ajutor
197 definiții cuprind toate cuvintele căutate  

viséz v. tr. (d. vis orĭ lat. *visare. V. visez 2). Am visurĭ; a visa un lup, a visa că zborĭ. Fig. Mă gîndesc la himere: nu visa ! Bîĭguĭ, vorbesc fără socoteală: visezĭ, prietene !
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

AURÍU, -ÍE, aurii, adj. 1. De culoarea aurului. Acolo se afla ostrovul de la Nada-Florilor sub puzderia aurie a soarelui de mai. SADOVEANU, N. F. 143. În loc de mere coapte, aurii, văzu că pomul înmugurise din nou. ISPIRESCU, L. 72. ◊ (Substantivat) Intrau în alte lanuri, cu floarea-soarelui, și auriul lor le amețea creierii. CAMILAR, N. I 393. 2. F i g. Frumos, măreț, strălucitor. Zburați, zburați în măreția zării Voi, visuri aurii A primăverilor ce vin! BENIUC, V. 65. – Pronunțat: a-u-.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

DREPT4, DREÁPTĂ, drepți, -te, adj. A. (Adesea în opoziție cu strîmb) I. 1. Care merge de la un punct la altul fără ocol, fără abatere. V. direct, rectiliniu. Drum drept. Țeavă dreaptă.Nasul ascuțit peste mustețile subțiri – două linii negre, drepte, îmbinate deasupra buzelor inexpresive. IBRĂILEANU, A. 15. Calea dreaptă e cea mai scurtă (= o purtare cinstită duce mai repede și mai sigur la țelul dorit decît vicleșugurile și căile piezișe). ◊ (Geom.) Linie dreaptă (și substantivat, f.) = linie care unește două puncte pe drumul cel mai scurt din spațiu. Două drepte distincte, paralele cu o a treia, sînt paralele între ele.Unghi drept = unghi format din două drepte perpendiculare una pe alta. Cilindru drept = cilindru care are generatoarele perpendiculare pe baze. Prismă dreaptă = prismă ale cărei muchii laterale sînt perpendiculare pe planul de bază. ♦ Fig. (Despre privire) Deschis, fără ascunzișuri; direct. Are palma pietroasă, Privirea dreaptă, vorba miezoasă. DEȘLIU, G. 25. ◊ (Adverbial) Ceilalți o priveau drept, întunecați. DUMITRIU, N. 75. Îl privește drept, cald, vorbește fără să ridice vocea. CAMIL PETRESCU, T. I 169. ♦ (Despre haine) De o croială simplă (în special lipsită de clini și de cute). Ioana, într-o rochie dreaptă, neagră, cu mîneci bogate. CAMIL PETRESCU, T. I 141. 2. (Despre lucruri) Vertical. Stîlp drept.Plopul... țîșnește în sus, înalt și drept. BOGZA, C. O. 363. ♦ (Despre un urcuș, munte, deal) Aproape vertical, abrupt, povîrnit, pieptiș. Suișul fiind prea drept și cărarea prea strimtă... ne coborîrăm cu toții de pe cai. La TDRG. ♦ (Despre oameni) Cu spinarea neînclinată; neaplecat, neadus de spate. Vitoria își trase broboada peste gură și rămase dreaptă pe scăunașul ei, cu brațele încrucișate pe sîni. SADOVEANU, B. 28. Ștefan intră pe poartă însoțit de un moșneag lung și drept ca un brad. HOGAȘ, DR. II 98. Pe-un jilț tăiat în stîncă stă țapăn, palid, drept, Cu cîrja lui în mină, preotul cel păgîn. EMINESCU, O. I 93. ◊ Fig. Curajul voinicilor stătea drept, cu mîna în pieptar. GALACTION, O. I 45. ◊ Expr. Drept ca lumînarea = foarte drept. Înțepenindu-și picioarele, rămase drept ca lumînarea. ISPIRESCU, L. 3. Sta el drept ca lumînarea și le privea cu băgare de samă. CREANGĂ, P. 271. (Ironic) Drept ca secera = strîmb. A se ține drept = a avea o poziție verticală. (Mil.) A lua (a sta sau a se ține în) poziția de drepți = a lua (sau a se ține în) poziție verticală, stînd nemișcat. Dadaci abia se ținea în poziția de drepți, sub ghionturile lui Vieru. CAMILAR, N. I 281. Drepți ! formulă de comandă militară. Grupă, drepți ! SAHIA, N. 53. ◊ (Adverbial, în expr.) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. Ei simt în piept Fiori de gheață, Nu calcă drept, Rău o să pață. ALECSANDRI, T. I 462. A sta drept = a fi neclintit într-o atitudine, a fi dîrz, curajos. Și ceilalți toți au fost netrebnici... Toți au dat rușinos înapoi... Au aruncat vina unul pe altul... Numai Mitiță Filipescu a stat drept și a lăsat să cadă pe el totul. CAMIL PETRESCU, B. 44. De-a fost om să-ți steie drept în față, Ca pe-un vrăjmaș l-ai depărtat de tine. VLAHUȚĂ, O. A. 38. ♦ (Despre caracterele tipografice, mai ales la pl. și adesea substantivat, f.; în opoziție cu cursiv) (Literă) de tăietură verticală. 3. Orizontal; plan, neted. Platou drept. Masă dreaptă.Luna mare se ridicase și cîmpiile se lămureau drepte pînă cine știe unde, ca niște ape liniștite, sub painjenișul de lumină. SADOVEANU, O. VI 189. 4. (În expr.) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. (Mai ales în sens moral) 1. (Despre acțiuni ale omului sau despre noțiuni abstracte) Potrivit dreptății și adevărului; adevărat, just, bun, cinstit, întemeiat. N-am să uit niciodată Vorba partidului dreaptă. VINTILĂ, O. 23. Uite-n zare, oamenii așteaptă – Cearcă să le-aduci o zi mai dreaptă. BENIUC, V. 21. Eu cred... că-n lume se cuvine S-avem măsură dreaptă la rău ca și la bine. MACEDONSKI, O. II 206. Tovărășia nu ni se părea dreaptă. CREANGĂ, A. 101. ◊ Dreaptă judecată = judecată sănătoasă, bun-simț. Parte dreaptă = parte ce i se cuvine în mod legal fiecăruia la o împărțeală. Parte dreaptă la muncă, parte dreaptă la cîștig. CAMILAR, T. 195. Luptă dreaptă v. luptă.Loc. adv. Cu drept cuvînt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap și va fi întrebat – prin mintea cărui muritor treceau aceste idei ? EMINESCU, N. 33. Cu drept cuvînt te așteptai să fii răsplătit, chiar de la început, prin laude meritate. ODOBESCU, S. III 10. ♦ (Adverbial) a) În conformitate cu dreptatea; just. N-a fost drept să-mi izbească omul drag. DAVIDOGLU, O. 37. Este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor și ziselor sale. ODOBESCU, S. III 10; b) În conformitate cu adevărul; adevărat. E drept, nu ne mai vedem capul de treburi acolo. SADOVEANU, P. M. 66. Că eu tot fugeam de tine ? O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine ! COȘBUC, P. I 51. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, cu adevărat. Ce e drept, și ele erau frumoase, hainele pare că erau turnate pe dînsele. ISPIRESCU, L. 36. (Eliptic) Un bou în post mare ? Drept, cam ciudat vine. ALEXANDRESCU, P. 64. Drept că... = adevărat că..., într-adevăr. Împăratul, drept că auzise multe vorbindu-se despre voiniciile celor trei frați, dar nu știa care din ei este cel mai viteaz și mai vrednic ca să-i fie ginere. SBIERA, P. 99. A spune drept = a spune adevărul; a vorbi deschis, sincer. Spune drept, nu-i așa ?... fără supărare... spune drept. SADOVEANU, P. M. 100. Mă, da drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești ! CREANGĂ, P. 45. Mă iubești tu ? Spune drept ! EMINESCU, O. I 155; c) (Rar) Corect. Nu vorbesc drept romînește, cum vorbeau părinții lor, ci au corchezit graiul strămoșesc de nu-i mai înțelege nimene. CREANGĂ, A. 153. ♦ (Substantivat, în loc. adv.) Cu (sau pe) dreptul (sau drept) = pe merit, cu dreptate, în mod just, echitabil. Se face, pe dreptul, vinovat de învinuirea ce i-o aduce. IBRĂILEANU, SP. CR. 54. Ar fi cu dreptul ca să dai la altul această slujbă. ISPIRESCU, L. 27. Șoimane, frate Șoimane, nu-i cu drept să mori tu înaintea mea. ALECSANDRI, T. II 30. La drept (sau la dreptul) vorbind (sau, regional, grăind) = spunînd adevărul, de fapt, în realitate. La dreptul vorbind, mi-i frică de obuze. CAMILAR, N. I 346. Toți domnișorii orașelor erau pe-acasă... La drept grăind, ce știau ei despre țăranul romîn, care plătea birurile și pentru ei ? id. ib. 419. Nu-i rău, măi Ștefane, să știe și băietul tău oleacă de carte... Din cărți culegi multă înțelepciune; și, la dreptul vorbind, nu ești numai așa, o vacă de muls pentru fiecare. CREANGĂ, A. 22. ◊ Expr. (Popular) A avea drept = a avea dreptate. Ai drept, moș Iolampie... Numai cei mari... Oriunde, numai ei. CAMILAR, N. I 399. A da drept (cuiva) = a da dreptate (cuiva). Ei m-au purtat pe la jandari, legat în funie, că parcă m-ar fi prins cu mîna-n sacul lor cu făină. Jandarii tot lor le-au dat drept; la fel și judecătorii. CAMILAR, N. I 226. Dreptul lui dumnezeu ! = adevărat ! ce-i drept ! zău ! Se apropie de fată – și dreptul lui dumnezeu ! nici că mai văzuse... așa frumusețe. ISPIRESCU, L. 256. Dreptul lui dumnezeu, în asemenea caz... rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează potrivit dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, de omenie, de bine, cumsecade. Simțul lui nezdruncinat de dreptate îl sfătuia să fie drept, cinstit. CAMILAR, N. I 183. Pe la noi se află de vremuri lungi pribeag... Un drept om cu-ndurare. MACEDONSKI, O. II 58. (Fig.) Să rămîi blestemat și ocolit de inimile drepte și cinstite pe care le-ai spurcat. ARGHEZI, P. T. 11. ◊ (Substantivat) În țara strîmbilor, cel drept umblă cu capul spart. SADOVEANU, P. M. 107. ♦ (În concepțiile mistice) Cuvios, cucernic. ◊ (Substantivat, în expr.) A se odihni cu drepții = a fi mort. Bietul meu judecător odihnește cu drepții. GALACTION, O. I 107. ◊ Compus: drept-credincios = a) care face parte din biserica creștină ortodoxă; b) bun creștin. 3. (Despre proprietate, avere) Care aparține sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unui drept. Comoara aceea nu este averea dreaptă a hașcii, ci... niște fugari din timpurile vechi au ascuns-o acolo. SBIERA, P. 4. Cartea lui Zoroastru era proprietatea lui dreaptă. EMINESCU, N. 60. 4. (Despre rude; popular) Adevărat, bun. Sînt Tudor, feciorul lui Ionașcu...Atuncea eu îți sînt moș drept, frate cu tatăl tău... striga bâtrînul. SADOVEANU, O. VII 61. Ținea foarte rău pe băiații cei rămași de maică și îmbia totuna pe bărbatu-său ca să-i alunge de-acasă... Bărbatu-său însă nu vrea, pentrucă-i era fii drepți, din sîngele său. SBIERA, P. 169. 5. (Rar, despre măsuri și greutăți; în opoziție cu fals) Autentic, veritabil, bun, adevărat. Măsură dreaptă. B. (În opoziție cu stîng) 1. (Despre organe ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. I se turburaseră ochii și un foarte depărtat zîmbet prinse să-i răsară pe față, în timp ce sprînceana dreaptă i se urca. CAMILAR, N. I 173. Scoase din urechea lui cea dreaptă o perie. ISPIRESCU, L. 25. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ Expr. A fi mîna dreaptă (a cuiva) = a fi colaboratorul cel mai intim, cel mai apropiat (al cuiva); a fi de mare ajutor (cuiva). Băiatul cu care ucenicise George ajunse să fie mîna dreaptă a împăratului. ISPIRESCU, L. 142. ♦ (Substantivat) a) (La f. sg., de obicei articulat) Mîna dreaptă. Grigore Oanea a venit lîngă mine cuprinzîndu-mă cu dreapta de după umăr. SADOVEANU, N. F. 39. Strînse frîul calului cu mîna stîngă... și cu paloșul în dreapta se repezi asupra acelui balaur. ISPIRESCU, L. 18. Spăși-voi visul de lumină Tinzîndu-mi dreapta în deșert. EMINESCU, O. I 118. Să nu știe stinga ce face dreapta (= faptele bune trebuie făcute cu discreție). ◊ Expr. (În trecut) Sărut (sau sărutăm) dreapta, formulă de salutare plină de umilință. După ce găti țigara și cafeaua, se roti puțin înaintea oglinzii și ieși în balcon. – Ei, Anico, vin-încoace. – Sărutăm dreapta, cuconiță. CONTEMPORANUL, IV 390; b) (La m. sg. art.) Piciorul drept. Bozan avea picioarele înfășurate în plumb topit, dreptul pînă dincolo de genunchi. SAHIA, N. 34. ♦ Expr. A călca cu dreptul v. călca (I 1). Stîng, drept ! comandă pentru păstrarea cadenței în marș. 2. Care se află de partea sau în direcția mîinii drepte (cînd cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru). Partea dreaptă a unei străzi. Aripa dreaptă a unei clădiri.Țărmul drept al Dunării era tot în stăpînirea lor [a turcilor]. MACEDONSKI, O. III 31. ◊ (Substantivat) În centru e un început de perete care desparte stinga de dreapta. CAMIL PETRESCU, T. II 7. ◊ Loc. adj. Din dreapta. Marin... se așezase în fotoliul din dreapta. CAMIL PETRESCU, T. II 19. La capătu-i din dreapta se prelungește o strungă. ALECSANDRI, P. III 214. ◊ Loc. adv. În dreapta. În dreapta se văd malurile Siretului. SAHIA, N. 17. Se uită el în dreapta, nu vede nemica. CREANGĂ, P. 238. La (sau spre) dreapta. A ieșit... apucînd drumul spre dreapta. SADOVEANU, N. F. 187. Din dreapta. Din dreapta... pornește o ulicioară. DAVIDOGLU, M. 7. Pe dreapta. Pe dreapta... erau o cîrciumă, o fabrică de mezeluri. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 12. În dreapta și în stînga sau de-a dreapta și de-a stînga = în toate părțile. Ai aflat, în dreapta și în stîngă, amănunte cu privire la femeia aceasta. PAS, Z. I 80. Promisiuni, asigurări, încurajări... arătau, de-a dreapta și de-a stînga, calea mea încrezută și fabuloasă. GALACTION, O. I 368. Alerga singur zi și noapte în toate părțile, cum putea, și muncea în dreapta și în stînga. CREANGĂ, P. 140. ◊ Loc. prep. De-a dreapta sau la dreapta. A stat la masă de-a dreapta gazdei.Pentru a nu răzleți feciorii de pe lîngă sine, mai dură încă două case alăture, una la dreapta și alta de-a stînga celei bătrînești. CREANGĂ, P. 3. ◊ Expr. A ține dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. (În expr.) Extremă dreaptă v. extremă. ♦ (Substantivat, f. art.) Partea cea mai reacționară a unui parlament, a unui partid burghez. Deputații dreptei.Loc. adj. De dreapta = reacționar; fascist. ◊ Socialist de dreapta v. socialist. Social-democrat de dreapta v. social. – Variantă: (regional) dirépt, -eáptă (BUDAI-DELEANU, Ț. 334) adj.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

VOI1 pron. pers. 2 pl. I. (La nominativ, ține locul numelui persoanelor cărora li se adresează vorbitorul; are funcțiune de subiect, adesea marcînd insistența asupra subiectului) Voi să vegheați! O zi va răsări Cum alta încă nimeni nu cunoaște. BENIUC, V. 46. Voi puteți a mă-nțelege, căci voi singuri ați trăit. MACEDONSKI, O. I 96. Voi brațele, jurînd, le-ați pus Pe scut! COȘBUC, P. I 258. ◊ (Întărit printr-un vocativ) Voi, tinerii, sînteți viitorul. ◊ (Accentuează o opoziție) Eu străjuiesc aici, voi pe la ferestre. GALACTION, O. I 53. Ei tot și voi nimica; ei cerul, voi dureri! EMINESCU, O. I 60. Că nu sînteți voi, Nu sînteți ca noi, Oameni de mîndrie. ALECSANDRI, P. P. 67. ◊ (Urmează după predicat, cu valoare afectivă) Bine, bine! cercați voi marea cu degetul. CREANGĂ, P. 260. 2. (La dativ, în forma vouă, vă, v-, vi, rar -vă) Cîntecul ăsta, cel mai tînăr din toate, Mîinile tinere vi le întinde. DEȘLIU, G. 33. Ș-apoi, și vouă, nu știu, zeu, cum v-a mai intra cineva în voie. CREANGĂ, A. 115. ◊ (Cu valoare de pronume de politețe, ținînd locul persoanei a II-a sg.) Venerabile domn... vi se va comunica un document de cea mai mare importanță pentru d-voastră. CARAGIALE, O. I 109. ◊ (Cu funcțiune de complement indirect, indicînd posesiunea) Dacă vi-i voia, să vă dea mă-ta în toate zilele numai colaci. CREANGĂ, A. 59. Aș pune mica mea parte Silința-vă lăudînd. ALEXANDRESCU, M. 235. ◊ (Cu valoare de pronume reflexiv) V-ați găsit beleaua cu mine... nu vă pară lucru de șagă. CREANGĂ, P. 259. ◊ (Cu valoare de pronume reflexiv reciproc) Mîinile vi se vor înfrăți. DEȘLIU, G. 11. ◊ (Cu valoare de dativ etic) Acuși vi-l mătur de-aici. CREANGĂ, P. 310. 3. (La acuzativ, în forma vă, -vă, v-) Dragele mele nepoate, Nu vă pot juca pe toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ (Cu valoare de pronume de politețe, ținînd locul persoanei a Il-a sg.) Domnule președinte, vă rog, cerusem și eu cuvîntul. CARAGIALE, O. I 155. ◊ (Cu valoare de pronume reflexiv) Di! caii mei, Nu vă lăsați, Zburați ca zmei. BENIUC, V. 13. Întorcîndu-vă, ați avut ceva, vreo încăierare? SADOVEANU, O. I 167. ◊ (Cu valoare de pronume reflexiv reciproc) Nu vă veți mai despărți niciodată. DEȘLIU, G. 11. Unde v-ați întîlnit? SADOVEANU, M. C. 149. Cu ochii să vă zăriți Dar să fiți tot despărțiți. ALECSANDRI, P. P. 29. ◊ (Precedat de prepoziții, în forma voi) Și eu vă am numai pe voi. ISPIRESCU, L. 13. Țineți cînii legați lîngă voi. GHICA, S. 283. În strunga de oi, Să fiu tot cu voi. ALECSANDRI, P. P. 2. (La vocativ, de obicei însoțind alt vocativ) Zburați, zburați în măreția zării, Voi, visuri aurii A primăverilor ce vin. BENIUC, V. 65. Voi, voinicilor, duceți-vă de mai cinstiți cîte un palici de vin cu logofătul. SADOVEANU, O. I 44. Voi, meșteri zidari, Zece meșteri mari! ALECSANDRI, P. P. 191. – Forme gramaticale: dat. vouă, vă, -vă, v-, vi, acuz. (pe) voi, vă, -vă, v-.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

SPERÁ vb. 1. a crede, a nădăjdui, (înv. și reg.) a se nădăi. (~ că își va realiza visul.) 2. a nădăjdui, (înv.) a upovăi. (~ în zile tot mai senine.) 3. a (se) aștepta, a nădăjdui, (înv. și reg.) a se nădăi. (Să nu ~ nimic de la el.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

FĂCĂTÚRĂ, făcături, s. f. (În superstiții) Fermecătură, vrajă, fapt; mijloc întrebuințat de vrăjitoare. Și-i era necaz, De slăbea... ca de-o făcătură. COȘBUC, P. I 252. Căci din vrăjitură Și din făcătură Ierbile topite Vis îi vor trimite, Visuri dulci și bune. id. ib. II 149. ◊ Expr. Parcă-i (sau gîndeai că-i) făcătură = parcă-i lucru vrăjit (se spune cînd ceva nu izbutește cu nici un chip). Și văduva Lenca vedea cum lada i se golește de negoț, dar fără nici un spor, căci, parcă era făcătură, abia tîrguia cît să aibă de cheltuială. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, V. M. 105. Începu a bate pe la ușile oamenilor să-l lase de mas. Dar gîndeai că-i făcătură; unul nu-i răspundea, altul nu voia să-l lase. RETEGANUL, P. I 11.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

