istoric al limbilor în Germania, în strânsă colaborare cu Bopp și Grimm. El a realizat lucrări despre istoria scrierii, despre accent, despre originea formelor gramaticale, despre numărul dual, despre limbile indienilor din Mexic, despre limbile polineziene etc. A evidențiat caracterul dinamic al vorbirii, unitatea dintre limbă și gândire; a preconizat studierea limbii în strânsă legătură cu civilizația poporului care o vorbește; a intuit raportul dintre particular și general în limbă, susținând existența a două tendințe: una de diversificare, determinată de indivizi, și alta de unificare, determinată de cauze sociale; a comparat limba cu un organism, cu o structură, a adus o contribuție însemnată în clasificarea morfologică a limbilor, arătând că tipurile de limbi nu sunt strict delimitate, că majoritatea limbilor au structuri mixte etc. Schleicher a făcut o descriere a limbilor vechi și noi din Europa, cu toate ramificațiile lor, încercând să determine legile generale de evoluție a limbii pe baza grupurilor fonetice; a completat schema clasificării morfologice a limbilor, prin împărțirea celor flexibile în limbi sintetice și limbi analitice și a celor neflexibile în limbi cu afixe și limbi amorfe; a studiat amănunțit unele limbi indo-europene moarte (slava veche) și a făcut pentru prima oară o descriere științifică a unei limbi indo-europene vii (lituana), pătrunzând astfel în mecanismul schimbărilor fonetice și al formelor gramaticale. În lucrarea sa fundamentală despre limbile indo-europene – compendiul de gramatică comparată (vechea indiană, vechea iraniană, vechea greacă, vechea italică, vechea celtică, vechea slavă, lituana și vechea germană), a reușit să determine trăsăturile limbii-bază și să urmărească evoluția formelor ei până în aceste limbi, pe care le-a descris succint sub forma unor gramatici paralele. Este primul lingvist care a reconstruit limba-bază indo-europeană, aplicând metoda reconstrucției, căreia i-a stabilit principiile fundamentale. El a acordat o mare atenție foneticii comparativ-istorice, a precizat corespondențele fonetice și a stabilit legi fonetice fixe pentru fiecare limbă, încercând să explice prin ele evoluția limbilor, modificările cuvintelor indo-europene. A precizat criteriile de stabilire a înrudirii dintre limbi, subliniind cu precădere rolul hotărâtor al asemănărilor fonetice și lexicale din acest punct de vedere. Vostokov a încercat o periodizare a istoriei limbilor slave, pe baza transformărilor fonetice și morfologice, sugerând chiar posibilitatea reconstruirii sistemului limbii slave originare prin comparația elementelor comune din aceste limbi. Este primul lingvist care a realizat o fonetică istorică a unui grup de limbi indo-europene (a limbilor slave). Printre lingviștii europeni care au început să îmbunătățească metoda comparativ-istorică se numără: lingvistul francez Antoine Meillet (1866-1936), elev al lui Ferdinand de Saussure, și discipolii săi – lingvistul italian Emil Benveniste (1902-1976) și lingvistul polonez Jerzy Kurylowicz (1895-?). Meillet a analizat diversele trăsături principale ale limbilor, pentru a descoperi configurația isogloselor și repartiția dialectală din perioada indo-europenei comune, ajungând la următoarele concluzii: singurul grup de a cărui existență suntem siguri este grupul indo-iranian; limbile baltice au o dezvoltare oarecum paralelă cu a celor slave, însă fără inovații comune; limbile italo-celtice au păstrat din indo-europeana comună aceeași inovație (desinențele medio pasive în -r); germana are trăsături comune cu celtica, celtica cu italica, italica cu greaca, greaca cu armeana etc.; există isoglose care unesc laolaltă limbi centum și limbi satem, încât distincția între cele două grupuri de limbi indo-europene nu se mai poate menține ca o rupere totală, după care ar fi urmat diferențierile dialectale, ci ea vizează trăsăturile dialectale care diferențiau aceste limbi indo-europene primitive. Benveniste și Kurylowicz au reușit să diferențieze din punct de vedere cronologic diversele rădăcini indo-europene reconstruite cu ajutorul comparației. Primul dintre ei a lărgit foarte mult cercul de fapte atras în discuție și a ajuns la concluzii foarte importante, reușind chiar să distingă printre faptele reconstruite unele mai vechi (de obicei cele cu 3 sunete) și altele mai noi (de obicei cele cu 4 sunete). Printre lingviștii români, mai vechi, care au adoptat și au folosit în lucrările lor metoda comparativ-istorică figurează: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907) – în studierea substratului limbii române; Moses Gaster (1856-1939) – în interpretarea faptelor de limbă și a folclorului românesc; Alexandru Philippide (1859-1933) – în analiza particularităților fonetice, morfologice, sintactice și lexicale ale limbii române și Ovid Densusianu (1873-1938) – în discutarea problemelor de istorie a limbii române și de folclor. ◊ ~ naturalist: c. născut din greșita înțelegere a naturii limbii de către lingviștii germani August Schleicher (1821-1868) și Max Müller (1823-1900). Aceștia concepeau limba ca un organism natural, cu legi proprii, care se naște pe baza diferențierii treptate a unei limbi-bază, se dezvoltă – de la structuri mai simple la forme mai complicate – îmbătrânește și moare datorită insuficientei puteri de adaptare, fără ca indivizii să poată interveni în sensul modificării ei. Stăpânit de această concepție naturalistă, într-o epocă în care succesele științelor naturii, prin teoria darwinistă, erau în atenția învățaților, Schleicher a schițat chiar o clasificare a limbilor indo-europene sub forma unui arbore genealogic, cu un trunchi din care se desprind mai multe ramuri, considerând sanscrita ca limba care reprezintă cel mai bine, în toate amănuntele, indo-europeana comună. El a căutat paralele între viața limbilor și a organismelor, încadrând lingvistica printre științele naturii. Totuși, activitatea lui a stat în bună măsură și sub semnul comparatiștilor, ceea ce justifică încadrarea sa și printre aceștia (vezi mai sus). Müller, deși influențat în mare măsură de concepția naturalistă a lui Schleicher, a încercat să-i aducă unele corectări, în sensul că pentru el limba era un produs al activității oamenilor, creat în vederea comunicării ideilor și supus unei perfecționări continue; ea evoluează în virtutea unor legi și a cooperării indivizilor încadrați în colectivități. Müller a legat istoria limbii de istoria societății. A fost printre primii cercetători care au scos în evidență importanța studierii limbilor nescrise, îndemnând la cunoașterea științifică a limbilor indigene din Asia, Africa, America și Polinezia. A acordat o mare atenție dialectelor, pe care le socotea reprezentante ale limbii vii, arătând că la baza unei limbi literare stă întotdeauna un dialect (devenit preponderent în împrejurări favorabile). S-a interesat de selecția naturală a cuvintelor, de lupta pentru existență a sinonimelor. În problema legăturilor dintre limbi a considerat că nu există limbi mixte, deoarece elementele esențiale ale vocabularului și ale structurii gramaticale nu se împrumută. Vedea în structura gramaticală temelia limbii și criteriul principal de clasificare a limbilor. În lingvistica românească a lucrat la început sub influența ideilor naturalismului lingvistic Alexandru Lambrior (1845-1883). ◊ ~ psihologist: c. născut ca o reacție împotriva tendințelor din epocă de identificare a categoriilor gramaticale cu categoriile logice și împotriva naturalismului lingvistic al lui Schleicher și Müller. Bazele sale au fost puse de lingviștii Heymann Steinthal (1823-1899) în Germania și Aleksandr Afanasievici Potebnea (1835-1891) în Rusia. Steinthal a susținut greșit că limba nu este legată de gândirea logică și că aceasta din urmă nu are nici un rol în formarea limbii. Influențat de psihologia idealistă a lui Herbart, el considera că limba s-a format după legile vieții spirituale, că ea nu are legi proprii și nu poate fi cunoscută în afara vieții psihice a indivizilor care o vorbesc. După părerea sa, singurul obiect de studiu al lingvisticii ar trebui să fie actul individual al vorbirii, conceput ca proces psihic fără nici o legătură cu viața socială. Definea limba ca un produs spiritual individual, care are rolul de a exprima activitatea psihică a fiecărui individ prin intermediul formei sale externe – al sunetelor articulate. Influențat de Humboldt, el considera că indivizii sunt membrii unor colectivități care exercită o anumită influență asupra lor, că în consecință forma internă a limbii, reprezentată prin structura ei etimologică și gramaticală și accesibilă observației numai prin forma sa externă, sonoră, poate reflecta spiritul colectiv (popular); că toate fenomenele din evoluția limbii nu sunt altceva decât expresia psihologiei acestor colectivități; că sensurile lexicale și gramaticale reprezintă produsul prelucrării subiective a categoriilor vieții psihice de către spiritul popular; că lingvistica trebuie să acorde atenție primordială formei externe a limbii. El a lărgit clasificarea morfologică a limbilor, făcută de Humboldt, apreciind că fiecare tip de limbă ar trebui să reflecte progresul realizat de popoare în redarea conceptelor lingvistice. La rândul său, Potebnea, influențat de Steinthal și Humboldt, s-a interesat în primul rând de bazele psihologice ale vorbirii – în care vedea un act individual de creație spirituală, un mijloc de exprimare a propriilor sentimente și de înțelegere a propriei persoane, o activitate de înnoire a limbii, singura reală – și a studiat unitățile limbii, în primul rând din punctul de vedere al conținutului lor. Pentru el, cuvântul dispunea de un singur sens și nu avea existență autonomă obiectivă în afara vorbirii, a contextului; fiecare sens lexical corespundea unui cuvânt, fiecare formă gramaticală dintr-o paradigmă reprezenta un alt cuvânt. De aici și convingerea că în limbă nu există cuvinte polisemantice, ci numai omonime, că omonimia ar fi trăsătura esențială, specifică, a limbii, că nu putem cunoaște niciodată pe deplin conținutul unei comunicări. După el, forma internă a cuvintelor constă în reprezentarea specifică de către colectivitate a conținutului gândirii sale, iar întreaga dezvoltare a limbii este procesul schimbării formei interne a elementelor ei. Potebnea a recomandat cercetarea conținutului limbii, a formelor de manifestare a gândirii în limbă, considerând că nevoile gândirii sunt acelea care condiționează dezvoltarea limbii, că fiecare perioadă din această dezvoltare este capabilă de creație și progres, că limba se schimbă neîncetat, în toate elementele structurii ei, într-o mișcare ascendentă. El vedea în crearea construcțiilor analitice și a formelor perifrastice cu elemente gramaticalizate o consecință a reducerii flexiunii, care atestă gradul înalt de abstractizare a limbii. Pentru el limbile modeme sunt superioare celor vechi din toate punctele de vedere. A subliniat unitatea dintre limbă și gândire; unitatea și contradicțiile dintre cuvânt și noțiune, dintre propoziție și judecată; legătura dintre categoriile gramaticale și cele logice și caracterul schimbător al acestor categorii; deosebirea existentă între limbi din punctul de vedere al formei sonore și al conținutului (al structurii gândirii pe care o exprimă); legătura reciprocă dintre fenomenele de limbă și caracterul sistematic al limbii. Potebnea a urmărit evoluția istorică a categoriilor limbii și legătura acestora cu categoriile gândirii; tendințele de evoluție în sintaxa limbii ruse și în sintaxa limbilor indo-europene (greacă, latină, sanscrită, baltice și germanice). El a fost creatorul Școlii lingvistice din Harkov. ◊ ~ neogramatic: c. din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltat la Leipzig în Germania, care susține principiul regularității absolute a schimbărilor fonetice, analogia ca factor principal în crearea formelor noi și necesitatea studiului limbilor moderne. Principalii săi reprezentanți sunt lingviștii germani Karl Brugmann (1849-1919), Hermann Osthoff (1847-1909) și Hermann Paul (1846-1921). Sunt considerați elevi și continuatori ai neogramaticilor, ai acestui c.: lingvistul italian Graziadio Isaia Ascoli (1829-1907), devenit ulterior adversar al acestora; lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) – creatorul structuralismului analitic (inductiv) european, lingviștii germani Georg Curtius (1820-1865), August Schleicher (1821-1868) și Gustav Meyer (1850-1900) – pentru evidențierea importanței pe care o prezintă celelalte limbi indo-europene (nu numai sanscrita) precum și limbile vii în cercetarea lingvistică, în general, și pentru îmbunătățirea metodelor de lucru; lingvistul rus Ivan Aleksandrovici Baudouin de Courtenay (1845-1929), conducătorul Școlii lingvistice din Kazan, și lingvistul german Wilhelm Scherer (1841-1886) – pentru sublinierea rolului analogiei și pentru stabilirea falselor analogii în schimbările din limbă. În articolul-program (considerat „manifest” al curentului), publicat la Leipzig în 1878, Brugmann și Osthoff au criticat aspru lipsa de rigoare metodică și ignorarea elementului psihologic de către foarte mulți lingviști de până atunci. În acord cu teoriile psihologiste, ei au arătat că limba nu există decât în indivizii vorbitori, luați separat; că fiziologia nu-i suficientă pentru a da o imagine completă și clară a activității omenești în materie de limbă; că trebuie să facem apel la psihologie pentru orice fel de schimbări lingvistice; că aceste schimbări nu pot fi explicate decât prin psihologia individului de la care au pornit; că procesul psihologic care stă la baza unei schimbări poate fi surprins mult mai ușor la indivizii vii decât ar fi fost presupus la indivizii care au murit de mult (de aici recomandarea de a se studia cu precădere limbile vii și dialectele – literare și neliterare -, care pot lumina mecanismul evoluției limbilor vechi). Două principii fundamentale au fost expuse cu fermitate de cei doi în acest articol-program: a) limba este guvernată, fără excepție, de legi fonetice care constituie „stâlpul științei” lor; b) în schimburile de limbă, care au un caracter regulat, un rol important îl joacă analogia (la care trebuie să recurgem numai când legile fonetice nu ne ajută). La rândul său, Hermann Paul a fundamentat teoretic c. neogramatic. El a împărțit științele în: naturale și psihologice, incluzând lingvistica printre cele din urmă. Era și el de părere că ceea ce interesează în lingvistică este psihologia individului, că forțele care determină schimbările în limbă sunt legile fonetice și analogia. Pentru el „fonetica strică, iar analogia repară” (orice scurtare a unui cuvânt ar însemna o distrugere și orice dezvoltare a corpului fonetic al acestuia ar reprezenta o reparație); faptele de limbă au caracter istoric, de aceea limbile trebuie privite întotdeauna în evoluția lor, chiar dacă sunt examinate separat. Neogramaticii considerau că abaterile de la legile fonetice se explică prin existența altor legi, că modificările de sunete se generalizează dintr-o dată, că limba comună nu e decât o abstracție care presupune suma (mecanică) a limbilor individuale. Sub influența filozofiei pozitiviste, ei credeau că omul de știință este dator, în primul rând, să adune fapte, nu să le explice (de aici marea lor pasiune și exigență în adunarea unei cantități impresionante de fapte, marele număr de lucrări despre vocabularul și gramatica diferitelor limbi, caracterul mai mult constatativ al modificărilor suferite de sunete și de formele gramaticale în decursul istoriei limbii, consemnate în lucrările lor, în ciuda asemănărilor semnalate la indivizi diferiți). Sub influența directă a neogramaticilor, o pleiadă întreagă de lingviști din diferite țări au abordat în lucrările lor problemele limbilor moderne. Astfel, pentru limbile slave s-au remarcat: lingvistul austriac Franz Miklosich (1613-1891), care, din interes pentru aceste limbi, s-a ocupat și de limba română, și lingvistul german August Leskien (1840-1916); pentru limbile romanice, lingvistul francez Gaston Paris (1839-1903) și lingvistul german Wilhelm Meyer-Lübke (1861-1936); pentru limbile germanice un număr mare de lingviști germani. Printre lingviștii ruși care au aderat la unele din ideile neogramaticilor figurează: Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), creatorul Școlii lingvistice din Moscova, și elevii săi A. A. Șahmatov (1864-1920), V. K. Ponezinski, M. N. Pokrovski (1868-1932) și D. N. Ușakov; M. S. Krvșevski (1851-1887) și V. A. Bogorodițki (18S7-1941), elevi ai lui I. A. Baudouin de Courtenay la Școala lingvistică din Kazan (Bogorodițki este creatorul primului laborator de fonetică experimentală din Rusia), L. V. Șcerba (1880-1944) de la Școala lingvistică din Petersburg. Au fost influențați de neogramatlci și lingviștii germani F. Solmsen și E. Bernecker (1874-1937), lingvistul danez H. Pedersen (1867-1953) și lingvistul iugoslav A. Belić (1876-1960) – toți formați la școala lui F. F. Fortunatov. În lingvistica românească și-au însușit unele din concepțiile neogramaticilor: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907), Alexandru Lambrior (1845-1883), Hariton Tiktin (1850-1936), Lazăr Șăineanu (1859-1934), Alexandru Philippide (1859-1933), Ioan Bogdan (1864-1919), Ovid Densusianu (1873-1938) și Sextil Pușcariu (1877-1948). C. neogramatic a adus o mare înviorare printre cercetători, a impus rigoarea în cercetare, a determinat o largă activitate de investigație în direcția foneticii și gramaticii istorice, ale căror rezultate s-au concretizat în publicarea unui imens număr de volume, cu o mare bogăție de fapte lingvistice. ◊ ~ idealist: c. apărut la începutul secolului al XX-lea, care explică faptele de limbă prin preferințele rațiunii umane, prin nevoile spirituale ale vorbitorilor. A fost reprezentat de lingvistul austriac Hugo Schuchardt (1842-1928) și de romanistul german Karl Vossler (1872-1947), teoreticianul curentului. Schuchardt a susținut caracterul individual al faptelor de limbă, negând obiectivitatea acestora. El a evidențiat caracterul mixt al idiomurilor, negând existența legilor fonetice și a granițelor dintre limbi și dialecte. Începând cu anul 1909, el a inițiat studiul cuvintelor în strânsă legătură cu descrierea obiectelor denumite de ele („Wörter und Sachen” – „Cuvinte și lucruri”), neglijând însă activitatea psihică a vorbitorilor. Influențat de esteticianul italian Benedetto Croce (1866-1952), Vossler a amestecat limba cu literatura, lingvistica cu estetica, istoria limbii cu istoria culturii, accentul cuvintelor cu accentul frazei, cu intonația și cu sensul, stilurile limbii cu stilurile scriitorilor, având în vedere în studiile sale în primul rând excepțiile și nu faptele de limbă cu caracter de regularitate. Criticând pe neogramatici că s-au mulțumit doar să adune faptele de limbă, doar să constate prezența acestor fapte și să le explice prin ele însele, Vossler a susținut necesitatea de a explica faptele de limbă prin spiritul sau rațiunea umană, de a pătrunde la cauzele care au determinat apariția și impunerea lor (la nevoile spirituale ale vorbitorilor). El a văzut în rațiune modificantul, dar și creatorul faptelor de limbă, „cauza efectivă a tuturor formelor limbii”, considerând că sarcina lingvisticii este de a demonstra tocmai acest lucru. După părerea sa, nu sunetele sunt esențiale în cuvinte, ci accentul („sufletul cuvântului”) și înțelesul acestora, cuvintele existând și fără să fie pronunțate. A negat existența sinonimelor în limbă, luând în discuție cuvinte din epoci cu totul diferite (de exemplu: lat. lectus „pat” și fr. lit „pat”) și a susținut că sunetele cuvintelor depind exclusiv de înțelesurile acestora; a negat existența distincției genurilor în realitatea obiectivă, susținând că această distincție aparține limbii, că este o creație a omului care „proiectează în obiecte propria sa manieră spirituală”. Vossler era de părere că o schimbare a unui fapt de limbă nu poate fi niciodată cauza schimbării altui fapt de limbă, că aceste schimbări pornesc întotdeauna de la indivizi dotați cu talent lingvistic, ele depinzând deci de folosirea individuală a limbii, de „stilul individual”. Pentru el, utilizarea inovațiilor, deși se generalizează, rămâne tot individuală (de aici necesitatea ca lingviștii să acorde atenție esteticii și stilisticii, nu foneticii, morfologiei și sintaxei care nu pot explica schimbările din limbă). A ajuns la concluzia că nu există legi fonetice, delimitări între limbi sau între dialecte, că înțelegerea între oameni s-ar datora, de obicei, atât talentului lingvistic al vorbitorilor, înrudirii lor spirituale (și nu comunității convențiilor sau comunității materialului limbii), cât și înrudirii lor fizice sau unității lor de rasă, care s-ar acoperi, în linii mari, cu unitatea de limbă. Era convins că graiurile locale evoluează mai greu și mai uniform decât limbile literare (care sunt influențate de „creatori”), că schimbările din fonetică și din flexiunea limbii franceze, produse în secolele al XIV-lea și al XV-lea (când s-a realizat unitatea politică și s-a dezvoltat sentimentul național) se datorează „scăderii conștiinței individuale a cetățenilor”, „incapacității și pasivității vorbitorilor”. ◊ ~ neolingvistic: c. inițiat de lingviștii italieni Matteo Bartoli (1873-1946) și Giulio Bertoni (1878-1942) la începutul secolului al XX-lea și continuat în zilele noastre de Giuliano Bontanta. Acest c. pune accentul pe concepțiile idealiste ale romanistului german Karl Vossler (v. mai sus) și pe ideile geografiei lingvistice (explicarea cu ajutorul ariilor lingvistice a deosebirilor dintre limbile înrudite). După Bertoni, problema originii limbii n-ar aparține lingvisticii, ci teologiei, iar limba n-ar fi un produs natural organic, ci mai degrabă „o activitate divină și umană”. El considera că „fiecare cuvânt își are istoria lui” (de aici și necesitatea folosirii unei metode specifice pentru fiecare caz în parte). A acceptat noțiunea de „lege fonetică”, văzând numai utilitatea ei practică. Era convins că se poate recunoaște comunitatea de origine a mai multor limbi, dar că nu se pot defini termenii și relațiile de înrudire dintre ele. A negat existența cuvintelor autohtone în limbă, deoarece pentru el vocabularul unei limbi reprezenta un împrumut dintr-o altă limbă. A recunoscut cantitatea uriașă de lucrări „conștiincioase și meritorii” realizate de neogramatici, faptul că aceștia au reușit „să facă etimologii bune fără a ține seama de legile fonetice”. Bartoli a susținut că inovațiile în limbă pornesc de la „aristocrație”, că ele se explică numai prin împrumuturile realizate de aceasta și că, în acest caz, nu există limbi „pure”. Și el a recunoscut unele din meritele neogramaticilor. Bonfante este de părere – împotriva convingerii neogramaticilor – că „nici o acumulare de material, oricât de îngrijită și de extinsă ar fi, nu va putea rezolva vreodată o problemă fără scânteia vie a ideii omenești”; că „limba este o creație spirituală, estetică” (inovațiile lingvistice sunt bazate pe „alegerea estetică”). El consideră că semantica este „partea cea mai spirituală a limbii” (schimbările semantice sunt adevărate „metafore poetice”), în timp ce fonetica nu e lingvistică, ci știință experimentală și fiziologică („oamenii vorbesc cu cuvinte sau mai bine zis cu fraze – nu cu foneme, morfeme sau sintagme, care sunt abstracții ale minții noastre și nu au existență independentă”). Bonfante neagă chiar posibilitatea de cunoaștere a normelor (legilor) lingvistice, existența acestora, susținând că noțiunea de „lege fonetică” ar fi dăunătoare pentru cercetarea științifică. El afirmă că excepțiile sunt mai numeroase decât legile și că ele ar reprezenta „însăși regula vieții” („fiecare sunet este o excepție”). De aici recomandarea pe care o face ca orice problemă să fie studiată „cu grijă și respect, nu cu generalizări largi sau cu cămașa de forță a legilor fonetice”. După el, schimbările lingvistice „nu sunt oarbe, ci libere de orice lege fizică sau fiziologică”; ele sunt „procese spirituale umane, nu fiziologice”, produse din cauze spirituale (fiziologia prezintă numai condițiile schimbărilor, nu și cauzele acestora). Pentru Bonfante cuvintele și limbile sunt o abstracție; nu există limbi unitare, ci „un număr uriaș de dialecte, isoglose, fluctuații și oscilații de tot felul,... de forțe în conflict și de tendințe contradictorii”; nu există frontiere nici măcar între limbi neînrudite, ci numai utilizări sau vorbiri individuale, de fiecare dată altele. De aici necesitatea stabilirii istoriei fiecărui cuvânt în parte. Pentru Bonfante omul este creatorul limbii, el o modifică cu voința și imaginația lui; limba nu este impusă omului ca produs extern, gata făcut. Aceasta înseamnă că orice schimbare lingvistică este de origine individuală, este o creație liberă a unui om dotat, imitarea, asimilarea și răspândirea ei depinzând de puterea creatoare a individului, de reputația lui literară, de influența lui socială, de personalitatea sa. Bonfante crede că fiecare fenomen lingvistic este unic, are un caracter individual: că în limbă nu există elemente esențiale și durabile (nici chiar în morfologie), deoarece totul poate trece dintr-o limbă în alta, totul se poate împrumuta (inclusiv limba). În consecință, limba este „un morman de împrumuturi”, cuvinte moștenite nu există, toate limbile sunt, de fapt, mixte. După părerea sa, o limbă moare atunci când nu mai există decât un singur vorbitor al acesteia; chiar după moartea ultimului vorbitor, limba „continuă să trăiască în o sută de chipuri laterale, ascunse și subtile, în altă limbă vie prin unele din elementele ei vitale care, în raport de împrejurări, pot constitui caracteristici importante ale acesteia sau fermentul transformării ei într-o altă limbă”. ◊ ~ sociologic: c. lingvistic creat în Franța de către foștii elevi ai lui Ferdinand de Saussure, specialiști în gramatica comparativ-istorică a limbilor indo-europene și a altor familii de limbi. I se mai spune și Școala sociologică franceză. Aceștia au dezvoltat și au aplicat în cercetările lor mai ales două dintre ideile expuse de maestrul Saussure în celebrul său curs: 1. limba este un fenomen social; 2. limba are un caracter sistematic. Cel mai de seamă reprezentant al acestui c. a fost Antoine Meillet (1866-1937). În lucrarea sa fundamentală Linguistique historique et linguistique générale (ed. I, 1921: ed. a II-a, 1936), Paris, a expus concepțiile sale de lingvistică generală, aplicând cu prudență doctrina saussuriană, căreia i-a adus multe corective și completări, imprimând astfel o direcție specifică școlii sociologice franceze. Meillet a ajuns la următoarele concluzii: nu factorii fiziologici și psihici provoacă transformările din limbă, deoarece ei sunt în general aceiași peste tot și acționează în mod constant, ci factorii sociali; existența, funcționarea și transformarea limbii pot fi înțelese și explicate numai dacă se iau în considerație factorii sociali; limba cunoaște trei tipuri de schimbări: fonetice, de vocabular și gramaticale; trăsăturile comune ale limbilor se datorează fiziologiei și psihologiei general umane, iar trăsăturile lor particulare, mediului social; limba se manifestă prin vorbire, iar modificările ei sunt rezultatul transformărilor din vorbire; o inovație lingvistică individuală se impune numai dacă este în armonie cu regulile generale de funcționare a limbii, cu sistemul ei în etapa istorică dată și numai dacă concordă cu o necesitate socială de comunicare; limbile se transformă continuu și, în ciuda unor discontinuități, ele își păstrează trăsăturile esențiale; nu există o opoziție ireductibilă între gramatica istorică și cea descriptivă, deoarece orice descriere completă a unei limbi, la un moment dat, implică și date istorice sau aspecte evolutive, disciplina gramaticală fiind în același timp atât descriptivă, cât și istorică; unitatea unei limbi depinde de coeziunea forțelor sociale; progresul civilizației are pretutindeni ca urmare abstractizarea continuă a gândirii și de aici a categoriilor gramaticale; legile limbii nu sunt nici fiziologice și nici psihologice, ci numai lingvistice, sociale, ele enunțând posibilități, nu necesități – neexplicând schimbările, ci formulând condițiile care reglează evoluția faptelor lingvistice; în analiza structurii unei limbi, este necesar să ținem seama de existența unui fond principal lexical, care are un mare rol în stabilirea înrudirii dintre limbi; modificările de sens ale cuvintelor au cauze psihologice și sociale; în studiile de gramatică nu trebuie să separăm morfologia de sintaxă și, invers, sintaxa de morfologie etc. Al doilea mare reprezentant al c. sociologic în lingvistică este Joseph Vendryes (1875-1960), elev al lui A. Meillet, alături de care a condus școala sociologică franceză. În lucrarea sa principală Le langage (ed. I, 1921; ed. a II-a, 1950), Paris, prezintă toate problemele fundamentale ale lingvisticii generale și istorice în lumina concepțiilor școlii sociologice. La baza ei stau următoarele idei: limba este un fenomen complex, fiziologic și psihic, social și istoric; aspectul esențial și predominant care caracterizează acest fenomen este cel social; apariția limbajului se explică prin condițiile vieții psihice și sociale ale primelor colectivități umane, factorul determinant în acest proces fiind nevoile de comunicare între oameni; limba depinde de oameni priviți nu ca indivizi izolați, ci ca membri ai unei colectivități organizate; limba și psihologia unui popor nu se explică prin însușiri biologice de rasă, ci prin factori de ordin social; limba se diferențiază social după vârstă, clase sociale și profesiuni; în lupta dintre două limbi vorbite pe același teritoriu, victoria uneia depinde în mare măsură de factori extralingvistici (condiții economice și politice, diferența de grad de cultură între vorbitori, prestigiul limbilor etc.); limba este un fenomen în permanentă mișcare și transformare, de aceea lingviștii trebuie să descrie evoluția ei, să interpreteze sensul transformărilor și direcția evoluției; nu există limbi superioare, toate sunt la fel de bune, deoarece corespund în egală măsură nevoilor de comunicare în colectivele care le folosesc; în evoluția oricărei limbi se constată achiziții și pierderi, în consecință în limbă nu există un progres absolut; în vocabular și în sintaxă, factorul afectiv are un rol deosebit; între limbajul afectiv și limbajul logic există o influență reciprocă; schimbările fonetice au o origine individuală, dar ele se generalizează uneori dacă sunt în acord cu principiile de funcționare a sistemului articulator în perioada respectivă; nu există legi fonetice absolute, ci tendințe fonetice într-o etapă dată a istoriei limbii, bazate pe modificări de sunete cu caracter particular; există două categorii de tendințe fonetice: generale și externe, întâlnite la toate limbile (efectele lor fiind vizibile în procese fonetice ca: disimilări, metateze, crearea de cuvinte onomatopeice etc.), și particulare și interne, proprii fiecărei limbi (bazate pe modul specific de funcționare a coardelor vocale în fiecare colectivitate) etc. ◊ ~ funcțional: c. dezvoltat în Geneva, la începutul secolului al XX-lea, prin lucrările lingvistului elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) care preconiza, în spiritul sociologiei pozitiviste a filozofului francez E. Durkheim (1858-1915), studiul felului cum funcționează o limbă într-o etapă a istoriei sale, văzând în ea un sistem autonom, în care componentele se intercondiționează, definindu-se pe baza relațiilor dintre ele. Este o dezvoltare ulterioară a ideilor Școlii lingvistice de la Praga. Reprezentanții cei mai importanți ai acestui c. au fost lingviștii Charles Bally (1865-1947) și Albert Sechehaye (1870-1946), colegi ai lui Saussure, și Henri Frei (1899-?), discipol al acestora. Saussure s-a remarcat de la început, în articolele publicate, ca student la Leipzig, despre probleme de lingvistică indo-europeană, prin analiza minuțioasă, precisă și pătrunzătoare a faptelor de limbă, ceea ce-i conferea vădit o formație de neogramatic. În lucrarea sa „Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues Indo-européennes” („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), apărută la Leipzig în 1897, care a avut un mare răsunet în epocă, el a cercetat cu aceeași rigoare vocalele indo-europene în legătura lor reciprocă, în cadrul unui sistem în care fiecare alternanță ocupă un loc bine definit. Cu acest prilej, el a presupus că, într-o fază mai veche, indo-europeana cunoștea numai vocala e și că, alături de sunetele ei cunoscute, s-au mai dezvoltat ulterior și vocalele a și o – idee reluată și dezvoltată apoi de numeroși lingviști. Articolele scrise de Saussure au fost adunate în volumul „Recueil des publications scientifiques de Ferdinand de Saussure” („Culegere de lucrări științifice ale lui Ferdinand de Saussure”), la Geneva, în 1922, și ele tratează probleme de lingvistică indo-europeană care au suscitat un mare interes în rândurile lingviștilor din Europa. Ceea ce l-a făcut însă celebru a fost lucrarea „Cours de linguistique générale” („Curs de lingvistică generală”), apărută postum, în 1916, pe baza notelor luate de către colegii săi Charles Bally și Albert Sechehaye (deveniți ei înșiși mari lingviști și șefi de școală). Această lucrare a fost tradusă în numeroase limbi, a oferit cercetătorilor cel mai original și mai consecvent sistem lingvistic și a exercitat cea mai profundă influență asupra lingvisticii secolului nostru. Saussure a acordat o mare importanță atât schimbărilor fonetice și cauzelor care le-au determinat, cât și analogiei ca factor fundamental în creațiile lingvistice. El este primul lingvist care a conceput limba ca un sistem de semne. După părerea sa, cuvântul sau semnul lingvistic (le signe linguistique) are două laturi: conceptul sau sensul (le signifié) și imaginea acustică sau corpul fonetic (le signifiant), ambele de natură psihică. Conceptul este însăși reflectarea unui obiect din realitate, în timp ce imaginea acustică este o totalitate de diferențe care o separă de toate celelalte imagini acustice și care presupune existența unui material sonor, perceput auditiv de către vorbitori. Conceptul și elementele componente ale acestei imagini acustice (fonemele) se definesc negativ: nu după conținut, ci după raporturile lor cu celelalte concepte sau foneme din sistem, în opoziție cu acestea („conceptul este ceea ce nu sunt celelalte concepte”; „fonemele sunt entități incorporabile – care se pot integra într-o unitate, opozitive – a căror valoare e determinată numai prin raportare la alte foneme, relative – care intră în relație unele cu altele, și negative – care nu se confundă unele cu altele”). Pentru Saussure esențial este faptul că semnele lingvistice (cuvintele, termenii) nu au o existență independentă, nu se află sub forma unui conglomerat, ci sunt constituite într-un sistem închegat, sunt solidare unele cu altele (valoarea unuia rezultă numai din prezența simultană a celorlalte, fiecare depinde de celelalte și se definește în opoziție cu ele). Aceste semne sunt în întregime subordonate relațiilor din cadrul sistemului și ele nu au nici o valoare în afara celeia dată de poziția lor în sistem. Recunoscând valoarea diferențială a semnului zero, el trage totuși concluzia că nici un semn, formă sau categorie gramaticală, luată în parte, nu are un conținut obiectiv, propriu; că n-ar fi necesare trăsăturile pozitive pentru marcarea opoziției dintre aceste semne, forme sau categorii, ci numai trăsăturile negative. Neglijând raporturile cuvintelor cu realitatea obiectivă, considerând limba un sistem de semne cu valori pure, determinate numai de diferențe, de opoziții, fără termeni pozitivi, lipsit de relații cu obiectele desemnate din această realitate, Saussure ajunge să afirme că nu există corespondență perfectă între cuvintele echivalente ca sens sau între categoriile gramaticale din mai multe limbi, deoarece poziția