IȚÍI1 interj. (În expr.) A face iții = a se arăta puțin, a se iți. Da veniți încoaci... Ce, doamne iartă-mă, de-mi faceți iții ? ALECSANDRI, T. 427. Îl vezi prin vis... el îți face iții. id. ib. 945.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

VRĂJITÚRĂ, vrăjituri, s. f. (Popular) Vrăjitorie; vrajă. Din vrăjitură Și din făcătură Ierbile topite Vis îi vor trimite, Visuri dulci și bune. COȘBUC, P. II 149. Va dezlega de vrăjituri pe acea nenorocită fată, omorînd zmeoaica. RETEGANUL, P. IV 56.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

îngî́n, a v. tr. (lat. in-gannare, ĭaŭ în rîs, îld. gannire, a cîrîi; it. ingannare, a amăgi, pv. enganar, vfr. enjaner, sp. engañar, pg. enganar). Imitez în rîs pe cineva cînd vorbește, cum fac de ordinar copiiĭ cînd îĭ ocărăștĭ și vor să arăte [!] că nu se tem de tine. Îngîĭm, articulez confuz, pronunț prost: a îngînat și el cîte-va cuvinte. Amăgesc: visurile-l îngînă (Poet.). V. refl. Îl îngîn pe altu (imitîndu-ĭ vocea), și altu pe mine: copiiĭ se strîmbă și se îngînă unu pe altu. Răspund cîntînd: păsărelele se îngînă. Mă amestec, mă confund, nu-s bine separat: cînd se îngînă ziŭa cu noaptea. Petrec timpu: mă îngîn cu florile și privighetorile (Al.).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

BARCARÓLĂ, barcarole, s. f. Cîntec de barcagiu sau de marinar, mai ales de gondolier venețian; compoziție muzicală care imită mișcarea legănată a valurilor sau cadența vîslelor. În odaia de-alături Dinu își copiază, pe curat prima lui compoziție, o «barcarolă». VLAHUȚĂ, O.A. II 75. Eu, în gondolă, Cu-o barcarolă Visul tău gingaș voi îngîna. ALECSANDRI, P. I 159.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

FERÍCE1 adj. invar. 1. (Mai ales în stilul poetic) Fericit. Vom visa un vis ferice. EMINESCU, O. I 75. Ferice omul care pre ea La loc de stele o va vedea. ALECSANDRI, T. I 402. ◊ (Adverbial) Rațele băteau ferice din aripi. C. PETRESCU, A. R. 7. 2. (În expr.) Ferice de mine (de tine etc.) = ce fericit sînt (ești etc.).
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

BLÎND, -Ă, blînzi, -de, adj. 1. (Despre oameni, în opoziție cu violent, aspru, sever) Care este (sau pare a fi) incapabil de a face un rău; blajin. V. p r i e t e n o s, b u n. Blîndă și îngăduitoare, n-a vrut să-și puie mintea c-o sturlubatecă și c-o leneșă de fată ca aceasta. CREANGĂ, P. 292. [Nicolaie Mavrocordat] era bun chinuitor, aspru către aristocrați, pre care știa a-i ținea în respect, și blînd cătră norod. NEGRUZZI, S. I 179. O umbră blîndă și ușoară Din seraiuri iese naintînd spre mal. BOLINTINEANU, O. 102. ♦ (Despre fapte, sentimente și tot ce ține de natura omului) De om bun; dulce, duios. Lelițele mele de la Păstrăveni... sămănau mamei, al cărei zîmbet blînd îmi mai rămăsese în inimă. SADOVEANU, N. F. Și nu e blînd ca o poveste Amorul meu cel dureros. EMINESCU, O. I 211. Blînzi erau ochii, blîndă era fața, Blînd era glasul celui străin. ALECSANDRI, P. I 23. Astă-noapte și ieri noapte, Mă strigă cu blînde șoapte Mîndra mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ◊ (Adverbial) Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă. EMINESCU, O. I 84. Blînd dacă te vei purta, Atunci vei putea afla. TEODORESCU, P. P. 104. ♦ (Despre animale, în opoziție cu sălbatic, rău) Care nu face rău, de care te poți apropia fără teamă, care nu se sperie. Și voi, cîinii mei, Blînzi ca niște miei, Tari ca niște lei. BOLINTINEANU, O. 80. El zărește-o căprioară, Fiară blîndă de la munte. ALECSANDRI, P. II 89. Șerpele de casă îi blînd și nu mușcă. ȘEZ. I 128. Mielul blînd suge la două oi (= omul care se dă bine cu toată lumea trage foloase de la toți). 2. Fig. (în opoziție cu aspru, dur etc.) Care dă senzație plăcută de calm; potolit, lin, domol, dulce. Soarele blînd ne stropește cu razele lui calde. STANCU, D. 70. Vom visa un vis ferice, îngîna-ne-vor c-un cînt Singuratece izvoare, Blînda batere de vînt. EMINESCU, O. I 75. Ieri timpul era acoperit și blînd. NEGRUZZI, S. I 99. Iarnă blîndă = iarnă fără ger, călduță, ușoară.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNGÎNÁ, îngî́n, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la sunete, glas, vorbe, p. ext. la cei care le emit) A imita, a repeta, a reproduce (uneori în bătaie de joc). Moș Hau îngînă din gură toate lighioile bălții și ostroavelor. SADOVEANU, N. F. 65. Ursul iarăși s-au pus lîngă ușă și au început, cu glas mai subțire, să îngîne glasul caprei. SBIERA, P. 204. Cîntă cucul la fîntînă, Corbul șade și-l îngînă. TEODORESCU, P. P. 347. ◊ (Poetic) Ce glas îngînă zurgălăii? E rîul, ciocîrlia văii. DEȘLIU, M. 14. ◊ Refl. (Rar) Respira greoi, îngînîndu-se: Nu... nu... CAMIL PETRESCU, U. N. 34. 2. Tranz. A rosti încet și neclar, a îngăima, a șopti; a cînta cu gura pe jumătate. Se codea zmeul, îngîna verzi și uscate. ISPIRESCU, L. 223. A veni ea și vremea aceea, voinice, zise împăratul, îngînînd vorba printre dinți. CREANGĂ, P. 265. ◊ (Poetic) Numa jarul mai mocnește Sub spuza ce se răcește Și izvorul mai îngînă Doina muntelui bătrînă. DEȘLIU, M. 61. Și-n fund de peșteri depărtate Doar apele îngînă tainic legende vechi din vremi uitate. IOSIF, P. 87. ◊ Absol. Mitrea îngînă: ce-or fi făcînd ai noștri acasă ? SADOVEANU, M. C. 95. De, Vladimir, a îngînat mama, credeam că te vor bucura. SAHIA, N. 60. 3. Tranz. (Mai ales poetic) A acompania, a însoți. Vom visa un vis ferice, Îngîna-ne-vor c-un cînt Singuratice izvoare, Blînda batere de vînt. EMINESCU, O. I 75. Cîțiva porumbi sălbatici... se răsfățau pe drum și, cînd trăsura sosea aproape de dînșii, ei zburau mai departe, tot pe cale, și îngînau astfel mersul nostru. ODOBESCU, S. I 382. Năluciri scumpe... veniți de-ngînați vesel a mele tinerețe. ALECSANDRI, P. I 124. ◊ Refl. (Uneori reciproc) Și se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd... Și mă lasă pustiit, Vestejit și amorțit, Și cu doru-mi singurel, De mă-ngîn numai cu el. EMINESCU, O. I 214. Gangurul misterios Cu privighetoarea dulce se îngînă armonios. ALECSANDRI, P. A. 123. Bate vînt de primăvară, Eu cînt doina pe afară, De mă-ngîn cu florile Și privighitorile. id. P. P. 224. ♦ Refl. A se amăgi. Unul prin vis vede plîngînd O mamă-mbătrînită, Altul se-ngînă dizmierdînd Soția lui iubită. ALECSANDRI, P. A. 160. Sultanul se minuna Și cu mila se-ngîna. id. P. P. 211. 4. Refl. reciproc. A se amesteca, a se confunda, a se îmbina, a se împleti. Tot mai sprinten se-ngînă și se-ntrec melodiile. DEȘLIU, G. 45. Vuietul mării se îngîna cu zgomotul vieții din port. BART, E. 380. Umbra și lumina... se-ngîna in sală. MACEDONSKI, O. I 263. Două tinere cîntări Se-ngînă. ALECSANDRI, P. III 400. ◊ Expr. A se îngîna ziua (sau, rar, soarele) cu noaptea = a se crăpa de ziuă, a se ivi zorile. Trebuie să te scoli dimineață tare, cînd se îngînă ziua cu noaptea. SADOVEANU, N. F. 56. Vara, în revărsatul zorilor... glasul lui cuconu Ioniță Hrisanti niciodată nu dădea greș, de îndată ce începea să se îngîne ziua cu noaptea. HOGAȘ, H. 7. Ciobănașul era gata de plecare, fiindcă tocmai se îngîna ziua cu noaptea. ISPIRESCU, L. 248. 5. Refl. (Rar) A se mișca ușor, a se legăna. La fîntînă E pustiu și nu se-ngînă Nici o boare, COȘBUC, P. I 221. ◊ Tranz. De-aș fi, iubito, vîntul de seară, Eu nici o floare n-aș îngîna. ALECSANDRI, P. I 214.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

NOR, nori, s. m. 1. (Și în forma nour) Îngrămădire de vapori condensați în picături de apă, cristale de gheață sau fulgi de zăpadă, care se formează în aer, putînd da în anumite condiții de temperatură, presiune etc. ploaie, zăpadă, grindină, ceață etc. În regiunile întinse de șes, norii se formează dacă există o depresiune barometrică. CARAFOLI-OROVEANU, M. F. I 78. Soarele scăpăta spre dealurile de la apus, între pături subțirele de nouri. SADOVEANU, O. II 499. Țin ochii la norul din zare. COȘBUC, P. II 89. Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri. EMINESCU, O. I 201. ◊ Expr. E nor = e înnorat. Trăiește sau e (cu capul) în nori sau parc-ar fi căzut din nori, se spune despre cel care este străin de cele ce se întîmplă în jurul lui, care trăiește într-o lume aparte, de visuri, care nu vrea să țină seama de realitate. ♦ Nor arzător = izbucnire vulcanică frecventă, compusă din gaze, vapori fierbinți și mari cantități de cenușă. ♦ Fig. Ceea ce tulbură, întunecă liniștea, seninătatea; mîhnire, întristare, amărăciune. În nourii care i se frămîntau în minte întrezărise o lucire. SADOVEANU, O. VII 63. De nicăiri o altă rază de lumină nu va mai veni să dea strălucire norilor posomorîți ai vieții ! HOGAȘ, M. N. 109. La aceste vorbe... pe fruntea Udrei se lasă un nor. BOLINTINEANU, O. 51. 2. Masă densă și mobilă (de praf, fum, aburi etc.). Se plimba... printre norii groși ai aburilor cocliți. SAHIA, N. 33. Un nor de colb îi cuprinsă, căci Genarul venea în fuga calului, de rupea pămîntul. EMINESCU, N. 15. Nori de praf a răspîndit, Urma i-a acoperit ! TEODORESCU, P. P. 625. 3. Fig. Mulțime compactă și mobilă de ființe (care întunecă zarea). Un nor de lăcuste.Sentinelă ! te arată, Norul crunt se sparge !... Iată, iată oardele avane. ALECSANDRI, P. II 14. Un nour de corbi fîlfîia pe deasupra croncăind. RUSSO, S. 139. – Variante: (regional) nóur, nuór (DELAVRANCEA, S. 107) s. m.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

orĭ conj. (lat. *voles, cl. vis, vreĭ; *voles quid, orĭ-ce. V. oare și vreĭ. Cp. cu acar 3 și vsl. vare što, orĭ-ce). Saŭ: mercuru orĭ idrargiru [!], caliu orĭ potasiu, stibiu orĭ antimoniu. Disjunctiv: orĭ pe aci, orĭ pe acolo, tot așa de departe e (V. aŭ). Cu înț. indefinit, în compozițiunea unor pron. și adv.: orĭ-care, orĭ-cînd, orĭ-ce, orĭ-cum, orĭ-unde. – Fals or, cum scriŭ uniĭ, dar nu zice nimenĭ!
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DEPÁRTE adv. (În opoziție cu aproape) I. (Cu sens local) 1. La mare distanță. Departe mai fu satul ! MACEDONSKI, O, II 49. Prîslea luă buzduganul, îl azvîrli înapoi mai departe decît îl azvîrlise zmeul. ISPIRESCU, L. 85. Tîrgul era cam departe, și iarmarocul pe sfîrșite. CREANGĂ, P. 39. În veci îl voi iubi și-n veci Va rămînea departe. EMINESCU, O. I 175. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pînă» și indicînd punctul pînă la care măsurăm distanța) Departe-i pînă-n sat ? COȘBUC, P. I 228. ◊ Loc. adv. Pînă departe = pe o distanță mare. Roua strălucea pînă departe. CAMILAR, N. I 90. Pe departe = pe ocolite, nu fățiș, nu de-a dreptul; indirect. Ne amintește pe departe vorba înțeleptului. CARAGIALE, O. III 249. Nici pe departe = nici măcar puțin; de loc. Ai ! ce mai cal! Al meu, tăiat din lemn de corn... Nici pe departe n-aducea cu-acela. BENIUC, V. 36. N-a avut nici pe departe aerul cuiva care vine să-și găsească pe a lui. CAMIL PETRESCU, T. II 49. 2. (În loc. prep.; în legătură cu noțiuni concrete sau abstracte) Departe de... = la mare distanță de... Nu ești departe de adevăr. CAMIL PETRESCU, T. III 293. Eram departe de a fi un romantic. M. I. CARAGIALE, C. 105. Acolo, în creierii munților, trăiește el de atîta timp, foarte mulțumit, departe de zgomotul capitalei. CARAGIALE, O. II 219. ◊ (Prep. « de » poate fi despărțită de departe prin alte cuvinte, mai ales prin verbe) Departe sînt de tine și singur lîngă foc, Petrec în minte viața-mi lipsită de noroc. EMINESCU, O. I 107. Departe-i Griva de iepure, (se zice cînd cineva pune alături sau compară lucruri cu totul deosebite între ele). ◊ (Cu elipsa verbului, în propoziții exclamative, exprimînd dorința de a îndepărta pe cineva sau ceva) Departe de noi o astfel de bănuială ! ISPIRESCU, L. 378. De ești om bun, aproape de chilioara mea; iară de ești om rău, departe de locurile aceste. CREANGĂ, P. 90. (Expr.) Departe de mine gîndul... = nici nu mă gîndesc să... ◊ (Cu determinări locale sau cantitative) Gîtul putea să-i joace, ca într-un cerc de bute, iar cravata se ținea la cîteva degete departe de trup. BASSARABESCU, V. 45. Piața se întinde... într-o cercoferință de trei «verste» însemnată cu stălpușori de lemn, de 3-4 stînjini departe unul de altul. NEGRUZZI, S. I 36. 3. La un loc îndepărtat, în depărtare. Fulgeră din cînd în cînd și se luminează departe o dungă de pădure. SAHIA, N. 26. De întîlnea vrun om călare, pe drum, întreba: departe-ai lăsat pe vodă, voinice? CREANGĂ, P. 108. Departe vede-orașul. EMINESCU, O. I 94. Nu departe stă Pepelea tupilat în flori de mai. ALECSANDRI, P. A. 116. Cine se scoală de dimineață departe ajunge.Loc. adv. Mai departe = dincolo de un anumit punct în spațiu; în continuare, înainte. Citește mai departe.Păi, ca să nu mergem mai departe, te întreb eu: ce are el cu mine ? SEBASTIAN, T. 29. După trei zile plecară mai departe. ISPIRESCU, L. 6. Mergînd ea mai departe, numai iată ce vede o fîntînă. CREANGĂ, P. 287. Sta zîmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte, S-o trimiță dragei sale, de la Argeș mai departe. EMINESCU, O. I 149. De departe = de la mare distanță; din depărtare. (În legătură cu verbe de mișcare) De undeva, de departe, veneau sunete moi de tălăngi. SADOVEANU, O. IV 11. De departe-n văi coboară tînguiosul glas de clopot. EMINESCU, O. I 76. La dreapta se văd tunuri... Deprinse-a zvîrli moartea în dușmani de departe. ALECSANDRI, P. III 337. (În legătură cu verbele « a vedea », « a auzi » sau altele asemănătoare) Ferestrele strîmbe arătau de departe ca niște ochi mînioși sub uriașe cușme țuguiate. CAMILAR, N. I 324. Se aud afară de departe urale zguduitoare. CARAGIALE, O. III 22. Dănilă... privea de departe vălmășagul acesta. CREANGĂ, P. 53. N-auzi tu de departe cucoșul răgușit ? EMINESCU, O. I 98. ◊ Expr. Rudă de departe = rudă al cărei grad de filiație se situează după un șir de rude cu grad intermediar. A ajunge departe v. ajunge. ♦ (Substantivat, neobișnuit) Depărtare. Amurgul înnegrise zarea. S-auzea-n departe tremurat cîntarea Buciumului jalnic. COȘBUC, P. I 249. II. (Cu sens temporal) Într-un moment depărtat de timpul prezent (în trecut sau, mai ales, în viitor). Poate nu-i prea departe această zi, Cînd veți culege roadele faptelor voastre. DEȘLIU, G. 44. Bate vîntul dintr-o parte – Iarna-i ici, vara-i departe. EMINESCU, O. I 214. ◊ Loc. adv. Mai departe (exprimă continuarea unei acțiuni sau dăinuirea unei situații în timp). Rămaseră toți mai departe în picioare, așteptînd. DUMITRIU, N. 29. Al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură și l-or duce mai departe. EMINESCU, O. I 133. ◊ (Adjectival; neobișnuit) Într-un sîmbure viața stă ascunsă vreme îndelungată... ca să țîșnească la lumină, să încolțească, să crească, să dea roade și semințe altele pentru o mai departe viață. CARAGIALE, N. F. 11. Nu mai departe = a) (în legătură cu un adverb de timp) n-a trecut sau nu va trece mai mult timp decît... Un vis urît... din care or să iasă curînd, poate nu mai departe decît mîine? VLAHUȚĂ, O. A. III 82. Azi le-am văzut, nu mai departe. ISPIRESCU, L. 316. Ah ! cînd gîndesc că ieri, nu mai departe... se jură... că mă iubește. NEGRUZZI, S. I 51; b) (rar, întărind un pronume personal) nu altul, chiar eu (tu, el etc.). Eu, nu mai departe, de cîte ori n-am văzut bărbați încîntați de femeile lor. La TDRG.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

INTRÁ, íntru, vb. I. Intranz. (Și în forma regională întrá) I. (Despre ființe) 1. A trece din afară înăuntru, a merge dintr-un loc deschis în unul închis, a veni de afară într-un anumit loc; a se introduce, a se băga. Îl dădu la o parte și intră. DUMITRIU, N. 125. Coborau și urcau, intrînd și ieșind, pasageri grăbiți. C. PETRESCU, C. V. 124. Cred... că ar fi timpul să intrăm, a spus mama cu vocea tăiată. SAHIA, N. 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. « în », « întru ») În vîrful degetelor, intră în cămara zmeului. ISPIRESCU, L. 20. I se deschide poarta și drumeața întră înlăuntru. CREANGĂ, P. 90. În dom de marmur negru ei intră liniștiți Și porțile în urmă în vechi țîțîni s-aruncă. EMINESCU, O. I 93. Turcii casa-ncungiura Și-n casă buluc intra. ALECSANDRI, P. P. 131. ◊ Expr. A intra în spital = a se interna (în spital). O luase sub ocrotirea ei pe Evantia, din ziua în care intrase în spital. BART, E. 376. Parcă a intrat în pămînt = a dispărut fără urme, fără a putea fi găsit. Am strigat la el, pînă ce-ai ieșit dumneata; ș-acuma nu-i, parc-ar fi intrat în pămînt. SADOVEANU, B. 56. Parc-au intrat în pămînt... Unde să fie, unde să fie ? CREANGĂ, P. 24. A intra în pămînt de rușine = a-i fi tare rușine (de parc-ar dori să nu-l mai vadă nimeni). Iară eu intram în pămînt de rușine. CREANGĂ, A. 67. A intra în foc (pentru cineva sau ceva) v. foc. A intra în cîrd (cu cineva) v. cîrd. ◊ (Construit cu prep. « pe ») Am intrat și eu pe portiță. SADOVEANU, N. F. 37. Intră pe coș în cămară. ISPIRESCU, L. 316. Cum vorbeau ei, numai iaca întră și Chirică pe ușă. CREANGĂ, P. 177. ◊ (Construit cu prep. « la ») Vin'pe colo, pe sub coastă, Pînă la căsuța noastă ! – Dar la tin’cum să întru? – Întră, bade, ca gîndu ! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 77. ♦ A se năpusti. În dușmanii Moldovei acu să-ntrați năvală. ALECSANDRI, P. III 222. 2. Fig. A pătrunde. Comăneșteanu nu pricepea ce voia să zică. Milescu însă intra, cu puterea lui de intuiție, în explicarea unei cauze. D. ZAMFIRESCU, R. 218. ◊ Expr. A intra cuiva în voie = (de obicei la negativ) a-i face cuiva (toate) gusturile, a-i face pe plac. Nu-i mai intra nimeni în voie. ISPIRESCU, L. 51. Nu știe cum să ne mai între în voie. CREANGĂ, P. 259. (Familiar) A intra (cuiva) (pe) sub piele = a cîștiga prin fel de fel de insistențe și servicii bunăvoința cuiva, a se pune bine cu cineva. Umbla să-i intre sub piele. DUMITRIU, N. 129. Pînă la urmă țața Niculina izbutise să intre pe sub piele. PAS, Z. I 84. A intra în grațiile cuiva v. grație. A intra în sufletul cuiva = a deveni drag cuiva. Codrul, izvoarele, satul din vale intraseră de mult în sufletul lui Eminescu. CĂLINESCU, E. 54. 3. Fig. A ajunge într-o anumită situație. (Mai ales în expr.) A intra în păcat v. păcat. A intra într-o belea (sau încurcătură, chichion, impas, necaz) = a da peste un necaz (sau o încurcătură etc.); a avea de îndurat o neplăcere. Acum iaca în ce chichion am intrat. CREANGĂ, P. 84. Iaca în ce încurcătură am intrat... Nici tu sat, nici tu tîrg, nici tu nemica. De ce mergi înainte numai peste pustietăți dai. id. ib. 201. A intra pe mîna cuiva v. mînă. A intra în groază (sau în toate grozile morții) v. groază. A intra în (sau la) cheltuială (sau cheltuieli) = a face, a suporta cheltuieli mari. Te-ai hotărît a intra în cheltuiala unei nunți ? ALECSANDRI, T. 768. ♦ (Construit cu prep. « în »; cu privire la o epocă, vîrstă etc.) A ajunge în..., a apuca. Am intrat în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Am intrat în primăvară. 4. (Urmat de determinări introduse prin prep. « în » sau « la ») A îmbrățișa o îndeletnicire, o ocupație, a ocupa un post; a se angaja într-o slujbă. Te-ai hotărît să intri și tu la Socec, unde lucra Bică. PAS, Z. I 260. Intră în serviciu, fu... subgrefier. NEGRUZZI, S. I 110. (Dacă) ai intrat în horă, trebuie să joci.Expr. A intra la stăpîn v. stăpîn. A intra în gura satului (sau a lumii) v. gură. 5. A adera, a se înscrie pentru a activa într-o organizație, asociație etc. A ajuta pe oamenii muncii cinstiți și a le da posibilitatea să intre în partid, a nu alerga după cantitate și a ridica în permanență calitatea membrului de partid este una din sarcinile primordiale ale organizațiilor de partid. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 43. 6. (Indică începutul unei acțiuni, în expr.) A intra în vorbă (cu cineva) = a începe o discuție cu cineva. Mă duc la ea într-o seară, o chem la poartă și intru în vorbă cu ea. PREDA, Î. 48. Eu îs cunoscut și prietin al soțului dumitale, intră deodată-n vorbă omul cel nalt. SADOVEANU, B. 96. Se sculă... și intră în vorbă c-un necunoscut. VLAHUȚĂ, O. A. III 8. A intra în vorbă cu o fată = a începe să facă curte unei fete; p. ext. a-i face propuneri de căsătorie. Miai al nostru intră în vorbă cu Aristița lui Bîzdoveică. PREDA, Î. 114. A intra de serviciu = a începe garda la o unitate militară, la un birou etc. Neagu ieși pe punte fiind anunțat că intră de servici. BART, E. 211. A intra în război (sau în luptă, în conflict, în acțiune etc.) = a începe războiul (sau lupta etc.). [Dromichete] a intrat în conflict cu Lisimah, rege al Traciei, după moartea lui Alexandru Macedon. Ist. R.P.R. 34. Credem că nu intrăm azi sau mîine în luptă. CAMIL PETRESCU, U. N. 388. A intra la idei (sau la idee) v. idee. A intra în materie v. materie. II. (Despre lucruri, idei etc.) 1. A ajunge din afară înăuntru, a străbate, a pătrunde. Lumina nu intra decît pe ușă și pe o fereastră, din zidul celălalt, dinspre curte. DUMITRIU, P. F. 48. Iordache clipi iute ca și cum i-ar fi intrat ceva în ochi. id. N. 93. ♦ A se împlînta. Nu mă omorî... ci mai bine scoate-mi stepul ce mi-a intrat în labă. ISPIRESCU, L. 326. 2. Fig. A pătrunde; a-și face loc, a se strecura; a ajunge în... Vor intra în viață visele sale Albastre. BOUREANU, S. P. 8. Banii strîngătorului intră în mîna cheltuitorului. NEGRUZZI, S. I 247. Neamurile trec prin ispite și cercări, pînă ce întră priceperea într-însele și se înțăleg. RUSSO, O. 29. ◊ Expr. A intra boala în cineva (sau în oasele cuiva) = a da boala în cineva, a se îmbolnăvi. Mare boală-mi intră-n oasă (= oase). ȘEZ. I 111. A nu(-i) intra (cuiva ceva) în cap v. cap. N-a intrat vremea (sau zilele) în sac = avem timp, n-a trecut vremea. Răbdare, tînărule ! n-a intrat vremea-n sac. CARAGIALE, O. II 244. A intra frica (sau groaza, spaima) în cineva (sau în oasele, în inima cuiva) = a se înfricoșa, a se îngrozi. Numai la numele lui ne intra groaza în oase. SADOVEANU, O. VII 376. Groaza intrase în inimile protivnicilor. ISPIRESCU, L. 156. A intra în (sau sub) stăpînirea cuiva = a ajunge în puterea cuiva. A-i intra (cuiva ceva) în sînge = a deveni un obicei, o necesitate. Glasul motorului, izul motorinei și aroma pămîntului răscolit îi intraseră în sînge pentru totdeauna. MIHALE, O. 454. A intra în sufletul cuiva = a deveni drag cuiva. ◊ (Despre un drum, o cale etc.) Șoseaua intra în București dinspre sud. DUMITRIU, N. 274. Și merg... până ce, de la o vreme, le întră calea în codru. CREANGĂ, P. 199. 3. A încăpea. Ajunse la o văgăună... mare, de putea să intre șapte cetăți într-însa. ISPIRESCU, L. 58. ♦ (Aritm.) A se cuprinde. Doi intră în patru de două ori. 4. (Despre materiale) A fi necesar, a trebui (pentru a confecționa ceva). La haina asta intră postav mult.Cine socotește cîte foi intră-n plăcintă nu mănîncă niciodată plăcintă. 5. (In expr.) A intra la spălat = (despre țesături) a-și micșora dimensiunile prin spălare; a se strîmta, a se micșora. A intra la apă = a) (despre țesături) a-și micșora dimensiunile la muierea în apă; b) fig. (despre oameni) a ajunge într-o situație grea. 6. (Despre legi, pacturi etc., în expr.) A intra în vigoare = a căpăta putere, a deveni aplicabil. 7. A începe executarea unei anumite părți dintr-o bucată muzicală. V. ataca. La ultimele acorduri ale pianului intră orchestra. – Variantă: întrá vb. I.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MIJLOCITÓR, -OÁRE, mijlocitori, -oare, s. m. și f. Persoană care mijlocește; intermediar. Mă fac mijlocitor între voi și proprietari, și voi insista ca să vise facă dreptate și condiții mai blînde. DUMITRIU, N. 31.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

MIORLĂÍT1, miorlăituri, s. n. Sunetul scos de pisică; mieunat, miorlăitură. [Plînsul] semăna mai mult cu miorlăitul unei mițe lihnite. CONTEMPORANUL, IV 393. De azi înainte, visurile mele poetice nu vor mai fi îngînate de miorlăind motanilor și de urletul dulăilor. ALECSANDRI, T. 280. Sunet asemănător scos de alte animale sau de păsări. Frumușel cățel aveți, zic eu cocoanei.. Din paner se aude un miorlăit sentimental. CARAGIALE, M. 333.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

ROTÍLĂ, rotile, s. f. 1. Rotiță (1). Un butoi mare cu vin, așezat pe niște rotile, încît se putea mișca din loc. La TDRG. [Cuptorul] pe rotile l-a făcut. PANN, N. H. 18. 2. Fiecare dintre cele două roți ale cotigii plugului; (mai ales la pl.) cotiga plugului. Cînd doarme plugul pe rotile În pacea serilor de toamnă, La voi coboară Cosînzeana, A visurilor noastră doamnă. GOGA, P. 10. [La plug] roatele, roțile, rotilele... sînt de o construcție analoagă cu cele ale carului. PAMFILE, A. R. 38. Cu cealmaua capului Cît rotila plugului. TEODORESCU, P. P. 577.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*simbolízm n., pl. e (d. simbol). Sistema simbolelor destinate a aduce aminte faptele saŭ a exprima credințele. O pornire a unor poețĭ care, pin acțiune contra parnasienilor, caută să reprezinte lucrurile numaĭ pin ideĭ simbolice ca să provoace anumite stărĭ sufleteștĭ și care, de aceĭa, se mișcă de multe orĭ în sfera viziunilor și visurilor și atribue mare valoare sunetuluĭ cuvintelor (Reprezentanțĭ principalĭ în Francia: Villiers de l’Isle-Adam, Verlaine, Mallarmé, Moréas, Regnier, Maeterlinck, Viélé-Griffin; în Germania maĭ ales: Hofmannsthal, Dörmann ș.a. și, în parte, și Dehmel).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

BUNĂOÁRĂ adv. De exemplu, de pildă, cum ar fi, să zicem. Unii citesc ziare, cărți. Bunăoară Onufrie, are o carte care spune ce-s stelele. CAMILAR, TEM. 84. Merse la stejarul de care fusese legat, îl smulse din pămînt... îl luă pe umăr, cum iai o greblă bunăoară, și hai cu el spre sat. RETEGANUL, P. V 34. Îmi vei răspunde că e bine... Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară. EMINESCU, O. I 137. vrea... să aud, ca prin vis, o muzică plină de farmec, bunăoară ca cea din opera Guilom Tell a lui Rossini. ODOBESCU, S. III 93. – Variantă: bunioáră (M I. CARAGIALE, C. 22) adv.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

CENÚȘĂ s. f. Substanță minerală în formă de praf, de culoare mohorîtă (între negru și alb), care rămîne după arderea unui corp. Cum tremură cenușa aspră, Ce-nfiorați îmi par cărbunii... GOGA, P. 20. Pune mîna pe clanța ușii de la sobă, deschide și vede înăuntru cenușă, rămasă de iarna trecută. SP. POPESCU, M. G. 33. Ai să-l găsești dormind în cenușă, cu nasul în tăciuni. CREANGĂ, P. 52. Se coceau pe vatra sură două turte în cenușă. EMINESCU, O. I 84. ◊ (Amintind de culoarea cenușei) Rochia-i ca pulberea cenușii-Și-n ochii mari ce tristă licărire! PĂUN-PINCIO, P. 72. (țvletaforic) Afară, din nourii de cenușă, începură să curgă rar flori argintii, mari, de omăt. SADOVEANU, O.III 113. ◊ F i g. Era o lume putredă și rea, Ascunsă-n faldul vînăt al minciunii. Ca un stilet s-a-nfipt penița ta Și, sub cenușă,a răscolit tăciunii. CASSIAN, H. 75. ◊ Expr. A preface în cenușă = a distruge în întregime prin foc, a pustii. Pojarul de la 20 iulie [1827] prefăcuse în cenușă mai mult de jumătate a orașului Iașii. NEGRUZZI, S.I 15. A nu avea nici cenușă în vatră = a fi foarte sărac, a nu avea nimic. A-i lua (sau a-i vinde) cuiva și cenușa din vatră = a-i lua cuiva tot (cu forme legale), pentru achitarea unei datorii; a-l lăsa sărac lipit. A se alege (sau a nu rămîne decît) praf și cenușă (din ceva)= a se spulbera tot, a se pierde tot. A trage cenușa pe turta sa = a-și îngriji interesul propriu, a-și apăra cauza proprie. Ai cercat să mă strici cu Florica, pentru ca să tragi cenușa pe turta ta? ALECSANDRI, T. 930. Boierii trăgeau mereu cenușa pe turta lor și chinuiau și despoiau poporul. BĂLCESCU, O. I 351. A-și pune cenușă pe cap = a se pocăi, simțindu-se vinovat; a-și recunoaște vina sau greșeala. ♦ Cenușă vulcanică = masă de elemente fine aruncată de vulcanii în erupție. ◊ Rămășițele unui mort incinerat. Nu va găsi nimeni vreo deosibire între cenușa din trupul împăratului și dintr-a săracului. GOLESCU, î. 59. ◊ F i g. Ci din cenușa noastră risipită Pe cîmpul de luptă al Veacului Va înflori aievea... Frumosul nostru vis de fericire. BENIUC, V. 32. ◊ (Poetic) Puternica ta liră, de mîna-ți pipăită, A veacurilor stinse cenușâ-ar fi mișcat. ALEXANDRESCU, P. 142.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

ZĂMISLÍ, zămislesc, vb. IV. (Învechit și arhaizant) 1. Tranz. A concepe fătul. Pe urmașul meu... nu-l voi zămisli pînă n-ei fi pregătit să domnești în locul lui. DELAVRANCEA, O. II 93. Și-i puse numele Pipăruș Petru, căci dintr-un fir de piper era zămislit. RETEGANUL, P. V 27. Tu nu ești a lui fiică; pre tine Mnemosina Te-a zămislit în sînu-i cu cine știe cine. NEGRUZZI, S. II 215. 2. R e f l. A se naște, a se întrupa, a lua ființă. Bogătași ce cu piciorul dați la inimi în gunoi... N-am cu voi nici un amestec, căci în lume de-ați trăit Este o satiră-ntreagă faptul că v-ați zămislit, MACEDONSKI, O. I 97. ◊ I n t r a n z. Se uită la boierii pre carii el i-a înălțat și i-a îmbogățit; prevede vrajba, neunirea, nesațiul și trădarea zămislind în inimile lor. NEGRUZZI, S. I 272. 3. Tranz. Fig. A crea, a produce; a forma, a înfiripa. Tresare-un gînd și moare-o simfonie Din cîntecul cel zămislit de mult. GOGA, C. P. 141. Sărăcia prin ea însăși are tendința de a zămisli sentimentele și caracterele de care am vorbit. GHEREA, ST. CR. III 77. Precum vremea închisă zămislește visuri spăimîntoase, așa poate că oi fi avînd și eu peri răi și te înșală părerile. ISPIRESCU, L. 288. ◊ (Rar, cu privire la obiecte concrete) Oleana ridica de pe fereastră paianjinișul perdelei și pe trandafirii pe care îi zămislea în gherghef lăsa și mai adînc obraji de trandafiri. GALACTION, O. I 70. ◊ Refl. Fără îndoială că în capul lui Năstase Blîndu se zămislise un gînd mare. SADOVEANU, O. VI 353. Atunci, înfricoșata arătare pe care maica Rahila o aștepta se zămisli sub largă undire a dimineții. GALACTION, O. I 322. Căci vecinicia ce nu-ncepe și nu sfîrșeșle niciodată Se zămislește-n toată clipa printr-o zidire neîncetată. MACEDONSKI, O. I 230.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

ANACOLÚT s. n. (< fr. anacoluthe, cf. gr. anakotouthos, lat. anakoluthon „incoerență”): construcție sintactică ambiguă, care presupune întreruperea neașteptată a continuității sintactice în propoziție sau în frază. Este cauzată de neconcordanța dintre planul logic și cel gramatical al enunțului: „Nu fi dușmănos, că cine face, face-i-se” (C. Negruzzi) – în loc de „...cui face...”, „...ei, cum au dat de căldurică, pe loc li s-au muiat ciolanele” (Ion Creangă) – în loc de „...lor... pe loc li s-au muiat ciolanele” sau de „...ei... pe loc au simțit ciolanele moi”; „Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur” (Mihai Eminescu); „Căci Dumnezeu, pășind apropiat / Îi vezi lăsată umbra printre boi” (T. Arghezi); „Cine m-a luat pe mine / Nu vreau să-mi fie rușine” (Folclor) – în loc de „De cine m-a luat pe mine...” etc.
Sursa: DTL (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

ATRIBUTÍVĂ s. f. (< adj. atributiv, -ă < fr. attributif): propoziție subordonată cu funcție de atribut pe lângă substantivul, pronumele sau numeralul determinat din propoziția regentă. ◊ ~ propriu-zisă: a. reprezentantă a unui atribut substantival în genitiv și în acuzativ, a unui atribut adjectival, numeral, pronominal, verbal, adverbial sau interjecțional. Este introdusă prin pronume relative (precedate sau nu de prepoziții), adverbe relative (precedate sau nu de prepoziții) și conjuncții subordonatoare (că, să, ca să, de, daca). Astfel: „Se trezește dinaintea lui cu o babă gârbovă de bătrânețe, care umbla după milostenie” (Ion Creangă); „Mergea spre satul în hotarul căruia se aflau vii renumite” (I. Slavici); „Întâiul colectiv omenesc cu care facem cunoștință este familia”; „Soarele ce azi e mândru, el îl vede trist și roș” (M. Eminescu); „Să te usuci de dorul cui știu eu” (Ion Creangă); „Și-i spun eu despre toate valurile câte m-aubântuit” (M. Sadoveanu); „Nimeni n-a aflat lăcașul unde ea s-ascunde tainic” (M. Eminescu); „În momentul când voi fi proclamat cu majoritatea cerută... vei avea scrisoarea” (I. L. Caragiale); „Și-n vremea cât s-au cununat / S-a strâns poporul adunat” (G. Coșbuc); „Părinții își pun în copii speranța le vor duce mai departe, spre împlinire, visurile lor cele mai dragi”; „Tocmai pe mine căzuse păcatul fiu mai mare între frați” (Ion Creangă); „Acestea fură... pricinile care făcură acea monstruozitate socială ca o țară întreagă robească la câțiva particulari” (N. Bălcescu); „Venise tocmai ăl de se pricepea la tractor” (M. Preda); „Problema dacă va accepta ne preocupa pe toți”. ◊ ~ apozitívă (apoziționálă): a. reprezentantă a unui atribut izolat în nominativ (a unei apoziții). Dispune de un conținut asemănător cu acela al elementului regent, însă mai bine precizat, mai clar explicat. Se desparte de propoziția regentă prin două puncte, linie de pauză, puncte de suspensie sau virgulă. Este juxtapusă față de aceasta sau începe cu conjuncția că, să (precedate uneori de adverbele de mod explicative adică sau anume) sau ca să sau prin pronumele relativ ce sau ceea ce. Astfel: „Un lucru era sigur: omul ei nu rămăsese acolo” (M. Sadoveanu); „El știa un lucru: că fluierul lui are șase borte” (I. Slavici); „Un singur lucru le cer oamenilor care mă iubesc, să mă lase singur” (T. Arghezi); „Dacă din întâmplare suntem o mediocritate, ceea ce nu-i defel exclus, lucrul nu ne doare” (Idem). ◊ ~ izolátă: a. propriu-zisă, despărțită de substantivul (de obicei articulat hotărât enclitic) sau de pronumele determinat (respectiv de propoziția regentă) prin pauză marcată cu virgulă. Se caracterizează prin intonație mai coborâtă decât aceea a elementului regent, care este mai ridicată. De obicei a. izolată este o a. explicativă (v. mai jos): „Frusina, care nu prea știa să scrie, îi răspundea mai scurt” (G. Galaction); „De ce să fiți voi sclavii milioanelor nefaste, / Voi, ce din munca voastră abia puteți trăi?” (M Eminescu). ◊ ~ neizolátă: a. propriu-zisă, nedespărțită de substantivul (de obicei nearticulat sau precedat de articol nehotărât) sau pronumele determinat (respectiv de propoziția regentă) prin pauză marcată cu virgulă. Se caracterizează prin intonație continuă, nemodificată, asemănătoare cu aceea a elementului regent. De obicei a. neizolátă este o determinativă (v. mai jos): „Dar mai încurcă lumea câteva fetișcane ce nu s-au prins în horă” (B. Șt Delavrancea); „Toți cei ce voiau să dobândească vreo funcțiune publică se îndreptau spre casa aceea” (N. Filimon). ◊ ~ determinatívă (impropriu denumită astfel): a. propriu-zisă neizolată (v. mai sus), strâns legată de regentă și reprezentantă a unei determinări obligatorii, absolut necesare pentru o comunicare completă. Astfel: „Nicicând nu mi-au plăcut bărbații care se plâng” (E. Camilar); „Și apa unde -a fost căzut / În cercuri se rotește” (M. Eminescu); „...își vârâse în cap ideea e bolnav” (A. Vlahuță). ◊ ~ explicatívă (tot impropriu denumită astfel): a. propriu-zisă izolată (v. mai sus), slab legată de regentă și reprezentantă a unei determinări non-obligatorii, facultative, pentru o comunicare. Astfel: „Poate cu tine, care ai trecut de la părintele Duhu, să mă pot desluși” (Ion Creangă); „Satul era acoperit de întuneric ca de o apă neagră, în fundul căreia toate se înecau” (Geo Bogza). ◊ ~ de identificare: a. propriu-zisă neizolată, așezată după un substantiv articulat hotărât enclitic, care identifică obiectul desemnat de cuvântul determinat. Astfel: „...în clipa când acesta deschise ușa, își ridică spre el fața” (T. Popovici); „...pe băncile unui liceu craiovean purtând numele ''Frații Buzești'', m-a fulgerat gândul între destinul celor doi mari căpitani de oști din Țara Banilor... a existat o ciudată și tragică legătură” (Mihnea Gheorghiu). ◊ ~ de calificare: a. propriu-zisă neizolată, așezată după un substantiv nearticulat sau precedat de un articol nehotărât care califică obiectul desemnat de cuvântul determinat. Astfel: „... după o viață în care n-am făcut nimic, văd că aș fi putut face ceva” (M. Sadoveanu); „...va veni o vreme când fiecare va mânca după cât muncește” (E. Camilar). ◊ ~ circumstanțiálă: a. propriu-zisă, izolată sau neizolată, care exprimă atât o caracteristică suplimentară a obiectului, desemnat de termenul determinat cât și un raport circumstanțial (cauzal, consecutiv, concesiv, condițional sau final) față de un verb sau un adjectiv din regentă. Astfel: „Ion-vodă își punea nădejdea în norod, care se sculase de pretutindeni la chemarea măriei-sale” (M. Sadoveanu) – „deoarece se sculase”; „Pe Murăș și pe Târnavă / Nu-i mândră -mi fie dragă” (Jarnik-Bârseanu) – „încât să-mi fie dragă”; „...și mă gonești pe mine care te iubesc” (I. L. Caraglale) – „deși te iubesc”; „Ce holeră ar fi aceea, care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei?” (I. Slavici) – „dacă i-ar lăsa neatinși”; „Dorobanții să ia călăuze din sat care să le arate ascunzișurile” (Camil Petrescu) – „ca să le arate ascunzișurile”. ◊ ~ necircumstanțiálă (descriptívă): a. propriu-zisă izolată, care aduce în comunicare o caracterizare suplimentară a obiectului desemnat de termenul determinat (majoritatea atributivelor explicative, izolate). Astfel: „Constantin aduna tot ce găsea într-o traistă veche, pe care o ținea ascunsă pe bordei lângă coș” (G. Galaction); „...aceștilalți veniți la sfat sunt oșteni cunoscuți, care au fost în leafă la șleahtici” (M. Sadoveanu). Pentru clasificarea a. v. critériu.
Sursa: DTL (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