semantică a cuvintelor în vocabularul acestor limbi ca și conținutul categoriilor gramaticale sunt specifice pentru fiecare limbă în parte, fiind determinate exclusiv de natura raporturilor stabilite de cuvinte în sistem. În felul acesta, se realizează trăsătura comună a semnelor, respectiv a conceptelor, în toate limbile – aceea de a reflecta realitatea obiectivă – și se iau în considerație exclusiv nuanțele determinate de situația cuvintelor sau a conceptelor în sistemul lexical sau a categoriilor în sistemul gramatical; se neglijează astfel faptul că valoarea (caracteristica) unui semn lingvistic (a unui cuvânt sau termen) este determinată, în primul rând, de relația lui cu obiectul din realitatea obiectivă și, în al doilea rând, de poziția lui în interiorul sistemului căruia-i aparține, de opoziția lui față de celelalte semne sau concepte din sistem. Saussure a considerat că semnul lingvistic are două trăsături fundamentale: este arbitrar (în sensul că legătura care unește cele două laturi ale sale – conceptul și imaginea acustică – nu e motivată, naturală: imaginea sa acustică nu e legată în mod obligatoriu de un anumit concept, ea e aleasă în mod liber, nemotivat, același concept purtând nume diferite în mai multe limbi) și are caracter liniar (în sensul că posedă o dimensiune – aceea a timpului -, este imuabil, neschimbător – caracteristică explicabilă prin însușirile sale, ale sistemelor și ale limbii însăși: caracterul sistematic al faptelor de limbă, opoziția manifestată de masa vorbitorilor față de schimbările din limbă etc.). Se știe însă că imaginea acustică, în raport cu societatea, este impusă și nu poate fi modificată oricum de individ sau de societate; în cadrul aceleiași limbi, cuvintele cu formele și sensurile lor secundare sunt întotdeauna motivate din punct de vedere istoric, etimologic, căci legătura naturală dintre sens și formă nu se pierde niciodată pe deplin la nivelul întregului vocabular al unei limbi. Tendința de diferențiere lingvistică e proprie fiecărui individ, iar cauza principală a păstrării semnului lingvistic este capacitatea acestuia de a corespunde nevoilor de comunicare. Singurele transformări ale sensului lingvistic admise de Saussure sunt cele care privesc deplasarea raportului dintre imaginea acustică și concept, dar cauzele acestora nu-i apar destul de clare și le caută în însușirile semnului lingvistic, în limbă. În felul acesta, el înțelege sistemul ca fiind o sumă de relații cu existență autonomă, nefăcând nici o deosebire calitativă între sistemul lingvistic și oricare alt sistem de semne (ca scrierea, alfabetul surdo-muților, semnalele militare etc.) și incluzând lingvistica într-o știință generală a semnelor, numită de el semiologie. Influențat de teoriile sociologice ale lui E. Durkheim (societatea este un fapt psihic, un ansamblu de idei, suma cunoștințelor individuale; fenomenele sociale sunt reprezentări colective, existente în conștiința colectivă, care au forță coercitivă, impunându-se vorbitorilor; între individual și social există o opoziție etc.). Saussure a acordat o mare atenție antinomiei dintre limbă și vorbire, pe care a socotit-o ireductibilă prin comparație cu antinomia „individual” și „social” din teoriile lui Durkheim. După părerea sa, limbajul (le langage) are două aspecte: a) limba (la langue) – aspectul general, psihic și social al limbajului, exterior individului, care nu poate fi modificat de acesta, căruia i se impune prin constrângere și care nu poate fi cunoscut decât psihic; normă supraindividuală obligatorie, existentă în societate sub forma unor amprente acumulate pasiv în creierul vorbitorilor și formate dintr-un sistem lexicologic (cuvintele) și unul gramatical (relațiile și modelele după care se realizează comunicarea), existente virtual în conștiința acestora; b) vorbirea (la parole) – aspectul individual al limbajului, actul prin care vorbitorul se servește de limbă pentru a-și exprima propriile idei și sentimente (subordonat voinței individului și caracterizat prin libertatea momentană a vorbitorilor) și care nu poate fi studiat decât psihofizic. În ciuda separării și opunerii celor două aspecte, Saussure a afirmat totuși că modificările limbii își au izvorul în vorbire. Ajungând la negarea esenței sociale a limbii, el a împărțit istoria ei în două: a) lingvistica internă, care are ca unic și adevărat obiect fenomenul lingvistic în sine, limba studiată în sine și pentru sine (fără a lua în considerație, obligatoriu, împrejurările în care s-a dezvoltat limba, fără a stabili totdeauna legături între limbă și populația care a vorbit-o, fără a putea explica în orice situație faptele de limbă constatate sau descrise etc.); b) lingvistica externă, care are ca obiect legătura limbii cu celelalte fenomene sociale (cu istoria politică a unui stat, cu politica lingvistică a acestuia, cu dezvoltarea civilizației, cu extensiunea geografică etc.) și modificările pe care le suferă ca urmare a acestor legături. El a crezut că factorul extern nu atinge mecanismul sistemului care – ca ansamblu de relații – rămâne imuabil și în afara transformărilor limbii. Saussure era de părere că studiul sincronic este mai important decât cel diacronic, deoarece studiul diacronic ia în discuție numai faptele particulare, succesiunea lor în timp, termenii care se substituie unul altuia fără a forma un sistem; studiul sincronic, dimpotrivă, se ocupă de studierea raporturilor logice și psihologice coexistente, care leagă termenii într-un sistem, permițând analiza sistemului. În lingvistică, știință care operează cu valori, cele două modalități de studiu (sincronic și diacronic) trebuie separate – spunea Saussure – mai ales când sistemul este mai complex și mai organizat, deoarece modificările sunt izolate, nu au caracter sistematic, nu se leagă între ele, nu depind una de alta; numai unele elemente ale sistemului sunt atinse, dar acestea nu-l modifică direct, nu-i tulbură echilibrul. Pentru el, legile limbii se deosebesc prin două însușiri: prin caracter general și prin caracter imperativ. De aici el a ajuns la distingerea unor legi sincronice, generale, neimperative, la un fel de reguli de funcționare a limbii într-o anumită etapă din istoria sa – și a unor legi diacronice, particulare, accidentale și imperative, care presupun manifestarea multiplă a unui caz izolat. Sub influența c. inițiat de Saussure s-au aflat și se mai află cei mai mari lingviști care au pus bazele principalelor curente din secolul nostru. Bally a preconizat stabilirea unor metode de învățare a limbilor străine și a creat stilistica lingvistică, concepută ca un studiu al mijloacelor de exprimare ale unei comunități lingvistice, din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, al procedeelor expresive, care țin de obișnuința colectivă, pe care a încadrat-o în lingvistică (în opoziție cu stilistica literară, care studiază stilurile individuale și care ține de critica literară și de estetică). În ciuda faptului că stilul conține procedee folosite de mai mulți vorbitori, el este – după Bally – totdeauna individual, deoarece presupune o alegere conștientă a acestor procedee. De aici și împărțirea stilisticii în: a) stilistică internă (pusă de Bally pe primul plan), care studiază limba în raporturile ei cu viața individuală, raporturile dintre limbă și gândirea vorbitorilor și a ascultătorilor; b) stilistică externă sau comparativă, care studiază comparativ mijloacele expresive ale mai multor limbi sau principalele tipuri expresive ale aceleiași limbi, în funcție de mediul vorbitorilor, de scopul urmărit de aceștia, de împrejurările comunicării. Bally a exclus diacronia (cercetarea istorică) din studiile stilistice, considerând că aceasta nu ajută la înțelegerea raportului dintre limbă și gândire, denaturează uneori acest raport; că vorbitorii trăiesc numai în prezent și nu sunt conștienți de schimbările care se produc. Pentru Bally, lingvistica istorică poate studia numai fapte izolate. El credea că sistemul limbii nu poate ieși în evidență decât printr-un studiu sincronic; că limba trebuie studiată în legătură nemijlocită cu viața, cu modul de trai, cu reacțiile sufletești ale vorbitorilor. Bally a căutat în cuvintele și locuțiunile expresive stări sufletești, comune oamenilor, indiferent de timp și de spațiu, ținând însă seama de rolul mediului social, al gradului de cultură și al profesiunii vorbitorilor. El a pus un accent deosebit pe gândirea afectivă a vorbitorilor în comunicare, pe exprimarea atitudinii lor față de obiectul comunicării, ajungând la concluzia că toate inovațiile lingvistice se datoresc factorului afectiv (cel logic, intelectual simplifică și schematizează limba), că limba nu este numai un mijloc de comunicare a ideilor și sentimentelor, ci și un instrument de acțiune. Bally a evidențiat tendințele limbii franceze, socotind ca mai importante: tendința ordinii progresive a cuvintelor în frază (trăsătură analitică întărită pe măsura reducerii flexiunii) și tendința concentrării semnelor lingvistice (trăsătură sintetică ce presupune trecerea de la autonomia cuvântului la autonomia îmbinării, ca rezultat al întăririi topicii fixe). A negat existența vreunui criteriu obiectiv de apreciere a progresului în limbă, considerând că analiza lingvistică nu ne arată decât pierderi și achiziții, o oscilare continuă fără o direcție precisă, o evoluție, dar nu un progres. El a făcut o analiză subtilă a procedeelor gramaticale folosite în limbile analitice, în special a fenomenului denumit de el actualizare și a mijloacelor gramaticale folosite în acest sens, a actualizatorilor. Înțelegea prin „actualizare” individualizarea termenilor propoziției cu ajutorul articolului, al afixetor (de gen, de număr, de caz, de mod, de timp, de persoană, de diateză) sau al determinantelor adjectivale, numerale sau adverbiale. Aceasta ar fi o actualizare explicită, mai frecventă în limbile analitice, în corelație cu actualizarea implicită, oferită de context. Articolele și afixele sunt specializate pentru acest rol, în timp ce adjectivele, numeralele și adverbele mai au și alte funcții. Servind la exprimarea unor idei determinate, a unor situații concrete, actualizatorii însoțesc permanent, în vorbire, cuvintele care devin termeni ai propozițiilor. De aici, el a ajuns la concluzia că nu există cuvinte autonome, izolate, că existența lor depinde de context, de propoziție. Insistând prea mult pe asemănările dintre fenomenele gramaticale și evidențiind prea puțin diferențele calitative dintre ele, Bally a ajuns să pună pe același plan funcția sufixului cu aceea a prepoziției, compunerea cuvintelor cu îmbinările de cuvinte ocazionale etc., tinzând spre izomorfism. Sechehaye a revizuit definițiile unor noțiuni gramaticale și a discutat problema raportului dintre limbă și gândire. El considera, în opoziție cu Bally, că limba este creația inteligenței și că rolul ei predominant este de a comunica idei și nu sentimente. În contact cu vorbirea, cu viața, ea s-a pătruns de unele elemente afective, dar acestea nu i-au putut modifica dezvoltarea. Analizând limba din punct de vedere psihologic, el a constatat că aceasta cuprinde două categorii de elemente: unele pregramaticale (și extra-gramaticale), care țin de psihologia individuală, și altele gramaticale, produse de psihologia colectivă. După părerea sa, întreaga organizare a limbii se adaptează nevoilor gândirii, iar factorul de evoluție și progres în limbă este reprezentat prin legile abstracte ale logicii. Sachehaye crede că în sintaxă forma nu poate fi ruptă de conținut și că ar trebui să se înceapă cu analiza în ansamblu a unităților sintactice, de la cele mai simple la cele mai complexe (nu numai de la formă sau numai de la conținut). Deși teoretic s-a declarat pentru menținerea opoziției sincronie – diacronie, în practica cercetărilor sale a realizat sinteza celor două metode, arătând că lingvistica sincronică nu poate explica totul, nu poate depista cauzele schimbărilor și în consecință este nevoie și de istoria limbii, trebuie apelat la gramatica istorică. A reușit să evidențieze raporturile dintre limbajul pregramatical și cel gramatical, dintre limbă și vorbire, dintre lingvistica sincronică și cea diacronică, dintre semantică și sintaxă, dintre studiul sunetelor și acela al formelor precum și rolul factorului conștient în limbă. Era de părere că orice limbă se învață conștient și cu efort, că de la apariția limbii a existat o alegere conștientă a unor mijloace care aparțineau limbajului natural, că evoluția limbii se produce prin acțiunile conștiente și eterogene ale indivizilor izolați. Limba este astfel o operă colectivă, un rezultat al mai multor creații, interpretări și tendințe cu direcții opuse, fapt care explică amestecul și incoerența din limbă. Ea există în fiecare individ în parte, căci vorbirea individuală cuprinde atât elemente comune tuturor vorbitorilor, cât și trăsături specifice, după apartenența socială, profesiunea și gradul de cultură al vorbitorilor; ea este un fenomen social care antrenează în conștiința individuală două forțe eterogene: tendința individuală și exigențele vieții sociale cărora li se supun indivizii. În acțiunea individ – societate individul restituie cu dobândă ceea ce a primit de la societate, iar societatea asigură progresul individual. Frei, la rândul său, analizând greșelile curente din franceza contemporană vorbită, nu condamnă abaterile de la norma lingvistică, ci le explică: ele se produc numai atunci când vorbitorul nu găsește în limba normată resurse suficiente pentru a exprima destul de repede și de clar ideile sale (în limbă există forme corecte, dar insuficient de explicite, după cum există și forme incorecte, care pot face exprimarea mai clară). Frei a respins cercetarea diacronică (istorică) a limbii, considerând-o insuficientă pentru explicarea faptelor de limbă: el a explicat aceste fapte exclusiv prin funcțiile limbii, în cadrul unei cercetări sincronice. Neglijând nevoile vieții sociale, specificul limbilor și al compartimentelor acestora, Frei crede că orice limbă, orice proces de comunicare a ideilor trebuie să răspundă la cinci cerințe esențiale, indiferent de timp sau de loc: nevoia de a ordona semnele lingvistice într-un sistem, după forma sau semnificația lor, cu ajutorul analogiei, al etimologiei populare etc.; nevoia de diferențiere, de clarificare a faptelor; nevoia de economie; nevoia de invariabilitate, de păstrare a semnelor și nevoia de expresivitate. ◊ ~ structuralist: c. în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care studiază limba independent de sensurile cuvintelor și de istoria societății, văzând în ea un sistem de relații – fonetice și gramaticale – ce se condiționează reciproc. Se disting trei ramuri ale structuralismului lingvistic: structuralismul analitic (inductiv) european, structuralismul analitic (inductiv) american (descriptivismul) și structuralismul non-analitic (deductiv) american – generativ sau transformațional. A. Structuralismul analitic (inductiv) european are ca punct de plecare în dezvoltarea sa două lucrări celebre ale lui Ferdinand de Saussure: Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), Leipzig, 1897 și Cours de linguistique générale („Curs de lingvistică generală”), 1916. Ferdinand de Saussure, considerat fondatorul structuralismului lingvistic european, a elaborat principiul fundamental al acestui curent cu două corelații: a) fiecare structură sau unitate lingvistică funcționează în opoziție cu altă structură sau unitate lingvistică; b) structurile sau unitățile limbii pot fi analizate în elemente lingvistice mai mici, în așa-numite trăsături distinctive. Nici un lingvist din epoca respectivă, în care ideea de sistem – ca joc al opozițiilor și al diferențelor – devenise caracteristica principală a lingvisticii europene, nu a exprimat atât de clar principiul sistemului în termenii acestor diferențe și opoziții. Ideile lui (semnul lingvistic este o solidaritate între concept și expresie, între idee și imaginea sa acustică; semnul lingvistic are un caracter arbitrar; semnul lingvistic are un caracter psihic; între cele două forme fundamentale ale limbajului – limbă (langue) și vorbire (parole) – există diferențe; între cele două modalități de a privi fenomenul lingvistic – sincronie și diacronie – există, de asemenea, deosebiri; sunetele au o funcție distinctivă etc.) au fost dezvoltate ulterior de o întreagă pleiadă de lingviști europeni grupați în adevărate școli lingvistice de renume mondial. Astfel: 1) Școala lingvistică din Geneva (Elveția) a făcut distincție între lingvistica sincronică și lingvistica diacronică, între langue și parole, între relații paradigmatice și relații sintagmatice, între cele două aspecte ale semnului lingvistic (signifiant și signifié). Ea a fost reprezentată mai ales de Charles Bally (1865-1947), Albert Sechehaye (1870-1946), Henri Frei (1899-?) și R. Godel, continuând cu precădere studiul raportului dintre limbă și vorbire, în termenii social-individual. Charles Bally a pus bazele stilisticii lingvistice, care se ocupă de afectivul și expresivul exprimate în vorbirea considerată ca fapt colectiv. Albert Sechehaye a acordat aceeași atenție psihicului și logicului în funcționarea limbajului precum și mecanismelor sintagmatice din limbaj, concepând sistemul ca un angrenaj de microsisteme aflate în relații de subordonare și de supraordonare. 2) Școala lingvistică din Praga (Cehoslovacia) a studiat mai ales funcțiile elementelor, ale claselor de elemente și ale mecanismelor care apar între ele. Principala ei realizare a fost însă fonologia; în sintaxă a elaborat principiul analizei funcționale. A fost reprezentată de mulți lingviști, dar mai ales de fondatorii ei Roman Jakobson, Serghei Karcevski (1884-1955) și Nikolai Sergheevici Trubețkoi (1890-1938). A luat ființă în 1926 și a editat revista „Travaux du Cercle linguistique de Prague” („Dezbateri ale Cercului lingvistic din Praga”), 1929. Punând bazele acestei noi discipline – fonologia -, el a dat o formulare coerentă integrală principiilor acesteia; a subliniat trăsătura distinctivă a fonemului, rolul opozițiilor fonologice și ierarhia acestora; a dezbătut problema legilor generale ale limbii și a caracterului sistematic al acesteia, a modificărilor lingvistice, a raportului dintre limbă și societate, dintre sincronie și diacronie, dintre limbă și vorbire, dintre funcție și substanță, dintre compartimentele limbii; a inițiat studiile de tipologie structurală etc. André Martinet (n. 1908), reprezentantul francez al acestei școli lingvistice, a aprofundat în lucrările sale – Éléments de linguistique générale, Paris, 1960 și A Functional View of Language, Oxford, 1962 – principalele teze ale școlii (îmbinarea punctului de vedere funcțional cu cel structural, înțelegerea raportului dintre limbă și vorbire ca raport între general și individual, cercetarea diacronică a sistemului limbii și tendințele evolutive ale acestuia). În lucrările sale, Martinet a introdus explicit și ideea dependenței istoriei limbii de istoria societății. El a arătat că cercetarea structurală a limbii nu este obligatoriu sincronică și că sistemul fonetic este numai în aparență static (în realitate, el se transformă neîncetat, servind unor necesități de comunicare în continuă schimbare); că orice schimbare fonologică este dirijată spre un scop și ea nu poate fi explicată decât în cadrul întregului sistem fonologic. Printre lingviștii români care au aplicat în lucrările lor principiile Școlii lingvistice din Praga se numără: Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Al. Graur, Emanuel Vasiliu și Andrei Avram. 3) Școlile lingvistice din Rusia și URSS: a) Școala lingvistică din Kazan, reprezentată mai ales de I. A. Baudouin de Courtenay (1845-1929) și Mikolai S. Krușevski (1851-1887), de orientare preponderent fonologică, a conturat conceptul de „fonem” și a făcut net distincția între limbă – ca fapt social – și vorbire – ca fapt individual -, între cercetarea aspectului evolutiv (diacronic) și cea a aspectului contemporan (sincronic) al limbii; b) Școala lingvistică din Petersburg, reprezentată mai ales de I. V. Șcerba (1880-1944), L. P. Jakubinski, E. D. Polianov, A. A. Reformatski, V. V. Vinogradov (1895-1969) și S. B. Bernștein, a fost influențată direct de cea din Kazan. Abordând funcțional fenomenul lingvistic, ea a influențat, la rândul ei, analiza fenomenului literar și a constituit una dintre premisele importante ale mișcării formaliștilor ruși, la organizarea căreia a contribuit foarte mult și Roman Jakobson. În 1917 a înființat „Societatea pentru studiul limbajului poetic”. c) Școala formaliștilor (formală), reprezentată prin membrii „Societății pentru studiul limbajului poetic” din Petersburg – V. Șkloski, A. Brik și L. P. Jakubinski; prin aceia ai „Cercului lingvistic” din Moscova – R. Jakobson și G. Vinokur; prin colaborarea cercetătorilor B. Eihenbaum, I. Tânianov (1894-1943), B. V. Tomașevski (1890-1957), V. Propp, V. M. Jirmunski (1891-1971) și V. V. Vinogradov. Ea a fost profund influențată de lucrările lingvistului rus I. A. Baudouin de Courtenay. Reprezentanții acestei școli porneau de la ideea că limbajul poeziei (al literaturii artistice în general) reprezintă un sistem de comunicare cu totul deosebit de cel constituit de limba comună, deoarece fiecare cuvânt din acest limbaj dă impresia că se naște din nou. În consecință, ei socoteau că singura sarcină adevărată a cercetării literare ar fi studierea procedeelor de realizare a formei, conținutul social și ideologic al literaturii fiind obiectul altei discipline. d) Școala lingvistică din Moscova, reprezentată mai ales de Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), Roman Jakobson și A. A. Șahmatov, a adus în discuție problema distincției dintre sincronie și diacronie, a raportului dintre psihologic și lingvistic, a selecției criteriilor de analiză a limbajului. În 1915/1916 a înființat „Cercul lingvistic din Moscova”, al cărui cofondator și prim președinte a fost Roman Jakobson (între 1915-1920). Printre lingviștii sovietici care s-au ridicat sub influența acestei școli se remarcă: O. S. Kalughina, A. N. Kolmogorov, V. A. Uspenski, V. V. Ivanov, K. L. Dobrușin și I. I. Revzin. Aceștia au dezvoltat teoria modulării matematice a gramaticii de tip analitic prin metode cantitative. În mod deosebit se distinge S. K. Șaumian, prin tratarea raportului dintre model și obiectul modelat și prin stabilirea deosebirii dintre fonemul concret și sunetul concret; dintre fonemul abstract și sunetul abstract. 4) Școala lingvistică din Copenhaga (Danemarca) a urmărit mai ales mijloacele formale de descriere a structurilor lingvistice. Ea a demonstrat că limba se caracterizează prin solidaritatea dintre conținut și expresie, fiecare dintre acestea dispunând de substanță și formă; că orice text poate fi analizat în cele mai mici elemente componente. Ea este reprezentată mai ales de Vigo Bröndal (1887-1942) și Louis Hjelmslev (1899-1965). Bröndal s-a orientat spre categoriile logicii și a dezvoltat teoria opozițiilor, extinzând-o de la domeniul fonologiei la domeniul morfologiei și al semanticii; a dezbătut problema relațiilor în cadrul sistemului, raportul dintre limbă și vorbire, dintre conținut (substanță) și formă (structură). El a înființat, în 1934, împreună cu Hjelmslev, „Cercul lingvistic din Copenhaga”. Hjelmslev a pus bazele glosematicii (știința „glossemelor”, a unităților invariante sau reductibile ale limbii), a propus un ansamblu de principii de care trebuie să asculte construirea unei teorii a limbajului, a dat o descriere coerentă a tipurilor de relații lingvistice din cadrul structuralismului analitic, a procedat la divizarea sensului lexical în trăsături semantice, distinctive; a luat în discuție raportul dintre limbă și societate, dintre conținut și expresie (cele două laturi ale semnului lingvistic); a adoptat o serie de termeni noi pentru a preveni confuziile cu conceptele și categoriile tradiționale, a apropiat lingvistica de matematică, încadrând-o în rândul științelor exacte etc. Printre lingviștii români care au discutat, au adoptat și au dezvoltat metodele glosematicii (în special în definirea tipurilor de relații, în nuanțarea procedeelor de segmentare și în descrierea opozițiilor prin relația de neutralizare dintre termeni) figurează: Ion Coteanu, Emanuel Vasiliu, Andrei Avram, Valeria Guțu-Romalo, Sorin Stati, Paula Diaconescu, Solomon Marcus, Maria Manoliu-Manea și Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. 5) Școala lingvistică din Londra (Anglia) a avut o concepție preponderent filozofică, cu mari implicații în lingvistica modernă. Ea a susținut că sensul este dat de uz, a clasificat diversele utilizări posibile ale limbajului, studiindu-le în cadrul teoriei actului vorbirii. Este reprezentată de John Rupert Firth (1890-1960) și M. A. K. Holliday, care au acordat o mare atenție ierarhiei nivelurilor limbii și lingvisticii aplicate (în special în predarea limbii engleze) B. Structuralismul analitic (inductiv) american are ca punct de plecare în dezvoltarea sa lucrările etnologului și lingvistului american Franz Boas asupra culturii și limbilor populațiilor indiene din America, iar ca reprezentanți străluciți pe Edward Sapir (1884-1939) și Leonard Bloomfield (1887-1949), întemeietori ai Școlii lingvistice din Yale, reprezentanți ai descriptivismului american. Aceștia au imprimat cercetărilor proprii un caracter predominant sincronic (descriptiv), explicabil prin orientarea tehnicistă a gândirii lor, prin necesitatea de a studia, compara și clasifica limbile indigene necunoscute ale Americii (în majoritate fără atestări istorice și fără scriere). Sapir a dezvoltat studiul tipologic al limbilor, bazat pe identități de structură, a schițat principiile tipologiei morfologice a acestora, a insistat asupra caracterului psihic al sunetului, asupra valorii psihologice a elementelor fonetice, a propus criterii de clasificare a faptelor de structură lingvistică (gramaticală), a studiat legăturile complexe ale limbii cu gândirea și realitatea istorică, a subliniat legătura dintre caracterul simbolic și caracterul expresiv al limbajului etc. Bloomfield a explicat mecanismul comunicării, considerând-o un lanț de stimuli și reacții (în relația om-natură stimulii sunt nelingvistici, iar reacțiile – lingvistice sau nelingvistice; în relația om-om, stimulii sunt, ca și reacțiile, fie lingvistici, fie nelingvistici), a scos în evidență importanța poziției din lanțul lingvistic în definirea unităților lingvistice etc. Pe lângă acești doi mari lingviști, printre figurile marcante ale descriptivismului american, care aparțin Școlii lingvistice din Yale, se numără B. Bloch, G. L. Trager, Ch. Hockett, E. A. Nida, Ch. C. Fries, R. A. Hall, A. A. Hill, Rullon S. Wells și K. L. Pike (care au pus bazele gramaticii constituenților imediați), R. S. Pittman, S. Schatman și Zellig S. Harris (care a reușit să dea forma cea mai riguroasă și mai coerentă analizei distribuționale, marcând în acest fel trecerea spre analiza transformațională). Prin analiza distribuțională, descriptiviștii americani au ajuns la un formalism excesiv, negând în final rolul semanticii în funcționarea limbii. În lingvistica românească, cercetătorii care au aplicat în studiul fonologiei, al morfologiei (al categoriilor gramaticale și al clasificării părților de vorbire), al dialectologiei și al sensurilor lexicale analiza distribuțională sunt: Emanuel Vasiliu, Paula Diaconescu, Valeria Guțu-Romalo, Maria Manoliu-Manea și Matilda Caragiu-Marioțeanu. C. Structuralismul non-analitic (deductiv) american, apărut ca o reacție la structuralismul descriptivist, este reprezentat mai ales de Zellig S. Harris, Noam Chomsky, Moris Halle, Paul Postel, J. J. Katz, Robert B. Lee, Ch. Fillmore și Robert B. King; el pune accentul pe modelarea dinamică matematică, pe nivelul structurii frazei și al transformărilor, pe nivelul semantic și cel fonologic etc. Pe baza criticii aduse școlii descriptiviste de către toți acești lingviști, s-a constituit teoria gramaticilor generative. În lingvistica românească s-au impus ca transformaționaliști Emanuel Vasiliu, Sanda Golopenția-Eretescu, Laura Vasiliu, Mihaela Mancaș, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Gabriela Pană-Dindelegan, Ileana Vincenz, Mihaela Cârstea, Mariana Tuțescu etc. ◊ ~ etnolingvistic: c. apărut în deceniul al treilea al secolului nostru în lingvistica din SUA. Bazele sale au fost puse de Edward Sapir (1884-1939) prin lucrarea „Language. An introduction to the study of speech” („Limbaj. Introducere în studiul limbii”), New York, 1921. Pe lângă problemele de lingvistică cu caracter tehnic (analiza sunetelor, categoriile gramaticale, procedeele gramaticale, clasificarea morfologică a limbilor etc.), acesta discută și probleme de teorie a limbii (definiția limbajului, legătura dintre limbă și societate, dintre limbă și gândire, influența reciprocă a limbilor etc.). După părerea sa, limba este un produs al societății și o funcție a culturii. Din punctul de vedere al structurii nu există diferențe tranșante între o limbă de civilizație și o limbă primitivă, deoarece fiecare dispune de un sistem fonetic, fiecare asociază elementele sonore cu diferite concepte, fiecare poate exprima formal diverse raporturi etc. Sapir consideră că între rasă (fenomen biologic) și limbă (fenomen social) nu există o legătură directă; la fel, între limbă și cultură, deoarece tipul rasial, cel cultural și cel lingvistic nu sunt obligatoriu paralele, ariile lor de răspândire încrucișându-se în majoritatea cazurilor (limbi înrudite pot fi purtătoare ale unor culturi diferite, după cum aceeași, limbă poate exprima culturi diferite). Istoria culturii este pentru Sapir o suită complexă de schimbări cantitative, o alternanță de achiziții și pierderi, iar evoluția limbii o suită de schimbări formale, fără legătură cu conținutul. El afirmă că fiecare limbă ar avea un model propriu, neschimbător, de esență nematerială, care funcționează ca un mecanism psihologic în afara istoriei limbii și care dă elementelor lingvistice concrete o anumită formă și le indică direcția schimbărilor. Acest model reprezintă o caracteristică de bază a limbii, găsindu-se atât în sistemul fonetic (unde determină numărul fonemelor, relațiile dintre ele și funcționarea sistemului fonologic și rămâne intact chiar după schimbarea conținutului fonetic), cât și în sistemul gramatical al acestuia. După părerea sa, modelul lingvistic făurește geniul structural al unei limbi, specificul ei; el este în mare măsură de sine stătător și prin el se dezvăluie modelul cultural al unei societăți. ◊ ~ semanticist: c. idealist în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care susține că principala problemă a filozofiei ar fi limba, pe care o identifică cu logica și cu realitatea obiectivă, înlocuind cercetarea științifică a realității prin analiza formală a sensului cuvintelor. Cei mai de seamă reprezentanți ai acestui c. sunt: Rudolf Carnap, filozof german, Chase Stuart, filozof american, și Read Brain, filozof englez. Ei consideră limba un ansamblu de simboluri convenționale, de complexe sonore pe care oamenii le înțeleg diferit și cărora le atribuie, individual și arbitrar, după împrejurări, semnificații diferite, în raport cu gradul lor de cultură și cu mediul social în care activează (de aici și concluzia falsă că aceasta ar fi cauza principală a neînțelegerilor între oameni, a conflictelor sociale și naționale). Ei recomandă îndepărtarea cuvintelor abstracte din limbă, deoarece – spre deosebire de cele concrete care desemnează obiecte reale – acestea desemnează simboluri, ficțiuni, obiecte ireale, creând neajunsuri societății, împiedicând cunoașterea. Răsturnând raporturile reale dintre limbă și gândire, dintre limbă și societate, ei afirmă că în evoluția societății, în organizarea acesteia, factorul determinant nu este existența socială, ci gândirea umană, felul de a gândi al unui popor, influențat la rându-i de limba pe care acesta o vorbește. Semanticiștii își propun crearea unei teorii generale a semnelor fără legătură cu limbile reale, fără raportare la procesul comunicării. ◊ ~ latinist: c. apărut în lingvistica și filologia românească din secolul al XIX-lea, continuator al unor idei ale Școlii ardelene până în 1880. Reprezentanții săi – August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu, I. C. Massim, Aron Pumnul, G. Barițiu, G. Săulescu, G. Munteanu, I. Hodoș, A. M. Marienescu, l. G. Sbiera etc. -, animați de dorința patriotică de a continua ideile înaintașilor (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și I. Budai-Deleanu) și de a demonstra multilateral, împotriva falselor și tendențioaselor teorii, latinitatea poporului român și a limbii sale, au ajuns la unele exagerări, combătute de scriitorii și criticii literari ai epocii (Alecu Russo, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Al. Odobescu, B. P. Hasdeu, I. L. Caragiale și mai ales Titu Maiorescu). Pornind de la teza că limba română este o limbă „stricată”, promotorii acestui c. s-au străduit să o reapropie de latină și să demonstreze puritatea ei integrală prin unele măsuri arbitrare: eliminarea cuvintelor străine din limbă și înlocuirea lor cu termeni reînviați din textele noastre vechi, luați direct din dicționare latinești sau formați special din elemente latine (ca de exemplu: de perete frecătoriu pentru chibrit și de gât legău pentru cravată); modificarea formei cuvintelor de origine latină, pentru a le apropria de forma originală, sau modificarea structurii unor cuvinte străine, pentru a le apropia de latină (ca de exemplu: sl. Slatina a fost modificat în Stelatina, pentru a demonstra că vine de la lat. Stella Latina; sl. război în răzbel – cum a circulat multă vreme chiar și în limba populară -, pentru a demonstra că vine de la lat. bellum „război”; sl. nărav în morav, pentru a demonstra că vine de la lat. mos, moris „obicei” etc.); promovarea principiului etimologic în ortografie (se scria tierra în loc de țară, iar sunetul „î” era notat diferit: mênă „mână”, vênt „vânt”, riu „râu”, rônd „rând”, gût „gât” etc.); elaborarea de dicționare, gramatici și sisteme ortografice latinizante etc. În felul acesta, ei riscau să ajungă la o limbă și la o scriere cu totul artificiale, un exemplu în acest sens fiind „Dicționarul limbii române” alcătuit de Laurian și Massim, în colaborare parțială cu Bariț și Hodoș. În ciuda acestor neajunsuri și greșeli, în ciuda influenței negative a activității lor în epocă (iar mai târziu asupra unor scriitori minori și asupra unor publicații), latiniștii au contribuit la cercetarea legilor fonetice ale limbii române; pasiunea lor pentru identificarea unor termeni latini în vechile texte românești a stimulat interesul pentru cultura și literatura noastră medievală; unele dintre cuvintele introduse forțat în dicționarul amintit au devenit neologismele de mai târziu ale limbii române; au contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine; au adus noi argumente în sprijinul originii latine a limbii și poporului român; Cipariu a pus bazele editării vechilor texte românești și ale gramaticii istorice a limbii noastre; Laurian a publicat o gramatică românească și, împreună cu N. Bălcescu, a condus publicația „Magazin istoric pentru Dacia”; Pumnul a dat prima istorie a literaturii române în texte; Marienescu și Sbiera au publicat importante culegeri de folclor etc. ◊ ~ istorico-popular: c. apărut sub influența ideilor Școlii ardelene spre jumătatea secolului al XIX-lea (1840-1870) în rândurile scriitorilor din acea epocă, grupați în jurul revistei Dacia literară. Astfel, M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, C. Negruzzi, Alecu Russo și V. Alecsandri au determinat, prin scrierile lor, o nouă orientare a limbii noastre literare; ei au susținut ideea unei limbi literare care să aibă la bază limba vorbită de popor și limba scrisă a cărților vechi, subliniind necesitatea neologismului impus de cultura modernă.