AVEÁ, am, vb II. T r a n z. I. 1. A stăpîni, a poseda. Nu au despoții atîtea puști ca să poată doborî pe toți cei însetați de libertate. CAMIL PETRESCU, B. 119. [Copilul] după ce văzu că nu mai are de nici unele, și nici părinți, se puse pe un plîns de-ți era mai mare jalea de dînsul. ISPIRESCU, L. 287. Nu mai avea băiatul nici cu ce să vie-napoi acasă.CARAGIALE, O. III 39. Am auzit că ai o furcă de aur, care toarce singură. CREANGĂ, P. 96. ◊ Expr. (Familiar) Ce-am avut și cc-am pierdut = n-am avut ce pierde; puțin îmi pasă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. « de la », precizînd proveniența obiectului posedat) Avem de moștenire, de la tata, o pereche de opinci. ISPIRESCU, L. 215. Îmbracă-te iute în pielea cea de urs, care o ai de la tată-tău. CREANGĂ, P. 215. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. « de » arătînd destinația obiectului posedat) S-o aibi de zestre pe cînd te-i mărita. SBIERA, P. 207. Să prinzi vreo fîță de pește, ca să avem de legumă pentru azi și mîine. ISPIRESCU, L. 280. ◊ F i g. (Complementul este un abstract; uneori cu determinări introduse prin prepoziții) Ai dreptate, bădie Neculăieș... De unde să știi dumneata ce-aștept eu? SADOVEANU, P. M. 45. Avea o părere proastă despre el, cu totul pe nedrept. CAMIL PETRESCU, U. N. 26. Țara are nevoie de tihnă. DELAVRANCEA, A. 55. Trebuie întîi să omorîm pe zmeu, fiul zmeoaicei, căci, pînă va fi acesta deasupra pămîntului, pace de el nu veți avea. ISPIRESCU, L. 195. Împărăteasa a avut de grijă și pentru aceasta. ISPIRESCU, L. 107. (Popular) Nu știu dacă ai la știință ori ba. CREANGĂ, P. 313. ◊ E x p r. (Eliptic) Ce am eu de acolo? v. acolo. ◊ (Verbul împreună cu complementul său formează o locuțiune verbală) A avea asemănare = a se asemăna. A avea bucurie = a se bucura. A avea (o) dorință = a dori. A avea o ceartă = a se certa. Se vede că a avut vreo ceartă cu soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. A avea scăpare = a scăpa. Nu mai ai scăpare din mîna mea! ISPIRESCU, L. 223. A avea nădejde = a nădăjdui. Pot să am nădejde în voi? CREANGĂ, P. 20. A avea (un) vis = a visa. Vis frumos avut-am noaptea. EMINESCU, O. I 80. A avea în cinste = a cinsti. Ciocnesc un pahar cu cazacii, a căror sabie și galoane roșii le au în mai mare cinste. RUSSO, O. 102. A avea trebuință = a-i trebui. Nu am trebuință să mai descriu mulțămirea ce ne-a pricinuit acest concert original la miezul nopții. ALECSANDRI, C. 43. ◊ (Verbul împreună cu complementul său corespund unui verb pasiv) Să avem iertare, stăpîne! CREANGĂ, P. 204. ♦ E x p r. A avea căutare v. căutare. ◊ (Complementul indică un raport de rudenie, de prietenie sau altfel de raporturi sociale; uneori aceste complemente sînt introduse prin prep. « de ») Am un comandant energic.Mi s-au dus în pribegie doi feciori ce-am avut. SADOVEANU, N. P. 7. Avere-ai azi și dumneata Nepoți, să-ți zică: moșu... Aveai cui spune la povești Cu împăratul Roșu. GOGA, P. 33. Acela va avea fata de nevastă. RETEGANUL, P. IV 73. Își alese... un ogar, să-l aibă de tovarăș. ISPIRESCU, L. 297. Pardon, răspunse șireata cu un zîmbet nevinovat; nu știam că... avea musafiri. NEGRUZZI, S. 227. (Refl. reciproc) Nea Toma și nea Costea se au prieteni de cînd jucau leapșa împreună. TEATRU, 188. ♦ (Cu privire la creații ale spiritului omenesc) A fi autorul a... Vasile Alecsandri are multe piese de teatru. ♦ (De obicei în legătură cu o determinare locală sau temporală) A exista, a se afla (în posesia, în preajma, în mediul cuiva). Aveți pe acolo astfel de cărți?Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi. EMINESCU, O. I 137. ◊ (În legătură cu o determinare locală indică poziția unor obiecte în raport cu cineva sau ceva) Ia ce-ți place din ceea ce am dinainte. ISPIRESCU, L. 384. ♦ A primi, a căpăta. Cine-o zice « Nițu vine » Are-un galben de la mine. TEODORESCU, P. P. 305. 2. A dispune de ceva; a se bucura de ceva. Nu-i chip oare... să am un ceas tihnit cînd mă întorc la mine acasă de la treburi? SADOVEANU, N. F. 43. ◊ E x p r. A avea ac de cojocul cuiva v. ac. A avea loc v. l o c. A avea un post = a ocupa, a deține un post. A avea o meserie = a cunoaște și a practica o meserie. A avea vreme (sau timp) = a dispune de timp, a fi liber sau disponibil (pentru a face ceva). Acum, lasă-mă! n-am vreme. Îmi spui cînd mă întorc. DAVIDOGLU, M. 10. Avem vreme să aducem alte răsaduri, am murmurat eu. SADOVEANU, N. F. 33. Împăratul nici n-avea vreme să se minuneze. ISPIRESCU, L. 390. A avea (ceva) pe mînă v. m î n ă. A avea (ceva) la îndemînă v. îndemînă. A avea zile v. zi. Cîte zile o avea v. zi. A (nu) avea zile bune (cu cineva) v. z i. ◊ (Locuțiune verbală) A avea (ceva) la dispoziție v. d i s p o z i ț i e. ◊ A se folosi de serviciile cuiva, a dispune de cineva sau de ceva în scopul unor servicii. Are un doctor bun.Are păzitor la cireadâ un cîine. ISPIRESCU, U. 55. 3. A fi compus, alcătuit din... Casa are patru etaje.A fi înzestrat (cu ceva). În frunte șapca avea cîteva litere. DUMITRIU, B. F. 6. Avea Ileana ochi de soare și galben păr, un lan de grîu. COȘBUC, P. I 122. Scorpia... este mai rea decît soră-sa și are trei capete. ISPIRESCU, L. 6. De-ar avea codrul ista gură să spuie cîte a văzut... știu că am avea ce asculta! CREANGĂ, P. 119. ◊ E x p r. A avea cap (sau gură, inimă, minte, nas, obraz, ochi, rost) v. c. A avea peri răi v. păr. ◊ (Cu privire la calități psihice) A avea talent. Are memorie bună. Nu are răbdare de loc.Ar trebui să ai mai multă judecată. SADOVEANU, N. F. 33. De ai curaj să mai mergi, poți s-o întrebi pe dînsa. ISPIRESCU, L. 358. În acel echipagiu dinapoi era o tînără damă blondă, a căreia figură avea acea blîndeță ce se vede învecinicită de penelul lui Rafael. NEGRUZZI, S. I 37. ♦ A cuprinde, a conține. Balta are pește. 4. A ține, a purta. În brațul drept Avea flori albe, dragi odoare, Și flori avea la-ncingătoare, Și-n mînă flori, și flori la piept, Și însăși ea era o floare. COȘBUC, P. II 258. ◊ Expr. A avea în mînă (și) pîinea și cuțitul v. p î i n e. A avea (pe cineva) la inimă = a-l avea în puterea sa. (F i g.) A avea (ceva) în gînd sau în minte, pe suflet (sau la sufletul său), pe conștiință, pe cap; a avea (pe cineva) la inimă (sau, familiar, la stomac) v. c. A avea (pe cineva) drag = a-i iubi. Ei, acum ghicește singur De te am eu drag ori nu? COȘBUC, P. I 178. El o avea foarte dragă, ca ochii din cap. SBIERA, P. 169. (Refl. reciproc) Vai bădiță, dragi ne-avem; Ne-am lua, nu ne putem. MARIAN, O. II 199. ♦ A fi îmbrăcat cu..., a purta. Avea haină albă. 5. (Complementul exprimă o măsură de suprafață, de greutate, de volum etc.) A fi de o anumită înălțime, întindere, greutate etc. Un zid avînd doi metri înălțime.Știuca... avea cel puțin șase kilograme. SADOVEANU, N. F. 103. ◊ E x p r. A nu (mai) avea margini = a întrece orice măsură. Supărarea acum nu avea margini. RETEGANUL, P. V 20. ♦ (Complementul exprimă o noțiune de timp) A fi de o anumită vîrstă. l-am spus că ești un copil, că nu ai decît cincisprezece ani. CAMIL PETRESCU, 57. Dinainte [în trăsură] era un om bălan, ce putea să aibă 35 ani. NEGRUZZI, S. I 37. 6. (Cu privire la sentimente și senzații) A simți. Are o foame de lup.Toți avea milă de ea. ISPIRESCU, L. 309. Dragostea ce el [Mihai Viteazul] arată că are pentru popoarele învinse... BĂLCESCU, O. II 271. Are ciudă pe alia. ȘEZ. I 157. Frunză verde ș-o nuia, Cum să n-am inimă-rea: Eu iubesc, altul mi-o ia. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 383. ♦ Expr. Ce ai? = ce supărare sau ce durere te-a ajuns ? ce ți-e ? Arald, ce însemnează pe tine negrul port?... Ce ai? EMINESCU, O. I 97. [Păcală:] Ce ai astăzi, măi Tîndală, de ești așa supărat? ALECSANDRI, T. 161. (Familiar) A (nu) avea (nici) pe dracul v. drac. A avea ceva cu cineva = a purta, necaz cuiva, a-i căuta pricină. De aveți ceva cu noi, răspundeți! SEVASTOS, N. 114. Eu nu știu ce are cu mine. RETEGANUL, P. II 57. (Regional și familiar) N-are nimic! = nu-i nimic, n-are nici o importanță. Mă gîndeam: s-a supărat Miai pe mine, dar n-are nimic, acuma are să mă cheme să-i tai și porcul lui și gata, are să-i treacă supărarea. PREDA, Î. 99. ♦ (Cu privire la afecțiuni, boli) A suferi de... Are scarlatină.. Are bătăi de inimă. 7. (În legătură cu procese ale gîndirii) A-i trece (ceva) prin minte, a fi preocupat de... Am o idee. Are gînduri multe. ◊ E x p r. A avea de gînd v. gînd. 8. (În expr.) A avea (pe cineva) în de bine = a privi (pe cineva) cu ochi buni. Mihai... chemă la sine pe Grigore Mako, fratele lui George, ostaș curajos și acesta, dar mai dulce la caracter decît frate-său și pe care-l avea în de bine, fiindu-i foarte credincios. BĂLCESCU, O. II 302. ◊ R e f l. (În expr.) A se avea bine (sau rău) cu cineva = a fi în raporturi de prietenie (sau de dușmănie), a trăi în armonie, a se înțelege (sau a fi în relații dușmănoase, a fi certat). Se avea bine, ca frații. ISPIRESCU, U. 34. Cu nimenea-n lume nu se aveau bine. PANN, P. V. II 96. II. (În legătură cu un al doilea verb) 1. (Urmat de infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui să... Ce-aveam să-i spui? Nimic n-aveam, Dar era-n zori și eu voiam Să-ntreb cum a dormit. COȘBUC, P. I 94. De cîte ori avea cîte ceva greu de făcut, chema calul. ISPIRESCU, L. 149. Să știi de la mine ce ai să faci cînd vei ajunge acolo! CREANGĂ, P. 170. Ce avui a mai vedea! PANN, P. V. I 99. ◊ (Al doilea verb este subînțeles) Am examen = trebuie să dau un examen. Am o conferință = trebuie să țin o conferință. Am ședință = trebuie să asist la o ședință. ◊ E x p r. A avea de furcă cu cineva (sau ceva) v. furcă. A avea de lucru cu cineva (sau ceva) v. lucru. b) (În forma negativă) A fi destul să... N-au avut decît cu ochiul ori cu mina semn a face, Și apusul își împinse toate neamurile-ncoace. EMINESCU, O. I 121. ◊ Expr. (Eliptic) N-ai decît = încearcă, fă cum spui, cum vrei, treaba ta, puțin îmi pasă. c) A putea să... N-am a mă plînge de nimic. ISPIRESCU, L. 12. Ia mai sfîrșește o dată cu lupul cela, altăceva n-ai de vorbit? CREANGĂ, P. 123. ◊ Expr. (Eliptic) A nu avea încotro v. încotro. d) A fi în drept, a i se cuveni. Să faci tocmală că după ce ți-i împlini anii, să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu. CREANGĂ, P. 146. e) (În expr.) A avea (de-)a face cu cineva (sau cu ceva) v. face. N-are a face! v. face. 2. (Mai ales în formă negativă, construit cu « ce », «cum», «cînd», «unde», «cine», urmate de un infinitiv fără prep. « a » sau de un conjunctiv) A (nu) ști, a (nu) putea, a (nu) găsi. Toți rămaseră de rușine, căci n-avură ce le face. ISPIRESCU, L. 380. Multe sînt de făcut și puține de vorbit dacă ai cu cine te înțelege. CREANGĂ, A. 100. Harap-Alb, nemaiavînd ce zice, mulțămește. CREANGĂ, P. 223. N-avea cui să lese moștenirea urii lui. EMINESCU, N. 8. Ea-i răspunde: n-am ce face. ALECSANDRI, P. P. 240. ◊ Expr. A (nu) avea de ce v. c e. N-aveți pentru ce v. ce. A (nu) avea cînd v. cînd. A (nu) avea cum v. cum. A (nu) avea unde, a (nu) avea de unde v. unde.Unipers. A (nu) fi, a (nu) se găsi cineva (pentru a face un lucru). N-are cine să mă hrănească. ISPIRESCU, L. 15. Ai să te duci în fundul iadului și n-are să aibă cine te scoate. CREANGĂ, A. 17. Jele-i, doamne, cui i-i jele, Jele-i, doamne, codrului, De armele hoțului, Că le plouă și le ninge Și n-are cine le-n- cinge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 288. ◊ (Popular, în formă personală) Ast lucru l-aș face-ndată, Dar n-am cine să mă bată. PANN, P. V. I 107. III. (Cu valoare de verb auxiliar) 1. (Servește la formarea perfectului compus) Eu am luat-o fără drum în sus. BENIUC, V. 7. Bine ați venit sănătoși! ISPIRESCU, L. 1. Mi-a ieșit înainte un urs grozav, care m-a vîrît în toți spărieții. CREANGĂ, P. 186. ◊ (Popular și poetic; formele auxiliarului urmează după participiu) Nepoate, mai văzut-ai pietre nestimate așa de mari? CREANGĂ, P. 217. Juratu-m-am și mă jor (=jur). JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74. 2. (Servește la formarea modului optativ-condițional) Dacă m-ați fi anunțat, aș fi putut, merge, căci terminasem lucrarea.Așa ați vrea voi... să-și rupă oamenii coastele. DUMITRIU, B. F. 7. 3. (Urmat de conjunctiv servește la formarea unui viitor popular și familiar) Cînd voi izbi o dată eu cu barda, Această stîncă are să se crape. BENIUC, V. 7. Cînd ai s-ajungi doctorul Lor [al mașinilor]... ai să știi să umbli cu orice fel de mașini. PAS, Z. I 307. Curînd aveți să mă plîngeți; în van aveți să mă chemați; de unde m-oi duce, nu mă mai întorc. SADOVEANU, N. F. 7. Aveți să mergeți! RETEGANUL, P. III 9. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. D-apoi dacă n-oi ști eu, cine altul are să știe? CREANGĂ, P. 299. 4. (În construcții perifrastice) A urma să... Aici avea să se ridice o fabrică. Avea să se înscrie la cursurile serale.În revărsatul zorilor avea să plece din nou. BART, E. 255. – Forme gramaticale: prez. ind. am, ai, are, avem, aveți, au; prez. conj. pers. 2 sg. ai și (regional) aibi (CREANGĂ, P. 151), pers. 3 aibă; (III 1) am, ai, a, am, ați, au; (III 2) aș, ai, ar, am, ați, ar; part. avut.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

DEȘÉRT2, -ÁRTĂ, deșerți, -arte, adj. 1. Care nu conține nimic; gol. Nu se mișca, ținînd paharul deșert pe tavă. C. PETRESCU, C. V. 129. Căpitanul, prevăzînd o mare furtună, dete ordin ca toți pasagerii... să se coboare in pivnița mărfurilor, care atunci era deșartă. BOLINTINEANU, O.284. ◊ Fig. Zaharia Duhu de atunci l-a primit cu ochii deșerți de orice înțelegere. C. PETRESCU, A. 318. E mort ! Oh ! deșert va fi de-acuma sufletul ce-n mine port. DAVILA, V. V. 187. ♦ (Rar, despre copaci) Scorburos. Un copac deșert văzuse și din scorbură-i zburînd Gărgăuni. CONTEMPORANUL, I 803. 2. (Despre un pămînt, o țară, o regiune) Lipsit de vietăți sau de vegetație, pustiu. Stelele Zgîrie sticla albastră a nopții și cîmpul e deșert. BENIUC, V. 107. Nu mai sînt pe luncă flori, Văile-s deșarte, Țipă cîrduri de cocori Pribegind departe ! IOSIF, V. 73. Pe deșertul țărm al mării Noaptea s-a lăsat, și-n noapte, Dintre nori se rupe luna, Și din valuri sună șoapte. id. T. 166. ♦ Lipsit de oameni, nelocuit, nepopulat. Deșarta casă Dintr-o dată-mi pare plină. EMINESCU, O. I 106. Nu că e deșert pămîntul de tot de locuitori... ALEXANDRESCU, P. 55. 3. Fig. Lipsit de temei, amăgitor, ireal; (despre vorbe) fără miez. Au fost vorbe deșarte, domniță. SADOVEANU, Z. C. 151. Vorba-i ca și omulîn lume sau în artăCu-atît mai jucăușă, cu cît e mai deșartă. VLAHUȚĂ, O. A. 59. Vînătorile cu acompaniament de orchestră nu sînt, precum s-ar putea crede, o deșartă închipuire a imaginațiunii mele. ODOBESCU, S. III 101. Eu am pus gînduri deșarte, Să fug cu mîndra-ntr-o noapte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 57. ◊ Credință deșartă = superstiție. Credințele deșarte au făcut pe jucător să păstreze asupra lui cine știe ce monedă găurită. ANGHEL-IOSIF, C. L. 44. ♦ (Învechit, despre oameni) Vanitos. (Substantivat) Se fălea deșertul... [Hroiot] cu-acel vis amăgitor, Că o țeară neapărată va pustii prea ușor. NEGRUZZI, S. I 117. 4. Lipsit de rezultat, nefolositor, zadarnic. Ați luptat luptă deșartă, ați vînat țintă nebună. EMINESCU, O. I 36. – Pl. și (f.): deșerte (TOMA, C. V. 82, ALECSANDRI, T. I 395).
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DÍNTRU prep. (Mai ales înaintea lui « un », « al », « însul », « acest », « o dată », elidîndu-se « u ») 1. (Cu sens local) Din, dinspre. Dintr-alte țări, de soare pline, Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi. COȘBUC, P. I 90. Noaptea potolit și vînăt arde focul în cămin; Dintr-un colț p-o sofă roșă eu în fața lui privesc. EMINESCU, O. I 42. ◊ Loc. adv. Dintr-acolo = din partea aceea. Alergau slujitorii dintr-acolo, vîn- turînd semne cu brațele. SADOVEANU, D. P. 210. ◊ (În corelație cu « în » sau « întru ») O lege a completurilor era că tinerii dintr-o mahala nu au ce căuta într-alta. PAS, Z. I 124. Strînsă în fusta ei cu picățele, bibilica (picherea) aleargă dintr-un colț într-altul. GÎRLEANU, L. 10. Dintr-o parte venea cu carul, în alta se ducea. CREANGĂ, P. 140. ♦ De pe. Veverița sare dintr-o creangă într-alta. ♦ (Indică locul existenței) Din. Era o amintire, nu tocmai exactă, dintr-o poezie. VLAHUȚĂ, O. A. I 123. 2. (Cu sens partitiv) Din. Cînd a chemat împăratul pe fiul său și a pus pe ceilalți șase sfetnici de l-au ispitit, s-a văzut că pricepe multe dintr-ale vieții. SADOVEANU, D. P. 16. Dar dintr-al prinților șirag Cîți au trecut al casei prag, De bună seamă cel mai drag A fost ales. COȘBUC, P. I 54. Numai în grădina ursului... se află sălăți de aceste și mai rar om care să poată lua dintr-însele și să scape cu viață. CREANGĂ, P. 211. ◊ (Indicînd apartenența) S-au tăiat și au pierit unii dintr-o parte și alții din altă parte. SADOVEANU, D. P. 134. 3. (Cu sens temporal; introduce un complement circumstanțial care indică punctul de plecare în timp) De la. Dintr-un timp și vîntul tace; Satul doarme ca-n mormînt. COȘBUC, P. I 48. ◊ Loc. adj. și adv. Dintru început sau dintru începutul începutului = de la început. Gîndul măriei-tale, hatmane, a fost bun dintru începutul începutului. SADOVEANU, N. P. 259. Dintru-ntîi = mai întîi, la început, în primul rînd. ♦ (Introduce un atribut care indică timpul desfășurării unei acțiuni) Din, petrecut în. Zăpada dintr-acea dimineață de iarnă troienise drumul. Mi-a povestit o întîmplare dintr-o dimineață de vară. 4. (Introduce un complement care exprimă originea, proveniența) Din. Din sîngele meu va crește răscumpărarea cum crește grîul dintr-o sămînță. SADOVEANU, N. P. 398. Era născut la Messina dintr-un tată genovez și dintr-o mumă turcoaică. BĂLCESCU, O. II 79. 5. (În legătură cu verbe care înseamnă « a preface », « a schimba », introduce complementul indirect care arată obiectul prefacerii) Din. Din demon făcui o sîntă, dintr-un chicot, simfonie, Din ochirile-ți murdare ochiu-aurorei matinal. EMINESCU, O. I 30. Aleseră mănăstirea lui Alexandru-vodă, spre a face dintr-însa cetate. BĂLCESCU, O. II 98. ◊ (În legătură cu verbe care arată trecerea de la o stare la alta, introduce complementul care arată starea de la care se trece) S-a trezit ca dintr-un somn și parcă era de cînd pămîntul. GÎRLEANU, L. 22. Fata se uită... ca un om care se deșteaptă dintr-un vis, de care nu-și poate aduce aminte. EMINESCU, N. 18. 6. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Cu. Atunci, unde se repezi fata la zmeul celalt cu paloșul și, dintr-o lovitură, îl făcu în două bucăți ! ISPIRESCU, L. 19. Ești bun precît ești mare; tu poți dintr-un cuvînt Să mîngîi osîndiții ce-n desperare sînt. ALECSANDRI, T. II 206. ♦ (În loc. adv.) Dintr-o dată = într-o singură mișcare, brusc, pe neașteptate, deodată. Dintr-o dată, prin deschizăturile rotunde ale podului, trecu ceva neobișnuit. SADOVEANU, O. VI 14. De după deal, vom vedea dintr-o dată satul. CAMIL PETRESCU, U. N. 317. Prea era grozav acel lup. Unde deschise o gură de să mă îmbuce dintr-o dată. ISPIRESCU, L. 14. 7. (Introduce un complement instrumental) Cu. Avea bani în ladă, nu prea mulți, dar destui pentru ca să poată trăi un an, doi dintr-înșii. SLAVICI, O. I 139. Degetele ei ca din ceară albă torceau dintr-o furcă de aur și dintr-un fuior de o lînă ca argintul. EMINESCU, N. 8. 8. (Introduce un atribut care exprimă materia) Din. Mănăstirea dintr-un lemn. 9. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... Dintr-o scăpare s-au strecurat cîteva greșeli.Dintr-aceasta el sta pe gînduri. ISPIRESCU, L. 11.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DOR2, doruri, s. n. I. 1. Dorință puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva, de a reveni la o îndeletnicire preferată; nostalgie. V. jale. Salomia suspina de dorul cerului lăsat departe. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 171. Mi s-a făcut dor de frățiorul meu. CARAGIALE, O. III 91. Vei pierde dorul de părinți Și visul de luceferi. EMINESCU, O. I 176. D-o fi dor de la copii Să pui șaua și să mîi, D-o fi dorul de la mumă Să fac calul numai spumă. ANT. LIT. POP. I 41. ◊ (Construit cu verbul « a fi » și cu subiectul logic în dativ) Drag mi-a fost în locurile noastre, și acuma mi-i dor să văd ape și lărgime. SADOVEANU, P. M. 85. Și dor mi-e, dor de satul meu, Și satul meu e-așa departe ! IOSIF, T. 242. Mă doare-n piept, dar nu să țip, Și-așa mi-e dor de-acasă, Și-aș vrea să plec, dar nu e chip, Că vodă nu mă lasă. COȘBUC, P. II 60. Cucule, pasăre sură ! Ce tot cînți la noi pe șură ? Au ți-i foame, au ți-i sete, Au ți-i dor de codrul verde ?Nu mi-i foame, nu mi-i sete, Nici mi-i dor de codrul verde, Dar mi-i dor de satul meu Că am trei mîndruțe-n el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ Loc. adv. Cu dor = duios; cu foc. Nu-i pasere pe lume să nu cînte mai cu dor, Cînd ziua-i plină de soare și cerul e fără nor. HASDEU, R. V. 71. Iată, mări, iată Că Mihu deodată începe pe loc A zice cu foc, începe ușor A zice cu dor Un cîntic duios, Atît de frumos. ALECSANDRI, P. P. 66. 2. Iubire, suferință din dragoste. Mă apuca cîteodată dorul așa de tare de tine, Gheorghe, că parcă-mi venea să mă duc, să mă tot duc ca o nebună pe drumul Galațului !... să te caut... să te văd ! BUJOR, S. 149. Trecu o zi, trecură trei Și iarăși, noaptea, vine Luceafărul deasupra ei Cu razele-i senine. Ea trebui de el în somn Aminte să-și aducă Și dor de-al valurilor domn De inim-o apucă. EMINESCU, O. I 171. Trecut-au ani de lacrimi... Din ora de urgie în care te-am pierdut ! Și doru-mi nu s-alină. ALECSANDRI, P. A. 62. Mare-i apa Bistriții, Mai mare-i dorul mîndrii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 91. ◊ Cîntec de dor v. cîntec. ◊ (Personificat) Numai dorul mai colindă, Dorul tînăr și pribag. COȘBUC, P. I 48. Pe drumul de la Săcele, Vine dorul mîndrei mele; Ș-așa vine de fierbinte, D-aș sta-n drumu-i m-aș aprinde. ANT. LIT. POP. I 130. Cine n-are dor pe vale Nu ști luna cînd răsare... Cine n-are dor pe luncă Nu ști luna cînd se culcă ! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 87. 3. Starea sufletească a celui care dorește ceva sau aspiră la ceva (un scop, un ideal); năzuință, dorință. Fata se gîndea la cei doi frați și nu putea înțelege ce doruri tainice își făceau cuib în sufletul ei tînăr. SADOVEANU, O. I 102. Dorurile mele N-au întruchipare, Dorurile mele-s Frunze pe cărare. GOGA, P. 81. O rămîi, rămîi la mine, Te iubesc atît de mult ! Ale tale doruri toate Numai eu știu să le-ascult. EMINESCU, O. I 110. Mai am un singur dor: În liniștea serii Să mă lăsați să mor La marginea mării. id. ib. 216. Pînă cînd să creadă lumea, o, copii de Romînie ! C-orice dor de libertate a pierit, s-a stins din voi ? ALECSANDRI, O. 91. ◊ Dor de ducă = nostalgia depărtărilor, a călătoriei. Se deșteptase în mine un suflet nou, un suflet de nomad, cu nostalgii sfîșietoare, mă încindea dorul de ducă, mă înfrigura ispita plecărilor spre necunoscut, fermecul îndepărtatelor pribegiri. M. I. CARAGIALE, C. 43. N-o încercase încă dorul de ducă; nu evadase în imperiul florilor. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 86. Chinuită în ascuns de un mare dor de ducă, pierde ore întregi c-un atlas geografic pe genunchi. BART, E. 307. ◊ Expr. (Rar) A face (cuiva) pe dor = a face (cuiva) pe plac, pe voie, a-i împlini dorința. Alei, corbi, corbișor, De vrei tu să-mi faci pe dor, Ține inelușul meu Și du-l unde voiesc eu. ALECSANDRI, P. P. 145. 4. (Obiectul dorului este o mîncare, o băutură) Poftă, gust. Mai multă lume se aduna de dragostea crîșmăriței decît de dorul vinului. CREANGĂ, A. 96. De dorul fragilor (sau căpșunelor) mănînci și frunzele.Expr. A duce dorul (de ceva) v. duce (I 6). 5. (Numai în loc. adv.) În dorul lelii = într-o doară, la întîmplare, fără țintă hotărîtă, fără rost. Cămașa pe el d-a pururea era floare; căciula-i țurcănească trîntită p-o ureche, în dorul lelii, îl prindea ca p-un haiduc. DELAVRANCEA, S. 25. Într-una din zile, feciorul de împărat se duse la vînat, ia așa cam în doru lelii, fiindcă n-avea altă treabă. ISPIRESCU, L. 370. II. (Olt.) Durere fizică. Neguță, Neguță... Nu cumva te doare Pe la cingătoare... Ori pe la căpșor Ai simțit vreun dor ? TEODORESCU, P. P. 659. Dor de ochi. ȘEZ. XX 86.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

PIERDE, pierd, vb. III. 1. Tranz. (În opoziți cu g ă s i) A nu mai avea ceva ce-ți aparținea, care era al tău sau de care răspundeai. Domnul cel chefliu pierduse de mult cheia sau poate o aruncase dinadins într-un fund de sertar, C. PETRESCU, C. V. 43. Cînd ai pierdut biletul, Zoe? CARAGIALE, O. I 113. Nu mai găsește ce a pierdut. ȘEZ. II 74. ◊ E x p r. A pierde teren = a părăsi un teren de luptă, a da înapoi, a se retrage. (F i g.) Cuvintele pot cîștiga sau pierde teren din cauză că derivatele lor se întăresc sau slăbesc. GRAUR, P. L. 120. A pierde pămîntul de sub picioare = a pluti în gol; fig. a ameți. Două chingi laie trecute pe sub burtă și într-o clipă, fără să prindă de veste, vaca cea îndărătnică pierdu pămîntul de sub picioare. BART, S. M. 293. 2. T r a n z. A fi lipsit de o parte a corpului (în urma unui accident, a unei boli). Înțeleg să-l căinați pe ăl care și-a pierdut un picior. de nu poate merge,sau vreo mină, de nu poate omu lucra. CAMIL PETRESCU, T. II 44. Cei care și-au pierdut brațele, picioarele. SAHIA, N. 22. Din colibă ieși un flăcău, ciung de-o mînă, ce și-o pierduse la mașina boierească. BUJOR, S. 53. ◊ (Despre lucruri neînsuflețite) Codru-i mare, Frunză n-are; O avut Și o-a pierdut De tropotul cailor, De sunetul armelor. De jalea voinicilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 286. ♦ (Cu privire la facultăți fizice sau intelectuale, calități, sentimente etc.) A nu mai poseda, a nu mai fi stăpîn pe..., a rămîne lipsit de... Își pierdu gîndurile, cu ochii ațintiți la focurile acelea. DUMITRIU, N. 74. Copiii de la un cîrd de vreme își pierduseră veselia. DELAVRANCEA, H. T. 155. Biata babă era umflată cit o bute... simțirea însă nu și-o pierduse de tot. CREANGĂ, P. 15. Căci amîndoi vom fi cuminți, Vom fi voioși și teferi, Vei pierde dorul de părinți Și visul de luceferi. EMINESCU, O. I 176. ◊ Expr. A-și pierde mintea (sau mințile) v. m i n t e. A-și pierde firea sau (r e f l.) a se pierde cu firea v. f i r e. A-și pierde cumpătul v. c u m p ă t. A-și pierde capul v. c a p1. A-și pierde vremea (sau timpul) = a-și irosi timpul în zadar; a nu se ocupa cu nimic; a lenevi. A-și pierde viața = a muri (într-o luptă, într-un accident etc.). Potlogarii, de care gemea orașul.. pîndeau pe nesocotitul pedestru care zăbovise a se întoarce acasă, și adeseaori el pierdea împreună cu punga și viața. NEGRUZZI, S. I 16. (Învechit, dovedind o credință mistică) A-și pierde sufletul = a intra în păcat, a se ticăloși; p. ext. a muri. Cel ce se amestecă în multe de ale lumii este prea cu neputință anu-și pierde sufletul. GORJAN, H. IV 202. ♦ A renunța la o apucătură, o pornire. Ia ascultă, mă... nici p-aici nu ți-ai pierdut năravul? VISSARION, B. 116. Dacă vă închipuiți că tînărul... și-a mai pierdut din aerele sale de erou, vă înșelați amar. VLAHUȚĂ, O. A. III 27. ◊ (Cu privire la timp) A petrece fără folos, fără rost; a întrebuința altfel decît ar trebui. Cum văd, ai pierdut trei săptămîni degeaba. C. PETRESCU, C. V. 66. În tinerețe, doctorul își pierduse cîțiva ani în Belgia. Cu ce trăise? Ce făcuse acolo? BART, E. 120. Pierzi noaptea cu cetitul. TOPÎRCEANU, B. 57. Frunză verde din livezi, Uită-te, bade, și vezi, Pentru cine vreme-ți pierzi? ANT. LIT. Pop. I 117. 3. Intranz. (Popular) A avorta, a lepăda (I 2). 4. Tranz. (În unele construcții) A pierde drumul (calea, poteca) = a se rătăci. Se pomeni că pierde potecanu mai știe unde merge. ISPIRESCU, L. 255. Noaptea-i mică, stele-s multe, Ș-oi pierde calea prin munte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 141. A pierde ocazia = a lăsa să-ți scape o ocazie, a nu profita de o împrejurare favorabilă. El pierde cea mai bună ocaziune de a se instrui. ODOBESCU, S. III 11. A pierde trenul, tramvaiul etc. = a sosi prea tîrziu, după plecarea vehiculului în care voiai să te urci. V. s c ă p a. Mă ierți, tinere !... Foarte interesant ceea ce spui. Dar pierd tramvaiul. C. PETRESCU, Î. II 180. Froso, hai mai iute că pierdem trenul. BASSARABESCU, V. 45. 5. Tranz. (În opoziție cu c î ș t i g a) A suferi o pagubă materială sau o înfrîngere morală; a păgubi într-o afacere; a fi învins în întreceri, în lupte. Ai pierdut mulți bani. DUMITRIU, N. 128. Mihai pierduse lupta. El umblă rătăcit, Și omul și natura acum l-au părăsit. BOLINTINEANU, O. 63. ◊ A b s o l. Pierduse iar și se întunecă la față. DUMITRIU, N. 114. Mi se pare că ai pierdut la primele curse? CAMIL PETRESCU, U. N. 172. ◊ (Cu privire la o situație, un bun, un drept) Băiatului... îi era să nu-și piardă slujba. ISPIRESCU, L. 234. Se înturna acum.. să-și ia scaunul, pre care nu l-ar fi pierdut, de n-ar fi fost vîndut de boieri. NEGRUZZI, S. I 137. Ce-am pierdut n-oi mai găsi! C-am pierdut un mare bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 151. ◊ Expr. A-și pierde pîinea v. p î i n e. Ce-am avut și ce-am pierdut v. a v e a. 4. (Despre obiecte) A suferi o diminuare a valorii, a calității, a aspectului. Actul și-a pierdut valabilitatea. Mobila și-a pierdut luciul. 6. T r a n z. A nu se mai bucura de prezența unei persoane iubite, a fi părăsit de cineva drag. Bădiță cu peana verde, Mult mi-e teamă că te-oi pierde, Că te-am mai pierdut o dată, Te-am pierdut și te-am aflat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 52. ♦ A fi lipsit, prin moarte, de o ființă dragă. După trei ani avu durerea de a-și pierde soția. VLAHUȚĂ, O. A. III 45. Se-mbracă în negru așa... de cînd a pierdut pe răposatul Nicula. CARAGIALE, O. II 195. Un singur copil am azlut și l-am pierdut! ALECSANDRI, T. II 27. La 11 ani... am pierdut pre tatăl meu. NEGRUZZI, S. I 57. 7. Tranz. (Învechit) A provoca moartea cuiva, a ucide. Tu, cel mai lacom dintre regi, Ai umilit popoare-ntregi. Tu pierzi bărbații tăi cei buni Să faci femeilor cununi! COȘBUC, P. I 92. Spînul, voind să piardă acum pe Harap-Alb cu orice preț, zise împăratului... CREANGĂ, P. 211. Lăpușneanul... a vrut să m-otrăvească... Și el a să mă piardă, de nu l-oi pierde eu. ALECSANDRI, T. II 95. 8. R e f l. A ieși din cîmpul vizual al cuiva, a dispărea, a nu mai fi văzut (din cauza depărtării, a întunericului). Nourii albi... rătăceau sus-sus, în nemărginire, pînă ce se pierdeau în albastru. SADOVEANU, O. VI 180. Eu i-am văzut cum se pierdură singuri, Pe drumuri fermecate. CERNA, P. 37. O pasăre plutește cu aripi ostenite, Pe cînd a ei pereche nainte tot s-a dus C-un pilc întreg de păsări, pierzîndu-se-n apus. EMINESCU, O. I 114. ♦ T r a n z. A nu mai vedea pe cineva care se depărtează sau dispare. Cunoscu pe Totîrnac. După ce-l pierdu în umbră, auzi un șuier încetinel. SADOVEANU, O. I 53. ◊ (întărit prin « din ochi » sau « din vedere ») în fund, departe, întorcea o dată capul. Pe urmă o pierdeam din ochi. SADOVEANU, O. VIII 9. Cînd i-a pierdut din ochi, voi Să se ridice. COȘBUC, P. I 231. Ei, ei! măi Zaharia, zic eu.. de-acum și munții i-am pierdut din vedere. CREANGĂ, A. 125. * Expr. A pierde pe cineva din ochi = a iubi foarte mult pe cineva. Surorile îl pierdeau din ochi Orfan, prisosul de iubire, pe care firea și anii îl îngrămădiseră în ființa lor, se revărsa acum cu duioșie asupra singurului băiat din familie. BASSARABESCU, V. 4. Te pleci și mă dezmierzi: De drag, o dragă mamă, mă afli și mă pierzi Din ochi. COȘBUC, P. I 259. Iubeau... pe fată de-o pierdeau din ochi. CARAGIALE, O. III 103. A pierde pe cineva (sau ceva) din vedere = a nu se mai interesa de o problemă, a da uitării; a nu mai ști de rostul cuiva. A pierde urma (sau urmele) unei persoane (sau a unui lucru) v. u r m ă. A-și pierde urma (sau urmele) v. u r m ă. ◊ (Despre sunete) A deveni din ce în ce mai slab (pînă cînd nu se mai aude de loc). Murmur lung de streșini, risipite șoapte Cresc de pretutindeni și se pierd în noapte. TOPÎRCEANU, B. 77. Rareori cîte un țipăt venea de cine știe unde, se pierdea într-o îngînare slabă. DUNĂREANU, CH. 115. ♦ A nu mai avea trecere, a nu se mai ocupa nimeni de...; a dispărea. Știința necromanției și acea a astrologiei s-au pierdut. EMINESCU, N. 33. 9. Refl. (Despre persoane) A se rătăci. N-am zis că s-a pierde biata copilă prin pădure? RETEGANUL, P. V 23. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep.« de ») Tată-so... se pierdu de copii. RETEGANUL, P. 45. ◊ F i g. Fetele se pierd în visuri plăcute. EMINESCU, N. 138. ◊ (Despre ochi, despre privire) De pe o terasă înflorită, Privirea mea s-ar pierde în cale. MACEDONSKI, O. I 67. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde și întinsă pînă unde ochiul se pierde în albastrul cerului. EMINESCU, N. 13. 10. Refl. A se orienta greșit, a-și irosi eforturile zadarnic. Ne pierdem în amănunte fără nici o semnificație. BARANGA, I. 206. ♦ A se zăpăci, a se emoționa, a nu mai ști de sine. Înviorată o clipă, ea se pierdu într-un murmur de mulțumiri. BART, E. 350. ◊ (Poetic) Sufletu-mi se pierde După chipul tău frumos. EMINESCU, O. I 209. ♦ A i se sfîrși cuiva puterile, a muri. Se pierde cu totul sub ochii mei. Capul îi lunecă alăturea cu perna, ca un obiect. SAHIA, II. 118. Căuta a-și mîngîia fata care vedea că se. pierde. ISPIRESCU, L. 52. – Prez. ind. și: pierz (ISPIRESCU, L. 12).
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