ESTONĂ s. f. (derivat regresiv din Estonia): limbă ugro-finică europeană, vorbită de estoni, locuitori ai Estoniei. A fost puternic influențată de limba germană și de limba rusă, datorită dominației celor două mari puteri imperiale europene. Cele mai vechi texte estone datează din secolul al XIII-lea. Limba literară estonă a apărut în secolul al XVII-lea, pe baza unei bogate literaturi. Ea s-a format însă definitiv la începutul secolului al XIX-lea. Principalele trăsături ale limbii estone sunt două: alternanțele vocalice, care deosebesc formele unuia și aceluiași cuvânt, după lungimea și calitatea sunetelor din rădăcină, și compunerea cuvintelor, ca principal mijloc de îmbogățire a vocabularului.

atonalism. Raportat la etimonul său: atonalitate (respectiv atonal), ca antinomie a tonalității (1) (tonalului), a. își dezvăluie, în baza sa tehnic circumscrisă, conținutul imediat. Este clar, deci, că a. are numai această existență antinomică și – în sens diacronic – una de negație față de o realitate care îl condiționează și îi este totodată preexistentă. Atonal – a., noțiuni care, aparent, ar fi putut fi excluse, în virtutea acestor considerente acuzat speculative, din vocabularul muzicienilor (partizanii academismului și, deci, ai „tonalismului” îl consideră, de altfel, ca pe un indiciu de degenerescență, ca pe o abatere de la legile firești ale fenomenului sonor), își vădesc însă pe deplin legitimitatea în realitatea însăși, în dinamica devenirii muzicii sec. 20. A. înregistrează, în chiar această realitate muzicală imediată, o luare de atitudine din partea creatorului, față de sistemul muzical al tonalității, ca dat anterior, cu legile sale de coeziune internă, cu acea intra-raportare și ierarhizare a funcțiilor* față de centrul tonicii* și, în același timp, cu acea inter-raportare a acestor entități, care sunt tonalitățile (2), în așa fel încât întreg spațiul muzical, diatonic* și mai apoi cromatic*, este „acoperit” prin această ordine tonală. Deoarece armonia (III, 1) a fost domeniul predilect și cel mai impropriu, artizanal vorbind, în care compozitorul a „ascultat” de legile tonalității (făcându-le totodată să se supună strategiei muzicale într-o compoziție sau alta), a. a început să se manifeste tocmai pe acest tărâm, al armoniei. Lărgirea continuă a sferei armoniei la romantici, prin continua cromatizare a melodiei și a structurii acordice, modulațiile* la tonalități (2) îndepărtate, polivalența unor acorduri (ce aparțineau virtual mai multor tonalități), disonanțele* nerezolvate au dus deja tonalitatea (1) spre limitele sale, chiar dacă în principiu și pe porțiuni restrânse „sentimentul tonal” mai acționa încă. În mod unanim este considerată ca reprezentând un punct culminant al acestui proces opera Tristan și Isolda de Wagner, care, din chiar primele două acorduri* ale Preludiului ei, ilustrează, aproape printr-un „concentrat” structural, toată această stare a armoniei romantice, „criza acesteia”, cum o definise Ernst Kurth. Romantismul târziu, ce cuprinde în parte și primele două sau chiar trei decenii ale sec. 20, avea să se bazeze pe același sistem armonic, ducând mai departe disoluția sistemului tonal, în sensul în care l-a transmis tradiția de două sec. a muzicii occidentale. A., propriu, parțial, creației unor Reger, Pfitzner, Skriabin, Richard Strauss și – în fazele de început ale activității componistice – unor Schönberg și Berg, relevă clar acum opoziția principală față de tonal și tonalitate: slăbirea coeziunii interne a datelor tonalității – chiar independența acestora – intra și inter-raportarea liberă a funcțiilor*, un cromatism* hipertrofiat – chiar dacă încă nu total – o absolutizare, dusă, paradoxal, până la negare a dimensiunii armoniei (și dizolvarea în aceasta a oricăror elemente ce mai denotau independența intonațională și ritmică a melodiei). Toate acestea au condus la un fel de complicare barocă a discursului și, mai ales, a scriiturii, care a conferit operelor apărute în această perioadă un caracter elaborat și, oarecum, ermetic. Faptul nu a împiedicat apariția unor opere remarcabile bazate pe a., cum sunt, pentru a ne referi doar la două lucrări – Pierrot lunaire de Schönberg și Salome, op. 54, de R. Strauss, în care densitatea și expresivitatea tematică, sugestivitatea procedeelor (chiar a celor extramuzicale – de declamație* de exemplu) sau orchestrația* au pus accentul pe conținutul adânc psihologic. A. se aseamănă, astfel, mai ales prin propunerile sale constructive, cu precubismul lui Cézanne, căci întreagă această stare de „suspensie” în care se aflau elementele muzicale avea să cedeze – ca și în cazul cubismului – unei alte stări, ce va „coagula” aceste elemente, le va da o nouă coeziune, în virtutea unor noi principii de ordine, proprii sistemelor imediat următoare: dodecafonia* și serialismul*.

GRAMÁTICĂ (< lat. grammatica) s. f. 1. Ansamblu de reguli privitoare, la modificarea formei cuvintelor și la îmbinarea lor în propoziții și fraze. 2. Disciplină a lingvisticii al cărei obiect de studiu îl constituie structura gramaticală a unei limbi date. ◊ G. comparată (sau comparativă) studiază faptele de limbă ale unei familii sau ale unui grup de limbi înrudite. prin metoda comparației. G. descriptivă studiază structura gramaticală a unei limbi, așa cum se prezintă într-un anumit moment al evoluției ei, ◊ G. istorică studiază faptele de limbă în evoluția lor. ◊ G. normativă descrie structural gramaticală a unei limbi și dă indicații asupra corectitudinii unor forme și construcții, în conformitate cu normele literare. ◊ G. contrastivă studiază comparativ gramaticile a două limbi (una bază și alta țintă), cu scopul de a stabili elementele asemănătoare și cele diferite ale structurii lor și de a determina consecințele acestor asemănări și deosebiri în procesul de însușire a limbii-țintă. ◊ G. generativă este un tip de g. formală, constituită dintr-un număr finit de reguli (de combinare), care, aplicate unui vocabular (de asemenea finit), servesc la definirea, prin enumerare, a clasei (infinite) de propoziții corect formate într-o limbă dată. ◊ G. transformațională este o g. de tip generativ care conține reguli (de transformare), prin a căror aplicare, din anumite construcții (propoziții) corecte, se obțin alte construcții (propoziții) corecte. 3. (INFORM.) Cvadruplu format din două mulțimi finite și disjuncte (numite mulțimea simbolurilor neterminale și mulțimea simbolurilor terminale), un simbol neterminat fixat (numit simbol de start) și o mulțime finită de reguli (reguli de rescriere sau de producție), ce generează un limbaj.

GEN LITERAR (< fr. genre littéraire, cf. lat. genus, neam, rasă, fel, mod) Operele literare se grupează în anumite genuri literare. Din diversitatea interpretărilor date conceptului gen literar, cea mai corespunzătoare pare a fi aceea prin care genurile literare sînt socotite tipuri specifice de organizare literară, structuri în sensul unor moduri de construcție literară. După aceste tipuri de structură, adică după genuri, se clasifică literatura – și la ele face referiri orice interpretare sau evaluare a operelor, deoarece genurile presupun o sumă de procedee estetice comune, devenite tradiționale. Modalități artistice, genurile literare pot fi considerate moduri de reflectare a vieții umane, verificate și confirmate de activitatea literală a tuturor popoarelor în decursul istoriei, într-un gen literar se vor grupa deci opere care se aseamănă între ele printr-un anumit mod de a înfățișa artistic chipul omului, cu manifestările și stările lui sufletești, cu universul lui de viață. Criteriul definirii genului poate fi raportul dintre subiectul creator și realitatea înconjurătoare. Teoria literaturii clasifică operele literare în trei genuri fundamentale: liric, epic și dramatic. Unii teoreticieni mai includ în literatură și genul oratoric, genul istoric, genul didactic, genul pastoral, genuri asimilate cîndva creației literare, însă considerate astăzi ca plasate la granița dintre nonliterar și literar, ca genuri de frontieră. Genul liric, a cărui denumire vine de la gr. lirikos, liric (la greci poezia era rostită în acompaniament de liră), se caracterizează prin modalitatea directă a exprimării sentimentelor autorului, obiectul poeziei lirice formîndu-1 stările afective, emoțiile. De aici subiectivitatea creației lirice. Genul epic (< fr. épique < lat. epicus < gr. epikos, derivat din epos ,,cuvînt„, ”zicere„) cuprinde creații în proză sau în versuri, în care modalitatea literară o constituie narațiunea unor întîmplări. Se deosebește de cel liric prin obiectivare. Autorul în genere nu apare în desfășurarea acțiunii. Eul narațiunii se proiectează în persoana a III-a. În acest gen se grupează totalitatea speciilor și formelor narative. Vechi gen literar a cărui apariție o marchează epopeile homerice, Iliada și Odiseea - în secolul al IX-lea (î.e.n.) pe care Aristotel, în Poetica sa, le-a interpretat în opoziție cu tragedia. Continuitatea mișcării în timp și spațiu a personajelor a generat o altă trăsătura a genului epic, mobilitatea sau flexibilitatea, sub forma extensificării nelimitate în timp și a dislocării libere în spațiul social sau geografic. Întreaga evoluție a genului, cu speciile sale, se datorește modului cum a fost folosită mobilitatea, în cadrul căreia s-au înregistrat o serie de înnoiri: paralelismul acțiunilor, dislocările și intervertirea ordinii narative, pulverizarea și discontinuitatea intenționată a acțiunii etc. În evoluția genului, pe baza interferenței genurilor literare, s-a produs un proces de liricizare (subiectivizare) a operelor epice, îndeosebi prin nararea la persoana I, ca în povestire, unde povestitorul este un personaj. Prin stringența conflictului și folosirea masivă a dialogului, în proza modernă și contemporană este activ un proces de dramatizare (romanul dramă, schița). Genul dramatic [v. și dramatic, gen] cuprinde operele literare menite a fi reprezentate pe scenă, modul de expunere caracteristic în creația dramatică fiind dialogul, deși el nu este definitoriu acestuia. Genul didactic – un gen literar astăzi desuet – cuprinde scrieri cu caracter instructiv, științifice sau literare, gen în care sînt integrate specii literare ca poemul didactic, (v. poem) fabula, (v.) proverbul, (v.) snoava, (v.) ghicitoarea, (v.) a căror trăsătură definitorie este tendința de a instrui sau a moraliza. Unele dintre acestea, ca fabula (v.) și snoava, (v.) s-au încadrat în genul epic. În antichitatea greacă și latină, poemele didactice (ex. Munci și zile ; de Hesiod, Georgicele de Vergilius) s-au bucurat de o largă prețuire, atît în ceea ce privește variatul lor conținut științific, cît și mijloacele literare folosite, spre a face și mai pregnantă însușirea cunoștințelor și a consecințelor lor practice în viață. Dintre poemele didactice ale timpurilor moderne s-a impus Arta poetică a lui Boileau, care, împrumutând principiile estetice ale clasicismului greco-latin, a codificat normele poeziei, a fixat o riguroasă clasificare a genurilor pe baza ideii de puritate, fixitate, a devenit un adevărat tratat de teorie literară, un normativ și pentru creația literară și pentru receptarea și valorificarea ei. Datorită însă practicii literare, odată cu etapa romantică, se constituie o teorie modernă a genurilor, care, avînd un caracter descriptiv, nu limitează rigid genurile, ci legiferează interferența lor și a speciilor respective. O delimitare strictă a genurilor literare, așa cum o concepea Boileau în a sa Artă poetică, nu mai este folosită. Esteticienii moderni, adepți ai teoriei interferenței acestora, (ex. liricizarea scrierilor epice, procesul de dramatizare pe plan compozițional în epică), interferență ce face ca limitele dintre genuri să devină tot mai nefirești, tot mai artificiale, combat pe drept cuvînt teoria purității genurilor. Interferențele genurilor, sub formă de noi sinteze existente în literatura tuturor timpurilor, s-au accentuat în literatura contemporană prin apariția unor structuri noi, ca teatrul epic, poemul liric, tragicomedia ș.a. Teoria modernă consideră că genurile pot fi constituite pe baza unui numitor comun al operelor literare, pe baza dominantelor. ”Genul literar reprezintă, ca să spunem ușa, o sumă de procedee estetice aflate la dispoziția autorului și care sînt inteligibile pentru cititori.„ (R. Wellek și A. Warren, Teoria literaturii) Între gen literar și stil există o strînsă legătură. Fiecărui gen ii corespunde un anumit mod de expresie, sub multiple aspecte: compoziție, vocabular, sintaxă, figuri de stil. Gruparea și clasificarea operelor literare după genuri în acest sens constituie o necesitate atît pentru creator, cît și pentru cercetători și cititori. ”Genurile literare oferă o serie de cadre și tipare, care, în anumite condiții și limite bine determinate, se dovedesc parțial utile, chiar necesare." (Adrian Marino, Dicționar de idei literare).

JAPONEZĂ s. f. (cf. fr. japonais): limbă mon-khmer – a doua ca importanță, după chineză, în Extremul Orient, vorbită de japonezi, în număr de aproape o sută de milioane, în arhipelag, în insulele Ryukyu, și de cei din S.U.A., Brazilia și insulele Hawaii. Începând cu secolul al VI-lea, influența culturii chineze asupra celei japoneze s-a accentuat, fiind evidentă în folosirea de către japonezi a aceleiași scrieri și în împrumuturile de cuvinte din limba chineză într-o mare proporție. Primele texte japoneze datează din secolul al VII-lea sau al VIII-lea, când misionari budiști, chinezi și coreeni, au început să noteze cu scriere chineză ideografică limba japoneză. Adoptarea acestei scrieri străine a durat câteva secole, deoarece j. este o limbă flexionară, nu izolantă ca limba chineză. Datorită unui preot japonez care a creat un sistem fonetic silabic – kana – de notare a limbii j., s-a putut realiza apoi o variantă a acestuia – katakana – cu ideograme simplificate, care a devenit scrierea obligatorie în presă și în transcrierea cuvintelor împrumutate din limbile europene (în coloane verticale, de la dreapta la stânga). Sistemul modern de scriere japonez, alcătuit pe baza principiilor fonetic și hieroglific, folosește diverse tipuri de scriere: o scriere pur fonetică, bazată pe semnele silabice kana, în care pot fi scrise toate cuvintele limbii j.; o scriere hieroglifică, tradițională, care însă își îngustează tot mai mult sfera de întrebuințare; o transcriere latină, folosită curent în dicționare bilingve, în ziare, ghiduri etc. Vocabularul limbii j. este foarte bogat, cuprinzând în măsură aproape egală cuvinte japoneze și împrumuturi din chineză, la acestea adăugându-se împrumuturile din limbile europene (portugheză, olandeză, germană, franceză și engleză). În j. există multe expresii pitorești și formule de politețe. Cuvintele indigene japoneze se termină numai în vocală și nu încep cu o oclusivă sonoră (cu excepția lui d); ele sunt în majoritate bisilabice, nu au un accent principal. J. nu cunoaște categoria gramaticală a genului, categoria de număr este destul de vagă, cazurile sunt marcate prin elemente puse după nume, la verb predomină formele impersonale, are multe moduri și timpuri, multe numerale împrumutate din chineză, iar ordinea cuvintelor în frază este fixă. Vechea limbă literară scrisă s-a păstrat până la începutul secolului nostru, iar noua limbă literară j., modernă, fixată în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, pe baza dialectului din Tokio – Yokohama, a devenit limbă națională la începutul secolului al XX-lea, păstrând însă și unele forme vechi. J. cuprinde trei mari grupuri de dialecte: din est, din vest și din sud (insulele Ryukyu).

SÂRBO-CROATĂ s. f. (< adj. sârb, -ă, cf. scr. srb – Croate, germ. Kroate): limbă slavă din grupul meridional vorbită de popoarele sârb și croat, de sârbii și croații din Ungaria, România, Austria, Germania, S.U.A. etc. Este limba oficială a R. Iugoslavia (Serbia și Muntenegru) și a R. Croația. Ea a păstrat foarte bine, ca pronunțare, structura slavei comune. Ca și slovena, este cea mai armonioasă dintre limbile slave, datorită urmelor de accent muzical păstrate din slava comună. Cel mai vechi document de limbă sârbo-croată datează din secolul al XII-lea. În această perioadă, sârbii au trecut la ortodoxism, datorită influenței Bizanțului, și au început să folosească alfabetul chirilic; croații, supuși de unguri, au trecut la catolicism, intrând în sfera de influență a culturii occidentale și adoptând alfabetul latin (ca polonezii, cehii, slovacii, slovenii și sârbii lusacieni). Deși Serbia a fost ocupată patru secole de către turci iar dezvoltarea limbii literare sârbe a fost frânată, cultura autohtonă n-a pierit. Literatura sârbo-croată s-a dezvoltat până la începutul secolului al XIX-lea în limba bazată pe slava bisericească. În prima jumătate a acestui secol, lingvistul Vuk Karadjič a pus bazele limbii literare sârbo-croate scrise prin reforma ortografiei și prin alcătuirea unui dicționar și a unei gramatici, contribuind astfel la crearea unei limbi unice sârbo-croate. Astăzi, deosebirile dintre cele două variante ale limbii literare sârbo-croate – cea de la Belgrad și cea de la Zagreb – se reduc în ultimă instanță mai ales la vocabular (în ciuda despărțirii, în state independente, a celor două popoare frățești: cel sârb și cel croat). Vicisitudinile istorice, care au lucrat timp de 800 de ani, au determinat în final marea tragedie a popoarelor iugoslave cu aceeași limbă (sârb și croat) de a se despărți în două state diferite, după sângeroasa destrămare a Federației Iugoslave. Limba sârbo-croată dispune de trei grupuri dialectale stabilite după felul în care se exprimă pronumele interogativ ( što „ce”?; čakaj „care”?): štokavian (pe baza căruia s-a format limba literară), čakavian și kajkavian. Existența unor elemente lexicale sârbo-croate în limba română și a unor elemente lexicale românești în sârbo-croată (pe baza vecinătății statale și a prieteniei istorice dintre cele trei popoare și țări) i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență a sârbo-croatei asupra limbii române și, invers, despre o influență a limbii române asupra limbii sârbo-croate (v. influență).

SLAVĂ s. f. (< adj. slav, -ă, cf. fr. slave): limbă vorbită de oricare din populațiile sau popoarele slave dispărute (polabi) sau existente (ruși, bieloruși, ucraineni, polonezi, sorabi, venzi, cehi, slovaci, bulgari, macedoneni, sârbi, sârbi lusacieni, croați și sloveni). ◊ ~ comună: limbă vorbită de populațiile slave care locuiau în mileniul al II-lea î.e.n. teritoriile dintre Nipru, Oder și Marea Baltică; limbă de bază a tuturor limbilor slave. A avut o evoluție îndelungată de la separarea ei de indo-europeana comună. După secolele al IV-lea – al III-lea î.e.n. triburile slave care ocupau teritoriul dintre Vistula și Nipru (teritoriu de bază al slavei comune) s-au deplasat în două mari grupuri: unul spre apus și altul spre răsărit. Limba slavă comună s-a diversificat astfel mai întâi în două mari dialecte: cel de apus, din care au apărut limbile slave de apus (polona, ceha, slovaca, sârba lusaciană, soraba și polaba) și cel de răsărit, din care au apărut limbile slave de răsărit (rusa, ucraineana și bielorusa) și cele de sud (sârbo-croata, slovena, bulgara și macedoneana). Structura s. comune (mai ales ca pronunțare) se păstrează cel mai bine în limba sârbo-croată. ◊ ~ veche (denumire privită din punctul de vedere al istoriei limbii române, deși atât rușii, cât și bulgarii vorbesc despre s. veche ca despre limba de bază a celor două limbi neoslave): limbă slavă vorbită de triburile slave meridionale din momentul contactului acestora cu românii (secolul al VI-lea e. n.) și până când se termină epoca de delimitare lingvistică în Balcani și bilingvismul slavo-român (secolul al XIII-lea e. n.). Ea a influențat limba română mai ales în domeniul vocabularului (ponderea elementului slav este aici de circa 20%); printre faptele de limbă socotite de cercetători a fi influență slavă veche în limba română amintim: iodizarea lui e, apariția fonemului h, vocativului în -o, modul de formare a numeralelor cardinale de la 11 la 19, scurtarea infinitivului, extinderea diatezei reflexive, prefixele ne- și răz- și sufixele -eală, -nic și -iște. Existența acestor elemente (inclusiv a celor lexicale din s. veche), a unor elemente lexicale provenite din limbile slave vecine în limba română și a unor elemente lexicale române în aceste limbi – pe baza vechiului bilingvism slavo-român, a vecinătății istorice dintre popoarele și țările respective – i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență a limbii slave vechi și a limbilor neoslave asupra limbii române și, invers, despre o influență a limbii române asupra limbilor neoslave vorbite în jurul țării noastre (bulgară, sârbo-croată, ucraineană, rusă, slovacă și cehă). v. influență.

Gliceria Împrumut modern din onomastica apuseană, Glicéria înlocuiește o mai veche formă românească, sporadic și astăzi în uz, Glichéria (corespondentul masc. Glichérie, destul de bine atestat în secolele trecute, nu mai apare în inventarul prenumelor actuale). De origine grecească, Glicheria reproduce numele pers. Glykéria, cunoscut numai în epoca creștină, dar mult mai vechi sub forma Glykéra (mai ales purtat de hetaire, numele este menționat la Diodor din Sicilia, Strabon, Pliniu cel Bătrîn etc.). Grecii mai foloseau și alte nume apropiate ca formă, Glykérion, Glýkeros și Glykérios (de aici rom. Glichérie), Glýke, Glýkia, Glykínna, Glýkinos, Glýkos, Glýkon (acesta fiind cel mai vechi și frecvent din serie), toate avînd la bază adj. glykýs, glykeia „dulce” sau „plăcut, iubit”, sau sinonimul său glykerós, glykerá (cu referire la ființe umane). Cu siguranță că popularitatea numelui și preponderența formelor feminine sînt strîns legate de semnificația cunoscută vorbitorilor (de fapt și în limba română actuală se folosesesc cîteva neologisme care au același etimon: glicemie, glicerină, glicogen, glucoză, gluconic etc.). Nu putem încheia referințele la vocabularul comun fără să amintim că cei care apropie prenumele feminin de glicină (plantă agățătoare cu flori albastre și parfumate), din punct de vedere etimologic au întru totul dreptate. Pătrunse in onomasticonul creștin, Glýkeros și Glykéria (cultul unei martire cu acest nume, din timpul împăratului Antonius, este cunoscut la multe popoare) devin nume calendaristice și se răspîndesc în Europa, în apus prin intermediar latin (Glycerus, Glyceria) iar la noi prin intermediar slavon. Atestate în documentele românești de la începutul sec. 16, numele au circulat și sub formele Lichérie, Lichírie (de aici top. Lichirești), Glichera, Glucheria, Lucheria etc. ☐ It. Glicerio, Gliceria, bg. Glikeria, rus. Glikerii, Glicheria (popular Lukeria) etc.