TEÁFĂR, -Ă, teferi, -e, adj. Întreg, nevătămat, neatins; zdravăn. A sărit, și cu singura-i mînă teafără s-a agățat de țeava armei. GALAN, Z. R. 227. Am găsit copila teafără. CREANGĂ, A. 21 Vom fi voioși și teferi, Vei pierde dorul de părinți Și visul de luceferi. EMINESCU, O. I 176. Și voi, cîți mai sînteți în cetate, oameni teferi sau răniți... în picioare cu toții ! ALECSANDRI, T. II 31. ♦ Cu mintea întreagă, sănătos la minte.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

VOIÓS, -OÁSĂ, voioși, -oase adj. Plin de voie bună; bine dispus, bucuros, vesel. Căci amîndoi vom fi cuminți, Vom fi voioși și teferi, Vei pierde dorul de părinți Și visul de luceferi. EMINESCU, O. I 176. Spre ogoare cerul cată cu ochi binevoitori, Și pe fețele voioase bucuria pune flori. BELDICEANU, P. 53. Voioși ca șoimul cel ușor Ce zboară de pe munte, Aveam chiar pene la picior, Și-aveam și pene-n frunte. ALECSANDRI, P. A. 204. Inimă supărăcioasă.Mor și nu te văz voioasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. ◊ (Adverbial) Flăcăii și fetele s-o adunat la horă și gioacă voios. CAMIL PETRESCU, T. II 9. Trecătorii pășeau voios în alba fluturare. C. PETRESCU, C. V. 162.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

2) voĭ, veĭ, va, vom, vețĭ, vor v. ajutător care, în unire cu inf., formează viit. lit. (lat. *vóleo, vŏlére [după dóleo, dŏlére, a durea], cl. vŏlo, velle, a vrea. Veĭ vine din vĕlis [îld. vis], de unde s´a făcut vrom. verĭ, apoĭ veĭ, pop. (munt. ), -ĭ; va vine din vŏlet [V. orĭ], de unde s´a făcut *voare, vare, va,, pop. a (munt. o, din *ua, *uă); vom vine din *volemus, de unde s´a făcut *vurem, vrem, vechĭ vem și văm, azĭ vom, pop. om; vețĭ vine din *voletis, de unde s´a făcut *vurețĭ, vrețĭ, vețĭ, pop. ețĭ, îțĭ [munt. oțĭ]: vor vine din volunt, rom. pop. or. V. vreaŭ și aș 1): voĭ merge (fam. munt. o să merg, mold. am să merg). Voĭ, va și vor se întrebuințează (numaĭ lit.) și ca v. tr.: nu voĭ, nu va, nu vor îld. nu vreaŭ (eŭ saŭ eĭ), nu vrea. Subj. vechĭ și să voaĭe (lat. *voleat).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

Iosif, logodnicul sfintei Fecioare Maria, de meserie tâmplar. Încredințându-se de taina zămislirii ei de la Duhul Sfânt și aflând în vis de la îngerul Gavriil că pruncul ce se va naște este însuși Fiul lui Dumnezeu, Iosif și-a asumat în continuare rolul de părinte sau tutore în fața legii și a lumii. Bis. îl prăznuiește în duminica dinaintea Nașterii Domnului, împreună cu împăratul David.
Sursa: D.Religios (1994) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

MURÍ, mor, vb. IV. Intranz. 1. A înceta de a mai trăi, de a mai fi în viață; a-și pierde viața, a răposa, a deceda. Băiatul vioi, tînărul plin de avînt și de vise, prietinul tinereții mele murise! SADOVEANU, O. VIII 20. De-oi muri... al meu nume or să-l poarte Secolii din gură-n gură. EMINESCU, O. I 133. ◊ F i g. Mor azi zîmbetele mele, Moare-ntreagă vraja firii. GOGA, C. P. 114. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd cauza morții) Niciodată n-a crezut că într-adevăr se poate muri de foame. C. PETRESCU, C. V. 129. Ei, bine ar fi să poată muri omul cînd vrea; dar.. nu moare nimeni de asta! CARAGIALE, O. I 64. ◊ (În imprecații și jurăminte) Să mor dacă-nțeleg ceva. CARAGIALE, P. 136. ◊ (La viitor, în construcții negative, ca încurajare la o acțiune, adesea ironic) Te-ai deprins tot la leș... Mai șezi și pîn ținut, că nu-i muri. ALECSANDRI, T. I 183. ◊ E x p r. A muri cu zile = a muri în urma unei boli neîngrijite sau în împrejurări neprevăzute. (Învechit și popular) A muri cu moarte = a muri condamnat la moarte și executat. După datinele noastre, cu moarte trebuie să mori. ISPIRESCU, L. 76. ◊ T r a n z. (Cu complement intern) A muri moarte de erou. ♦ F i g. (Despre plante) A se usca, a se veșteji. A murit pe luncă macul, A murit și-i mult de-atunci. COȘBUC, P. II 276. 2. (Prin exagerare) A suferi foarte tare, a fi la capătul puterilor, a se simți covîrșit (de o senzație dureroasă, de o stare psihică, de un sentiment apăsător etc.). V. c o n s u m a. Tăbărau pe bietul om cu gura: tată, mi-e foame, tată, mor de foame! ISPIRESCU, I. 174. Striga cît îl lua gura, că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. Să moară de ciudă celelalte fete. ALECSANDRI, T. I 36. ◊ (Urmat de un conjunctiv prin care se exprimă o dorință) Murea să afle toate despre toți și să clevetească. REBREANU, R. I 178. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. « după ») A ține foarte mult la cineva sau la ceva, a iubi cu patimă, a nu se putea lipsi de ființa sau de obiectul iubit. Fete mari și mititele, Moare neică după ele. ANT. LIT. Pop. I 105. Sfîntul soare, dacă-i soare, Și tot după tine moare; Dară eu fecior sărac, Cum să nu mor de-al tău drag? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. 3. F i g. A înceta de a mai fi văzut sau auzit, a se pierde, a se stinge treptat. De pe dealuri depărtate răspundeau melodii de bucium, treceau ca vîntul serii și mureau în depărtări. SADOVEANU, O. I 101. Drumul murea în desișul negru-verde a doi munți parcă împreunați. HOGAȘ, DR. II 3. Focul ce murea în sobă c-o albastră vîlvătaie. MACEDONSKI, O. I 84.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

NOÁPTE, nopți, s. f. 1. Interval de timp durînd de seara pînă dimineața, în care soarele se află sub orizont și e întuneric. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. Noaptea despărți pe luptători pînă a doua zi. BĂLCESCU, O. I 47. Pîn-aveam și eu drăguță, Îmi părea noaptea micuță, Dar de cînd drăguță n-am, Paru-mi nopțile un an. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. ◊ Noapte albă v. alb. Nopți albe v. alb. Noapte polară v. polar.Loc. adv. La noapte = în timpul nopții următoare; cînd va începe noaptea următoare. Să vii la noapte la portița de colo, din fundul ogrăzii. SADOVEANU, O. VIII 225. N-ai grijă, iubito... Am venit înadins ca să te scap... Poți ieși la noapte din palat ? ALECSANDRI, T. I 447. M-o striga și la noapte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. Peste noapte = în timpul nopții, noaptea. De va ajunge la locul destinat, el să nu se culce peste noapte în cort. BOTA, P. 94. Le dă răspuns ca să rămîie peste noapte acolo. CREANGĂ, P. 249. Noapte de noapte = în fiecare noapte. De (cu) noapte = înainte de ivirea zorilor, foarte devreme. Astă-dimineață s-a sculat de noapte. COȘBUC, P. I 245. Într-una din zile flăcăul se scoală de noapte... și se duce la pădure să-și aducă un car de lemne. CREANGĂ, P. 142. Lîng-a Docolinei vad, Nimerit-au, poposit-au Și de noapte tăbărît-au Zece care mocănești. ALECSANDRI, P. II 104. Cu noaptea în cap = dis-de-dimineață, în zori, foarte devreme. A doua zi, cu noaptea în cap, legară păsările de picioare, le puseră pe băț și porniră. DUNĂREANU, CH. 76. Baba... se sculă cu noaptea-n cap. CREANGĂ, P. 6. ◊ Noapte bună = formulă de salut folosită cînd te desparți de cineva în cursul serii. Se despărțiră zicîndu-și în același timp: noapte bună ! REBREANU, R. I 42. ◊ (Personificat) Din văi, spre pădure, noaptea își pornise valurile de umbră, venea încet, sfiindu-se încă de vuietele surde, tot mai slabe, ale serii de brumar. SADOVEANU, O. III 104. Își strînge noaptea genele-i bogate. D. BOTEZ, P. O. 29. Și din codri noaptea vine pe furiș. COȘBUC, P. I 47. ♦ (Adverbial; în forma noaptea sau nopțile) a) În (tot) timpul nopții. Eu lucrez noaptea săptămîna asta. DEMETRIUS, C. 38. Iată ce am gîndit eu, noro, că poți lucra nopțile. CREANGĂ, P. 5. Vis frumos avut-am noaptea. EMINESCU, O. I 80. b) În fiecare noapte. Pentru ochi ca sfîntul soare, Umblu noaptea pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. ◊ (Nearticulat, cînd e precedat de un numeral, de adjectivul demonstrativ « astă » sau de adverbele de timp « azi », « mîine », « poimîine », « ieri », « alaltăieri ») S-a dus trei zile și trei nopți. ISPIRESCU, L. 4. Astă-noapte și ieri-noapte Mă strigă cu blînde șoapte Mîndra mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ◊ Loc. adv. Zi(ua) și noapte(a) = tot timpul, fără încetare. Această casă este înconjurată cu o pădure deasă și înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume; ziua și noaptea păzesc cu neadormire. ISPIRESCU, L. 6. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. CREANGĂ, P. 288. ♦ Fluturi de noapte = fluturi care zboară numai la întuneric, în timpul zilei fiind lipsiți de vedere; aripile și corpul îl au acoperit cu perișori fin colorați în nuanțe sumbre; în repaos își țin aripile una peste alta. 2. Întuneric, întunecime, beznă. Prin noaptea ulițelor strîmte alergau ochi mînioși de facle, lăsînd dungi și scîntei roșii în urmă. SADOVEANU, O. I 197. Ne vom ascunde În noaptea codrului umbros. COȘBUC, P. I 123. Pe veci pieriră-n noaptea mărețului mormînt. EMINESCU, O. I 98. ◊ (În metafore, comparații, alegorii) Domnița închise iar ochii, într-o noapte amară de durere. SADOVEANU, O. V 599. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate. EMINESCU, O. I 130. Să văd un om lipsit de simțul cel mai scump; care este într-o veșnică noapte... Un om care iubește cu tinereță pe gingașa lui soție și însă nu o poate vedea. NEGRUZZI, S. I 56.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

REALITÁTE, realități, s. f. Existență efectivă, obiectivă; lucru real, fapt concret, situație, stare de fapt; p. ext. adevăr. Noțiunea de libertate a democrației romantice trebuia revizuită și adusă la realități precise și necesare. SADOVEANU, E. 55. Cu atît mai dureros cu cît se apropia momentul cînd va trebui să descopere realitatea. REBREANU, R. II 223. Fusese vis, visul lui cel atît de aievea, sau fusese realitate. EMINESCU, N. 71. ◊ Loc. adv. În realitate = de fapt, efectiv, în adevăr. [Veniseră] la Leopole sub cuvînt de a onora prezința regelui, dar în realitate... mai ales pentru a asista pre Potcoavă. HASDEU, I. V. 201. ◊ Expr. A aduce (sau a readuce) la realitate v. aduce (4). ♦ (Fil.; numai la sg., uneori determinat prin « obiectivă ») Natura, universul, materia care există în afara conștiinței omenești și independent de ea.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ÓCHI1, (I, II 4, 7, 11, 12, III) ochi, s. m. (II 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 13) ochiuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre cele două organe ale vederii, de formă globulară, sticloase, așezate simetric în partea din față a capului omului și a unor animale; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal sau al unei insecte, indiferent de structura lui. ◊ Loc. adv. Văzând cu ochii = repede. Ochi în ochi = privindu-se unul pe altul. Cu ochii închiși = a) fără discernământ; b) pe dinafară, pe de rost; foarte ușor, fără dificultăți. ◊ Expr. (A fi) numai ochi (și urechi) = (a privi) foarte atent (la ceva). A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit; a dormi iepurește. Cât vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cât cuprinzi cu privirea, până la depărtări foarte mari. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi de față la o întâmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a judeca prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii din cap = a păzi, a îngriji etc. pe cineva cu cea mai mare atenție. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcând o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii din cap) = a iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau la ceva, a-i plăcea foarte mult cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau la ceva. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a fi mânios pe cineva, a nu putea suferi pe cineva. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a (nu) simpatiza pe cineva. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mânie. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întâlni pe cineva (pe neașteptate). A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a vedea ceva sau pe cineva care îți iese întâmplător în cale; a zări. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprâncene = e evident, e clar. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice când cineva este în agonie, când moare. A(-și) da ochii peste cap = a) a cocheta, a afecta2; a face fasoane; b) (a fi pe punctul de) a muri. A privi cu ochii mari = a privi atent, a fi uimit de ceea ce vede. A pune (o armă) la ochi sau a lua la ochi = a ținti, a ochi. A lua (pe cineva) la ochi = a avea bănuieli asupra cuiva, a suspecta. A pune ochii (pe cineva sau pe ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva; a pune sub observație, a urmări. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru foarte ușor, fără dificultate, fără ezitare. Între patru ochi = fără martori, în intimitate. Plin ochi = foarte plin. (Fam.) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care: a) se uită cruciș sau b) râvnește la două lucruri deodată. (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cât poate, din răsputeri. 2. Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere; privire, uitătură. ◊ Loc. adv. Cu ochi pierduți = cu privirea neconcentrată, privind în gol; în extaz. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră; b) acum, în prezent. În ochii cuiva = după părerea cuiva, după aprecierea cuiva, în conștiința cuiva; în fața cuiva. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, pentru a salva aparențele. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi nepăsător, rece, înmărmurit. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (sau a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia cu aproximație, cu privirea, însușirea unui obiect sau a unei ființe; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pe cineva. A vinde (sau a da, a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. A mânca (sau a înghiți) cu ochii = a mânca cu mare poftă; a pofti. Încotro vede cu ochii sau unde îl duc ochii = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. ♦ Fig. Putere de pătrundere, discernământ; judecată, rațiune. 3. (La pl.) Obraz, față. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. II. P. anal. 1. S. n. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. ♦ Mică deschizătură închisă cu sticlă, făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau la iluminarea unei încăperi. ◊ Ochi de bou = nume dat ferestrelor rotunde de mici dimensiuni folosite pentru iluminarea și aerisirea podurilor, a mansardelor sau a încăperilor de serviciu ale unui edificiu. 2. S. n. Porțiune de loc, în formă circulară, acoperită cu altceva (apă, nisip, zăpadă etc.) decât mediul înconjurător. 3. S. n. Întindere de apă în formă circulară, în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură; loc unde se adună și stagnează apa. ♦ Vârtej de apă, bulboană; copcă. 4. S. n. și m. Orificiu făcut într-o pânză de navă, plasă, foaie de cort, prin care se poate petrece o sfoară, o frânghie, un cablu; ocheț. ♦ Buclă formată prin îndoirea unei sfori, a unei frânghii etc., petrecută cu un capăt prin îndoitură; laț. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) aflate între firele unei împletituri, ale unor țesături, ale unor plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. S. n. Orificiu circular situat pe partea superioară a unei mașini de gătit, pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. S. n. (Mai ales la pl.) Mâncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămână întreg (cu albușul coagulat în jurul lui). 7. S. m. Complex de muguri existent pe nod la vița de vie sau la subsuoara frunzelor unor plante. 8. S. n. Despărțitură într-o magazie, într-un hambar etc.; boxă. 9. S. n. Fiecare dintre petele colorate de pe coada păunului. 10. S. n. Particulă rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. S. m. (În sintagmele) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca să arate în ce măsură este realizat acordul pe lungimea de undă dorită; indicator de acord. 12. S. m. Fiecare dintre punctele de pe zaruri, cărți de joc etc. 13. S. n. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. III. S. m. Compuse: ochi-de-pisică = a) disc de sticlă sau de material plastic (montat într-o garnitură de metal) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și care este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele; b) varietate de minerale care, șlefuite într-un anumit mod, capătă o luminozitate neobișnuită; ochi-de-ciclop = fereastră specială care separă acustic încăperile unui studio, permițând însă o vizibilitate bună; ochiul-boului = a) (Bot.) nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, albe sau viu colorate; b) (Ornit.) pitulice; ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre și cu fructe nucule (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu florile dispuse în formă de spice (Plantago indica); ochii-păsăruicii = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate și cu flori albastre, albe sau roșii (Myosotis palustris); b) nu-mă-uita; ochiul-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze mici în formă de rozetă, acoperite cu peri albi mătăsoși, cu flori albastre, rar albe, plăcut mirositoare (Eritrichium nanum); b) mică plantă erbacee cu frunze păroase și cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis); ochii-șoricelului = a) mică plantă erbacee cu tulpini roșietice, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu flori alburii, rareori liliachii (Saxifraga adscendens); b) nu-mă-uita; ochiul-soarelui = vanilie sălbatică; ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri); Ochiul-Taurului = numele unei stele din constelația Taurului. – Lat. oc(u)lus.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de romac | Semnalează o greșeală | Permalink

OCHI1, (I, II 4, 7, 11, 12, III) ochi, s. m., (II 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 13) ochiuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre cele două organe ale vederii, de formă globulară, sticloase, așezate simetric în partea din față a capului omului și a unor animale; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal sau al unei insecte, indiferent de structura lui. ◊ Loc. adv. Văzând cu ochii = repede. Ochi în ochi = privindu-se unul pe altul. Cu ochii închiși = a) fără discernământ; b) pe dinafară, pe de rost; foarte ușor, fără dificultăți. ◊ Expr. (A fi) numai ochi (și urechi) = (a privi) foarte atent (la ceva). A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit; a dormi iepurește. Cât vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cât cuprinzi cu privirea, până la depărtări foarte mari. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi de față la o întâmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a judeca prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii din cap = a păzi, a îngriji etc. pe cineva cu cea mai mare atenție. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcând o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii din cap) = a iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau la ceva, a-i plăcea foarte mult cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau la ceva. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a fi supărat pe cineva, a nu putea suferi pe cineva. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a (nu) simpatiza pe cineva. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mânie. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întâlni pe cineva (pe neașteptate). A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a vedea ceva sau pe cineva care îți iese întâmplător în cale; a zări; A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprâncene = e evident, e clar. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice când cineva este în agonie, când moare. A(-și) da ochii peste cap = a) a cocheta, a afecta2; a face fasoane; b) (a fi pe punctul de) a muri. A privi cu ochii mari = a privi atent, a fi uimit de ceea ce vede. A pune (o armă) la ochi sau a lua la ochi = a ținti, a ochi. A lua (pe cineva) la ochi = a avea bănuieli asupra cuiva, a suspecta. A pune ochii (pe cineva sau pe ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva; a pune sub observație, a urmări. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru foarte ușor, fără dificultate, fără ezitare. Între patru ochi = fără martori, în intimitate. Plin ochi - foarte plin. (Fam.) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care: a) se uită cruciș sau b) râvnește la două lucruri deodată. (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cât poate, din răsputeri. 2. Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere; privire, uitătură. ◊ Loc. adv. Cu ochi pierduți = cu privirea neconcentrată, privind în gol; în extaz. Sub ochii noștri = sub privirea noastră; b) acum, în prezent. În ochii cuiva = după părerea cuiva, după aprecierea cuiva, în conștiința cuiva; în fața cuiva. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, pentru a salva aparențele. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi nepăsător, rece, înmărmurit. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (sau a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia cu aproximație, cu privirea, însușirea unui obiect sau a unei ființe; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pe cineva. A vinde (sau a da, a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-1 privi cu drag. A mânca (sau a înghiți) cu ochii = a mânca cu mare poftă; a pofti. Încotro vede cu ochii sau unde îl duc ochii = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. ♦ Fig. Putere de pătrundere, discernământ; judecată, rațiune. 3. (La pl.) Obraz, față. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. II. P. anal. 1. S. n. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. ♦ Mică deschizătură închisă cu sticlă, făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau la iluminarea unei încăperi. ◊ Ochi de bou = nume dat ferestrelor rotunde de mici dimensiuni folosite pentru iluminarea și aerisirea podurilor, a mansardelor sau a încăperilor de serviciu ale unui edificiu. 2. S. n. Porțiune de loc, în formă circulară, acoperită cu altceva (apă, nisip, zăpadă etc.) decât mediul înconjurător. 3. S. n. Întindere de apă în formă circulară, în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură; loc unde se adună și stagnează apa. ♦ Vârtej de apă, bulboană; copcă. 4. S. n. și m. Orificiu făcut într-o pânză de navă, plasă, foaie de cort, prin care se poate petrece o sfoară, o frânghie, un cablu; ocheț. ♦ Buclă formată prin îndoirea unei sfori, a unei frânghii etc., petrecută cu un capăt prin îndoitură; laț. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) aflate între firele unei împletituri, ale unor țesături, ale unor plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. S. n. Orificiu circular situat pe partea superioară a unei mașini de gătit, pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. S. n. (Mai ales la pl.) Mâncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămână întreg (cu albușul coagulat în jurul lui). 7. S. m. Complex de muguri existent pe nod la vița-de-vie sau la subsuoara frunzelor unor plante. 8. S. n. Despărțitură într-o magazie, într-un hambar etc.; boxă. 9. S. n. Fiecare dintre petele colorate de pe coada păunului. 10. S. n. Particulă rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. S. m. (În sintagmele) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca să arate în ce măsură este realizat acordul pe lungimea de undă dorită; indicator de acord. 12. S. m. Fiecare dintre punctele de pe zaruri, cărți de joc etc. 13. S. n. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. III. S. m. Compuse: ochi-de-pisică = a) disc de sticlă sau de material plastic (montat într-o garnitură de metal) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și care este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele; b) varietate de minerale care, șlefuite într-un anumit mod, capătă o luminozitate neobișnuită; ochi-de-ciclop = fereastră specială care separă acustic încăperile unui studio, permițând însă o vizibilitate bună; ochiul-boului = a) (Bot.) nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, albe sau viu colorate; b) (Ornit.) pitulice; ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre și cu fructe nucule (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu florile dispuse în formă de spice (Plantago indica); ochii-păsăruicii = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate și cu flori albastre, albe sau roșii (Myosotis palustris); b) nu-mă-uita; ochiul-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze mici în formă de rozetă, acoperite cu peri albi mătăsoși, cu flori albastre, rar albe, plăcut mirositoare (Eritrichium nanum); b) mică plantă erbacee cu frunze păroase și cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis); ochii-șoricelului = a) mică plantă erbacee cu tulpini roșietice, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu flori alburii, rareori liliachii (Saxifraga adscendens); b) nu-mă-uita; ochiul-soarelui = vanilie sălbatică; ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri); Ochiul-Taurului = numele unei stele din constelația Taurului; ochi-de-tigru = varietate de cuarț galben sau brun-roșcat cu irizații determinate de incluziuni foarte mici de fier, mică sau azbest. [Pl. și: (II, 4) ochiuri] – Lat. oc(u)lus.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de Adriana Stoian | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNTRUPÁT, -Ă, întrupați, -te, adj. Care a luat trup, ființă. Umbra întrupată în om căzu ca moartă pe pat. EMINESCU, N. 62. ◊ Fig. Văd vise-ntrupate gonind după vise. EMINESCU, O. I 40.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

PANSEÁ, pansele, s. f. (Mai ales la pl.) Plantă erbacee cu flori catifelate, multicolore, cultivată ca plantă ornamentală (Viola tricolor). Pe fereastră se vedea grădina cu iarba tunsă, poteci de nisip galben... rondurile de pansele, trandafirii. C. PETRESCU, A. 352. Mă usuc, mă topesc din picioare, ca o pansea arsă de vînt. AEECSANDRI, T. 1008. Voi, fiicele Aurorei, dulci, tinere pansele... Frumoase ca icoana din visurile mele, Nu puteți cîteodată de mine să-i vorbiți? ALEXANDRESCU, M. 199.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

zămislì v. 1. a concepe: vei zămisli în pântece și vei naște fiu (stil biblic); 2. fig. a naște: vremea închisă zămislește visuri spăimântoase ISP. [Slav. ZAMYSLITI, a cugeta, de unde a procrea; dela abstract la concret, procedare metaforică foarte rară (cf. invers concepe)].
Sursa: Șăineanu, ed. VI (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

FĂURÁR2, făurari, s. m. (Regional și arhaizant) Fierar, faur1. O fi vrun fecioraș de oier sau plugar, De făurar, tîmplar sau ciubotar. DEȘLIU, G. 25. Vulcan, făurarul zeilor. ISPIRESCU, U. 46. ♦ (Poetic) Făuritor. Răzbi-vom, tovarăși ! Căci drum ne-au deschis Spre slăvi făurarii mărețului vis, Stegarii luminii cu aripi ne-nfrînte. DEȘLIU, N. 80. – Pronunțat: fă-u-.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

REALIZÁRE, realizări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) realiza și rezultatul ei; îndeplinire, înfăptuire, împlinire. Inima lui se contrase cu violență, căci el înțălese sensul, dar și neputința realizării viselor lui. EMINESCU, N. 71. 2. Lucru realizat, înfăptuire. În realizările naturii orice om e un exemplar unic și inedit. CAMIL PETRESCU, U. N. 111. ♦ Creație, operă. Eminescu aprofundează trecutul istoric, social și cultural, mai ales în ceea ce privește realizările literare ale poporului. BENIUC, P. 27. Literatura, zicea el, trebuie să fie numai estetică și numai realizare artistică. SADOVEANU, E. 173.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

REDÚCE, redúc, vb. III. Tranz. (Urmat adesea de determinări introduse prin prep. « la »,« pînă », « pînă la » etc.) 1. A face să fie mai mic, a micșora, a scădea, a diminua. Reduse coada vulpei pînă la vreo doi stînjeni. ODOBESCU, S. III 46. ♦ A micșora valoarea unei mărimi, față de o valoare de referință a ei. ♦ A micșora dimensiunile (unei hărți, ale unei piese etc.), păstrînd aceleași proporții, a reproduce la dimensiuni mai mici. Hărțile pot fi reduse la o scară mai mică. ♦ (Mat.; în expr.) A (se) reduce o fracție = a suprima factorii comuni de la numitorul și de la numărătorul unei fracții; a simplifica. 2. A restrînge, a limita, a mărgini. I se pare că înalță... pe femeie, reducînd-o la rolul de « marmoră de Paros ». GHEREA, ST. CR. I 173. Căci problema ei cea mare la nimic o ai redus. EMINESCU, O. IV 46. Mulți vor gîndi a fi ghicit sensul întîmplărilor... reducîndu-le la simple vise. id. N. 84. ◊ Expr. A reduce (pe cineva) la tăcere = a face pe cineva să nu mai zică nimic, a-l sili să tacă. Ana îl reduse la tăcere cu o singură privire. C. PETRESCU, C. V. 241. Domnul și cucoana ascultă consternați, reduși la tăcere de « logica faptelor ». SEBASTIAN, T. 120. (Fig.) Bateriile inamicului au fost reduse la tăcere.A aduce pe cineva într-o stare de inferioritate, într-o situație mai rea (față de alta pe care a avut-o). Familiile istorice sînt... tmele reduse la condiția de clăcași. BOLINTINEANU, O. 423. 3. (Chim.) A scoate oxigenul dintr-o combinație cu ajutorul unui agent chimic. 4. (Franțuzism învechit) A cuceri, a subjuga, a cotropi. Petru cel Șchiop pierdu un șir de zile și de nopți fără a putea reduce o casă. HASDEU, I. V. 193. Sigmund Bator... vru țeara să-ți reducă. ALECSANDRI, P. III 253.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

PRECOGNÍȚIE (‹ fr.) s. f. (În parapsihologie) Capacitate paranormală prin care evenimentele sunt prevăzute, prin vise, presimțiri etc., înainte de a exista vreo dovadă că acestea se vor petrece, numită și percepție extrasenzorială cognitivă.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

DEȘTEPTÁ, deștépt, vb. I. Refl. 1. (Uneori determinat prin « din somn ») A se trezi, a se scula din somn. Flăcăul tresări... din somn și se deșteptă. PREDA, Î. 176. Stoicea dormi un pui de somn... și cînd razele îl înțepară în pleoape se deșteptă. GALACTION, O. I 46. Se ridică de mijloc și privi de jur împrejur zîmbind, ca un om care se deșteaptă plin de mulțumire după un somn bun cu vise plăcute. CARAGIALE, P. 133. ◊ Fig. Un duruit de ciocănitoare, un țîrîit de pasere măruntă, un muget moale de căprior se deșteptau din somnul pădurii. SADOVEANU, O. VII 37. Deșteaptă-te, tu vînt de sud, Ridică-te, tu criveț ! COȘBUC, P. II 219. ◊ Tranz. Se culcă atent, cu mișcări prevăzătoare, să nu-l deștepte pe Levi. SAHIA, N. 108. Fabricile continuau... să deștepte mahalalele vecine. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 11. În toată dimineața, copilița noastră vine de ne deșteaptă. NEGRUZZI, S. I 75. ◊ (Neobișnuit, subiectul e ochiul) La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă; Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă. EMINESCU, O. I 142. 2. Fig. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. « din ») A se trezi din letargie, dintr-o stare de amețeală, de amorțeală, din visare etc.; p. ext. a reveni la viață, a începe o viață nouă. Cezar, ca deșteptat din distracție, se întoarce repede. CAMIL PETRESCU, T. III 448. Călătorul tresări, deșteptat din gîndurile lui depărtate. C. PETRESCU, A. 287. Iată, lumea se deșteaptă din adînca-i letargie ! ALECSANDRI, P. A. 81. Simțind picioarele-mi slăbind, am închis ochii... Nu știu cît ținu astă fantasmagorie, căci, cînd m-am deșteptat, eram singură. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Fig. Cum se deșteaptă firea-nveselită, Și rîde soarele a sărbătoare ! CERNA, P. 160. ◊ Tranz. O schimbare în lumea din afară m-a deșteptat din semihalucinația turburătoare. IBRĂILEANU, A. 126. 3. A apărea, a lua ființă, a se întrupa, a se produce. Gore simțise cum se deșteaptă în el prăvăliașul de odinioară. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 156. În mine s-a deșteptat duh de neliniște. SADOVEANU, P. M. 140. Alte plăceri mi se deșteptau în suflet. CREANGĂ, A. 36. ◊ Tranz. (Cu privire la un sentiment, o dorință, o idee, o bănuială etc.) Sînt ființe care... deșteaptă în noi o vie curiozitate. M. I. CARAGIALE, C. 33. Tu... ai deșteptat în mine poetice simțiri. ALECSANDRI, P. A. 63. Ar fi fost de ajuns ca să deștepte un simțămînt de mirare sau un fior de amor. NEGRUZZI, S. I 44. ♦ Tranz. (Neobișnuit, cu privire la glas) A face să se audă, să răsune. Într-o grămadă de copii, ca în pădurea fermecată cînd rupi o frunză și se trezesc copacii și încep să murmure, e de ajuns ca unul să deștepte întîiul glas. ANGHEL, PR. 78. 4. A deveni conștient, a ajunge să înțeleagă ceva, să-și dea seama de ceva. Dar cărările lumii se ridică spre creștete, Se desfac din paragini deșteptate popoare. DEȘLIU, G. 54. Copiii săraci s-au deșteptat. Acum în zadar le veți spune povești Cu îngeri, cu sfinți. ISAC, O. 137. De multe ori stăpînitorii au stricat și acele mici școale, dinadins, ca să nu să deștepte norodul. GOLESCU, Î. 34. ◊ Tranz. Cîte mulțimi de școale, prin care să străduiesc a-și deștepta norodul, a-l aduce la adevărată cunoștință ! GOLESCU, Î. 59.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

IMAGINÁȚIE, imaginații, s. f. Capacitatea omenească de a transforma reprezentările care reflectă realitatea existentă și de a crea, pe această bază, noi reprezentări; p. ext. imagine produsă de această facultate; închipuire, fantezie. Imaginația populară nu contrazice legile realității, ci, dimpotrivă, le subliniază. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 183, 8/4. În fine, cu firul cauzalității în mînă, mulți vor gîndi a fi ghicit sensul întîmplărilor lui, reducîndu-le la simple vise a unei imaginații bolnave. EMINESCU, N. 84. – Variantă: imaginațiune (pronunțat -ți-u-) (ODOBESCU, S. II 240) s. f.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

PIPĂÍT2, -Ă, pipăiți, -te, adj. Care cade sau poate cădea sub simțul pipăitului; pipăibil, palpabil. Din visul meu de-o noapte, un zgomot m-a trezit. Eram tot om, tot formă, tot lucru pipăit. MACEDONSKI, O. I 53. El se teme.. să se despartă de bănișorii lui siguri, pipăiți. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ Viu, concret. Toate uneltele și podoabele de fier, de bronz, de lut, de os sau de cărămidă arsă, dezgropate pe alocuri din mucezeala pămîntului, vorbeau cu alte mărturii pipăite despre viața aspră a acestor plugari, ciobani și ostași. C. PETRESCU, R. DR. 41. ◊ (Rar, adverbial) [în lucrare] se întrupează, pipăit, pentru o viață mai durabilă decît chiar a neamului său întreg, gîndiri și simțiri de veacuri ale acestuia. CARAGIALE, O. VI 244.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

REGÉNTĂ (SUPRAORDONÁTĂ) s. f. (< adj. regent, -ă, cf. fr. régent, it. regente, lat. regens, -tis): propoziție de care depinde sintactic o altă propoziție. Pot avea acest statut atât propoziția principală, cât și propoziția secundară (de fiecare dintre ele poate depinde sintactic o altă propoziție). ◊ ~ suficiéntă: r. cu autonomie semantică, capabilă să realizeze singură un enunț de sine stătător, ca în exemplul „Când veni acea zi, toți zeii se așezară pe scaunele lor de aur” (Al. Odobescu). ◊ ~ insuficiéntă: r. fără autonomie semantică, incapabilă să realizeze singură un enunț de sine stătător, ca în exemplele „Nici nu te-mbăta de vorba cui ar sta să te admire” (A. Vlahuță); „N-ai vrea ca nime-n ușa ta să bată” (M. Eminescu); „Ce bine-ar fi să se întoarcă el acasă” (M. Preda); „Desigur că-i treceau prin minte cântecele” (B. Șt. Delavrancea); „S-a schimbat boierul, nu e cum îl știi” (Gr. Alexandrescu). ◊ ~ juxtapúsă (paratáctică, asindétică): r. în raport de coordonare prin juxtapunere (parataxă) cu o altă propoziție din frază, ca în exemplele „Șefa secției de învățământ era într-o ședință, trebui s-o aștepte” (M. Preda); „Se știe că, dacă nu-ți rânduiești lucrurile cum trebuie, dacă nu-ți organizezi bine munca, reușita întârzie” ◊ ~ joncționálă: r. în raport de coordonare prin joncțiune cu o altă propoziție din frază, ca în exemplele „Visuri sunt și unul, și-altul, / Și totuna mi-este mie / De-oi trăi în veci pe lume, / De-oi muri în vecinicie” (M. Eminescu); „El plecat-au dintr-un loc / Unde iarba, când răsare, / Sub o arșiță de foc / Se usucă și dispare” (V. Alecsandri). v. principálă și propozíție.
Sursa: DTL (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