STIL s. n. (< fr. style, it. stile, cf. lat. stylus „condei”, „compoziție”, gr. stylos „stilet”, „bățul cu care se scria pe tăblițele de ceară”): 1. totalitatea particularităților lexicale, morfologice, sintactice, topice și fonetice precum și a procedeelor caracteristice modului de exprimare – orală și scrisă – a unui individ, a unei categorii sau a unei colectivități de vorbitori. De aici și denumirile de s. individual (mod propriu unui individ, unei singure persoane – de obicei scriitor – de a folosi limba, de a-și exprima cât mai personal, mai îngrijit și mai sugestiv ideile și sentimentele) și de s. funcțional (mod de a folosi limba, propriu unor grupuri de oameni care au o formație culturală comună și activează în același mediu; s. folosit într-un anumit domeniu de activitate). S. individual se îndepărtează de normă și se prezintă, de cele mai multe ori, ca o variantă a s. funcțional artistic, având drept caracteristică esențială diferențierea. El se constituie pe axa orizontală a limbii. S. funcțional se apropie de normă, se conformează ei și o reprezintă, prezentându-se ca o varietate a limbii literare și având drept caracteristică esențială unitatea (trăsături comune cu celelalte varietăți ale limbii literare). El se constituie pe axa verticală a limbii. ◊ ~ oral: s. cu elemente de limbă vorbită, de grai viu. ◊ ~ direct: s. care redă direct cuvintele cuiva, așa cum au fost spuse (v. vorbire directă). ◊ ~ direct legat: s. care redă direct cuvintele cuiva, legându-le prin conjuncția subordonatoare că de cele ale autorului povestirii. Este caracteristic vorbirii populare (v. vorbire directă legată). ◊ ~ indirect: s. care redă spusele sau gândurile cuiva prin subordonarea comunicării față de un verb sau de un alt cuvânt de declarație din propoziția regentă, legând această reproducere de regentă cu ajutorul unor conjuncții subordonatoare, al unor pronume, adjective și adverbe relative (v. vorbire indirectă). ◊ ~ indirect liber: s. care redă spusele sau gândurile cuiva indirect, fără legarea acestora de regentă cu conjuncții sau pronume, adjective și adverbe relative, folosind numai pronume, adjective și adverbe interogative, caracteristice vorbirii directe (v. vorbire indirectă liberă). ◊ ~ concis (laconic, lapidar): s. concentrat, scurt, succint realizat cu puține cuvinte. ◊ ~ prolix: s. confuz și complicat, lipsit de concizie, neclar. ◊ ~ incoerent: s. lipsit de legătură logică între cuvinte și între propoziții; s. fără șir. ◊ ~ propriu: s. prin care se urmărește numai realizarea funcției de comunicare a limbajului, de informare exactă, obiectivă. Este folosit cu precădere în știință, în viața politică și administrativă. ◊ ~ figurat: s. prin care se urmărește realizarea funcției expresive a limbajului, de transmitere a reacției personale a vorbitorului față de realitatea respectivă. Întrucât recurge la figuri de s., este folosit în arta literară. ◊ ~ alegoric: s. care conține multe alegorii, căruia îi sunt specifice alegoriile. ◊ ~ hiperbolic: s. care conține multe hiperbole, căruia îi sunt specifice hiperbolele. ◊ ~ metaforic: s. care conține multe metafore, căruia îi sunt specifice metaforele. ◊ ~ oratoric: s. specific oratoriei, oratorului, celui ce compune și rostește discursuri; s. ales, elocvent. ◊ ~ retoric (emfatic): s. afectat, plin de emfază, pretențios, prețios, umflat, grandilocvent, pompos. ◊ ~ epistolar: s. specific scrisorilor literare. ◊ ~ redundant: s. încărcat cu termeni, expresii și imagini inutile, pline de emfază, sforăitoare. ◊ ~ arhaizant: s. cu aspect arhaic prin cuvintele, expresiile și topica folosită. ◊ ~ neologizant: s. cu aspect voit neologic, impregnat de neologisme. ◊ ~ pitoresc: s. plastic, bogat în imagini artistice, colorat, viu, variat, expresiv. ◊ ~ căutat: s. căruia îi sunt proprii cuvintele, expresiile și imaginile alese cu multă grijă, cu meticulozitate; s. pretențios, pedant. ◊ ~ neaoșist: s. care abundă în neaoșisme (v.). ◊ ~ discursiv: s. cu întindere exagerată, dispersat. ◊ ~ gongoric: s. excesiv metaforic, plin de neologisme, de cuvinte pompoase, de inversiuni și expresii eliptice, de prețiozitate exagerată. ◊ ~ solemn: s. impus de situația socială a vorbitorilor și de împrejurările în care aceștia se găsesc, caracterizat prin politețe pronunțată. ◊ ~ familiar: s. care exprimă un anumit grad de intimitate; s. bazat pe o exprimare obișnuită, simplă, fără pretenții, caracterizat prin cuvinte familiare (uneori de argou), prin fraze scurte, simple, realizate mai ales prin parataxă, în concordanță cu felul obișnuit de a vorbi al cuiva. ◊ ~ artistic (beletristic, literar, poetic): s. funcțional, propriu creațiilor literare (beletristice, poetice, artistice), specific artei scrisului și corespunzător gustului estetic. Este caracterizat prin ambiguitate, prin folosirea constantă a figurilor de stil, prin selecția vocabularului, prin diferențierea și expresivitatea cuvintelor, a formelor și a sintagmelor; prin îmbinări îndrăznețe și neobișnuite de cuvinte, prin emoționalitate, prin subordonarea comunicării emoției spontane a scriitorului, printr-o exprimare cât mai sugestivă a ideilor și a sentimentelor etc. ◊ ~ științific: s. funcțional propriu creațiilor științifice. Elemente de s. științific găsim în limba română înainte de 1830, dar constituirea sa a avut loc după această dată. Între 1830-1860 terminologia științifică românească s-a îmbogățit și s-a modernizat datorită influențelor franceză (mai ales), italiană, latină și germană; a început procesul de unificare a limbii române literare, de precizare a normelor, de adaptare fonetică și morfologică a neologismelor. În această perioadă, se remarcă: proprietatea termenilor, frecvența ridicată a formelor verbale de prezent indicativ, spontaneitatea exprimării (datorată imixtiunii limbii vorbite), corectitudinea logico-gramaticală a frazei, inversiunile, structurile comparative și asocierile de cuvinte diferite etc. Între 1860-1880, s-au împrumutat noi termeni științifici, s-a intensificat procesul de unificare a normelor în adaptarea neologismelor după un model latino-romanic; au rămas însă unele forme regionale muntenești și iotacizate, unele forme arhaice și populare, unele forme fluctuante. Ceea ce caracterizează s. științific în această perioadă este: sobrietatea, restricțiile de expresie, delimitarea față de vorbirea familiară, față de s. retoric și cel publicistic. În limba română actuală, s. științific este caracterizat prin claritate, sobrietate, simplitate, uniformitate, precizie; prin asocieri de idei neașteptate, prin conținut de gândire special, prin substituirea părților de exprimare verbală cu semne grafice, prin impersonalitate, prin eliminarea constantă a figurilor de stil, a emoției spontane; prin derivate neobișnuite în alte stiluri, prin compuse speciale, prin respectarea strictă a normelor limbii literare etc. ◊ ~ publicistic (gazetăresc): s. funcțional, propriu publicisticii (tuturor publicațiilor periodice, considerate ca mijloc de informare a publicului, în care apar articole cu caracter politic, social și cultural). Nu dispune de trăsături proprii suficiente, care să justifice existența sa independentă, bazată pe o individualitate precisă (un articol din presă poate ține în același timp de s. științific într-o formă popularizată; ordonanțele, comunicatele, dispozițiile oficiale folosesc mijloacele s. administrativ; foiletoanele și reportajele folosesc mijloacele s. artistic etc.). S. publicistic nu are o terminologie proprie (o ia de la celelalte, adăugând unele elemente ale s. familiar sau ale s. popular). Este caracterizat prin frază simplă, telegrafică sau prin frază amplă; prin diversitate lexicală, prin cuvinte și expresii mai puțin specifice decât în celelalte s. funcționale; prin construcții eliptice și discontinuitate; prin repetiții căutate, enumerări și construcții antitetice; prin forme retorice și abundență de neologisme; prin procedee care incită curiozitatea (epitete, superlative etc.), printr-un amestec de elemente beletristice, științifice și administrative. ◊ ~ juridico-administrativ (oficial): s. funcțional propriu justiției și administrației de stat, dispozițiilor, ordonanțelor și decretelor unui organ juridic sau administrativ de stat. Până în 1830, el a purtat pecetea influenței turcești și grecești (în Muntenia și Moldova) și a influenței latino-germano-maghiare (în Transilvania); după aceea, a influenței rusești (în perioada Regulamentului Organic). S. oficial a devenit apoi tot mai neutru, mai impersonal, constituindu-se în formele actuale după Marea Unire din 1918. Este caracterizat prin simplitate, claritate și precizie; prin formule speciale, consacrate, stereotipe; prin cuvinte și sintagme specifice, prin coexistența termenilor vechi cu cei noi, prin abundență de gerunzii, prin uniformitate etc. ◊ ~ particular: s. în speță, precis determinat în timp și în spațiu, bazat pe reguli lingvistice care asigură modalitatea de structurare a mesajului. 2. expresie a unei individualități (întocmai ca și limba sau limbajul, în concepția lui Ferdinand de Saussure și Karl Vossler). 3. abatere de la întrebuințarea normală a limbii, care reflectă o abatere de la starea psihică normală, în concepția lui Leo Spitzer, E. Auerbach, D. Alonso și T. Vianu.

SENS s. n. (cf. fr. sens, lat. sensus): 1. semnificație, accepție, conținut semantic, înțeles al unui cuvânt, al unei expresii, al unei forme sau al unei construcții gramaticale, al unei părți de vorbire, al unei propoziții, al unei comunicări, al unui text etc. (Problema s. cuvintelor este discutată pe larg în lucrarea Limba română contemporană. Vol. II: Vocabularul, București, 1975, de I. Coteanu și A. Bidu-Vrănceanu). ◊ ~ lexical: s. care ține de natura lexicală a cuvântului, de apartenența acestuia la lexicul unei limbi, la una din clasele lexico-gramaticale existente, și care este sugerat de cuvânt în timpul întrebuințării sale (în cazul în care este flexibil, el apare în toate formele sale flexionare). S. lexical este strâns legat de conținutul noțional (logic) al cuvântului. ◊ ~ fundamental: s. lexical de bază, primordial, originar, primitiv, principal, esențial al unui cuvânt, ca de exemplu „fragment dintr-un întreg” pentru cuvântul bucată; „încăpere destinată exercitării unei profesiuni” pentru cuvântul cabinet. Acest s. este necesar atât în semantica diacronică (în studierea evoluției semantice a cuvântului), cât și în semantica sincronică (în studierea s. cuvântului într-un context dat). ◊ ~ secundar: s. lexical derivat din cel de bază, din cel fundamental (principal), ca de exemplu „operă literară sau muzicală” pentru cuvântul bucată; „secție sau serviciu într-o instituție”, „guvern” pentru cuvântul cabinet. Acest s. este necesar în semantica diacronică. ◊ ~ general: s. lexical comun unui număr foarte mare de obiecte; s. care se referă la o arie foarte largă de folosire a cuvântului și la un număr mare de situații contextuale. El este necesar în studierea evoluției semantice a cuvintelor. ◊ ~ particular: s. lexical diferit de cel general, care corespunde unei anumite situații contextuale, care este specific unui anumit cuvânt. El este necesar în studierea evoluției semantice a cuvintelor. ◊ ~ propriu: (denotativ): s. lexical care redă exact ideea ce trebuie exprimată; sens obișnuit și caracteristic unui cuvânt, necontaminat de afect și nedepinzând de un anumit context, de condițiile locale și sociale ale mesajului. Astfel, s. de „temperatură”, „căldură” pentru cuvântul febră; „deschizătură în zid” pentru cuvântul fereastră; „urmă lăsată de un corp gras” pentru cuvântul pată. Acest s. este necesar în semantica sincronică. El corespunde s. fundamental al cuvântului. ◊ ~ figurat (conotativ): s. lexical diferit de cel propriu, neobișnuit, folosit în scopuri afective, expresive, artistice; s. cu valoare suplimentară, deviat de la cel obișnuit, propriu, depinzând frecvent de context, de condițiile locale și sociale ale mesajului. Astfel, s. de „emoție”, „neliniște”, „încordare” pentru cuvântul febră; s. de „oră liberă în programul unui profesor” pentru cuvântul fereastră; s. de „faptă sau atitudine reprobabilă” pentru cuvântul pată. Acest s. este necesar în semantica sincronică. ◊ ~ impropriu: s. lexical nepotrivit, neindicat, nerecomandabil în exprimare, care nu aparține de fapt cuvântului dat sau care nu i se potrivește. Astfel, se consideră că s. de „predicativ suplimentar” în denumirea dată unității sintactice „element predicativ suplimentar” este impropriu; de asemenea, s. de „consecutiv – consecutivă” în denumirea unităților sintactice corespunzătoare, ca și s. de „verbal” în denumirea unităților sintactice de „predicat verbal” exprimat prin adverb sau prin interjecție sunt, fără îndoială, improprii. ◊ ~ concret: s. lexical care se referă la ceva ce poate fi perceput prin simțuri, ce poate fi reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu s. de „coridor subteran” pentru cuvântul galerie, de „vas de sticlă din care se bea apă” pentru cuvântul pahar. ◊ ~ abstract: s. lexical care se referă la ceva ce nu poate fi perceput prin simțuri, ce nu poate fi reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu s. de „deșteptăciune”, „istețime” pentru cuvântul inteligență; de „trebuință”, „necesitate” pentru cuvântul nevoie; de „amiciție”, „frăție” pentru cuvântul prietenie. ◊ ~ actual: s. lexical de care dispune un cuvânt în momentul de față; sens real, ca de exemplu s. de „care cântă” pentru cuvântul cântător; de „persoană care manevrează cârma unei ambarcațiuni sau nave” pentru cuvântul cârmaci. ◊ ~ învechit: s. lexical care a devenit anacronic; sens depășit, degradat, uzat prin întrebuințare, ieșit din actualitate, ca de exemplu s. de „poet” pentru cuvântul cântător; s. de „guvernator” pentru cuvântul cârmaci. ◊ ~ rar: s. lexical care nu este folosit decât cu totul întâmplător, în anumite împrejurări, ca de exemplu s. de „încântare”, „admirație” pentru cuvântul ademenire; s. de „a se codi”, „a șovăi” pentru cuvântul cârmi. ◊ ~ neutral: s. lexical indiferent față de categoria gramaticală a genului (masculin sau feminin) indicată de forma neaccentuată de D. și Ac., singular, persoana a III-a a pronumelui personal, ca în exemplele „dă-i cu bere, dă-i cu vin”, „a o pune de mămăligă”, „a o lua la sănătoasa” etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): s. care sugerează lipsă de considerație, dispreț, batjocură, ca de exemplu s. de „nesuferit”, „respingător” pentru cuvântul antipatic și s. de „funcționar mărunt” pentru cuvântul conțopist. ◊ ~ gramatical: 1. s. care ține de natura gramaticală a cuvântului, de valoarea morfologică, de funcția sintactică și de distribuția acestuia, fiind sesizabil într-o formă flexionară, într-o construcție sintactică, într-o categorie gramaticală sau într-un raport gramatical. 2. s. actualizat al unui cuvânt prin intermediul unui context situațional; semnificație restrictivă, precizată prin aducerea unei înfățișări sau a unei însușiri a obiectului în centrul atenției noastre. În s. intră deci imaginea, reprezentarea generală a obiectului denumit, ca de exemplu în fluture; sintagmele fluture de mătase, fluture cap de mort, fluture coada rândunicii și fluture amiral exprimă însă câte unul din s. posibile cuprinse în semnificația de „fluture”. În orice moment al existenței lui, cuvântul are un conținut semantic finit, alcătuit dintr-un număr de s. în relație, care dau echilibrul semantic al acestuia, ușurează înțelegerea modalităților de combinare a elementelor lexicale în planul sincronic al limbii și sugerează posibilitățile de evoluție semantică a cuvântului. Acad. Ion Coteanu clasifică s., după calitatea lor generală, în trei mari categorii sau tipuri; a) s. denominative (denotative, apelative sau cognitive): s. care iau naștere ca rezultat al actului denotației, al denumirii obiectelor. Ele sunt însoțite în foarte multe cuvinte de s. conotative (afective sau expresive), ocupând cu acestea conținutul semantic al cuvintelor și dând naștere fenomenului de polisemantism (v.). Dar ele pot ocupa și singure conținutul semantic al cuvintelor, creând în acest caz fenomenul de monosemantism (v.), mai ales în termenii tehnici de strictă specialitate cum sunt cric „aparat portativ de ridicat la mică înălțime greutăți prin împingere în sus” și rotor „partea unei mașini – motor sau generator – care se rotește în jurul axei arborelui pe care e montată”. Nici un cuvânt nu conține mai mult de un s. denominativ (chiar și atunci când denumește mai multe obiecte diferite, ca în cazul lui cățel „pui de câine, de lup, de vulpe”, „parte a unui dispozitiv tehnic”, „grăunte de usturoi” etc. – sau când are doi poli semantici, ca în cazul lui împrumuta „a da cu împrumut” – „a lua cu împrumut”, asculta „de cineva” – „pe cineva” etc. S. denominative corespund sensurilor proprii ale cuvintelor și sunt necesare în semantica sincronică; b) s. conotative (afective sau expresive): s. care însoțesc virtual, în foarte multe cuvinte, s. denominative; 3. care constituie devieri de la s. denotative, permițând apariția tropilor de un singur cuvânt sau de mai multe cuvinte. S. conotative se prezintă sub două aspecte: unele, ușor de recunoscut la prima vedere (mai ales dacă cuvintele sunt în contexte) ca în formele diminutivale expresive, în cele de vocativ sau de imperativ, intrate de mult în conștiința publică; altele, greu de recunoscut la prima vedere, ascunse – ca în îmbinările poetice de tipul așternutul de pături de mistere, specific creației argheziene și neimpuse conștiinței publice. Există însă și s. conotative care nu însoțesc obligatoriu s. denotative: este cazul s. comunicate de interjecții, părți de vorbire care nu denumesc, ci evocă sau sugerează stări sufletești și de voință. S. conotative corespund sensurilor figurate ale cuvintelor și sunt necesare în semantica sincronică; c) s. relaționale: s. redate de obicei prin uneltele gramaticale (prepoziții și conjuncții) în contexte determinate. Astfel, prepoziția cu ajută la exprimarea ideii de asociere privită ca adăugare, ca instrument, ca modalitate etc.; prepoziția de la ajută la exprimarea ideii de loc, privită ca punct de plecare în spațiu; prepoziția până la ajută la exprimarea ideii de loc, privită ca punct de sosire în spațiu; conjuncția și ajută la exprimarea ideii de asociere, de continuitate pe același plan; conjuncția dar ajută la exprimarea ideii de divergență; conjuncția ci ajută la exprimarea ideii de opoziție; conjuncția sau, a ideii de excludere; conjuncția deci, a ideii de concluzie; conjuncția fiindcă, a ideii de cauză; conjuncția încât, a ideii de consecință; conjuncția deși, a ideii de concesie etc. Există însă și s. relaționale însoțite de unele s. denotative, ca în prepozițiile provenite din adverbe – înaintea, înapoia, împrejurul, dedesubtul etc., în locuțiunile prepoziționale cu adverbe – împreună cu, laolaltă cu, înainte de etc., în locuțiunile conjuncționale subordonatoare cu substantive – în timp ce, în vreme ce, din cauză că etc. sau cu adverbe – acolo unde, atunci când, așa cum etc. Pe lângă aceste trei tipuri de s. se poate vorbi și despre s. gramaticale propriu-zise: s. a căror prezență este asigurată de existența categoriilor gramaticale ale cuvintelor în contexte, indiferent de s. denominative sau conotative ale acestora. Astfel, s. de nominativ, s. de acuzativ, s. de dativ, s. de genitiv și s. de vocativ, s. fiecărui timp verbal etc. Toate cuvintele au s. gramatical. Acesta apare însă combinat cu cel denotativ și cu cel conotativ. Formulele generale de distribuire a s. în cuvinte sunt: 1) s. denominativ (denotativ) + s. gramatical; 2) s. denominativ (denotativ) + s. conotativ + s. gramatical; 3) s. conotativ; 4) s. conotativ + s. gramatical; 5) s. relațional.

LIMBĂ LITERARĂ (< fr. langue littéraire) Prin limbă literară se înțelege aspectul fundamental al limbii, forma cea mai îngrijită, normată, a limbii naționale. Normele ei sînt un rezultat al folosirii de către scriitori, vorbitori a anumitor forme lingvistice. Limba literară reprezintă o formă cultivată a limbii întregului popor, care dispune – într-o măsură mai mare sau mai mică – de o serie de norme consolidate prin scris. Limba națională a unui popor devine limbă literară, cînd întrunește o serie de însușiri caracteristice: corectitudine din punct de vedere ortoepic, lexical și gramatical, atît sub forma scrisă, cît și cea vorbită, să fie unitară pentru tot teritoriul locuit de oamenii ce vorbesc aceeași limbă, o deosebită capacitate de a exprima cele mai variate noțiuni, idei, sentimente, fapte omenești. Limba literară poate fi socotită atît limba unei lucrări beletristice, cît și a uneia științifice, politice sau ideologice, a publicațiilor periodice, ca și a presei cotidiene, a diferitelor emisiuni de la radio sau televiziune. Exprimarea literară are aceeași semnificație cu exprimarea corectă. Socotită categorie istorică, rezultat al unei îndelungi și complexe evoluții, limba literară este supusă transformărilor. Cît privește istoria limbii literare române, părerile sînt diferite. După unii cercetători, la baza ei ar sta producțiile literaturii populare, deci ea s-ar fi format înaintea literaturii scrise. După alții, ea apare odată cu primele texte românești scrise (secolul al XVI-lea și al XVII-lea). Opusă acestor concepții este aceea a socotirii perioadei de consolidare a națiunii române și a literaturii ei – secolul al XlX-lea – ca dată a apariției limbii literare. Limba literară folosită în scrierile literare se caracterizează printr-un vocabular bogat și variat, prin plasticitate și expresivitate, prin forța sugestivă în comunicarea gândurilor și sentimentelor. La formarea și perfecționarea ei au contribuit substanțial scriitorii.

ARIE DIALECTALĂ s. f. + adj. (< lat. area, cf. fr. aire + fr. dialectale): teritoriu în care a fost înregistrat un anumit fenomen sau o anumită particularitate lingvistică (ori mai multe fenomene sau particularități lingvistice), delimitat printr-una sau mai multe isoglose (v.). A.d. poate acoperi întregul domeniu al unui idiom sau numai o parte a acestuia. Când acoperă numai o parte, se opune altei arii (sau mai multor arii). Ea prezintă, în raport cu celelalte, o configurație particulară: întinsă sau restrânsă, centrală sau periferică, omogenă sau neomogenă etc. Pe harta lingvistică ea este prezentată prin culori și hașuri. Stabilirea a.d. permite descrierea structurii dialectale a unui idiom, pe baza unităților dialectale (dialect, subdialect, grai) stabilite prin trasarea frontierelor lingvistice. Există mai multe tipuri de a.d.: laterale (marginale, periferice), situate la marginea teritoriilor pe care se vorbesc dialectele sau limbile; centrale, situate în centrul teritoriilor pe care se vorbesc dialectele sau limbile; omogene (continue), cu fenomenele de limbă răspândite în mod uniform; neomogene (discontinue), cu fenomenele de limbă răspândite neuniform; fonetice, care includ fenomene fonetice; lexicale, care includ fenomene de vocabular; morfologice, care includ fenomene morfologice; sintactice, care includ fenomene sintactice etc. A.d. laterale sunt mai conservatoare decât cele centrale, în timp ce acestea din urmă sunt mai inovatoare.

UNIFICARE s. f. (< unifica < it., lat. unificare, cf. fr. unifier < lat. unus „unu” + facere „a face”): 1. proces lingvistic care duce la apropierea dialectelor unei limbi până la dispariția lor într-o limbă comună, unică, formată pe baza unuia dintre aceste dialecte. U. dialectelor este întâlnită în perioada sclavagistă și a formării statelor naționale centralizate (a națiunilor și a limbilor naționale), ea accentuându-se la maximum în perioada contemporană. Un exemplu de u. dialectală oferă istoria limbii grecești: jocurile panelenice, comerțul, comunitatea de origine, împrumuturile reciproce, pierderea autonomiei și a supremației cetăților grecești prin cucerirea macedoneană sunt factori care au favorizat contopirea dialectelor grecești (atât de numeroase și de distincte) într-o limbă comună, pe baza fondului lexical principal și a structurii gramaticale a dialectului atic, limbă denumită koiné (v.), adoptată de toți grecii și în circulație până în epoca bizantină. 2. proces lingvistic care duce la apropierea a două limbi diferite sau înrudite până la încrucișarea lor. El presupune o perioadă de bilingvism (v.), care poate dura sute de ani. Un exemplu în acest sens îl oferă bilingvismul româno-slav, soldat cu asimilarea vorbitorilor de limbă slavă din nordul și estul Dunării, cu o influență slavă în limba română (mai ales în vocabular), cu asimilarea unei părți a populației românești din sudul Dunării și cu o influență română în limbile slave vecine. În cazul bilingvismului bulgaro-slav s-a ajuns la încrucișarea celor două limbi, bulgarii părăsindu-și limba altaică și adoptând limba slavă. Din încrucișarea limbii latine cu limbile popoarelor autohtone cucerite a ieșit învingătoare limba latină, diversificată ulterior în limbile romanice (neo-latine) cunoscute. Apropierea limbii latine de limba greacă în sudul Italiei s-a soldat însă cu o influență reciprocă, cu un transfer reciproc de elemente lingvistice, nu cu o asimilare unilaterală; la fel s-a întâmplat și în cazul bilingvismului româno-maghiar din Transilvania. Procesul de u. este opus procesului de diversificare (v.).

ELEMENT, elemente, s. n. 1. Parte componentă a unui lucru; parte care contribuie la formarea unui întreg. Termenii tehnici sînt printre cele mai mobile elemente ale vocabularului. GRAUR, F. L. 83. Elementele constitutive ale vieței lui sufletești. EMINESCU, N. 83. ♦ Piesă sau ansamblu de piese al unei construcții, avînd un rol bine determinat în alcătuirea acesteia. 2. Persoană (care face parte dintr-o colectivitate). În școală a fost un element bun. ▭ Elemente aparținînd claselor exploatatoare nu pot fi membri ai partidului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 158. Întorcîndu-se în Rusia, tînărul intelectual [Turgheniev] se simte atras de elementele progresiste. SADOVEANU, E. 234. 3. (În filozofia antică) Fiecare din cele patru aspecte ale materiei (foc, apă, aer, pămînt) despre care se credea că stau la baza tuturor corpurilor și fenomenelor naturii; stihie. ♦ Fenomen al naturii care se manifestă ca o forță puternică. 4. Mediu în care trăiește o ființă. Elementul peștelui e apa. ▭ Chiar un păstrăv adus la țărm are șanse să se mai întoarcă în elementul lui. SADOVEANU, V. F. 110. ♦ Fig. Ambianța în care cineva se simte bine. Trăiesc în durere ca-n elementul meu. ALEXANDRESCU, P. 79. 5. (Chim.) Substanță care nu poate fi descompusă în alte substanțe mai simple prin mijloace fizice sau chimice obișnuite și care poate forma, prin combinare chimică, diverse substanțe compuse. 6. (Fiz.) Pilă electrică; fiecare celulă a unei pile electrice primare sau secundare. 7. (În legătură cu o disciplină oarecare, mai ales la pl.) Principiu de bază, noțiune fundamentală; rudiment. Elemente de geometrie.

ITALIANĂ s. f. (cf. it. italiano): limbă romanică din grupul central, vorbită în Italia (Peninsula Italică, Sicilia și Sardinia) de peste 50 de milioane de oameni; în nordul Corsicei, în cantonul elvețian Ticino, pe litoralul francez al Mării Mediterane, în S.U.A., în Argentina, în Tunisia etc. Este limba oficială a Italiei și una dintre cele patru limbi oficiale ale Elveției. Spre deosebire de celelalte limbi romanice, i. posedă consoane geminate, a căror opoziție cu cele simple creează diferențe de sens (fato „soartă” – fatto „făcut”; calo „coborâre” – callo „bătătură” etc.). De asemenea, i. se remarcă prin posibilitățile ei inepuizabile în derivarea cu sufixe și prin libertatea de construire a frazelor. Vocabularul ei este mai apropiat de cel latin (este singura limbă romanică formată în „patria romanilor”, limbă cu foarte multe împrumuturi savante din latină). Istoria limbii i. cuprinde trei perioade: a) italiana veche (între secolele al IX-lea – al XIII-lea) caracterizată printr-o puternică fărâmițare dialectală (transmisă celorlalte faze), prin dialecte literare de mare prestigiu (menținute până azi), prin folosirea ei în poezia siciliană a secolului al XIII-lea: Carta Capuana (960); b) italiana medie (între sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIX-lea), caracterizată prin înlocuirea treptată a limbii latine cu i., într-un proces de unificare lingvistică în jurul dialectului literar cu cel mai mare prestigiu – cel toscan (florentin) -, oferit ca model al unei limbi literare unice pe întreaga Italie de către marii poeți prerenascentiști – Dante Alighieri (în Divina Comedia), Petrarca și Boccaccio; prin perfecționarea limbii literare i. de către marii scriitori ai Renașterii – Torquato Tasso, Machiavelli, Ariosto etc. – și prin apogeul atins de toscana literară în operele lui Manzoni; c) italiana modernă (între secolul al XIX-lea și al XX-lea), caracterizată prin deplasarea bazei dialectale a limbii literare de la dialectul toscan (florentin) la exprimarea caracteristică Romei și împrejurimilor sale. I. dispune de trei mari grupuri dialectale: în nord – la granița Italiei cu Franța – dialectele galo-italiene, printre care se remarcă cel ligurian, piemontez, lombard și genovez, în centru, cel toscan, marchizan, umbric, roman și corsican, în sud, cel abruzzez, napolitan, apulian, calabrez și sicilian. Diferențele dialectale sunt uneori atât de mari, încât un vorbitor din sud nu se înțelege cu unul din nord. Asupra i. s-au exercitat mai multe influențe (în special în vocabular): în evul mediu, influența arabă (prin intermediul Siciliei), influența spaniolă, influența provensală și influența franceză (acestea două din urmă fiind cele mai puternice). Vocabularul i. s-a îmbogățit și cu termeni germanici și germani, rămași în nordul Italiei (de la triburile de cuceritori din secolul al VI-lea și de la stăpânitorii austrieci din epoca modernă). Existența în limba română a unor cuvinte de origine italiană i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență italiană asupra limbii române (v. influență).

STRUCTURĂ s. f. (cf. fr. structura, lat. structura „construcție” < struere „a clădi”): 1. alcătuire, aranjare, ordine, formă, organizare internă specifică a unui întreg lingvistic (cuvânt, enunț, limbă) în elemente constitutive determinate. Ea presupune existența unor relații între componentele întregului. Se poate vorbi astfel despre o s. morfematică a cuvântului, despre o s. fonetică a limbii, despre o s. fonologică a limbii, despre o s. lexicală a limbii, despre o s. gramaticală a limbii (morfologică și sintactică), despre o s. semantică a limbii, despre o s. dialectală a limbii, despre o s. a propoziției, despre o s. a frazei etc. ◊ ~fonetică: organizare a limbii în grupe de sunete cu trăsături distincte, în virtutea unor criterii și a unor relații existente între ele. ◊ ~ fonologică: organizare a limbii în unități minimale de expresie cu funcție diferențiatoare a cuvintelor și a formelor gramaticale (foneme), combinațiile acestora, gruparea lor în clase după anumite criterii, influențele unora asupra altora, caracteristicile lor suprasegmentale etc. ◊ ~ lexicală: organizare a cuvintelor unei limbi în grupe cu însușiri specifice (din fondul principal, din masa vocabularului). ◊ ~ gramaticală: organizare a limbii în unități funcționale (morfeme, părți de vorbire, părți de propoziție, propoziții și fraze), între care există anumite relații. ◊ ~ morfematică: s. morfologică a cuvântului; organizarea lui internă în morfeme distincte care servesc la formarea sau la flexionarea acestuia. ◊ ~ morfologică: organizare a limbii în clase distincte, cu însușiri specifice (părți de vorbire); organizare a limbii în unități minimale funcționale (morfeme), tipurile acestora, ierarhia lor, raporturile care decurg din unirea lor în cuvinte etc. ◊ ~ sintactică: organizare a limbii în lanțuri de cuvinte în relație (părți de propoziție, grupuri coordonative, sintagme, propoziții și fraze), pe baza posibilităților de combinare ale cuvintelor. ◊ ~ binară: s. rezultată din combinarea, pe rând a unui verb cu distribuție unidirecțională cu câte un singur termen în cadrul aceleiași propoziții. Realizează s. binare marea majoritate a verbelor: cântă frumos, cântă aici, cântă acum etc. ◊ ~ ternară: s. rezultată din combinarea simultană a unui verb cu distribuție bidirecțională cu doi termeni, în cadrul aceleiași propoziții. Realizează s. ternare verbele copulative: Câmpul este verde. ◊ ~ semantică: organizare a limbii după unitățile minimale de înțeles (seme, sememe, lexeme), legăturile dintre acestea și consecințele ce decurg din cercetarea lor. ◊ ~ dialectală: organizare a limbii în unități dialectale (grai, subdialect, dialect) între care există anumite relații ierarhice (de subordonare) stabilite pe baza analizei și descrierii domeniului lingvistic respectiv. În abordarea s. dialectale, precizarea raportului între „limbă” și „dialect” este fundamentală. Cei mai mulți lingviști (români și străini) consideră că s. dialectală a limbii române este reprezentată prin cele patru mari dialecte: dacoromân, aromân (macedoromân), megleonoromân și istroromân; că numai dialectul dacoromân a devenit limbă națională a românilor, în timp ce celelalte trei dialecte sud-dunărene, datorită condițiilor istorice vitrege, au evoluat mult mai încet și divergent, păstrând un caracter arhaic. Pentru unii lingviști, considerarea celor patru idiomuri amintite ca dialecte se potrivește numai pentru româna comună, deoarece în momentul de față fostele dialecte sud-dunărene ar avea statut de limbi. În acest caz, limbii române actuale i-ar fi proprii, după primii, cinci subdialecte (muntean, moldovean, bănățean, crișean și maramureșean), iar după ultimii, cinci dialecte (aceleași, amintite mai sus ca subdialecte). v. și dialect. ◊ ~ analizabilă: s. care poate fi analizată în părți componente. Astfel, în s. cuvântului mergând se disting două componente: rădăcina merg + sufixul modal gerunzial -ând; în s. cuvântului prelungisem distingem prefixul pre-, rădăcina lung-, sufixul perfectului -i, sufixul mai mult ca perfectului -se- și desinența de persoana I singular -m; în s. propoziției „Limba noastră-i o comoară” se disting: subiectul Limba, atributul adjectival noastră și predicatul nominal i o comoară. În general, cuvintele limbilor flexionare au s. analizabile. ◊ ~ neanalizabilă: s. care nu poate fi analizată în părți componente distincte, ca de exemplu cuvintele om, bun, trei, se, când, ah!, pe, că etc. De asemenea, răspunsurile la interogativele directe da și nu sunt s. neanalizabile, ele reprezentând chiar niște propoziții denumite astfel (neanalizabile). Sunt recunoscute ca având s. neanalizabile cuvintele limbilor izolante, cum este chineza. ◊ ~ concretă (de suprafață): s. care este reprezentată printr-un enunț real, concret (realizat sonor sau marcat grafic) și care poate fi pătrunsă, explicată și caracterizată cu mijloace de investigație obișnuite, tradiționale, ca de exemplu Prietenul meu citește jurnalul. În gramaticile generative i se spune s. de suprafață (superficială) care conține realitatea datelor din s. abstractă (de adâncime), fiind realizată prin modificarea acesteia. Este accesibilă studiului, prezentându-se sub forma lanțurilor actuale ale comunicării organizate morfologic. Ea se poate transforma în s. abstractă (de adâncime, profundă) aplicând anumite reguli de reducere a ei la niște simboluri categoriale. ◊ ~ abstractă (de adâncime): s. care stă la baza unui enunț concret, care conține în general relațiile gramaticale fundamentale pentru înțelegerea acestuia și e redusă la niște simboluri categoriale. Ea poate fi pătrunsă, explicată și caracterizată cu mijloace de investigație moderne. Astfel, în enunțul real amintit mai sus (la s. concretă) distingem: un S (subiect-substantiv), un A (atribut adj. – adjectiv pronominal posesiv), un P (predicat verbal – verb) și un C (complement direct – substantiv). Aceasta reprezintă s. de adâncime a enunțului concret redus la acele patru simboluri: S, A, P, C. Aplicând anumite reguli de dezvoltare a simbolurilor în cuvinte concrete, ea se poate transforma în s. concretă de la care a pornit: Prietenul meu citește jurnalul. S. de adâncime stă la baza lanțurilor actuale ale comunicării. Potrivit unor concepții diferite, ea ar avea ca punct de plecare fie realitatea sintactică, fie realitatea semantică. Cu toate că existența sa este greu de dovedit, s. de adâncime reprezintă totuși un principiu pe baza căruia se poate explica performanța lingvistică (v.) și universaliile lingvistice (v.). 2. schemă, mecanism, rețea internă a punctelor esențiale ale unui fenomen lingvistic. S. intră în opoziție cu funcția, dând naștere relației static-dinamic. Termenul a fost folosit pentru prima oară în 1916 de către Ferdinand de Saussure, odată cu analiza semnului lingvistic și considerarea limbii ca sistem. În concepția structuralistă, s. este un tot închegat, unitar, coerent, un sistem al relațiilor dintre părți.

TURCĂ s. f. (cf. tc. türk): limbă turcică din familia limbilor altaice, ramura turco-mongolă, grupa oguză (venită din Asia), subgrupa oguzo-seldjucă, vorbită de turci – actualii locuitori ai Turciei, urmași ai osmanlâilor (osmanilor, otomanilor, anatolilor) – și de turcii care locuiesc în unele state din Peninsula Balcanică sau din Asia (în România este vorbită de turcii din Dobrogea). Se caracterizează prin: armonie vocalică; rădăcină formată din consoană + vocală + consoană; lipsa genului gramatical; aglutinarea afixelor lexicale din derivare și a celor gramaticale; folosirea largă a numeroaselor forme nominale ale verbului; lipsa conjuncțiilor; existența propozițiilor nominale etc. Cele mai vechi atestări de limbă t. datează din secolul al XI-lea. Influențată de limbi cu mare prestigiu (araba, care i-a oferit terminologia administrativă și științifică, și persana, care i-a pus la dispoziție bogăția ei literară), t. a folosit până în 1929 alfabetul arab, după care, prin reforma lui Kemal Atatürk, scrierea veche a fost înlocuită cu alfabetul latin (astăzi chiar Coranul este editat cu litere latine, adaptate pentru limba t.). Din amestecul elementelor altaice (turcești), semitice (arabe) și indo-europene (persane, bizantine, slave, italiene, germane, franceze etc.) a rezultat, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, limba literară turcă. Aspectul vorbit al acesteia are un caracter conservator, în sensul că a păstrat multe din trăsăturile limbii t. vorbite de vechii osmanlâi (osmani). Limba literară turcă s-a desăvârșit după revoluția din 1919-1923, pe baza dialectului din Istanbul și Ankara. Limba t. a exercitat o puternică influență asupra limbilor din sudul, centrul și răsăritul Europei, asupra limbii tătare din Dobrogea și asupra unor limbi din unele zone ale Asiei (krâm-tătara din R. Uzbekă; gruzina și zana din R. Gruzină). Încă din secolul al XIII-lea se poate vorbi de o influență a limbilor turcice asupra limbii române, exercitată în două etape: a) prin venirea pecenegilor și cumanilor în țările române (Moldova și Țara Românească); b) prin desele incursiuni ale turcilor osmani în țările române, timp de câteva secole. Influența turcă s-a exercitat asupra limbii române atât în vocabular (mai ales), cât și în domeniul formării cuvintelor (sufixele -iu, -lâc și -giu împrumutate), mai ales în Moldova și în Muntenia. În același timp însă, se poate vorbi și despre o influență a limbii române asupra limbii turce (mai ales asupra celei vorbite de turcii din România). O contribuție importantă la cunoașterea limbii turce, vorbită la noi în Dobrogea, a adus cercetătorul român Vladimir Drimba.

FRANCEZĂ s. f. (cf. it. francese, fr. française): limbă romanică din grupul occidental, vorbită în Franța de peste 50 de milioane de oameni, iar ca limbă oficială, în afara Franței, de peste 30 de milioane de oameni – în sudul Belgiei, în Luxemburg, în vestul Elveției, într-o parte a Canadei (centrul Québec), în Republica Haiti și în fostele colonii (mai ales cele din Africa: Africa Centrală, Algeria, Tunisia, Maroc, Guineea, Mali, Congo, Niger, Madagascar și cele din Asia: Siria, Liban etc.). F. s-a răspândit pe plan mondial ca limbă internațională în știință, cultură și relații diplomatice. Ea s-a format printr-o evoluție aparte, în comparație cu celelalte limbi romanice. Mai întâi s-a contopit latina – limba învingătorilor romani – cu galica – limba galilor, locuitorii Galiei învinse și romanizate (galica era singura limbă celtică de pe continentul european în vremea cuceririi romane – secolul I î.e.n.). Din această contopire s-a născut o limbă galo-romană, denumită convențional de către specialiști le roman. După căderea imperiului roman de apus, această limbă a evoluat separat, cu tendința vădită de diversificare în două grupuri de dialecte distincte în evul mediu sub numele de langue d’oïl (grupul dialectelor de nord, dintre care cel mai important – cel din „Ile de France” – a devenit embrionul limbii franceze) și de langue d’oc (grupul dialectelor de sud, transformat treptat în limba provensală), după adverbul de mod de afirmație din acea vreme (oïl – oc). Între secolele al V-lea – al X-lea, le roman a fost puternic influențată în structură și în vocabular de limba triburilor germanice venite pe teritoriul galo-roman și asimilate total (în special de limba francilor, care i-a definitivat fizionomia și de la care a rămas numele țării de „Franța”). Există trei perioade în istoria limbii f.: franceza veche (între secolele al IX-lea – al XIV-lea), în care a fost scris primul document de limbă f. – Les Serments de Strasbourg („Jurămintele de la Strasbourg”) din 842 (un tratat de alianță între nepoții lui Carol cel Mare) – și celebra epopee în dialect d’oïl – Chanson de Roland („Cântecul lui Roland”), de la sfârșitul secolului al XI-lea; b) franceza medie (între secolele al XIV-lea – al XVI-lea), care se transformă foarte mult în raport cu franceza veche. Ea devine limbă națională și limbă literară a poporului francez, pe baza dialectului din Ile de France. În această limbă au creat toți scriitorii Pleiadei (școală literară inovatoare, întemeiată la Paris în 1549 de către J. de Bellay, care preconiza în manifestul intitulat „Apărare și valorificare a limbii franceze” cultivarea unei literaturi noi, umaniste, în limba națională, limbă situată pe același plan cu latina și greaca) și marii scriitori ai Renașterii: Ronsard, Rabelais și Montaigne; c) franceza modernă (între secolele al XVII-lea – al XX-lea), în care au creat scriitorii clasicismului – Corneille, Racine, Molière, La Fontaine (secolul al XVII-lea), scriitorii iluminismului – Voltaire, Diderot, Rousseau (secolul al XVIII-lea) și marii poeți și prozatori – Hugo, Baudelaire, Balzac, Flaubert și Zola etc. (secolul al XIX-lea). F. folosește o ortografie etimologică, conservatoare. Astăzi există o mare deosebire între limba f. literară și limba f. vorbită, între pronunțarea și scrierea cuvintelor franceze. F. literară s-a îmbogățit cu foarte multe cuvinte romanice (mai ales italiene) și în secolul nostru cu foarte mulți termeni englezești. F. vorbită, în schimb, a adoptat mulți termeni de argou (în special cea din regiunea Parisului). Cele mai importante dialecte ale limbii f. sunt: francien (în Ile de France), normand (în Normandia), picard (în Picardia), valon (în Valonia), franco-provensal (de trecere spre provensală, considerat de unii lingviști a unsprezecea limbă romanică), cel din Champagne, cel din Lorena etc. Alături de provensală, f. a avut cea mai mare influență asupra limbii italiene. Existența unui număr mare de elemente lexicale franceze în limba română i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență franceză asupra limbii române (v. influență). Influența franceză s-a exercitat mai ales în secolul al XIX-lea, când termenii de origine franceză iau locul celor de origine turco-otomană și greacă, prin multitudinea și diversitatea traducerilor care s-au făcut, prin intermediul trupelor de teatru franceze care-și desfășurau activitatea în Principatele Române etc. Astăzi, România face parte din grupul țărilor francofone, ca o recunoaștere internațională a folosirii largi a f. în viața științifică, culturală și artistică a țării noastre, inclusiv în diplomația românească. F. americană, vorbită în Antile, în Canada (mai ales în Québec și Montréal) și în SUA pierde tot mai mult teren în fața limbii engleze, vorbită de majoritari. Spre deosebire de f. europeană, ea a păstrat unele elemente arhaice și dialectale, specifice regiunilor de emigrare (Normandie și Poitiers), a amplificat unele aspecte gramaticale și a împrumutat multe cuvinte din engleza americană.

muzică serială, sistem de organizare a obiectului* sonor care, este bazat pe o riguroasă tehnică a detaliului, presupune nașterea oricăror configurații sonore dintr-o serie* de bază inițial construită. Serialismul reprezintă o cucerire a muzicii sec. nostru fiind o continuare firească a căutărilor și împlinirilor romantismului* târziu al cărui personaj central a fost R. Wagner, „înconjurat” de nume sonore ca Brahms, Mahler, R. Strauss ș.a. Mobilul dezagregării sistemului (II, 3) tonal: excesiva cromatizare a limbajului armonic pe care Wagner a împins-o până la ultimele consecințe (Tristan) lăsând loc unui Mahler, dar mai ales unui R. Strauss să treacă dincolo de pragul tonalității (1) (Electra), a însemnat necesitatea lărgirii limbajului muzical și totodată a expresiei. După o perioadă de tatonări în zone nebuloase, care impuneau din ce în ce atonalitatea* (perioada dodecafonică*), a urmat o limpezire datorită cristalizării unui nou sistem ce punea ordine între cele 12 sunete folosite liber de către unii compozitori ai vremii: serialismul dodecafonic. Gruparea componistică ce s-a format cunoscută azi prin denumirea de „noua școală vieneză”, reprezentată de A. Schönberg și A. Webern, descoperea un alt univers sonor bazat pe organizarea celor 12 sunete după reguli precise care urmăreau principiul nonrepetabilității și anularea atracției tonale. Astfel se creează serii de 12 sunete care sunt tratate după principiul variațiunii (1) perpetue (inițiat de Schönberg) urmărindu-se, prin înlăturarea dublajelor instr. (este interzisă octavizarea) și a excesului de culoare postromantică, ajungerea la timbrurile* pure – idee pe care A. Webern o va exploata la maximum printr-un stil cameral, trasparent, confesiv, aproape imploziv. Teoreticianul, și bineînțeles cel care aplică primul în practică noul sistem prin Piesa nr. 5 intitulată „Vals” din lucrarea Cinci piese pentru pian op. 23, a fost A. Schönberg. Piesa datează din 1923. (Se pare că înaintea lui Schönberg, Hauer a creat un alt tip de organizare dodecafonică – v tropi (4)). Tehnica serială presupune o serie de bază de 12 transpoziții* și 4 forme: directă, inversă*, recurentă*, recurentă inversă. Deci cele 4 forme a câte 12 transpoziții fiecare înseamnă 48 de posibilități de a lucra cu o singură serie. Desigur conceperea seriei la începutul practicii seriale era încă legată de ideea de tematism. Cu cât s-a câștigat în tehnică și în expresia noii estetici, depărtarea de influențele tematice a fost tot mai vizibilă. Astfel A. Webern ajunge în creațiile sale să depășească încorsetările tradiționale, chiar și ideile estetice ale impresionismului* și să creeze o artă abstractă unde vechile concepte nu își găseau locul. El este inițiatorul stilului punctualist* prin tehnica „melodiei timbrurilor” (Klangfarbenmelodie) pe care o utilizează încă din 1909, în op. 6, și primul care reușește să spargă formele* clasice (în care erau turnate majoritatea lucrărilor seriale ale lui Schönberg sau Berg), prin construirea de forme noi bazate alăturări de secțiuni date de utilizarea seriei. Totuși, nici el, nici ceilalți doi compozitori nu s-au putut elibera de principiul variațional care le-a dominat creația și de sistemul polif. linear*, deși în multe creații se poate observa o noutate în privința scriiturii polif.: organizarea obiectelor sonore pe o dimensiune oblică* (în special la Webern). O altă caracteristică a grupării de la Viena este concentrarea în timp. Lucrările seriale, cu precădere creațiile weberniene, au aspectul unor „concentrate”. (Toată creația lui Webern se poate audia în aproximativ 3 ore). Această esențializare a însemnat un pas înainte în expresia muzicală abstractă fiind totodată conformă cu gradul de percepere a noii organizări a materialului sonor. Care au fost ecourile conceptului serial? Bineînțeles cei care au urmat și au privit cu alți ochi creațiile școlii vieneze au putut observa și limitele acesteia. Cei trei compozitori reprezintă o bază solidă de plecare pentru aventura muzicii europ. de mai târziu. Ei s-au oprit în a organiza serial doar înălțimile (2) sunetelor. În schimb, în 1949 compozitorul fr. O. Messiaen propune în piesa Mode de Valeurs et d’Intensités din Quatre Études de Rythmes o organizare pe bază modală* (de unde și serialismul modal care provine din procedeul de a folosi tronsoane ale seriei, răspândit până în zilele noastre) a tuturor parametrilor* cu care operează (înălțimi, durate*, intensități (2)). Un an mai târziu, Pierre Boulez, plecând de la o sinteză a muzicii weberniene și a sugestiei date de Messiaen, ajunge la metoda de organizare denumită serialismul integral. Metodologia serialismului integral presupune crearea seriilor de înălțimi, durate, intensități și timbru [mai târziu: spațiul (II)] precum și derivarea sau conjugarea lor, de unde rezultă complexele acordice*, blocuri sonore (provenite din creația lui E. Varèse), diferite tipuri de densități sonore etc. Serialismul integral operează mai ales cu microstructuri, obținute prin structurarea multiserială, care la rândul lor sunt serializate și dispuse în macrostructuri formale (v. structură). Limita, atât teoretic cât și practică, reiese din faptul că sintaxa noului vocabular nu rezolvă problemele formei. Înlănțuirea structurilor și realizarea unei structuri rămân în afara preocupărilor serialismului total, deși viziunile teoretice ale lui Boulez prezentate în cartea sa Penser la musique aujourd’hui (Geneva, 1964) deschid unele perspective în acest sens. Cartea insistă însă pe studiul morfologic și numai parțial pe cel al sintaxei (2). De această barieră s-au lovit și ceilalți serialiști de după anii ’50, fie că făceau parte din grupul serialiștilor it. în frunte cu Nono, fie din cel germ. avându-l ca personaj principal pe Stockhausen. Totodată, ei nu au putut depăși scriitura polif. liniare care în ideea organizării multiseriale devenea ineficientă anulându-și detaliile. A trebuit să apară compozitorul Y. Xenakis care, stabilit la Paris în 1955, declanșează un „atac” împotriva concepției serialismului integral, arătând că în s. total perceperea detaliului se pierde. Astfel, o atare tehnică devine în acest caz un nonsens. Xenakis propune un sistem mai potrivit de structurare a fenomenului, prin evenimente sonore ce se realizează în planul ansamblului care să fie controlate de media mișcării obiectelor cu ajutorul calculului probabilistic (v. stochastică, muzică). Tot în ideea neputinței perceperii detaliului ci doar a fenomenului global, în Europa se introduce treptat aleatorismul* în muzică, provenit de la compozitorii de peste Ocean. Aleatorismul privește într-un mod nou punerea în timp a evenimentelor aducând o notă de prospețime și de adevăr (poate chiar de natural) în această direcție. Chiar una dintre ultimele, și cele mai cunoscute lucrări integral seriale, Gruppen für drei Orchester, semnată de Stockhausen, se contrazice în organizarea totală prin serializarea tempo(2)-urilor (celor trei orch. suprapuse) care, până la urmă, intră în sfera aleatoriului, neputând fi realizate practic, ci doar pe hârtie. Cu toate neajunsurile ei, s. rămâne totuși o aventură deosebită a intelectului și a spiritului uman.

CULTIVAREA LIMBII s. f. + s. f. (< cultiva < fr. cultiver – lat. lingua): „prelucrare îngrijită și pe baze științifice a mijlocului celui mai important de înțelegere între membrii unei societăți” (Iorgu Iordan, în LR, 1956, 5, p. 5). Sensul acestei formulări s-a îmbogățit și s-a precizat ulterior prin contribuția adusă de oamenii de cultură din țara noastră, în diferite împrejurări (dezbateri publice, cronici speciale etc.), ajungându-se astfel la următoarea reformulare: acțiune vastă, complexă și concertată, întreprinsă în comun de instituțiile specializate (școală, institute de cercetări lingvistice, radio, televiziune etc.) și de oamenii de cultură din țara noastră, pentru cunoașterea, generalizarea și respectarea normelor scrierii și pronunțării corecte, a îmbogățirii și desăvârșirii mijloacelor de exprimare; pentru păstrarea, îngrijirea, îmbunătățirea, dezvoltarea și perfecționarea limbii române (prin acestea înțelegându-se: păstrarea materialului lexical încetățenit, a formelor gramaticale și a topicii moștenite; atenuarea deosebirilor dintre aspectul cult și aspectul popular al limbii române, în vederea unificării ei, prin respectarea normelor limbii române literare: gramaticale, ortoepice, ortografice, de punctuație și de topică, îmbogățirea vocabularului limbii române prin valorificarea artistică a unor termeni populari și prin împrumuturi din limbile romanice, riguros selecționate; îmbogățirea posibilităților de exprimare a limbii române prin sporirea nuanțelor semantice ale cuvintelor și a construcțiilor sintactice inedite; eliminarea din vorbire a cuvintelor învechite și uzate, a cuvintelor de jargon și de argou, a cuvintelor ermetice, inaccesibile masei de vorbitori, a neologismelor inoportune; combaterea greșelilor de exprimare din textele tipărite etc.).

LIMBĂ s. f. (cf. lat. lingua): 1. mijloc principal de comunicare între membrii unei colectivități umane, istoricește constituită, alcătuit din mai multe sisteme: fonetic, lexical și gramatical; instrument de comunicare conform căruia experiența omenească este analizată diferit în fiecare comunitate, în unități înzestrate cu un conținut semantic și cu o expresie fonică, ca de exemplu l. unui trib, l. unui popor, l. unei națiuni. L. este aspectul abstract, general, al comunicării; ea presupune o sumă de deprinderi și principii de organizare, un sistem de norme care guvernează actele concrete de comunicare. Folosim l. ca mijloc de comunicare pe cale empirică (prin contactul direct dintre vorbitori, în familie, în practica vieții sociale) și pe calea instruirii sistematice (în școală, cu mijloace pedagogice). Nici până azi specialiștii nu au reușit să stabilească exact câte l. se vorbesc pe glob. Conform celor mai recente statistici, se apreciază că ar fi peste 3000, iar dintre acestea, peste 1400 ar fi pe cale de dispariție. În privința dialectelor, problema este și mai complicată, numărul lor ridicându-se, probabil, la peste 12.000. Se estimează că până în prezent numai 500 de limbi au fost studiate sistematic și științific; că există 2500 de limbi literare; că 2/3 din l. vorbite nu au o scriere proprie etc. ◊ ~ vorbită: l. rostită și auzită, întrebuințată în viu grai, fără o respectare riguroasă a normelor ei (v. și l. uzuală). ◊ ~ scrisă: l. notată cu semne grafice; l. întrebuințată în scris, cu respectarea normelor de care dispune. ◊ ~ (de) bază (~ mamă): l. din care provin l. aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic de l., ca de exemplu latina, care este l. de bază a l. romanice. ◊ ~ comună: a) aspect vechi al l. vorbite de un popor, anterior diversificării acesteia în dialecte, ca de exemplu româna comună (străromâna, protoromâna, româna primitivă, romanica dunăreană sau traco-romanica) din secolele VI – XIII; b) aspect actual al l. vorbite de o națiune, bazat pe o cât mai mare uniformitate cerută de practica comunicării, însușit de întreaga colectivitate, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor, ca de exemplu româna comună actuală; c) l. folosită ca mijloc de înțelegere între popoarele unui stat multinațional (rusa în Federația Rusă) sau între majoritatea etnică a unui popor și naționalitățile conlocuitoare din țara respectivă (româna). ◊ ~ vehiculară (auxiliară): l. folosită în scopuri practice de comunități lingvistice diferite, existente pe un anumit teritoriu, ca de exemplu franceza pentru vorbitorii corsicani, bretoni, alsacieni și flamanzi; swahili pentru populațiile care nu aparțin limbii bantu în Africa. Contactul dintre o l. vehiculară și un grai sau un dialect constituie una dintre sursele bilingvismului la nivel dialectal. ◊ ~ națională: l. comună a unei națiuni, constituită mai ales pe baza unui dialect, în anumite condiții istorice și tinzând să înlocuiască dialectele și graiurile teritoriale, ca de exemplu l. română vorbită în cadrul statului național unitar român. ◊ ~ literară: aspectul cel mai îngrijit al unei l. naționale (de aici unicitatea ei), folosit în scris și în vorbirea oamenilor instruiți, la care se raportează stadiile din dezvoltarea ei. Este caracterizată printr-un sistem de norme deja fixate (de aici unicitatea și stabilitatea ei) și prin existența mai multor stiluri funcționale: artistic (beletristic, poetic, literar), științific, publicistic (gazetăresc) și administrativ (juridico-administrativ, oficial). L. literară este o formă cultivată a l. întregului popor, un simbol de distincție și de educație aleasă. Ea constituie aspectul fundamental al l. comune, prin mijlocirea ei menținându-se unitatea și corectitudinea acesteia, sistemul său de norme, reguli și convenții necesare comunicării. Ea este o sinteză a graiurilor și a stilurilor particulare și expresia cea mai generală a l. într-un anume moment al evoluției sale. Este supusă mereu transformărilor, adaptându-se întruna nevoilor generale de transmitere a experienței umane. În provinciile cu tradiție culturală și istorică bogată ea capătă, în vorbirea unor intelectuali, o coloratură dialectală. În condițiile vieții moderne, l. literară influențează – prin școală, armată, presă, radio, televiziune etc. – graiurile populare. Se constată o „presiune” tot mai crescândă asupra acestora și de aici febrila activitate a dialectologilor de a înregistra ultimele forme de existență a graiurilor și a dialectelor. Evoluția istorică a unei l. literare presupune un proces continuu de selectare și de rafinare, fapt care o opune l. populare, graiurilor, subdialectelor, dialectelor, argourilor etc. Există mai multe opinii cu privire la istoria l. române literare. Astfel: acad. Al. Graur și I. Coteanu precum și prof. univ. dr. Liviu Onul consideră că la baza ei stau producțiunile literaturii populare, a căror l. este mai îngrijită decât cea comună și oarecum generalizată pe tot întinsul țării; că literatura populară a contribuit la generalizarea unora din normele ei incipiente și la fixarea aspectului ei literar. B. P. Hasdeu, O. Densusianu, N. Iorga, Al. Rosetti, Boris Cazacu și Dimitrie Macrea sunt de părere că l. română literară a apărut odată cu primele texte românești scrise din secolele al XV-lea – al XVI-lea, pe baza cărora s-a elaborat și normarea necesară; că apariția primelor noastre texte scrise a precizat și a consolidat perimetrul acesteia. După lingvistul George Ivănescu precum și după lingvistul sovietic R. A. Budagov se poate vorbi de începuturile l. române literare abia în secolul al XVIII-lea, când funcțiile ei încep să se lărgească. G. Ibrăileanu, Al. Philippide și Iorgu Iordan socotesc că numai în secolul al XIX-lea, odată cu consolidarea națiunii și a literaturii române, se poate vorbi de o l. română literară. Dezvoltarea masivă a literaturii artistice, apariția presei și a literaturii științifice au amplificat acest proces într-un mod care să-l facă evident și necesar pentru toată lumea, înlesnind desăvârșirea lui până în contemporaneitate. După părerea lor, l. română de până atunci era scrisă în „dialecte literare” (muntean, transilvănean și moldovean), care s-au contopit într-o l. literară unitară abia după Unire (1859). L. română literară reprezintă un proces îndelungat care, început în secolul al XVI-lea prin tipăriturile lui Coresi, a fost perfecționat în fiecare secol următor conform noilor realități politice, sociale și culturale. ◊ ~ populară: l. care este creată de un popor, aparține acestuia și este vorbită de el, caracterizându-se prin fonetisme, cuvinte, locuțiuni, expresii, formule, structuri, combinații și topică specifice. ◊ ~ oficială: l. folosită în administrația unui stat multinațional sau a unui stat cu naționalități conlocuitoare, ca de exemplu, pentru primul caz rusa (în Federația Rusă), iar pentru al doilea, slovaca (în Slovacia). Există însă și state care au două sau mai multe l. oficiale: engleza și franceza în Canada; flamanda și franceza în Belgia; franceza, retoromana, germana și italiana în Elveția etc. ◊ ~ internațională: l. folosită în relațiile internaționale dintre state. Astfel: pentru antichitate, greaca și latina; pentru evul mediu, araba; pentru secolul al XVI-lea, spaniola; pentru epoca noastră, engleza, franceza, germana, rusa, spaniola și chineza. ◊ ~ mixtă: l. rezultată din amestecul a două sau mai multe limbi datorită contactului permanent al acestora, ca de pildă lingua franca sau sabir din porturile mediteraneene, care este un amestec între italiană și l. popoarelor mediteraneene (catalană, franceză, provensală, spaniolă, greacă și arabă); pidgin english din porturile Extremului Orient, creată pe baza limbii engleze, cu elemente din limbile diverselor popoare din zonă; creola, creată pe baza englezei, francezei sau spaniolei în fostele țări colonizate etc. ◊ ~ vie: l. folosită în momentul de față de către toți vorbitorii unui trib, ai unui popor sau ai unei națiuni, ca de exemplu bedan (beja), vorbită de triburile de păstori din Sudan (Africa), bască, vorbită în Țara Bascilor (Spania) și în zona Pirineilor din Franța, româna, germana, engleza etc. ◊ ~ moartă: l. care a încetat să mai fie vorbită din motive de ordin istoric (vorbitorii ei au dispărut în timp sau au suferit transformări radicale odată cu limba), ca de exemplu etrusca, celta, greaca veche, slava veche, latina, dalmata etc. ◊ ~ transpozitivă: l. care nu are o topică fixă, raporturile sintactice fiind exprimate prin terminațiile cuvintelor. ◊ ~ oxitonică: l. care tinde să plaseze accentul principal la sfârșitul cuvintelor sau al grupurilor de cuvinte care alcătuiesc o sintagmă (pe ultima silabă). ◊ ~ proparoxitonă: l. în care majoritatea cuvintelor poartă accentul principal pe silaba antepenultimă. ◊ ~ aglutinantă: l. care, pentru exprimarea raporturilor gramaticale, folosește afixe specializate înlănțuite (aglutinate) atașate la rădăcină, ca de exemplu maghiara, turca etc. ◊ ~ flexionară: l. în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și având, în general, funcții complexe (printre acestea și realizarea flexiunii interne sau sintetice a cuvintelor care, în acest caz, își schimbă forma și au o structură analizabilă din punct de vedere morfologic), ca de exemplu româna, franceza, italiana, spaniola, portugheza, germana etc. ◊ ~ izolantă: l. lipsită de structură morfologică, în care raporturile gramaticale se exprimă cu precădere prin ordinea cuvintelor (topică) în propoziție, prin intonație și prin numeroase cuvinte auxiliare, nu cu ajutorul afixelor (în acest caz cuvintele nu-și schimbă forma și nu mai au o structură analizabilă), ca de exemplu anamita din Vietnam, unele limbi africane, chineza etc. ◊ ~ holofrastică: l. în care o gândire, o frază se exprimă printr-un singur cuvânt, fiind specifică copiilor mici (aceștia vorbesc în holofraze – v.). ◊ ~ gesticulară (chinezică): sistem care studiază ansamblul gesturilor și al mișcărilor corporale în comunicarea verbală și extraverbală. ◊ ~ incorporantă (polisintetică): l. în care toate părțile de propoziție – principale și secundare – ale unei propoziții sunt încorporate într-un singur cuvânt, al cărui punct de plecare e predicatul și care reprezintă astfel o propoziție întreagă, ca de exemplu eschimosa, ciukota din Siberia și unele limbi indigene americane. ◊ ~ analitică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice, al cuvintelor auxiliare (al prepozițiilor, al conjuncțiilor, al pronumelor și al adjectivelor pronominale, al verbelor auxiliare). De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune analitică. Alături de aceste mijloace, o l. analitică mai folosește și mijloace sintetice pentru exprimarea raporturilor gramaticale (articole, desinențe, sufixe etc.). Sunt l. analitice: franceza și engleza. ◊ ~ sintetică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales prin modificări ale formei cuvintelor cu ajutorul mijloacelor sintetice, al afixelor gramaticale (articole, desinențe și sufixe), adăugate la tema cuvintelor. De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune sintetică. Alături de aceste mijloace, o l. sintetică mai folosește și mijloace analitice pentru exprimarea raporturilor gramaticale: prepoziții, conjuncții, pronume și adjective pronominale, verbe auxiliare. Un exemplu de l. sintetică este latina. ◊ ~ centum: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetele g’ și k’ înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu greaca, latina, celtica, germanica etc. ◊ ~ satem: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetul s înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu iraniana, armeana, balto-slava, albaneza etc. Împărțirea limbilor indo-europene în două mari grupuri (centum și satem) după tratamentul consoanelor velare c și g s-a făcut de către unii din primii comparatiști – Friedrich Schlegel, Wilhelm von Humboldt și August Schleicher – și a fost rediscutată de către lingvistul francez Antoine Meilet. ◊ ~ naturală: l. a unui trib, a unui popor, a unei națiuni prin care oamenii comunică între ei, în mod obișnuit, în fiecare zi, ca de exemplu huari (limba unui trib indian din America de Sud), kurda (limba poporului kurd, răstignit în cadrul a cinci state asiatice), suedeza, norvegiana, daneza etc. ◊ ~ artificială: l. creată convențional, pe baza unor elemente din limbile latină, engleză și franceză, pentru a servi ca mijloc de comunicare între oamenii cu limbi materne diferite (mai ales diplomați). Astfel: volapük (1880), esperanto (1887), ido (1907), occidental (1933), interlingua (1951), delmondo (1960) etc. Tot artificiale sunt și l. obținute prin simplificarea limbilor naturale (reale), cum ar fi basic-english (1932), basic-french sau franceza elementară (1952), latina sine flexione sau le latin vivante (latina vie) (1956) etc. ◊ ~ maternă: l. învățată de un vorbitor de la părinții săi încă din copilărie, odată cu deprinderea vorbirii, și folosită ca l. de stat, oficială, în țara de origine. Pentru fiecare cetățean al țării noastre, de naționalitate română, l. sa maternă este l. română. ◊ ~ străină: oricare l., alta decât cea maternă; se învață de obicei prin procedee formale, prin predare în școală sau la cursuri speciale. ◊ ~ specială: l. creată convențional și alcătuită dintr-un sistem de semne nelingvistice, care pot fi întrebuințate prin gesticulație și mimică, în vederea comunicării ideilor și a sentimentelor, ca de exemplu l. surdomuților. ◊ ~ abstractă: l. care a ajuns la un înalt grad de abstractizare a vocabularului ei, ca de exemplu engleza (v. abstractizare). ◊ ~ concretă: l. care păstrează semnificația lexicală concretă a cuvintelor și a conținutului noțional al acestora, ca de exemplu limbile triburilor de indigeni din Africa și America. ◊ ~ standard: l. însușită de întreaga colectivitate instruită, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor unei națiuni; l. uzuală, generală, comună, folosită în împrejurări obișnuite, neoficiale, care reprezintă un etalon de cercetare lingvistică. L. standard este o formă a limbii naționale unice în care coloratura dialectală este redusă la minimum (prin eliminarea cvasitotală a particularităților dialectale). Ea este o aproximație a uzului general al limbii. Adeseori este folosită ca sinonim al limbii literare, constituind obiectul de studiu preferat al lingviștilor transformaționaliști și generativiști. ◊ ~ uzuală: l. sau aspect al unei limbi care se folosește în mod obișnuit, în mod curent, frecvent; l. sau aspect al unei limbi care este în uz. ◊ ~ indigenă: l. pământeană, băștinașă, autohtonă; l. vorbită de vechii locuitori ai unei țări, ca de exemplu limba dacă, limba vechilor iberi, limba etruscă, limbile australiene etc. ◊ ~ intertribală: idiom folosit pentru asigurarea legăturilor dintre diversele triburi indiene din America de Nord și de Sud. În regiunea marilor lacuri, a circulat în secolul trecut o l. intertribală creată pe baza limbii indiene ojibwa, cu termeni din limba franceză. În sud-estul S.U.A., s-a format l. intertribală chikasaw (mobile), pe baza limbii indiene choktow, cu elemente din chikasaw. Din ea au pătruns în engleza americană o serie de cuvinte și expresii. Pe toată coasta de nord-vest a continentului nord-american a fost folosită l. intertribală chinook, care avea la bază limba indiană cu același nume. Aceasta fusese completată inițial cu termeni din alte limbi indiene, apoi cu termeni din limbile franceză și engleză. Ea a fost înlocuită de o altă l. intertribală, care are la bază engleza. În America de Sud, cea mai importantă l. intertribală este geral, creată în secolele al XVI-lea – al XVII-lea în Brazilia, de unde s-a extins în Paraguay și în ținuturile din jur. La baza ei stă limba indiană guarani, completată cu termeni din spaniolă și portugheză. Și în America Centrală s-au creat l. intertribale pe baza limbii spaniole. ◊ ~ de tranzit: l. rezultată din simplificarea altei limbi și adoptarea unor cuvinte din mai multe alte limbi în circulație, pentru satisfacerea nevoilor elementare de comunicare în porturile maritime, ca de exemplu beach-la-mar din zona Pacificului; sabir din porturile Mediteranei; pidgin english de pe coasta de vest a Africii etc. ◊ ~ indo-europeană: l. care reprezintă continuarea indo-europenei comune; l. care descinde din indo-europeana comună, ca de exemplu indiana veche (sanscrita și vedica), iraniana veche, hitita, toharica, greaca veche, germanica comună, slava comună, baltica comună, latina, celtica, osca, umbriana, falisca, veneta, mesapica, armeana, albaneza, macedoneana antică, traca, frigiana și ilira. L. indo-europene se grupează astfel în zece familii sau unități distincte: indiene, iraniene, armeana, greaca, albaneza, slave, baltice, germanice, romanice și celtice. ◊ ~ italică: l. indo-europeană vorbită în antichitate de unul din popoarele Peninsulei Italice, ca de exemplu falisca, osca, etrusca, latina, umbriana și veneta. ◊ ~ romanică (neolatină): l. care are la bază limba latină, care descinde din limba latină, ca de exemplu româna, dalmata (dispărută), retoromana, italiana, sarda, occitana (provensala), franceza, catalana, spaniola și portugheza (după unii lingviști se poate lua în discuție și a unsprezecea limbă romanică: franco-provensala). ◊ ~ germanică: l. care are la bază limba germanică comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu gotica, ostrogota, vizigota (grupul de răsărit – dispărut), vechea nordică (dispărută), islandeza, norvegiana, suedeza, daneza (grupul de nord), germana, olandeza, flamanda, frizona și engleza (grupul de apus). ◊ ~ slavonă: l. slavă bisericească și l. literaturii care s-a dezvoltat în Rusia, Serbia și Bulgaria, pe baza vechii slave bisericești. ◊ ~ slavă: l. care are la bază slava comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu ucraineana, bielorusa și rusa (grupul de răsărit), soraba (venda), polaba (dispărută), cașuba, sârba lusaciană, polona, slovaca și ceha (grupul de apus), bulgara, sârbo-croata, slovena și macedoneana (grupul de sud). ◊ ~ balcanică: l. vorbită în Peninsula Balcanică (greaca, albaneza, bulgara, sârbo-croata, macedoneana și slovena). ◊ ~ baltică: l. indo-europeană vorbită de un popor baltic, ca de exemplu letona, lituaniana și vechea prusiană (dispărută). ◊ ~ celtică: l. indo-europeană vorbită de un popor urmaș al celților, ca de exemplu galica (dispărută), irlandeza, scoțiana, mank (grupul gaelic), galeza, cornica (dispărută) și bretona (grupul britonic). ◊ ~ greacă: l. indo-europeană vorbită de grecii din Grecia continentală, din insulele Mării Ionice și ale Mării Egee și de cei din diaspora (v. greacă). ◊ ~ albaneză: l. indo-europeană vorbită de albanezii din Albania și de cei din diaspora (v. albaneză). ◊ ~ ugro-finică: l. indo-europeană din grupul uralian, alcătuit din cinci subgrupuri, majoritatea fiind vorbite în Siberia. Astfel: limbile finice prebaltice (finlandeza, isuri, karela, vespa, estona și livona), limba saama (lapona), limbile de pe Volga (mordvine și mari), limbile permiene (udmurta, komiziriana, komi-permiana) și limbile ugrice (maghiara din Europa, hantî și mansi de pe fluviul Obi). Deci l. ugro-finice vorbite în Europa sunt: maghiara, finlandeza, karela, estona și saama (lapona) – v. fiecare dintre aceste limbi. ◊ ~ bască: l. indo-europeană vorbită de basci, locuitorii ambelor părți ale Pirineilor, la granița dintre Spania și Franța (v. bască). ◊ ~ caucaziană: l. vorbită de populații cu tip fizic variat, care locuiesc în munții Caucazului și în regiunile învecinate. L. caucaziene (peste 50) sunt foarte deosebite ca origine și structură: unele sunt iraniene (oseta, kurda, tati, talisi etc.), altele sunt turcice (azer, baidjana, karaceano-balkara, kumâka, nogai etc.), altele semitice (aisor) sau indo-europene (armeana). ◊ ~ indiană: l. indo-europeană vorbită de unul din numeroasele popoare de origine indiană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor indiene: a) indiana veche (cu limbile vedica și sanscrita); b) indiana medie (cu variantele prākrit, sanscrita literară și pāli); c) indiana modernă (cu limbile: hindi, urdu, bengali, oriva, assam, binari, marathi, rajasthan, gujarati, pahari, nepali, kumani, garhvali; hohistani, khowar, kashmira, șina; punjabi, lahnda, sindi, singhaleza, limba țigănească). ◊ ~ iraniană: l. indo-europeană provenită din iraniana comună și vorbită de unul din numeroasele popoare de origine iraniană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor iraniene: a) limbile iraniene vechi: vechea persană, avestica (zenda), scita (scitica), sarmata; b) limbile iraniene medii: sogdiana, saka, rezmica, parta (partica), persana medie (pehlevi); c) limbile iraniene moderne: persana nouă, tadjica, afghana (pusthu), beiuciana, tāti, kurda, oseta, yaghnobi, sugni, väzgulami, ișkașimi, wakhi, ormuri și parāci). ◊ ~ armeană: l. indo-europeană caucaziană vorbită de armenii din Armenia și din diaspora (v. armeană). ◊ ~ hamito-semitică: l. de origine hamito-semitică din Peninsula Arabică, din nordul acesteia și din nordul Africii. Există cinci ramuri ale acestei familii de limbi: semitică (din care fac parte limbile arabă, etiopiană, feniciană, arameeană, siriană și ebraică), kușită (din care fac parte limbile kușită, beja, afar și somali), egipteană, berberă și ciadă. ◊ ~ burușaski: l. folosită în zona munților Kakoram din Asia, în statele Hunzu și Nagu. ◊ ~ dravidiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India de sud și de sud-vest. ◊ ~ munda: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India centrală (cea mai răspândită din această familie de limbi este khewari). ◊ ~ uralo-altaică: l. vorbită de unul din numeroasele popoare ugro-finice, altaice și samoede. Există mai multe ramuri ale acestei familii de limbi: ugro-finice (din care fac parte și maghiara, finlandeza, estona și lapona), samoede (în Asia), turco-tătare (din care fac parte și limbile turkmenă, găgăuză, osmană veche, turcă, tătară, kazahă, uzbekă și kirghiză), mongole (în Mongolia, Federația Rusă și China), tunguso-manciuriene (în Asia nord-estică), coreeana (în Koreea). ◊ ~ paleosiberiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din nord-estul și nord-vestul Siberiei. ◊ ~ ainu: l. vorbită în insulele Hokkaido, Sahalin și Kurile de numeroase popoare. ◊ ~ chino-tibetană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din China și din țările sud-estului Asiei. Există două ramuri ale acestei familii de limbi: thai-chineză sau chino-siameză (din care fac parte și chineza, și vietnameza) și tibeto-birmană (din care fac parte și tibetana, și birmana). ◊ ~ mon-kmer: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din Peninsula Indochina (din care fac parte și khmera, și cambodgeana). ◊ ~ japoneză: l. mon-khmer vorbită de japonezi (v. japoneză). ◊ ~ negro-africană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare africane. Există trei grupuri de limbi negro-africane: limbile din Sudan și Guineea (dintre care cele mai răspândite sunt mandingo, fulbe, boki și nubiana), limbile bantu (dintre care cea mai răspândită este suahili), limbile khoisan (dintre care cea mai răspândită este hotentota). ◊ ~ malgașă: l. vorbită în insula Madagascar. ◊ ~ amerindiană: l. vorbită de indienii din America (Canada, S.U.A., Mexic, America Centrală, America de Sud și insulele Antile). ◊ ~ indoneziană: l. vorbită în arhipelagul indonezian, în sud-estul Vietnamului, în Malaya, în insulele Filipine, în Madagascar și în Taiwan de popoare de origine indoneziană. ◊ ~ polineziană: l. vorbită în insulele Noua Zeelandă, Chathan, Fiji, Tonga, Samoa, Cook, Phoenix și Hawaii de diferite popoare. ◊ ~ melaneziană: l. vorbită de diferite popoare în insulele Mariane, Caroline, Noile Hebride, Gilbert, Bismark, Louisiade, Solomon, Marshall, Amiralității și Noua Caledonie. ◊ ~ australiană: l. folosită de populațiile băștinașe arhaice ale Australiei. Există 523 de idiomuri diferite, care formează cinci grupuri cu trăsături specifice. ◊ ~ papuașă: l. vorbită de unul din popoarele din Noua Guinee și din arhipelagurile Solomon și Noile Hebride. (În clasificarea limbilor pe familii, ramuri și grupuri au fost reținute numai acelea care ni s-au părut a-i interesa mai mult pe cititori sau care ar putea prezenta o importanță mai mare din anumite puncte de vedere. Pentru amănunte se poate consulta cu mult folos lucrarea Ce limbi se vorbesc pe glob, București, 1968, de Lucia Wald și Elena Slave). Pentru clasificarea l. v. și criteriu. 2. fel propriu, specific unui scriitor, de exprimare în operele literare.

SINONIMIE s. f. (cf. fr. synonymie, lat. synonymia): asemănare, identitate, corespondență, similitudine din punctul de vedere al înțelesului, care există între două sau mai multe cuvinte cu formă diferită și pe baza căreia acestea se pot înlocui unul prin celălalt în cadrul aceluiași context, fără ca acesta să sufere ca înțeles. Elementul decisiv pentru determinarea s. este contextul, deoarece prin înlocuirea unui cuvânt din context cu presupusul lui sinonim se evidențiază egalitatea sau inegalitatea lor semantică. Privită sub acest aspect, s. reprezintă și posibilitatea de substituire a unor cuvinte cu altele într-un număr limitat de contexte, având capacitatea de a identifica obiectul la care se referă cuvintele înlocuibile. S. constituie manifestarea unui mod de organizare a cuvintelor unei limbi în jurul unui obiect, ale cărui aspecte particulare sunt redate prin termeni sinonimi. S. trebuie interpretată în raport cu bogăția unei limbi (cu numărul de cuvinte atestate și inventariate în operele lexicografice și cu frecvența acestor cuvinte în text). S. este manifestarea unui proces contrariu omonimiei (v.) în sensul că același înțeles este încorporat de două sau mai multe corpuri fonetice diferite, ca de exemplu zăpadă – nea – omăt. Ea este – alături de omonimie, polisemie și antonimie – una din cele patru modalități de manifestare a organizării vocabularului, un efect al acțiunii celor cinci factori de organizare a sistemului lexical (frecvența, factorul stilistico-funcțional, factorul psihologic, factorul semantic și factorul etimologic). v. și vocabular.

murg (murgă), adj. – 1. (Cal sau bou) brun. – 2. Negru, negricios. – 3. (S. m.) Cal brun. – 4. (S. m.) Cal în general. – 5. (S. n.) Crepuscul, apus, auroră. – Mr. murgu, megl. murg. Origine necunoscută. E unul dintre cuvintele cele mai discutate din vocabularul rom. Pare să coincidă cu sl. (bg., rus.) mrakŭ „întunecime”, bg., sb., cr., ceh. mrak „apus”, pol. mrok „obscuritate”, rus. morok „obscuritate”, bg. murg(av) „brun”, sb., cr. murgast „brun”, rus. muryi „brun”, ceh. moura „vacă brună” (cf. Berneker, II, 78; după Vasmer, II, 175 -g final se poate explica prin intermediul sl., dar explicația lui pare insuficientă pentru rom.). Istoria cuvintelor sl. nu este clară. Un etimon sl. pentru rom. (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 206; Conev 97; Cortés 125) este greu de admis din punct de vedere fonetic. Gr. *μουριϰος, „ca mura” (Diculescu, Elementele, 457), direct sau prin lat. *moricus, în loc de morulus (Weigand, Jb., XII, 103; Pascu, I, 121; Pascu, Arch. Rom., VI, 224; Pascu, Beiträge, 8; cf. REW 433) este improbabilă, deoarece în astfel de cazuri i aton se reduce de obicei în rom., cf. limpede, muced etc.; de asemenea, pare mai puțin probabilă der. din gr. μόριϰος „maur” (Roesler 573). Nu convinge mai mult der. din gr. ἀμόργη „resturi de măslină”, direct (Meyer 292); nici prin mijlocirea lat. amurca (Capidan, Raporturile, 478; cf. Philippide, II, 631), nu este mai convingătoare. În sfîrșit, nu a fost acceptată explicația care se bazează pe gr. ἀμολγός „timpul mulsului” (Philippide, Principii, 141; Diculescu, Elementele, 447; cf. Tiktin). Relația cu alb. muk, murgu „brun”, muk, mugu „crepuscul” mugetë, „asfințit” este evidentă, cf. Philippide, II, 725 și Rosetti, II, 119; dar cuvîntul alb., greșit explicat (după Treimer, Mitt. Wien., 375, dintr-o rădăcină care ar însemna „strălucitor, luminos”) ar putea proveni din rom. (Capidan, Raporturile, 478). În fine, E. Lange-Kowal, Rum. murg und amurg, zwei Zeugen des illyro-thrako-dakorum. Uebereinanderleben, în Sprachkunde, 1941, nr. 6, p. 9-11, crede că-i vorba de un cuvînt autohton. Deși indiciile sînt insuficiente pentru a fi posibil să se ajungă la concluzii definitive, pare că originea ereditară este mai probabilă decît un împrumut din sl. sau din alb. Prezența lui amurg, cu a- protetic care apare de obicei numai în elemente lat. (cf. acasă, afund, aminte etc.) pare să pledeze în favoarea acestei ipoteze. Der. amurg (mr. amurziș, amurzită), s. n. (crepuscul, apus), cu a- protetic, fiind la început un adv.; amurgi (var. murgi), vb. (a se întuneca, a se înnopta); murgă, s. f. (noapte, întuneric; iapă brună; varietate de pere); murgan, s. m. (nume de bou); murgană, s. f. (nume de vacă); murgilă, s. m. (nume de bou); Murgilă, s. f. (personaj din mitologia populară care personifică noaptea); murgit, s. n. (crepuscul); înmurgi, vb. (a se înnopta). – Deși legătura cuvintelor aici prezentate este greu de stabilit, este de presupus că mag. murga provine din rom. (Edelspacher 19); și probabil și bg. murg(a) (Capidan, Raporturile, 210); sb., cr. murgast „murg” (în opoziție cu sb. mrk(lo)mrkov „murg”, și mrgodan, mrgodno „întunecat”, care pare să provină din sl. mrkŭ, cf. Vasmer, II, 177), alb. murk, murgu, ngr. μοῦργος (Murnu, Lehnw., 32), ngr. μουρϰίζει „a înnopta” și μούρϰισμα „crepuscul” (după Meyer, Neugr. St., II, 42, aceste cuvinte provin din sl.).

DIALECT s. n. (< fr. dialecte, lat. dialectus < gr. dialektos „grai” < dia „cu”, „prin” + legein „a vorbi”): ramificație teritorială (locală) a unei limbi, superioară subdialectului și graiului, dar subordonată limbii naționale, caracterizată prin anumite particularități (mai ales fonetice și lexicale, mai puțin morfologice și sintactice), care o deosebesc de alte ramificații teritoriale ale aceleiași limbi și chiar de limba comună căreia îi aparține în ansamblu. D. este un subcod (subsistem) încadrat pe axă orizontală a limbii. Se constituie în mod frecvent pe baza mai multor graiuri locale, care prezintă trăsături comune. Unii lingviști echivalează impropriu d. cu graiul, cu jargonul, cu limbajul tehnic sau chiar cu limba. D. dispune de un sistem lingvistic coerent cu norme proprii care asigură comunicarea eficace în cadrul comunității sociale (rurale, de obicei). El are o dublă funcție: de a asigura comunicarea între comunități vecine și de a permite, în același timp, demarcarea colectivităților. Uniformizarea și diferențierea sunt două tendințe care îl însoțesc, în general, în evoluția sa, asigurând în acest fel echilibrul necesar funcționării sistemului. Vorbitorii au, în general, conștiința apartenenței lor la un anumit tip dialectal. Între varietățile dialectale ale unei limbi se află zone de tranziție care asigură continuitatea comunicării. Baza dialectică a unei limbi literare o constituie un anumit (sub)dialect. Astfel, pentru română: (sub)dialectul muntean; pentru italiană: d. florentin; pentru spaniolă: d. castilian etc. Limba literară selectează preponderent unele particularități ale acestui (sub)dialect de bază, la care adaugă particularități selectate de la alte (sub)dialecte. Ridicarea unui (sub)dialect la rangul de limbă literară este un proces istoric, cultural, economic și social îndelungat. Între aspectul literar al unei limbi și varietățile ei regionale poate fi identificată o formă intermediară de comunicare, denumită interdialect (v.). Definirea și delimitarea d. este adeseori o problemă dificilă, datorită intervenției criteriilor extralingvistice alături de cele lingvistice. Noțiunea de d. este relativă și ea poate fi înțeleasă diferit de la o limbă la alta, în funcție de condițiile speciale în care se prezintă un teritoriu lingvistic. ◊ ~ convergent (tipic): d. în contact geografic și lingvistic cu celelalte varietăți teritoriale ale unei limbi căreia i se subordonează. Este forma de bază de manifestare a d., exemplificată prin d. lombard în cadrul limbii italiene, prin d. gascon în cadrul limbii provensale, prin d. valon în cadrul limbii franceze, prin d. aragonez în cadrul limbii spaniole, prin d. mirandez în cadrul limbii portugheze etc. Funcția sa minimală este dublă: de a lega și de a separa, în același timp, unitatea respectivă de unitățile lingvistice învecinate. ◊ ~ divergent (atipic): d. fără contact geografic și lingvistic cu celelalte unități teritoriale ale unei limbi, fără perspectiva unirii sale cu limba națională căreia îi aparține din punct de vedere genetico-structural și fără perspectiva de a deveni limbă independentă. Astfel: d. corsican în raport cu italiana, d. românești sud-dunărene (aromân, meglenoromân și istroromân) în raport cu limba română, idiomul ceangăilor din Moldova în raport cu limba maghiară etc. În mod tradițional, cei mai mulți lingviști români consideră că limba română a dispus și dispune de patru dialecte distincte: a) dialectul dacoromân, rezultat din scindarea limbii române comune între secolele al IX-lea – al XIII-lea; este cel mai răspândit și mai dezvoltat d., singurul devenit limbă națională și literară a tuturor românilor din provinciile istorice românești, a statului național român unitar. Ca limbă română, el este vorbit astăzi atât în România, cât și în Republica Moldova (Basarabia), în Bucovina, în Ținutul Herței, în Transnistria, în sudul Basarabiei (Ucraina) și în zonele limitrofe cu frontierele românești din Bulgaria, Iugoslavia și Ungaria. b) dialectul aromân (macedoromân), rezultat tot din scindarea limbii române comune; este al doilea ca răspândire teritorială și ca dezvoltare, vorbit de o populație de câteva sute de mii de oameni în Peninsula Balcanică (în Grecia, Albania, Iugoslavia, Macedonia și Bulgaria). A suferit – cu deosebire în vocabular – influențe grecești, albaneze, turcești, sârbo-croate și bulgare. Nu are aspect literar conturat, deși în secolele al XVII-lea și al XIX-lea a existat o literatură scrisă în acest d. Divizarea aromânilor în grupuri compacte în raport cu statele balcanice în care au trăit și trăiesc, lipsa de continuitate în funcționarea școlilor aromâne și în efectuarea serviciului religios în limba maternă, bilingvismul și lipsa drepturilor fundamentale ale minorităților au făcut imposibilă crearea unei limbi aromâne literare. În momentul de față, toată intelectualitatea de origine aromână din țara noastră și din celelalte state ale Europei și Americii, sprijinită de mari personalități europene, inclusiv din Consiliul și Parlamentul Europei, duce o luptă aprigă pentru recunoașterea statutului de naționalitate distinctă, cu drepturi depline, pentru aromânii din statele balcanice în care locuiesc de veacuri întregi. Recentul Congres Internațional de la Freiburg (Germania) – 23-26 septembrie 1996 – organizat de către Uniunea pentru limba și cultura aromână, condusă de prof. dr. Vasile G. Barba, în colaborare cu Seminarul de Romanistică al Universității Albert-Ludwig din Freiburg, reprezentat de către prof. dr. Hans-Martin Gauger, a avut ca temă „Limba, literatura, istoria și cultura aromânilor”. Dezbaterile au demonstrat că aromânii există și că trebuie să li se facă dreptate, pe baza hotărârilor luate vizând destinul fraților noștri în acest sfârșit de mileniu. c) dialectul meglenoromân, rezultat tot din scindarea limbii române comune și vorbit de o populație mai puțin numeroasă decât cea aromână, în provincia Meglen din Macedonia (în sudul Bulgariei și nord-estul Greciei), despre care se crede că ar fi migrat acolo prin secolul al XI-lea – al XII-lea, din vecinătatea Daciei, de lângă Dunăre, este foarte apropiat de d. aromân, dar și de cel dacoromân; este folosit numai în conversațiile familiale. A suferit o puternică influență bulgară, mai puțin turcească. Condițiile istorice vitrege, bilingvismul, inexistența unei literaturi scrise, a unor școli și a serviciului religios în acest dialect, numărul relativ mic de vorbitori ai acestuia au făcut imposibilă transformarea lui într-o limbă literară. d) dialectul istroromân, rezultat tot din scindarea limbii române comune și vorbit de populația de limbă română din Peninsula Istria de pe coasta dalmată (Croația), în vreo opt sate din regiunea cuprinsă între muntele Ucka-Maggiore și lacul Cepih. Se presupune că ar fi migrat acolo prin secolul al X-lea – al XI-lea din vestul Transilvaniei și din Banat. Este puternic influențat de croată, mai puțin de italiană. Condițiile istorice nefavorabile, bilingvismul, inexistența unei literaturi scrise, a unor școli și a serviciului religios în istroromână și numărul relativ mic al vorbitorilor au făcut imposibilă transformarea lui într-o limbă literară. Pentru prof. Boris Cazacu cele trei dialecte românești sud-dunărene „constituie un exemplu tipic de dialecte de tip divergent”, în care evoluția a fost determinată mai ales de factori extralingvistici, ele îndepărtându-se de centrul dacoromân. Astăzi, statul român încearcă o revitalizare a legăturilor dintre aceste dialecte și dialectul dacoromân, devenit limbă națională, limba română. (În legătură cu dialectele sud-dunărene, consultați lucrările lingviștilor Th. Capidan, Sextil Pușcariu, Matilda Caragiu-Marioțeanu, Radu Flora, A. Kovacec, Ion Coteanu, Petru Neiescu, Gr. Brâncuș, N. Saramandu, Hristu Cândroveanu etc.). Limbii române actuale, care are la bază dialectul dacoromân, îi sunt proprii, după părerea majorității lingviștilor români, cinci subdialecte, delimitate teritorial: subdialectul muntean, vorbit cu aproximație în zonele Olteniei, Munteniei și Dobrogei, care, datorită condițiilor istorice specifice, a contribuit în mai mare măsură decât celelalte la conturarea trăsăturilor limbii române literare; subdialectul moldovean, vorbit cu aproximație în toată Moldova, în Bucovina de nord (azi în cadrul R. Ucraina), în Ținutul Herța (idem), în Basarabia de sud (idem), în Transnistria (idem) și în Republica Moldova. (Menționăm că așa-zisa „limbă moldovenească”, prezentată de către unii lingviști ruși ca fiind a unsprezecea limbă romanică – sau a douăsprezecea, dacă am avea în vedere și franco-provensala -, independentă de română, nu este altceva decât limba română „cu un colorit dialectal moldovenesc”, vorbită de populația dintre Prut și Nistru și de dincolo de Nistru; „pretinsa limbă moldovenească – spune savantul romanist italian de renume mondial Carlo Tagliavini – nu este de fapt decât româna literară scrisă cu un alfabet rusesc ușor modificat..., cu unele concesii în favoarea unor forme dialectale moldovenești, cunoscute de altfel și în interiorul granițelor României” – în „Originile limbilor neolatine”, București, 1977, p. 289); subdialectul maramureșean, vorbit în Maramureș; subdialectul crișean, vorbit în Crișana și subdialectul bănățean, vorbit în Banat. În celelalte zone ale Transilvaniei se vorbesc graiuri mixte (cu influențe ale subdialectelor crișean, maramureșean, moldovean și muntean). O părere cu totul opusă privind dialectele limbii române au G. Giuglea, Al. Graur și Ion Coteanu, care consideră că – dată fiind evoluția lor separată și diferită, încă din secolul al XII-lea – fiecare dintre aceste idiomuri ar reprezenta câte o limbă aparte, cu istoria ei specifică (româna, aromâna, meglenoromâna și istroromâna). În concepția lor, subdialectele limbii române actuale n-ar fi altceva decât niște dialecte, față de care se subordonează anumite graiuri (v. și grai).

PERSANĂ s. f. (< fr. persan): limbă iraniană veche, vorbită de perși, locuitori ai Persiei. În dezvoltarea sa a cunoscut trei perioade: vechea persană, care avea un sistem flexionar bine reprezentat și în care au fost scrise primele texte de limbă iraniană, fiind cunoscută prin inscripții cuneiforme din vremea regilor Ahemenizi (secolele VI – IV î.e.n.), cele mai importante datând din timpul lui Darius și Xerses; persana medie, care continuă vechea persană (între sec. IV î.e.n. și VIII e. n.) și stă la baza persanei moderne, fiind atestată prin inscripțiile regilor Sasanizi (din secolul al III-lea) și printr-o literatură variată; ea și-a pierdut treptat vechiul sistem flexionar în favoarea construcțiilor analitice; persana modernă (cea mai importantă dintre limbile iraniene vorbite azi), bazată pe persana medie; este limba de stat a întregului Iran, dar folosită ca limbă maternă numai de către cei peste 10 milioane de perși din acest stat (arabii având ca limbă maternă araba). Grupuri de vorbitori de limbă p. se află și în țările arabe învecinate, în republicile caucaziene și în Asia Centrală. Primele documente de limbă persană modernă datează din secolul al IX-lea. La început a fost vorbită în India de vest și în Khorasan, iar în secolele următoare s-a răspândit în răsăritul Indiei, înlocuind treptat limbile folosite acolo. Are foarte multe dialecte, care păstrează bine elemente de substrat din persana medie, dar sunt insuficient studiate. După cucerirea Persiei de către arabi, perșii au trecut la scrierea arabă, completată cu unele semne persane (încercarea acestora în 1930 de a introduce alfabetul latin n-a reușit). În fixarea normelor limbii literare persane, scriitorii din răsărit au avut un rol deosebit: în secolul al X-lea, limba literară persană a fost ilustrată prin opera marelui poet Firdusi, care a scris Cartea regilor (Șahname), o epopee istorică vestită, și prin aceea a renumitului savant Omar Khayam. Influențat puternic de arabă, vocabularul limbii p. este azi mai mult arab decât iranian. Structura fonetică și cea gramaticală a p. moderne se deosebește puțin de cea din epoca clasică (a p. medii): s-au redus vocalele de la opt la șase și s-a pierdut opoziția de cantitate; la nume și la verb s-a continuat tendința de dezvoltare a construcțiilor analitice.

vieneză, școală ~ A. În sec. 18, compozitorii vienezi G. Chr. Wagenseil, M.G. Monn, K. Ditters von Dittersdorf, Fr.A. Hoffmeister ș.a. contribuie la edificarea bazelor clasicismului* muzical pe multiple planuri: a) dezvoltarea muzicii instr. și orch.; b) substituirea – în muzica orch. – a scriiturii contrapunctice* de tip baroc* prin monodia acompaniată; c) conturarea formei de sonată* simultan în muzica de cameră* și în lucrările de orch.; d) alcătuirea ciclului (I, 2) simf. cvadripartit; e) prefigurarea speciei cvartetului (2) de coarde în lucrările intitulate Divertimenti, Kassation, Serenade; f) evoluția scriiturii vocale de la normele contrapunctului palestrian la concepția preponderent omofonă* clasică (v. sinfonie, sonată). B. În a doua jumătate a sec. 18 și prima parte a sec. 19, Viena este centrul desfășurării etapei clasice a muzicii culte europ., etapă cunoscută sub denumirea de clasicism vienez. Compozitorii v. sunt Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven. Muzica lor se caracterizează printr-un înalt grad de organizare a fiecărui element al discursului sonor, cu respectarea cerințelor estetice transmise prin tradiție, ceea ce conferă un echilibru ales lucrărilor lor. Funcționalismul* tonal guvernează cu severitate atât legile armoniei (III, 1) cât și desfășurările melodice. Sintaxele (1) muzicale cultivate cu predilecție sunt omofonia și monodia* acompaniată. Criteriul tonal se află și la baza alcătuirii formelor*, a delimitării secțiunilor acestora, construcțiile muzicale clasice sprijinindu-se pe două tipuri de structuri: a) structuri constante tonal (teme) și b) structuri instabile tonal (secțiuni de tranziție, procese dezvoltatoare). În această perioadă se cristalizează următoarele forme: forma de lied* (cu variantele menuet* sau scherzo*), forma de rondo* și forma de sonată. Aceasta din urmă este construcția cea mai specifică clasicismului muzical, prezentă atât în muzica de cameră* cât și în muzica pentru orch. și contaminând structurile formale menționate anterior. Compozitorii clasici fixează tiparul simfoniei, al cvartetului (2) de coarde, al sonatei instr. precum și tiparul clasic al concertului* instr. V. reprezintă un moment de culme în istoria muzicii europ. C. („Noua școală vieneză”) Grupul celor trei compozitori – Arnold Schönberg, Alban Berg și Anton Webern – care activează la Viena în prima jumătate a sec. 20 și ale căror realizări în domeniul esteticii muzicale și al organizării limbajului muzical au avut o influență deosebită asupra gândirii muzicale a sec. nostru. Principiile și tehnicile de compoziție (2) datorate noii ș.v. sunt următoarele: 1) expresionismul* muzical; 2) dodecafonismul*; 3) serialismul*; punctualismul*; 4) tehnica vocală intitulată Sprechgesang*. Prin creația ca și prin lucrările lor teoretice, Schönberg, Berg și Webern introduc în circuitul ideilor muzicologice două judecăți fundamentale: 1. teoria tonalității (1) reprezintă o perioadă istorică delimitată în evoluția muzicii culte europ. și 2) abolirea unui sistem de organizare a materialului sonor trebuie să fie succedată de instituirea unui alt ansamblu de legi de organizare a vocabularului și a formelor muzicale.

fond sn [At: (a. 1814) URICARIUL III, 45 / V: (înv) ~os / Pl: ~uri / E: fr fond (1-17) și fonds (18-30)] 1 (Îcr formă) Conținutul, suma elementelor care constituie structura internă a unui lucru, apare ca esența lui și îi condiționează aspectul. 2 Realitatea intimă, profundă a unui lucru. 3 (Imp) Concepția unui artist reflectată în opera lui. 4 (Îla; d. o observație, un raționament) De ~ Care atinge un aspect esențial. 5 (Îs) Articol de ~ Articol care tratează o problemă actuală importantă Si: editorial. 6 (Îlav) În ~ În realitate. 7 (Lin) Sensul sau conținutul noțional al unui cuvânt. 8 (Lin; îs) ~ lexical principal sau ~ul principal (de cuvinte) Partea esențială a vocabularului unei limbi, caracterizată printr-o mare stabilitate, cuprinzând toate cuvintele cu mare frecvență care denumesc, de obicei, noțiuni fundamentale și care sunt, în general, cuvinte vechi, cu numeroase derivate și cu multe expresii și locuțiuni. 9 Totalitatea trăsăturilor esențiale ale caracterului unei persoane (sub aspectul lor pozitiv). 10 Primul strat de culoare al unui tablou, de ton neutru, peste care unii artiști încep să picteze. 11 Ecran, fundal pe care se detașează diversele elemente figurate (personaje, ornamente, componente ale peisajului etc.) într-o pictură, un panou sculptat, o stampă, o tapiserie etc. Si: câmp. 12 Desen executat pe un suport opac, care servește drept decor în desfășurarea desenelor animate. 13 (Șîs ~ de siguranță) Rețea mată sau brodată, tipărită într-o culoare palidă pe suprafața acțiunilor sau a altor hârtii de valoare, spre a garanta nealterarea celor scrise sau tipărite. 14 (Tip) Fiecare dintre marginile unei pagini imprimate. 15 (Îs) ~ sonor Ansamblul zgomotelor, al sunetelor, al temelor muzicale care pun în relief un spectacol sau un film. 16 (Îs) ~ de ten (Temă semilichidă colorată (în nuanțele tenului), care se aplică pe față și pe gât ca machiaj. 17 Nume dat unor probe sportive care se desfășoară pe distanțe mari și care necesită o rezistență fizică deosebită. 18 (Fiz) Radiație greu de înlăturat sau inevitabilă, cu caracter parazit, în prezența căreia se efectuează o experiență sau o măsurare. 19 Valoare materială reprezentată prin bani sau prin alte bunuri economice acumulate sau rezervate pentru un anumit scop. 20 (Ecn) Capital de care se poate dispune. 21 (Fam; îe) A fi în ~uri A avea bani. 22 (Ecn; mpl) Capital destinat finanțării unei întreprinderi. 23 (Fin; îs) ~uri publice Bani procurați de stat sau care sunt garantați de către stat. 24 (Îas) Valori mobiliare emise de către stat. 25 (Ecn; îs) ~ de rulment Excedent al valorilor de exploatare, al valorilor realizabile și al valorilor disponibile al unei întreprinderi asupra datoriilor pe termen scurt. 26 (Îas) Capital de rezervă al unei asociații de locatari. 27 Organizație al cărei scop este finanțarea unor instituții sau țări pe baza unui proiect de dezvoltare Fondul Monetar Internațional. 28 Totalitatea bunurilor sau a valorilor de bază dintr-un domeniu al culturii. 29 (Îs) ~ de cărți Totalitatea cărților pe care le posedă o bibliotecă. 30 Ansamblul documentelor de arhivă donate de o persoană unui organism public. 31 (Fig) Ansamblul calităților unui individ.

METODĂ s. f. (< fr. méthode, germ. Methode, lat., gr. methodos < meta „după” + hodos „cale”): mod organizat de a studia fenomenele de limbă; totalitatea procedeelor folosite în cercetarea unei limbi. ◊ ~ comparativ-istorică: m. de cercetare care constă în compararea faptelor similare din limbi care derivă din aceeași limbă de bază. Ea este folosită în reconstituirea limbii de bază (comune), atunci când pentru aceasta nu există texte, ca în cazul limbii indo-europene comune și a străromânei (a protoromânei) sau pentru studierea evoluției formelor din limbile derivate, atunci când pentru limba de bază există texte, ca în cazul limbilor romanice. Aplicarea ei în studiul evoluției limbilor înrudite este condiționată de existența a două trăsături ale acestor limbi: a) aspectul complexului sonor al cuvintelor nu e determinat de sensul acestuia; b) regularitatea schimbărilor fonetice. M. comparativ-istorică a fost folosită întâia oară în primul sfert al secolului al XIX-lea, în mod independent, de către lingviștii germani Franz Bopp și Iacob Grimm și de lingvistul danez Rasmus Kristian Rask în lucrările lor despre limbile germanice, sanscrită, greacă și latină. După ei, lingvistul și filologul german Friedrich Diez a folosit-o în studierea limbilor romanice, iar lingvistul și filologul rus Alexandru Hristoforovici Vostokov în studierea limbilor slave. Această m. a rămas până astăzi principala m. de cercetare lingvistică și numai datorită aplicării ei lingvistica a devenit o știință. ◊ ~ geografiei lingvistice: m. de cercetare a fenomenelor de limbă prin stabilirea, pe bază de anchete, pe teren, a ariilor de răspândire în care se încadrează. A fost folosită pentru prima oară de către lingvistul german G. Wenker, la sfârșitul secolului al XIX-lea (1881) în alcătuirea unui atlas lingvistic al limbii germane (Sprachatlas von Nord- und Mitteldeutsch), cu scopul de a demonstra existența granițelor dialectale așa cum preconizaseră neogramaticii. El s-a folosit de anchete prin corespondență și de chestionare mai ales fonetice. În ciuda lipsurilor, a reușit să demonstreze tocmai contrariul: că nu există granițe dialectale, limite precise între graiuri. În primul deceniu al secolului al XX-lea, m. a fost mult îmbunătățită de către lingvistul francez Jules Gilliéron (1854-1926) în alcătuirea Atlasului lingvistic al Franței (Atlas linguistique de la France) între 1902-1910, în colaborare cu Edmond Edmont. Din materialele adunate pentru atlas, Gilliéron a tras următoarele concluzii, valabile și pentru studiul altor limbi: a) o inovație lingvistică pornește dintr-un punct oarecare al teritoriului unei țări și se răspândește treptat, aproximativ circular, pe suprafețe variabile; b) ariile laterale (marginale sau periferice) ale punctului din care pornește inovația lingvistică au șansa de a evita această inovație; c) ariile laterale păstrează fazele anterioare ale limbii (pronunțarea, cuvintele sau formele gramaticale vechi), prin aceasta având un caracter conservator, arhaic; d) una din cauzele principale ale dispariției cuvintelor este omonimia; e) isoglosele – liniile care arată pe harta lingvistică limitele aproximative ale răspândirii unui fenomen de limbă – nu se suprapun, ci se întretaie, deci nu există granițe absolute între dialecte; f) unele cuvinte migrează dintr-o zonă în alta; g) este necesar ca fiecare fapt de limbă să fie studiat separat, deoarece fiecare își are istoria lui. Pe bună dreptate el a fost socotit „creatorul geografiei lingvistice”, lucrarea lui atrăgând atenția tuturor marilor lingviști din Europa. Astfel, m. geografiei lingvistice a fost adoptată și folosită de lingvistul francez Antoine Meillet (1866-1936) și de lingvistul italian Matteo Bartoli (1873-1946). Sub influența atlasului întocmit de Gilliéron, în multe țări s-a inițiat munca de elaborare a atlaselor lingvistice. Au apărut astfel: Atlasul lingvistic al limbii italiene (în 8 volume), sub conducerea romaniștilor elvețieni Karl Jaberg (1877-1958) și Jakob Jud (1882-1952), între 1919-1928; Atlasul lingvistic și etnografic italian al Corsicei (în 10 volume), sub conducerea lingvistului Gino Bottiglioni, între 1933-1942; Atlasul lingvistic al limbii ruse (un singur volum), sub conducerea lingviștilor F. P. Filin și M. D. Malțev, între 1936-1940; Atlasul lingvistic al limbii ruse (proiectat în 13 volume, primul apărând sub conducerea lui R. I. Avanesov în 1957) etc. Pentru limba română au folosit m. geografiei lingvistice: lingvistul german G. Weigand (1860-1930), în alcătuirea primului atlas lingvistic al limbii române – Lingvistischer Atlas des daco-rumänischen Sprachgebiets, Leipzig, 1898-1909; I.-A. Candrea, în proiectul pentru alcătuirea unui atlas lingvistic al Banatului, în legătură cu care a publicat un studiu teoretic însoțit de câteva hărți (1924); Muzeul limbii române, în alcătuirea Atlasului lingvistic român început în 1921 -1922 și Institutul de lingvistică din Cluj, care a continuat publicarea acestui atlas (ALR I, Vol. I și ALRM I, Vol. I, apărute in 1938, iar ALR I, Vol. II și ALRM I, Vol. II, apărute în 1942, toate sub conducerea lui Sever Pop; ALR II, Vol. I și ALRM II, Vol. I, apărute în 1940 sub conducerea lui Emil Petrovici; ALR II, Vol. II și III (1956), IV (1961) și ALRM II, Serie nouă, Vol. I, apărute în 1956 sub conducerea lui Emil Petrovici și I. Pătruț; ALR II, Serie nouă, Vol. I și II (1956), III (1961), IV (1965), V (1966), VI (1969) și VII (1972), apărute sub redacția lui Emil Petrovici și I. Pătruț; Micul atlas lingvistic român, Partea II (ALRM II), Serie nouă, Vol. II și III (1967) sub redacția lui Emil Petrovici, iar Vol. IV (1981) sub redacția lui I. Pătruț; Texte dialectale, Suplement la ALR II, apărute în 1943 la Sibiu și Leipzig, sub conducerea lui Emil Petrovici etc.; lingviștii clujeni S. Pușcariu, E. Petrovici, D. Macrea, I. Pătruț și R. Todoran, în elaborarea unor studii fonetice, de vocabular și de repartiție a graiurilor daco-române; lingviștii bucureșteni B. Cazacu, Teofil Teaha, Ion Ionică și Valeriu Rusu în elaborarea și publicarea Noului atlas lingvistic român pe regiuni (NALR) – Oltenia I (1967), II (1970), III (1974), IV (1980), V (1984), a Textelor dialectale. Oltenia (1967), Muntenia I (1973), II (1975) și III (1986); lingviștii clujeni Petru Neiescu, Gr. Rusu și Ionel Stan în elaborarea și publicarea NALR. Maramureș I (1969), II (1971), III (1973); lingviștii clujeni Gr. Rusu, Viorel Bidian și Dumitru Loșonți în elaborarea și publicarea NALR. Transilvania I (1993); lingviștii moldoveni Stelian Dumistrăcel, Doina Hreapcă și Ion-Horia Bârleanu în elaborarea și publicarea NALR. Moldova și Bucovina, I (1987) și a Textelor dialectale din aceeași zonă (1993); lingviștii bănățeni sub conducerea lui Petru Neiescu, în elaborarea și publicarea NALR. Banat I (1980) etc. Pe lângă atlasele și textele dialectale amintite trebuie să mai menționăm și numeroasele monografii lingvistice asupra unor dialecte (subdialecte) și graiuri (mai ales) românești, în elaborarea cărora s-a folosit, de asemenea, m. amintită: Graiul din Țara Oașului (în Buletinul Societății de filologie, II, București, 1907) de I.-A. Candrea; Graiul din Țara Hațegului, București, 1915, de Ovid Densusianu; Graiul din Țara Oltului (în „Grai și suflet”, I, 1924, pp. 107-139) de G. Șerban Cornilă; Graiul și folklorul Maramureșului, București, 1925, de Tache Papahagi; Ținutul Vrancei, București, 1930, de I. Diaconu; Graiul putnean (în „Ethnos”, 1941, I, p. 91 și urm.) de Iorgu Iordan; Graiul de pe valea Crișului Negru, București, 1961, de Teofil Teaha; Graiul, etnografia și folclorul zonei Chioar, Baia Mare, 1983, coordonatori: Gheorghe Pop și Ion Chiș Șter etc. M. geografiei lingvistice a permis cunoașterea mai amănunțită și mai exactă a faptelor de limbă, căci cercetarea atentă a modului în care pronunțările, cuvintele și formele gramaticale se propagă de la un punct la altul ne ajută să pătrundem mai adânc în mecanismul evoluției limbii. ◊ ~ de anchetă: ansamblu de procedee prin care un anchetator obține, culege și înregistrează pe teren datele necesare descrierii unui grai, subdialect sau dialect. Fazele preliminare momentului aplicării acesteia sunt: fixarea scopului cercetării și a tipului de lucrare ce urmează a fi realizată în urma anchetei; alegerea localității și a informatorului, pe baza unor criterii dinainte stabilite etc. M. de anchetă are în vedere două etape ale cercetării pe teren: stimularea dirijată prin chestionar a informatorului și înregistrarea informației. Ea poate fi: directă (când dialectologul înregistrează datele obținute la fața locului) sau prin corespondență (când dialectologul înregistrează datele obținute ulterior anchetei); monografică (când se descrie graiul, subdialectul sau dialectul în ansamblu) sau a geografiei lingvistice (v. mai înainte). Sarcina fundamentală a dialectologului este ca – în spiritul m. de anchetă – să culeagă cu răbdare faptele de pe teren, să le clasifice metodic și să le interpreteze corect. ◊ ~ foneticii instrumentale: m. care presupune folosirea mijloacelor mecanice perfecționate pentru înregistrarea vorbirii oamenilor, în vederea cercetărilor lingvistice. Creatorul acestei metode este abatele francez Jean Pierre Rousselot (1846-1924). Ea a permis cunoașterea mult mai amănunțită și mai exactă a modului de pronunțare a sunetelor (nici un cuvânt nu este pronunțat la fel de doi vorbitori; nici un vorbitor nu poate pronunța de două ori la fel același cuvânt etc.). Printre lingviștii români care au acceptat și au folosit m. foneticii instrumentale se numără Sextil Pușcariu (1877-1948), Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Andrei Avram, Emanuel Vasiliu etc. ◊ ~ reconstrucției: m. care vizează reconstruirea unei limbi-bază pornind de la trăsăturile comune ale limbilor derivate din aceasta. A fost folosită pentru prima dată în determinarea trăsăturilor indo-europenei comune de către lingvistul german August Schleicher (1821-1868) care i-a stabilit și principiile fundamentale. M. reconstrucției presupune obligatoriu comparația istorică. ◊ ~ statistică; m. folosită în lingvistica contemporană (matematică sau aplicată); ea presupune cercetarea limbii cu mijloace matematice, cercetarea aspectelor algebrice, cantitative și formale ale fenomenelor de limbă, în vederea folosirii lor în traducerea automată. Prin folosirea m. statistice se urmărește stabilirea frecvenței, a modului de distribuție și a importanței pe care o au în limbă cuvintele și alte elemente de ordin lingvistic (v. și gramatică, lingvistică).

ROMÂNĂ s. f. (< adj. român, -ă, lat. romanus): limbă romanică din grupul oriental vorbită de românii din toate provinciile istorice românești (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Banat, Crișana, Maramureș, Transilvania, Bucovina, Ținutul Herței, Moldova, Basarabia – devenită între timp Republica Moldova, din trupul căreia, în prezent, Bucovina de nord, Ținutul Herței și sudul Basarabiei, alcătuit din trei județe, au rămas Ucrainei după odiosul diktat Molotov-Ribbentrop) și de cei aflați în alte țări (Federația Rusă, Ucraina, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Austria, S.U.A. etc.) R. este un rezultat al încrucișării limbii latine orientale, a cuceritorilor romani, cu limba dacă, a poporului autohton din Dacia; ea este continuatoarea latinei orientale vorbite în provincia romană Dacia, în zonele limitrofe cu aceasta și în regiunile romanizate din dreapta Dunării. R. este limba de stat a României. Se caracterizează prin postpunerea articolului hotărât (ca în albaneză și bulgară), prin formarea viitorului cu a voi – a vrea (ca în dalmată și neogreacă), prin păstrarea formelor flexionare mai bine decât celelalte limbi romanice, prin păstrarea unor cuvinte latinești necunoscute de celelalte limbi romanice etc. În istoria limbii române se disting următoarele momente importante: a) româna primitivă comună (străromâna, romanica dunăreană, tracoromanica, protoromâna): limba română vorbită de poporul român între secolele al VI-lea si al XIII-lea în nordul și în sudul Dunării, până în momentul terminării bilingvismului slavo-român și al scindării ei în cele patru mari dialecte cu denumiri savante – dacoromân (vorbit cu aproximație pe teritoriul tuturor provinciilor istorice românești, amintite mai sus, și în zonele limitrofe acestora și devenit ulterior, în cadrul statului național unitar român, limbă națională), aromân (macedoromân), meglenoromân și istroromân (vorbite în anumite zone ale Peninsulei Balcanice din sudul Dunării – v. în acest sens dialect); b) româna veche, vorbită de poporul român între secolele al XIII-lea și al XVIII-lea inclusiv (limba română din secolele al XIII-lea – al XV-lea este cunoscută foarte puțin din lipsă de documente – doar prin câteva nume proprii și comune care apar în texte bizantine, latine, maghiare și slave din evul mediu – și din cauză că limba oficială în ținuturile românești era slavona sau slava bisericească); c) româna modernă, vorbită de poporul român în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea; d) româna contemporană, vorbită de poporul român în secolul nostru, începând cu sfârșitul primului război mondial. Primele documente românești datează din secolul al XVI-lea. Ele sunt reprezentate prin texte traduse după modele slave și maghiare. Primul text românesc original este Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521) către Hans Benkner, judele Brașovului (există totuși mărturii indirecte privind eventuale documente înainte de 1521), iar cele mai importante traduceri, acelea ale diaconului Coresi. Folosind în traducerile sale limba română vorbită în nordul Munteniei și în sudul Transilvaniei, Coresi a pus bazele limbii române literare, devenind creatorul primului stil literar din limba noastră – stilul religios. Se remarcă în această perioadă și limba îngrijită a producțiunilor populare orale. Numărul scrierilor originale în limba română a crescut în secolul al XVII-lea prin operele cronicarilor, care impun, alături de stilul religios, al doilea stil literar, stilul cronicăresc. În secolul al XVIII-lea, limba română a înlocuit definitiv slavona, devenind limba oficială a bisericii și a cancelariei. Numărul stilurilor limbii române literare se îmbogățește prin apariția a încă trei noi categorii: stilul filozofic, stilul științific și stilul beletristic. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea s-a format limba română literară modernă, perfecționată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de marii noștri scriitori clasici – Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici etc. Treptat, baza dialectală a limbii române literare s-a deplasat din zona amintită mai sus în zona Bucureștiului, datorită prestigiului cultural de capitală a țării, pe care acesta l-a avut în decursul istoriei. Limbii române actuale îi sunt proprii cinci tipuri (sub) dialectale: muntean (vorbit în Muntenia, Oltenia, Dobrogea și în valea Timocului din Iugoslavia), moldovean (vorbit în Moldova dintre Prut și Carpați, în Basarabia – azi Republica Moldova, în Bucovina de nord, Ținutul Herței și sudul Basarabiei, luate de Stalin prin rapt samavolnic și trecute la Ucraina – și în familiile tuturor moldovenilor basarabeni împrăștiați de teroarea stalinistă pe tot teritoriul fostei Uniuni Sovietice), bănățean (vorbit în Banat și în zona limitrofă cu Iugoslavia), crișean (vorbit în Crișana) și maramureșean (vorbit în Maramureș). Trebuie spus că așa-zisa „limbă moldovenească” inventată de imperialismul rus stalinist, pentru a-și masca politica de cotropire a unor teritorii străine și de genocid etnic, practicată peste 150 de ani în Basarabia, a fost definitiv compromisă prin intervențiile lingviștilor români și străini (inclusiv ale unor mari lingviști ruși), îndeosebi la Congresul al VI-lea al Filologilor români – Iași, Chișinău, din 6-9 iulie 1994. Redăm mai jos, ca o concluzie, două extrase de mare importanță istorică: „Limba română este unica reprezentantă a latinității orientale în România, Republica Moldova, nordul Bucovinei, Transcarpatia, fosta Iugoslavie și în alte regiuni limitrofe.” – din „Apelul adresat Parlamentului Republicii Moldova” de către Congresul al VI-lea al filologilor români; „A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală, ori o fraudă științifică; din punct de vedere istoric și practic, e o absurditate și o utopie și, din punct de vedere politic, e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și, deci, un act de genocid etnico-cultural.” – acad. Eugen Coșeriu, Latinitatea orientală, raport prezentat în prima ședință plenară a lucrărilor Congresului al VI-lea al filologilor români. În continuare, arătăm că celelalte arii din Transilvania (care nu intră la subdialectele bănățean, crișean și maramureșean) sunt cuprinse, în raport de vecinătate, în aceste cinci tipuri (sub)dialectale. Astăzi diferențele dialectale (care sunt mai ales de natură fonetică) se șterg tot mai mult, ca urmare a acțiunilor școlii, presei, literaturii, radioului și televiziunii. Se constată o apropiere tot mai accentuată a limbii vorbite de popor de aspectul literar al limbii noastre naționale. Vocabularul limbii române actuale se intelectualizează ca rezultat al acțiunilor politico-sociale de perfecționare a vieții națiunii și de creștere a nivelului ei cultural. Existența unor elemente lexicale din limbile albaneză, bulgară, sârbo-croată, cehă, slovacă, poloneză, ucraineană, rusă, maghiară, secuiască și a ceangăilor, turcă, neogreacă, germană (vorbită de sași și de șvabi) și a unor elemente lexicale din limba română în aceste idiomuri i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență a tuturor idiomurilor amintite asupra limbii române și, invers, despre o influență a limbii române asupra fiecăruia dintre aceste idiomuri (v. influență și fiecare dintre limbile amintite).

cromatism (< gr. χρῶμα [chroma], „suprafața unui corp”, „culoarea acelui corp, carnația”, apoi „culoare” în general; fr. chromatisme; germ. Chromatik; it. cromaticismo), stare a structurii* muzicale, opusă diatoniei*, constând în general din modificarea acesteia din urmă prin intermediul unor intervale* mai mici decât tonul*. A. Tipologia c. ♦ Cea dintâi definire a c. aparține muzicii antice eline (v. greacă, muzică), unde unitatea de bază a structurii, tetracordul*, era modificată, mai ales în muzica instr. a kitharei*, prin chroma = urcarea treptei imediat inferioare pilonului superior al tetracordului și apariția, în consecință, în afara semitonului* diatonic, a unui semiton cromatic și a unei secunde mărite. Tetracordul cromatic utilizează pași mai mici decât aceia ai celui enarmonic (1). Având nu doar un rol de „colorare”, c. elin constituia baza unuia dintre cele trei genuri (II). ♦ Teoria muzicii medievale a preluat c. în accepțiunea elină, mai ales în teoria muzicii bizantine*, care menține ideea unui tetracord cromatic. În Apus, reflexul acestei situații se recunoaște în teoria hexacordului* în care între hexacordum molle și xehacordum durum se vădește un contrast al treptelor diferit „alterate”. ♦ Muzicile monodice*, atât cele folc. cât și cele tradiționale ale Orientului, cunosc efectele cromatizării sub imperiul mai multor factori: modificări ale tetracordurilor diatonice, diviziuni în diverse intervale – între care și unele cromatice – ale octavei* constitutive ale unui mod (ca în muzicile indiană, persană, arabă), contraste ale treptelor la scara întregului sistem (ca în hexacord), oscilații apropiate ale treptelor. Au luat naștere astfel așa-numitele moduri cromatice sau neocromatice. O caracteristică a c. în cadrul monodiei o constituie comportarea sa „diatonică”, în sensul că sunetele alterate nu se manifestă ca niște sensibile (sau, în cel mai bun caz, doar ca microsensibile), evitând de cele mai multe ori juxtapunerea* sunetului alterat cu cel natural*, printr-o „formulă cromatică întoarsă” (Messiaen). ♦ În folclor, c. este rareori direct, fiind despărțit, în consensul structurii modale diatonice, de intervale mai mari. C. treptat de „alunecare”, apare totuși în portamente* și uzează de el mai ales lăutarii*. Sunt frecvente modurile în care alterarea unui sunet este provizorie (mod cu trepte mobile), sau moduri în care c. apare numai în registurl (1) grav. (ex. în mod mixolidic: fa diez-sol-la-si-do-re-mi-fa becar) sau numai în registrul acut (în modul acustic I: mi becar-fa-sol-la-si-do-re-mi bemol). Modurile în care se utilizează una-două secunde* mărite sunt considerate în muzica populară moduri cromatice (Brăiloiu) (v. mod). Treptele cromatizate (în principiu oricare din trepte poate fi cromatizată) dau naștere unor bogat colorate, complexe, adesea unor moduri polivalente: alternare de minor cu major pe aceeași finală*, sau de structuri diatonice și cromatice (ex. mixolidic urmat de eolic, pe aceeași bază, mobilitatea treptei 3; sau eolic continuat cu eolic, ce candențează frigic, sau locric etc.). Mobilitatea pienilor* din sistemul pentatonic dă naștere adesea „metabolei pentatonice” (Brăiloiu), „metabolei strânse” (Fischer) (v. metabolă). Mobilitatea treptelor poate reprezenta o etapă evolutivă de la pentatonic* spre hexa- sau heptatonie*, când sunetul cromatizat se impune prin frecvență, stabilitate și importanță funcțională. ♦ Apariția caracterului de sensibilă al cromatizării, deci al calchierii funcției tensionale a sunetului cromatizat peste sensibila naturală, se manifestă în polifonia* medievală, unde sensibilizările așa-numitei musica ficta (falsa) transformă subtonul* majorității modurilor în subsemitonium modi*, ceea ce a contribuit treptat la unificarea modurilor în unica structură a tonalității (1) major-minore. Tot această structură este aceea care stabilește deosebirea între semitonul diatonic și cel cromatic, între c. pasagere (un lanț de asemenea sunete cromatice dă naștere așa- numitului c. de alunecare [Chailley]) sau modulante, cele din urmă de o extremă importanță în dezvoltarea armoniei (III, 2). Stabilirea definitivă a gamei* cromatice, în care cele 12 sunete au, principial, o importanță egală, se petrece odată cu realizarea teoretică și practică a temperării* egale. Notația (I) europ. în uz apelează la normele alterației (2-3), sunetele cromatice suitoare notându-se, în general, cu diezi* iar cele coborâtoare cu bemoli*, ținându-se seama totuși ca sensibilile apărute să nu vizeze tonalitățile (2) prea îndepărtate (la diez = si bemol; sol bemol = fa diez); becarul* poate avea, în unele situații, o funcție de alterare. ♦ Cu rădăcini profunde în structura modală și necunoscând efectele „stilului alterat” este c. diatonic. O seamă dintre caracteristicile modalului, între care structura tetracordală, fluctuația treptelor în cadrul unor limite fixe (tetracordul însuși, pilonii cvintei perfecte), intervale primare (cvinta, cvarta) sau cele generatoare ale sistemelor primitive (terța mică, secunda mare) sunt preluate în structura c. diatonic. Geneza acestui cromatism a fost văzută în „amestecul sistemelor” modale, inclusiv între stările lor majore și minore (von der Nüll) sau între o scară diatonică și una cromatică, între diverse părți componente ale unui mod, temporar încorporate în tonalitatea de bază (Vincent), între modurile construite pe aceeași finală (Brelet). La configurarea profilului acestui c., profil ce vehiculează intervalica primară amintită, contribuie anumite legi ce rezultă din mutația (1-3) conjunctă și disjunctă a intervalicii de modal, din evitarea semitonurilor imediat alăturate. Intervalele aparent cromatice – cele primare – sunt aceleași ca și în construcțiile diatonice. Principalul element vehiculator al intervalelor primare este „formula cromatică întoarsă” care, înlănțuită prin ea însăși, dă naștere unui mediu parțial sau total cromatic, anulându-se prin aceasta reperele modale tradiționale: pilonii tetracordurilor sau chiar octava (c. diatonic dovedindu-se, asemenea altor structuri cromatice contemporane, ca un sistem neoctaviant). Ca reper al fluxului cromatic se impune în schimb „cvinta fasciculară”, între ai cărei piloni „fascicolul cromatic” urmează un drum șerpuitor printre treptele alterate și cele nealterate. Acest drum nu este întâmplător, ci se ghidează după formula întoarsă. B. Situația stilistică a c. Orice stare cromatică exacerbată sau generalizată este considerată de către esteticile* clasice sau conservatoare ca fiind expresia unei decadențe ( v. ethos). Sigur este că muzicile folclorice, cel puțin cele din spațiul europ., cunosc mai mult accidental c., în schimb epocile de mare înflorire profesională, de avansată tehinicizare, fac apel frecvent la c. Trecerea de la starea monodică la cea polif. a structurii muzicale a cromatizat (prin sensibilizare) vechile moduri, a condus la eșafodaje multiplu cromatice, ca de ex. cadența (1) dublu-cromatică a lui Machault sau amestecul de moduri, cu sensibilele lor caracteristice, în stilul școlii neerlandeze*: cromatizarea madrigalului* (Gesualdo) devine chiar o manieră, conformă tendințelor manierismului *. ♦ În stilul armonic ce se afirmă deja în baroc* și, plenar, în clasicism, alterarea unităților melodice sau armonice este limitată, păstrându-se echilibrul între diatonia dominantă și efectele alterării ce întăresc caracterul dominantic antrenând de regulă și dominante* intermediare. ♦ Romantismul* extinde tot mai mult sfera c., dezechilibrând raportul acestuia cu diatonia, o dublă acțiune de cromatizare manifestându-se pe de o parte în armonie, unde componentele acordului* sunt alterate, fără obligația rezolvării disonanțelor* intervenite, iar pe de alta în melodie, unde sensibilile apar peste tot; stilul „Tristan” al lui Wagner este simptomatic în acest sens. ♦ Atonalismul* a preluat c. wagnerian, absolutizându-l și desființând, deci, diferența funciară dintre c. și diatonie. Reorganizarea spațiului total-cromatic (dodecafonic) temperat* prin serie* confirmă tocmai egalitatea tututor sunetelor gamei cromatice. Serializarea altor parametri* de către Messiaen și post-serialiști reprezintă extinderea c. în toate componentele structurii. ♦ Coexistența c. modal – cu serialismul* și cu alte sisteme (II, 5) actuale îl situează alături de acestea în tendința înfăptuirii unei ordini total-cromatice. Prezent în forme incipiente în limbajul muzical al școlilor naționale ale sec. 19, c. diatonic a devenit o trăsătură caracteristică pentru limbajul școlilor naționale moderne (Janáček, Bartók, Stravinski, Enescu ș.a.) sau a muzicii contemporane orientate spre modal, constituindu-se pentru moment, chiar într-o replică la adresa dodecafoniei. C. diatonic nu este incompatibil, așa cum o dovedește ultima perioadă de creație a lui Stravinski sau vocabularul unora dintre compozitorii români contemporani, cu o organizare serială ori bazată pe moduri (I, 10) complementare sau „sintetice”.

simfonie (< gr. συμφωνία; it. sinfonia; fr., engl. symphonie; germ. Symphonie; Sinfonie), specie a genului (I, 1) simfonic cristalizată în perioada clasicismului*, reprezentând transpunerea ciclului (I, 2) sonatei* și a formei de sonată în scritura pentru orchestră*. Termenul s. dobândește sensul de muzică instr. colectivă începând cu sec. 17 (v. sinfonia (II)). Influențată, până către 1750, de sinfonia de operă*, s. se dezvoltă de la această dată autonom, angrenată într-un amplu proces evolutiv, ce cuprinde: a) perfecționarea tehnicii instr.; b) dezvoltarea aparatului orch.; c) substituirea – în muzica orch. – a scriiturii contrapunctice* de tip baroc prin monodia (2) acompaniată; d) conturarea formei de sonată simultan în muzica de cameră* și în lucrările pentru orch. S. ajunge să desemneze o lucrare orch. de mare întindere, structurată într-un ciclu de trei sau patru mișcări (3) – prima având obligatoriu formă de sonată – în etapa premergătoare clasicismului vienez. Menționăm câteva contribuții aduse de compozitori aparținând școlii de la Mannheim*, școlii preclasice vieneze*, școlii it., fiilor lui Bach. Stamitz și Cannabich instaurează bi-tematismul și consacră menuetul* ca parte a treia a ciclului simf.; vienezul G.M. Monn scrie, în 1740, prima s. în patru mișcări; it. Sammartini utilizează resurse contrapunctice în scriitura omofonă; C. Ph. E. Bach amplifică dezvoltarea tematică; fr. Gossec accentuează opoziția tematică și echilibrează expoziția* printr-o repriză* integrală. Tiparul ciclului simfonic este fixat de Joseph Haydn: introducere lentă; I. Allegro – în formă de sonată; II. Andante în formă de lied* sau temă* cu variațiuni*. III. Menuet în formă de lied tripartit compus (menuet – trio (3) – menuet). IV. Allegro (Presto) în formă de rondo* sau sonată. În construcția primei mișcări este caracteristică pentru Haydn utilizarea unor teme de factură pop.; lipsa unui contrast tematic evident (uneori, același material tematic, transpus în tonalitatea (2) dominantei*, îndeplinește funcția de idee secundă), dezvoltări* reduse. W.A. Mozart dă mai mare amploare fiecărei părți a ciclului simf. iar în cadrul formei de sonată aduce un grup tematic secund în tonalitatea dominantei, construiește dezvoltările pe baza materialului tematic din expoziție și atinge tonalitatea reprizei prin secvențe (II, 2) modulatorii cromatice*. În creația lui L. von Beethoven, s. ajunge la o structură complexă și dramatică, dezvoltându-se a) în planul construcției ciclului simfonic, b) în direcția amplificării formei de sonată și c) în planul orchestrației*, astfel: a) în alcătuirea ciclului simfoniei, Beethoven substituie Menuetul prin Scherzo*, operează salturi la tonalități îndepărtate de la o mișcare la alta, tratează cu mai mare libertate partea a doua (în Simf. a VIII-a – Allegretto scherzando), introduce corul în finalul Simf. a IX-a, impregnează cu elemente ale formei de sonată celelalte structuri, obținând forme hibride de tipul lied-sonată sau rondo-sonată; b) în cadrul formei de sonată, expoziția cuprinde un grup tematic secund amplu (în general divizat în patru secțiuni: I. desfășurare melodică, II. ascensiune dinamică, III. punct culminant și IV. concluzie), dezvoltarea, amplificată și mai intens elaborată, conține uneori o temă proprie iar repriza* adiționează adesea o Coda* în care sunt reluate procese dezvoltatoare („dezvoltare terminală”); c) sonoritatea orch. este îmbogățită prin introducerea unor instr. cu timbru* particular, coloristic – c. fag., fl. piccolo, triunghi*, talgere*, tobă* mare – printr-o mai mare mobilitate conferită corzilor grave, prin înglobarea trb. și acordarea unor funcții melodice alămurilor (utilizate anterior doar în susținerea arm.) și, în general, printr-o mare solicitare a resurselor tehnice ale instrumentiștilor. În sec. 19, genul simfonic cunoaște o deosebită înflorire, s. dezvoltându-se în paralel cu alte specii simf. (Poemul* simfonic, rapsodia, uvertura* de concert*) de la care asimilează elemente specifice (program literar, teme folclorice). Se manifestă o nouă concepție asupra ciclului simf., privit nu ca o suită de unități independente ci ca un întreg, unificat fie printr-un program literar (v. programatică, muzică) (ex. Berlioz, Simf. fantastică; Listz, Simf. „Faust” și Simf. „Dante”; Ceaikovski, Simf. „Manfred”), fie prin intermediul unor teme ciclice* (C. Frank, Simf. în re minor; Ceaikovski, Simf. a V-a; Berlioz, Simf. „Fantastica”), fie prin atmosfera unitară pe care o conferă structurile melodice și formulele ritmice variate provenite din muzica folclorică și încorporate scriiturii simf. de F. Mendelssohn-Bartholdy și compozitorii școlilor naționale (B. Smetana, A. Dvorák, N. Rimsky-Korsakov ș.a.). Chiar atunci când tiparele clasice ale ciclului simf. și formei de sonată sunt nealterate, ideile muzicale se desfășoară pe suprafețe ample, antrenând dilatarea dimensiunilor temporale ale părților și sonorității orch. puternice, care să le susțină (de ex. s. compozitorilor Fr. Schubert, R. Schumann, J. Brahms, G. Mahler). Orch. simf. utilizată de romantici atinge proporții impresionante. Ponderea o dețin în continuare instr. de coarde, al căror număr se mărește considerabil; celelalte compartimente timbrale se îmbogățesc prin includerea unor instr. care completează familiile coloristice existente (de ex. în afara cl. în la sau si bemol este introdus cl. mic în mi bemol sau cl. bas., etc.); crește rolul acordat instr. de alamă (Berlioz, Bruckner, Mahler, cultivă cu predilecție sonoritățile puternice ale fanfarelor) și al instr. de percuție*. Exemple notabile de ansambluri vocal-instr. gigantice sunt reunirea a patru coruri și a patru orch. pentru intonarea Recviem-ului de Berlioz, sau Simf. a VIII-a de G. Mahler, compusă pentru opt soliști, două coruri mixte, un cor de copii și o amplă orch. simf. – supranumită „Simf. celor o mie”. Dintre modalitățile de abordare a s. proprii compozitorilor sec. 20, merită menționate două: a) respectarea structurilor ciclului simfonic și a formei de sonată într-o concepție totală lărgită și o scriitură sobră omofon-polifonă, atitudine specifică autorilor neoclasici (Hindemith, Honegger ș.a.); b) introducerea unor procedee noi de organizare a vocabularului sonor ca și o accepțiune diferită a ciclului simf. (devenit fie „frescă” simfonică – simf. „Turangalila” de O. Messiaen – fie suită de piese independente – „Simf. psalmilor” de Stravinski) menținându-se din forma de sonată ideea opoziției unor structuri diferite care generează un proces dezvoltător, transformațional.

pentatonică (< gr. πέντε „cinci” + τόνος „mod, sunet”), sistem (II, 4) sonor (mod (I, 6)) de cinci sunete, reprezentat prin tipurile p. anhemitonică (excluzând semitonul*), între sunetele succesive ale căruia se stabilesc intervale* de secundă* mare și/sau terță* mică și p. hemitonică (incluzând semitonul), între sunetele succesive ale căreia se stabilesc intervale de secundă mare și secundă mică, terță mare și/sau terță mică; într-o accepție restrânsă, reprezentarea schematică a modulului (scara* sau gama* pentatonică) obținută prin ordonarea sunetelor lui componente într-un spațiu nedepășind octava*. Cercetările etnologice și folcloriste au pus în evidență larga răspândire geografică a p. atât în culturile extraeuropene – la popoare de străveche civilizație (din China, Japonia, Java, Bali) precum și în unele culturi păstrate în stadiul primar (la eschimoși, anumite populații din Africa și Australia, indienii din America etc.) – cât și, ca reminiscență sau substrat, în folclorul* unor popoare europene (scoțieni, irlandezi, basci, maghiari, români, ruși, lituanieni etc.). P. s-a transmis de asemenea prin formule (1, 2) melodice caracteristice muzicii culte – profane și liturgice (gregoriană* ca și bizantină*) – a evului mediu. Prezența cvasiuniversală a p. în muzicile arhaice pledează pentru considerarea ei ca unul dintre cele mai vechi sisteme muzicale, vechime pe care par să o confirme și particularitățile de construcție ale unor instrumente muzicale paleolitice. Datorită atât răspândirii mai mari cât și structurii mai particularizate, p. anhemitonică este asimilată îndeobște cu însăși noțiunea de p. sau considerată drept întruchiparea cea mai tipică a sistemului („p. propriu-zisă”, după Holopov), făcând în orice caz principalul obiect al studiiilor consacrate p. Deși cum sunetul inițial al scării este sau nu repetat la octavă, p. anhemitonică comportă ca intervale constitutive fie trei secunde mari și două terțe mici, fie trei sau două secunde mari și respectiv una sau două terțe mici. Din sistemul pentatonic anhemitonic fac parte, de asemenea, pienii*, sunete secundare care pot apărea accidental în interiorul terțelor mici ale p. și a căror importanță se vădește în special în procesele transformatoare – eventual de evoluție – ce au loc în p. (v. metabolă). Pentru reprezentarea scării pentatonice anhemitonice se recurge la șirul treptelor gamei naturale din care au fost eliminate semitonurile – motiv pentru care numeroși teoreticieni au asemuit sau chiar identificat această scară cu „șirul de sunete ce se pot auzi pe clapele negre ale pianului” (Helmholtz, apud Brăiloiu). Asupra genezei „p. propriu-zise” s-au emis diferite ipoteze. Formarea ei pe baza șirului de armonice* sau pe baza principiului consonantic* (a interraportării intervalelor de octavă, cvintă*, cvartă*) sau derivarea ei din ciclul cvintelor (această din urmă teorie se impune în Europa abia către sfârșitul sec. 19, având însă o vechime milenară la chinezi), constituie explicațiile cele mai cunoscute date fenomenului (în mare parte de către reprezentații școlii muzicologice din Berlin), explicații care nu fac însă decât să reconstituie și să sistematizeze rațional efectele unor legi acustice ce au fost urmate instinctiv. (Un record al exactității în explicarea mecanismului generativ al p. îl deține teoria chineză care determină absolut raporturile de frecvență* dintre sunetele sistemului, prin perpetuarea, la puteri diferite a numerelor 2 și 3 – cum observă Daniélou – a raportului de frecvență 3/2, corespunzător cvintei). A fost relevată, de asemenea, incidența gamei pentatonice cu acordajul (2) lirei* eline (Sachs) și chiar cu cel al lirei tracice „pre-orfice” (identitatea acestuia din urmă cu o presupusă „osatură” tetrapentacordală a p. servind lui G. Breazul în demonstrarea vechimii p. în folc. românesc). Teorii inspirate în mai mare măsură din realitatea muzicală vie, din practica și psihologia cântării primitive (sau pop.) atribuie nașterea p. unei „conștiințe a distanțelor melodice” (Stumpf, Hornbostel) (v. distanțial, principiu) sau consideră p. drept produs al unei evoluții al cărui punct de plecare ar fi o celulă generatoare (bi- sau tricordie* după Szabolczi, cvartă descendentă după Davies, terță mică descendentă după Breazul etc.) prin treptata îmbogățire a căreia (cu tonuri întregi învecinate sau cu sunete plasate la intervale de mică amplitudine, prin transpoziții* ale celulei inițiale etc.) ar lua naștere sisteme premergătoare p., respectiv scări bi-, tri-, tetratonice „constituite fie din salturi intervalice, fie din alternarea salturilor cu mersul treptat” (Wiora). „Olicordiile* prepentatonice anhemitonice”, cum le denumește Breazul, ar comporta, în opinia celor mai mulți teoreticieni, inclusiv a muzicologului român citat, „raporturi filiative între ele, pe de o parte, iar pe de altă parte, între ele și p. anhemitonice” (Breazul). Dimpotrivă, în opinia lui Brăiloiu „sistemele proto-pentatonice” nu ar deriva în mod necesar unul din altul (pregătind astfel p.), în ciuda caracteristicilor formative și probabil a condițiilor de geneză comune ambelor categorii de sisteme – sau tocmai în virtutea acestor similitudini – ci ar avea o existență autonomă. Tipologia și criteriile de sistematizare ale gamelor pentatonice au variat considerabil în timp și spațiu. O unificare din acest punct de vedere pare să se fi produs în cele din urmă în teoria chineză și majoritatea teoriilor universale moderne consacrate p., prin fixarea la un număr de 5 scări pentatonice (înălțimea absolută a treptelor diferă de la un cercetător la altul), reprezentând transpozițiile unei game pentatonice (de tipul celei obținute pe clapele negre ale pianului) pe treptele ei componente. Dispunerea structurii pentatonice de acest tip – inclusiv a pienilor – într-o „scară teoretică generală” depășind octava (într-un ambitus* corespunzător celui vocal) este propusă de Brăiloiu, între altele în scopul evidențierii, prin repetare, a intervalelor și raporturilor intervale considerate drept definitorii pentru sistem: a) picnonul* (încadrat de) b) cele două terțe mici. Conceptul de „sistem pentatonic” cu care operează muzicologul se dovedește a fi de fapt al unui macrosistem corespunzător ansamblului de 5 moduri pentatonice „centrate” în jurul unui anumit picnon și simbolizat prin scara generală amintită. O tipologie singulară propusă de Breazul cuprinde 10 „specii” de game pentatonice anhemitonice; acestea, construite în octavele celor 7 sunete naturale după unicul criteriu al componenței de trei secunde mari și două terțe mici specifică p., însumează și categoria p. ce includ tritonul* (existente în folc. transilvănean). Funcționalitatea în cadrul p. a suscitat numeroase discuții și controverse, care converg în cele din urmă fie spre relevarea „echivocului” funcțional (Brăiloiu) decurgând din incertitudinea centrului (oricare din treptele p. „poate face oficiu de cadență” – idem), fie spre relevarea relațiilor care se stabilesc – la nivelul „macrosistemului” – între modurile pentatonice, grație mecanismului metabolei*. Individualizarea cea mai puternică a p. în practica muzicală se datorează formulelor (1, 2) pentatonice, „pentatonismelor” (Riemann, Brăiloiu – acesta din urmă și autor al unei notorii analize a „vocabularului pentatonic” al lui Debussy).

analiză, demers muzicologic care vizează studierea și determinarea componentelor structurale – disocierea în prealabil – ale unui text muzical, informând eventual și asupra tehnicii generale a elaborării acestuia. A. poate fi înțeleasă fie ca metodă de investigare fie ca specialitate muzicologică de sine stătătoare, după cum ea se subordonează anumitor discipline (ca de ex. teoria* superioară a muzicii, etnomuzicologia*) ale căror teze este chemată să le demonstreze sau își are propriul obiect, propria finalitate și propria metodologie. În măsura în care se menține la nivelul simplei descrieri morfologice, a. interferează modalitățile didactice de abordare a tehnicii de compoziție (1, 2). Însăși nașterea ca noțiune și afirmarea ca modalitate de studiu ale a. s-au petrecut în cadre scolastice, anume în acelea ale unui tratat din sec. 17 [Burmeister, Musica poetica, 1606 – v. afectelor, teoria; figură (2)], pentru ca în sec. următor (la J. Mattheson, de pildă) a. să devină o componentă a așa-numitei Kompositionslehre („învățătura compoziției muzicale”), domeniu de care, în parte, va continua să fie legată și în decursul evoluției ulterioare. (Limitele a. muzicale ca gen s-au datorat însă, multă vreme, tocmai nedepășirii nivelului didactic în a. practicate în afara școlii). Statutul a. se diferențiază începând din sec. 19; ea apare integrată în monografii și tratate de istoria muzicii (la Ph. Spitta, F.J. Fétis, A. W. Ambros ș.a.), comportând în această calitate caracterul circumscris al unei „specialități în specialitate”; continuă, de asemenea, să slujească pedagogia compoziției (V. d’Indy); se emancipează, în fine, se constituie și se consolidează ca disciplină de sine stătătoare, fie în limitele a. de tip hermeneutic inițiată de H. Kretschmar (urmat direct de A. Schering) – a. care urmărește modul în care „poetica” muzicală se incorporează și se traduce prin structură, moment cu moment al desfășurării operei, începând cu elementul tematic și continuând cu peripețiile trasformării lui pe tot parcursul compoziției – fie ca a. de tip formal, precum aceea „reductivă” instituită de H. Schenker – a. chemată să demonstreze că mecanismul de generare a operei (tonale) rezidă în constituirea acesteia în trei „straturi” structurale de complexitate progresivă, deductibile unul din altul, pe o structură armonică profundă (relația T-D-T), subiacentă oricărui text muzical (Mittelgrund), apoi a treia, de suprafață (Vordergrund) – fie, în sfârșit, în strânsă relație cu domeniile teoriei*, esteticii*, psihologiei* muzicii; o seamă de concepte cum sunt funcție* și funcționalitate muzicală, „reprezentare sonoră” (Tonvorstellung), formă*, ritm*, armonie*, stil*, „dinamică interioară” (Innerdynamik) etc., așa cum se conturează ele în primele decenii ale sec. 20, la teoreticieni ca H. Riemann, G. Adler, E. Kurth, H. Mersmann ș.a., hotărăsc (la aceiași) și sensurile a. muzicale, asigurând acesteia o solidă bază sistematică și metodologică și ferind-o implicit de descriptivismul și riscul șablonizării ce vor deveni inerente, cu timpul, a. de tip kretschmarian (mai ales în formele ei „popularizate” prin ghidurile de concert, programele de sală etc.). Autonomia a. și corelația ei cu marile sinteze teoretice, departe de a se exclude una pe cealaltă, constituie, în toate cazurile citate, mai sus ca și în altele, aspectele complementare ale unui proces de maturizare a demersului analitic, al cărui ultim țel devine acum unul supramorfologic: fie „logica muzicală” (Riemann), fie „stilul” (Adler), fie problematica formei* muzicale (B. Asafiev, H. Degen), fie fluxul de „energie”, „dinamica interioară” (Kurth, în parte Mersmann) (v. energetism), ca principii ce definesc, dintr-o perspectivă fenomenologică (v. fenomenologie), specificitatea, esența, ce-ul ireductibil nu numai al operei ci și al gândirii muzicale înseși. (De notat că în sistemul a. riemanniene pot fi deslușite anticipări ale a. muzicale structuraliste, „logica muzicală” fiind pe de o parte logica unor „relații” ce se stabilesc în cadrul fiecărui parametru* – melodic, armonic, ritmic etc. – al structurii*, logica funcțiilor motivului* pe plan orizontal și vertical etc., iar pe de altă parte cea care face posibilă comunicarea dintre autor și ascultător). Sarcina de „a ține pasul” cu noua problematică de creație și mai ales cu diversificarea caleidoscopică a acesteia, proprii muzicii sec. 20, revine a. în perioada inter- și postbelică. Cea mai fermă angajare a a. în această direcție se produce în lucrările teoretice ale unor compozitori marcanți ai sec. (Schoenberg, Hindemith, Messiaen ș.a.), preocupați să-și definească, explice, fundamenteze propria concepție și tehinică de compoziție, propriul „sistem” de gândire muzicală. În situația în care scopul a. continuă să fie unul fenomenologic, de dezvăluire a „identității” – fie ea și de ordin formal – a operei sau a specificității unor componente de limbaj, devine evident că metodele prestabilite de a. sunt incompatibile cu extrema varietate a obiectelor analizate, că „o metodă unică sau preferențială de a. nu poate exista” (R. Stephan), că deci condițiile eficacității a. este adaptarea metodei ei la realitățile noilor tehnici de compoziție, netonale (serialismul* sau muzicii neomodale – v. mod (10) – de pildă) sau aplecarea ei aupra unor laturi formale sau/și principii formative ale unei opere sau unui corpus muzical, laturi și principii decelate în prealabil (de către analist) drept caracterizante pentru obiectul studiat (sunt edificatoare în acest sens: a. ritmului ca factor polarizant al tututor dimensiunilor structurale ale discursului, efectuată de P. Boulez în Le sacre du printemps de Stravinski; identificarea de către E. Lendvai a secțiunii de aur* ca principiu unificator al micro- și macrostructurii în opera bartokiană; în muzicologia* românească, determinarea dimensiunilor modală, eterofonică [v. eterofonie], variațională a muzicii lui Enescu). A doua jumătate a sec. 20 aduce cu sine o accentuată scientizare a a. muzicale, mai exact, o potențare a ei ca demers științific (maximizarea rigorii abordării obiectului și a exactității determinărilor lui formale) prin conexiuni interdisciplinare (procese de aceeași natură au loc în întreg arealul științelor umane și sociale în perioada postbelică). Permeabilitatea a. muzicale față de bagajul metodologic și conceptual al diferitelor discipline contemporane (lingvistică structurală, semiotică, cibernetică, subdiscipline și teorii ale matematicii moderne; informatică etc.) reprezintă o constantă a dezvoltării ei de-a lungul aproximativ ultimei treimi de sec. În tot acest răstimp, a. muzicală nu a contenit să-și intensifice, multiplice, înnoiască, atât strategiile disociative cât și pe acelea vizând studiul raportului diversitate-unitate dintre componentele structurale (morfologice / sintactice) ale textului. Lucrul s-a petrecut inițial sub impactul acelei „emergențe a structuralismului” (J.-J. Nattiez) și a „conjuncției semiotică-lingvistică” (idem) ce se produceau în anii ’70 în câmpul lingvisticii; aplicată din totdeauna structurii – „substanța [muzicii] fiind întrucâtva structură” (V. Nemoianu) – a. muzicală s-a găsit atunci în situația paradoxală de a fi desemnată structuralistă, în virtutea faptului că redefinirea concepției și instrumentarului ei s-a produs ca urmare a unor transferuri (cu adaptările necesare) din domeniile lingvisticii struturale și semioticii. Considerând realitatea struturală a operei întru-un sistem de referințe teoretice, în categorii și legi de organizare, în ultima instanță, într-un ansamblu de convenții esențialmente diferite de cele clasice, demersul analitic structuralist este – din perspectivă atât istorică cât și epistemologică – un „cap de serie” al transformărilor profunde pe care a. muzicală le parcurge în ultimele decenii ale sec. 20. ♦ Se vorbește spre finele acestui secol de modelări analitice ale domeniului muzical, a. muzicală însăși fiind concepută drept model, drept simulare a faptului muzical. Se pot depista, cu pornire din faza sa structuralistă, două asemenea tipuri de modelare a domeniului muzical: cea lingvistică și cea matematică. Primul caz include, printre altele: a) metoda paradigmatică de a. a lui N. Ruwet (pliată pe distribuționismul lingvistic american al lui Z.S. Harris și axată pe factorul melodic, urmărind modul de distribuire și variere în plan temporal-sintagmatic a unităților minimale de vocabular muzical, apartenența axei paradigmatice) și b) strategiile analitice deduse din teoria generativă a muzicii tonale, elaborată de F. Lerdahl și R. Jackendoff și centrate în principal pe muzica omofonă (teorie de influență post-chomskiană și, totodată, post-schenkeriană – același post-schenkerianism prezent în Franța la N. Meeùs, C. Deliège, și în mare vogă în S.U.A., printre alții la A. Forte). Un pas important în formalizarea matematică a a. muzicale îl constituie așa-numita teorie a claselor de înălțimi (pitch-class theory) (M. Babbit, J. Rahn, A. Forte, J.N. Straus, L. Solomon), cu derivatele sale operante în domeniul intervalicii și al ritmicii; fiind modelată prin teoria matematică a mulțimilor (sunetele sunt substituite prin numere, iar grupările de sunete sunt tratate ca mulțimi, submulțimi și familii de mulțimi, între care se stabilesc relații și se efectuează operații algebrice), teoria – împreună cu metoda sa aferentă de a. – era inițial aplicabilă exclusiv muzicii serial-dodecafonice; ulterior, ea vizează întregul câmp muzical post-tonal – la această extensie contribuind și varianta modală a teoriei, elaborată de A. Vieru. Pe un alt palier al modelării, aplicațiile cibernetice și informatice (teoria informației, a. asistată de computer) au, prin caracterul lor algebric, corelat cu acela statistic-probabilistic, rolul de a valida sau invalida rezultatele a., de a automatiza raționamentul analitic prin intermediul unor metode de cuantificare și, în final, de a algoritmiza întregul proces analitic și componistic. Datele astfel obținute sunt pertinente îndeosebi în a. și sinteza comparată a stilurilor (Lomax). Un caz special al modelării lingvistice în a. muzicală îl reprezintă semiotica* muzicală, într-o primă fază interesată de sintaxă (semiologia muzicală a lui J.-J. Nattiez), mai nou centrată pe factorii semantic-referențiali (un rol important îl joacă aici aplicarea principiilor naratologiei literare) și pragmatici ai faptului muzical conceput pe trei nivele (J. Molino): poetic, neutru, estezic. Atitudinea poststructuralistă față de a. este una esențialmente critică și, în consecință, negativă. Metadiscursul muzical postmodern, pledând pentru o viziune con- și intertextualistă, se îndepărtează din ce în ce mai mult de însăși cerințele și obiectivele a. muzicale, așa cum au fost ele concepute până acum. Tezele radicale ale relativismului și antiraționalismului contemporan aplicate în muzicol. conduc la afirmarea inoperabilității a. muzicale și, în consecință, la estomparea până la eliminare a practicării acesteia. ♦ În muzicologia românească a. apare relativ târziu (sec. 20), mai întâi ca instrument de cercetare în serviciul unor discipline ca istoriografia (G. Breazul), folcloristica (C. Brăiloiu) sau bizantologia (I.D. Petrescu), în etapa interbelică a dezvoltării acestora. Constituirea a. ca gen muzicologic autonom (prin aplecarea ei exclusivă și univocă asupra compoziției) se produce în deceniile postbelice, în contextul general al maturizării muzicol. și din necesitatea lichidării unor „datorii” ale acesteia față de activitatea de creație. Se poate spune că într-o durată istorică minimă, a. muzicală românească a atins, grație dezvoltării numerice, diversificării tipologice, varietății obiectivelor (problematicii), bunei înzestrări tehnice și teoretice, principalele etape de evoluție pe plan mondial al acestei specialități, distingându-se nu o dată, și prin contribuții originale. O panoramare a a. muzicale după criteriul naturii și extensiei obiectivelor ei evidențiază, firește, și în peisajul muzicologic autohton categorii de a. raportate la o partitură sau un corpus muzical anume, sau la laturi anume ale limbajului unui compozitor, ca și ale a. care instrumentează cercetarea unor stiluri sau studiul unor parametri, sisteme (II) sau subsisteme muzicale istoric determinate. A. precum cele consacrate cvartetelor de Beethoven (T. Ciornea), melodicii palestriniene (L. Comes), polifoniei vocale a Renașterii (M. Eisikovits), formelor muzicale ale barocului la J.S. Bach (S. Toduță), servind determinării „specificului românesc” al armoniei lui Enescu (Speranța Rădulescu) sau unor exegeze teoretice în domeniile modalului și armoniei modale (G. Firca, W.G. Berger, A. Vieru) etc. răspund (și) unor importante deziderate de sinteză muzicologică; amploarea obiectivelor acestor a. sau a studiilor care le înglobează este, de la caz la caz, conjugabilă cu amploarea orizontului și relevanței teoretice ale scrierilor în cauză. Unul dintre domeniile de cercetare care au prilejuit manifestarea din plin a capacităților sintetizatoare în studiul analitic, și astfel, accesul real al analiștilor la esența structurală a muzicii a fost cel al exegezei enesciene: surprinderea într-o serie de a. a procesualităților ciclice*, variaționale*, eterofonice, a specificului modal* etc. din muzica lui Enescu constituie mărturiile unui atare rezultat.