STĂPÎ́N, -Ă, stăpîni, -e, s. m. și f. 1. Persoană care folosește în gospodăria sa una sau mai multe slugi, considerată în raport cu acestea. Noroc măcar dac-ai avea Să dai de vreun stăpîn milos. IOSIF, PATR: 34. Cînd aș da odată peste un stăpîn cum gîndesc eu, n-aș ști ce să-i fac să nu-l smintesc. Nu cumva ai trebuință de slugă, voinice ? CREANGĂ, P. 200. ◊ Expr. A intra la stăpîn = a se angaja slugă la cineva. Ia, sînt și eu un băiet sărman, din toată lumea, fără tată și mamă, și vreau să întru la stăpîn. – Să intri la stăpîn ?! D-apoi tu nici de păscut gîștele nu ești bun. CREANGĂ, P. 147. (Glumeț) Cînd îmi dai voie să fumez ? – Asta e acum ! Nici să nu te aud, se supără Sonia... – La ce stăpîn am intrat ! se văitâ Ion Ozun. C. PETRESCU, C. V. 218. (A fi) fără stăpîn = (a fi) liber, de capul lui; p. ext. fără rost. Rătăcesc ca un cîine fără stăpîn... Dar nu port pe grumaz urmele lanțului. BENIUC, V. 25. A-și găsi stăpînul = a-și găsi nașul, v. găsi. 2. (Astăzi mai ales la pl., denumind categoria socială a exploatatorilor) Persoană care folosește muncă salariată în întreprinderea sa (industrială, comercială etc.) considerată în raport cu angajații săi. V. patron, jupîn. Foloasele stăpînilor de odinioară rămîn azi în mîna muncitorilor. SADOVEANU, E. 29. Stăpînii socotesc, Cînd cei buni din lanț voiesc Să dezlege Leul, Că au cine oare-atunci Ar mai duce-n chin și munci, Pentru dînșii, greul ? NECULUȚĂ, Ț. D. 44. 3. Posesor al unui lucru material (considerat în raport cu lucrul posedat); proprietar. A rămas singur stăpîn pe pămînt, pe casă, pe acareturi. STANCU, D. 29. Cînele înțelegea că e vorba de el. Se oprise, negru și cu lustru ca păcura, și privea la stăpîni cu doi ochi așa de deștepți, parcă numai glasul îi lipsea. SADOVEANU, O. IV 17. Astă- noapte chiar, frate-meu mi-a adus răspuns că pe stăpîna cosiței a furat-o un zmeu. ISPIRESCU, L. 23. Calul fiului de crai începe a sări în două picioare, forăind și cît pe ce să izbească pe stăpînu-său. CREANGĂ, P. 185. ♦ Proprietar de sclavi (considerat în raport cu aceștia). Chestiunea dezrobirii țiganilor... a început a se agita prin însăși inițiativa parțială a stăpînilor de țigani. KOGĂLNICEANU, S. A. 194. 4. Stăpînitor, conducător (al unui stat, al unui popor); domnitor, suveran. Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici, Între făclii de ceară, arzînd în sfeșnici mari, E-ntinsă-n haine albe, cu fața spre altar, Logodnica lui Arald, stăpîn peste avari. EMINESCU, O. I 88. Azi vin și pun piciorul pe-acest pămînt romîn și zic: Moldovo-n mine cunoaște-al tău stăpîn. ALECSANDRI, T. II 69. Este el, cum îl arată sabia lui și armura, Cavaler de al credinței sau al Tibrului stăpîn... Uriaș e al Daciei sau e Mircea cel Bătrîn? ALEXANDRESCU, P. 133. ◊ (Poetic) Cînd intrarăm in Bogdănești, noaptea era desăvîrșit stăpînă. SADOVEANU, O. VII 181. Lună, tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci Și gîndirilor dînd viață, suferințele întuneci. EMINESCU, O. I 130. ◊ Expr. A fi stăpîn pe situație = a domina o situație, a se simți tare, sigur într-o anumită împrejurare. ♦ Fig. (Adesea adjectival) (Persoană sau colectivitate) care dispune de sine, care-și făurește singură viața, soarta, viitorul. Ei bine, ce sîntem noi aici ? Stăpîni pe soarta noastră sau robi plecați sub bici ? ALECSANDRI, T. II 111. ◊ Expr. A fi stăpîn pe sine = a fi capabil să-și înfrîneze pornirile și pasiunile; stăpînit, reținut. Penelopa, lîngă el, se ținea bine. Demnă, severă, stăpînă pe sine, sta măreață în rochia ei galbenă. BART, E. 76. Omule... Spune-mi, ești stăpîn pe tine ? Dai pravili inimei tale ? CONACHI, P. 276. ♦ Fig. (Mai ales la feminin) Epitet dat persoanei iubite. Mi-aduc aminte de duduia Ionița, stăpîna visurilor noastre de la doisprezece ani. IBRĂILEANU, S. 32. Cupido, un paj șăgalnic, va ascunde cu-a lui mînă Vioriul glob al lampei, mlădioasa mea stăpînă ! EMINESCU, O. I 154. 5. Persoană care are autoritate în familie; (în raport cu oaspeții) gazdă. Ardă-i focul de bărbați ! Să-i lăsăm azi nemîncați. De nimică nu ne pasă, Că sîntem stăpîne-n casă. ALECSANDRI, T. I 243. Cucoană Caliopi, să-i vorbești d-ta. – Ba d-ta, cucoane Matachi, ca stăpînul casei. id. ib. 356.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

VIÁȚĂ, vieți, s. f. 1. (În opoziție cu m o a r t e) Formă specială de mișcare a materiei, care apare pe o anumită treaptă a dezvoltării acesteia și care este reprezentată printr-un număr infinit de organisme, de la cele mai simple pînă la cele superior organizate; faptul de a fi viu; stare a ceea ce este viu, ființă vie. Peste moarte a biruit pretutindeni viața. STANCU, U.R.S.S. 84. Care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. Pe cînd totul era lipsă de viață și voință. EMINESCU, O. I 132. ◊ Loc. adj. și a d v. Pe viață și (sau ori) pe moarte = în chip deznădăjduit; cu înverșunare, din toate puterile, cu riscul vieții. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte. GALACTION, O. I 51. E o luptă pe viață și pe moarte. Să nu rămînem nimenea deoparte. D. BOTEZ, F. S. 12. Hotărîți cum mergeam pe viață și pe moarte, simțeam pentru întîia dată în noi o tainică mîndrie. GANE, N. II 102. ◊ Loc. adv. Cu viață = viu, teafăr. Ano, mamă, bine că dumnezeu m-a ținut cu viață ca să-mi văd dreptatea la lumină. BASSARABESCU, S. N. 158. Rareori bolnavul ajungea cu viață la cîmpul ciumaților. GHICA, S. A. 55. Cu prețul vieții = cu orice risc. Între viață și moarte (mai rar între moarte și viață) = în agonie, pe moarte, aproape de moarte; fig. într-o situație grea, penibilă. Simt că sînt între moarte și viață. CAMIL PETRESCU U. N. 216. L-au lăsat luptîndu-se între moarte și viață. DRĂGHICI, R. 11. ◊ Loc. adj. Plin de viață = plin de energie, cu activitate intensă, vioi, sănătos, robust; vesel. (F i g.) Uzina a regăsit-o mai plină de viață. SAHIA, N. 35. Fără (pic de) viață = fără vlagă, fără vigoare. Pelița ei sămăna. cu batista subțire, fără pic de viață. NEGRUZZI, S. I 50. ◊ Expr. A fi în viață = a fi viu, a trăi. Dase ordin ca... în toate zilele să se puie talerul ei la masă, ca și cînd ar fi fost încă în viață. BOLINTINEANU, O. 370. A fi om de viață = a fi om vesel, exuberant, dornic de petreceri. A prinde (la) viață v. p r i n d e (VI 2). A-și da viața v. d a3 (I 7). A da viață v. d a3 (I 11). A-și lua (sau a lua cuiva) viața (sau zilele) v. l u a (II 3). A trece (sau a se trece) din viață = a muri. Au căpătat oftică ți s-au trecut din viață. DRĂGHICI, R. 3. A reveni la viață v. r e v e n i2 (2). A aduce (pe cineva) la viață = a face (pe cineva) sănătos, a vindeca de o boală grea. A mîntui (cuiva) viața = a scăpa (pe cineva) dintr-o mare primejdie, a salva de la moarte. Ce cîne?Acel ce au mîntuit viața a doi oameni. DRĂGHICI, R. 103. A lungi (sau a scurta) viața cuiva = a cruța (sau a ucide) pe cineva, a lăsa (sau a nu lăsa) pe cineva viu. Domnule, măria-ta, Mai lungește-mi viața. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 497. A-și pierde viața v. p i e r d e. A înceta din viață v. î n c e t a. A(-și) mînca viața v. m î n c a. A ridica viața v. r i d i c a (I 2). A-și pune viața în primejdie sau a-și pune viața la mijloc = a face ceva cu riscul vieții, a risca foarte mult. Nime n-ar fi cutezat să treacă pe vreo uliță fără ca să-ți puie viața la mijloc. MARIAN, T. 265. Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie. CREANGĂ, P. 79. A avea nouă vieți v. n o u ă. A lua (sau a căpăta) viață = a lua ființă, a se naște, a se produce. Ceea ce a spus Lenin a căpătat viață, a devenit realitate. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 185, 2/1. Șoaptele, adînci murmure ce iau viață în pustii. ALEXANDRESCU, M. 20. ♦ F i g. Ființă iubită, care reprezintă totul în existența cuiva. Tu ești viața mea ți fericirea vieții mele. ALECSANDRI, T. I 436. ♦ Existență umană, petrecerea omului pe pămînt. Cîndva un semen al nostru va pomeni de trecerea noastră și, din veacul vieții, va zîmbi umbrelor noastre trecute pe alt tărîm. SADOVEANU, D. P. 176. Al vieții vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. Cînd ți-i viața mai dragă = cînd nu te-aștepți, cînd nici nu te gîndești. ♦ F i g. Vietate; om. Ce uțor este să dai în schimbul unei vieți o jucărie. SAHIA, N. 60. Izvor ețti de vieți Și dătător de moarte. EMINESCU, O. I 177. 2. În credințele religioase, determinat prin « de apoi », « de veci », « veșnic », « viitor » etc.) Existență dincolo de moarte. Eu o lacrimă de-aicea nu mi-aț da-o pentru toată Nesfîrșită fericire din viața de apoi. VLAHUȚĂ, O. A. I 44. 3. Mod, fel, condiții materiale și morale, mediu în care se desfășoară existența unei persoane sau a unei colectivități; totalitatea actelor săvîrșite de cineva în timpul existenței sale. Vai de viața lui dacă aceea pe care o iubește nici nu vrea să se uite la dînsul. SADOVEANU, O. I 464. Un pictor italian se instalase pe puntea de sus ca să schițeze cîteva scene din viața de bord. BART, S. M. 32. Veghează-n noi porniri de viață nouă. IOSIF, P. 15. Toate gîndurile lui se abătură asupra acestei vieți curate, pentru care lumea nu era încă decît vis și lumină. VLAHUȚĂ, O. A. III 36. ◊ Expr. (Familiar) Viață cusută cu ață v. a ț ă (1). A duce viață comună cu cineva v. c o m u n. ♦ Ceea ce este necesar (hrană, îmbrăcăminte etc.) pentru existența zilnică a cuiva; trai (zilnic). Retribuția... nu i-ar fi ajuns nici la întreținerea vieții. BOLINTINEANU, O. 414. Costul vieții v. c o s t. ♦ Experiență (cîștigată prin contactul cu fenomenele). Viața ne învață că experiența conducătorilor poate da cele mai bune rezultate atunci cînd se bazează pe experiența maselor, a poporului. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 77. 4. Timpul care trece de la nașterea pînă la moartea cuiva; șirul evenimentelor întîmplate în acest timp. Cînd ne-am sculat, am avut in fața noastră una din acele priveliști pe care rareori în viață ai prilejul de a le întîlni. BART, S. M. 53. În o clipă mi se păru că am trăit o viață întreagă. HOGAȘ, M. N. 25. Vedea întreaga ei viață, Un cîmp pustiu, prin care ea Cu multă plîngere-și ducea Durerea timpului de față. COȘBUC, P. II 260. N-am pățit eu asta numai o dată în viața mea. CREANGĂ, P. 124. Cu întemeierea acestor state, evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite, viața lor ne este mai bine cunoscută. BĂLCESCU, O. II 12. ◊ Loc. adj. și adv. Pe viață = pentru tot timpul cît trăiește cineva. A fost amestecat într-un complot... Asta i-a adus arestarea, judecarea și osîndirea la temniță pe viață. SADOVEANU, E. 49. Însurătoarea nu-i măr să-l muști și, de nu ți-o place, să-l zvîrli, ci-i pe trai și viață. SEVASTOS, N. 53. Titlurile n-au fost decît pe viață, fără a lăsa drept la urmași. BĂLCESCU, O. II 14. ◊ L o c. a d v. Din viață = din timpul cînd trăiește cineva, cînd este încă viu. I-a dat din viață partea lui de moștenire. (În construcții negative) În viața mea = niciodată. ◊ E x p r. O viață de om = vreme îndelungată. Nu-i revăzusem de 22 ani! o viață de om! NEGRUZZI, S. I 67. Primăvara vieții v. p r i m ă v a r ă. ♦ Povestire a faptelor și a întîmplărilor din timpul cît a trăit cineva; biografie. Deschid viețile sfinților și văd atîtea și atitea. CREANGĂ, A. 22. 5. (Bot.,în expr.) Arborele vieții v. a r b o r e.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

PRÁDĂ, prăzi, s. f. 1. (Mai ales precedat de prep. « pentru », « în », « la ») Acțiunea de a prăda; jefuire, jaf. A te supune mâniei unui prinț sălbatic înseamnă a-l îndemna să vie încă o dată în pradă asupra lumii în cel mai scurt timp. SADOVEANU, F. J. 195. De altfel cei mai mulți veneau pentru pradă. REBREANU, R. II 209. 2. (La sg. cu sens colectiv) Totalul, suma bunurilor luate cu sila sau prin jaf (mai ales de către inamic, în timp de război). Să desfunde lăzile, Să-și împartă prăzile. IOSIF, PATR. 69. Mai avută va fi prada decît singur te gîndești. MACEDONSKI, O. I 30. Mihai porunci ca toate prăzile ce luase de la turci să se împartă la ostași și la sărăcane. ISPIRESCU, M. V. 32. ◊ E x p r. (Învechit) A face pradă = a prăda. în tabăra lui Răzvan făcură vrăjmașii multă pradă. BĂLCESCU, O. I 343. 3. (La sg.) Persoană prinsă, răpită, ajunsă în puterea cuiva. Cu pradă pe brațul stîng, cu paloșul în dreapta. Vasca se năpusti la deal. SADOVEANU, O. VII 39. Tovarășii lui Gheorghe părăseau lui Zibal prada prinsă cu atîta isteție. CARAGIALE, O. I 293. Am răpit pe Sinziana, fata lui Papură-împărat, și, cînd să mă bucur de prada mea, vine un hoț și mi-o fură ca din palmă. ALECSANDRI, T. I 456. ◊ E x p r. Pradă (sau prada) cuiva = la discreția, la bunul plac al cuiva, în stăpînirea, sub dominația unei persoane sau, f i g., a unui sentiment, a unei idei, a unei porniri. Mă simt toată tremurînd, Pradă dorului. EFTIMIU, Î. 38. Arald, cu moartea-n suflet, a gîndurilor pradă, Pe jeț tăcut se lasă, cu dreapta pe-a lui spadă. EMINESCU, O. I 94. Măiculița lui, Pradă dorului, Ea mi-l tot căta, Și mi-l tot striga Dar nu mi-l găsea. TEODORESCU, P. P. 437. (În construcție cu verbele « a da », « a lăsa », « a arunca ») Eu s-o las să geamă pradă groaznicului zmeu? EFTIMIU, Î. 105. Fruntea-albă-n părul galben Pe-al meu braț încet s-o culci, Lăsînd pradă gurii mele Ale tale buze dulci. EMINESCU, O. I 75. Eu alergai să ridic femeia ce mai bine voia să moară cu mine decît să mă lase în prada lupilor. BOLINTINEANU, O. 387. Și barbarii toți grămadă Morții crude se dau pradă. ALECSANDRI, P. II 16. (În construcție cu verbele « a fi », « a ajunge », « a cădea ») Vraja dînsei și pe tine te răpune. Ca și el, și tu ești pradă unui farmec negrăit. EFTIMIU, Î. 99. Cel bogat e surd la plînsul milei și nenorocirii, Pe grumazii voștri urcă a lui culme de mărire... Zguduiți-vă, și ele vor fi prăzile pieirii. DEMETRESCU, O. 38. Îmi pare că sînt prada celui mai dulce vis. ALECSANDRI, T. II 129. ◊ (Învechit, în construcție cu verbul « a face ») Pe cînd Duca vv. cu armata turcească se trăgea dinaintea mîntuitorului Vienei, regele Sobieski, Moldova se făcu din nou pradă turburărilor. BĂLCESCU, O. I 186. 4. Vietate prinsă sau servind ca hrană animalelor sălbatice carnivore. Cum se ridică leul stăpîn într-o pustie Și-așteaptă prada mândru, cu nările în vînt. IOSIF, PATR. 71. Ochii bancherului se înflăcărară: ai fi zis că e un lup flămînd ce vede o pradă. BOLINTINEANU, O. 393. Pe vodă Lăpușneanul la vulturi să-l dăm pradă. ALECSANDRI, T. II 146. ◊ Pasăre de pradă = pasăre răpitoare, v. răpitor. Paserea de pradă, fîlfîind repede și mărunt din aripi, pluti o clipă, apoi porni ca o săgeată într-un zbor drept și șuierător. SADOVEANU, O. VII 82. 5. (Regional) Risipă. Pahon mînca tot prin sat... iar moșneagul puțină pradă făcea în bucate. RETEGANUL, P. V 4.- Gen. sg. și: pradei (BART, E. 326).
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

DORMÍ, dorm, vb. IV. Intranz. 1. (Despre ființe) A se găsi în stare de somn, a fi adormit. Sublocotenentul Măgură dormea totdeauna la un loc cu soldații. CAMILAR, N. I 31. Dormii zdravăn în noaptea aceea și aproape fără de visuri. HOGAȘ, M. N. 231. Cănuță dormea la căldură, în patul bunică-sii. CARAGIALE, P. 19. Cum îți vei așterne, așa vei dormi.Cameră de dormit v. cameră. Vagon de dormit v. vagon.Fig. (Despre morți) [Căpitanii] dormeau... în mormintele cele mari. SADOVEANU, D. P. 8. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici. EMINESCU, O. I 151. O ! dormi în pace pe-aceste maluri, Îngînat dulce, ca-n vis ușor, De glasul mării purtat de valuri, De glasul nostru uimit de dor. ALECSANDRI, P. A. 75. ◊ Expr. A dormi buștean (sau tun, butuc, ca pămîntul, dus, ca dus de pe lume, ca un mort) v. c. A dormi de-a-n picioarele (sau pe picioare) = a) a fi foarte obosit, a pica de somn; b) (fig.) a fi încet la treabă, a se mișca leneș; p. ext. a nu-i sta mintea la ceva, a fi absent. Ochii lui erau mai totdeauna coperiți de o ceață, așa că părea nepăsător pentru tot ce se petrece împrejuru-i și că umblă dormind pe picioare. MACEDONSKI, O. III 24. A dormi iepurește v. iepurește. A dormi numai cu un ochi v. ochi.Tranz. (Cu complementul « somn » sau « noapte ») Murele au rămas neculese în codri și in vizuini își doarme sătul somnul ursul. ISAC, O. 210. Și unde nu să puse Ileana pe un somn dulce, de gîndeai că nu alta, fără de-ar fi șapte nopți legate laolaltă încă s-ar cumpăni să le doarmă. RETEGANUL, P. I 57. Voinicelul mi-o privea, Somnul dulce cum dormea... Și mereu se socotea: S-o deștepte-n grab’ au ba ? TEODORESCU, P. P. 451. (Expr.) A dormi somnul (cel) de veci (sau cel lung, cel de pe urmă) = a) a fi mort; b) (în imprecații) a muri. Dormiți... dormire-ați somnul de veci ! CAMILAR, N. I 335. Să nu crezi că doarme Smaranda, dormire-ai somnul cel de veci, să dormi ! CREANGĂ, A. 17. Dormi tu, bărbățelul meu, Ierte-mi-te-ar dumnezeu ! Dormi, dormire-ai somnul lung, Că multe-am tras și-mi agiung ! ALECSANDRI, P. P. 355. 2. A mînea, a rămîne peste noapte undeva; a trage în gazdă. Ți-e drumu-ndelungat Și-i noapte. De n-ai gazdă-n sat, Să vii să dormi la noi. COȘBUC, P. I 230. 3. Fig. A fi lipsit de interes, a lucra fără tragere de inimă. Apoi dormi la abataj și scoți acord mic. DAVIDOGLU, M. 17. ♦ (În forma negativă) A veghea; a fi vigilent. Azi știu că duhul tău nu doarme, Că porți pistolul sub gheroc, Dar fii pe pace, avem arme Și ac de fiece cojoc. BANUȘ, B. 117. Producția crește mereu, și-acum cu secretarul ăsta nou, care intră peste tot... șeful fierbe.Să fiarbă, că nici eu nu dorm. DAVIDOGLU, M. 47. 4. Fig. A sta nemișcat, neclintit, în amorțire. Cîmpiile dorm fericite și neștiutoare. BOGZA, C. O. 206. Dealuri galbene și ruginii dormeau în jurul nostru somnul după-amiezelor de toamnă. GALACTION, O. I 98. Cînd luna-n lacuri își scaldă fața, Cînd vîntul doarme în cîmp, pe flori... Eu șoptesc nopții un dulce nume. MACEDONSKI, O. IV 10. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A zăcea ascuns; a mocni. Acea tainică simțire, care doarme-n a ta harfă. EMINESCU, O. I 137. ◊ Tranz. Păduri ce-și dorm foșnirea-n mica ghindă Se cer spre cer coroana să-și destindă. TOMA, C. V. 269. – Variantă: (Transilv.) durmí (RETEGANUL, P. I 47) vb. IV.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎMPOPORÁ, împoporez, vb. I. Tranz. (Neobișnuit; cu privire la teritorii) A popula. Țara pustiindu-se adese de năpădirile dușmănești, domnii o împoporau cu prinșii ce luau de la vecinii lor. NEGRUZZI, S. I 193. ◊ Fig. Cu visuri, cu gîndiri frumoase, cu fantazia mea, cu viață, Învins de-o milă nesfîrșită, aș vrea să-mpoporez natura. ANGHEL, P. 15.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CHIAR1 adv. 1. (Întărește sensul cuvîntului sau al ideii care urmează) Tocmai, întocmai, exact. Fata se culcă și Harap-Alb se pune de strajă chiar la ușa ei. CREANGĂ, P. 257. Și privind uimită-n lături, Vede-un tînăr chiar alături. EMINESCU, O. I 103. Mergi în valea cu sulcină, Că-i găsi o cofă plină, Scoasă chiar cu mîna mea; Descalecă și o bea. ALECSANDRI, P. P. 5. Națiunile... produc, chiar prin diversitatea lor, armonia totului, unitatea. BĂLCESCU, O. II 10. ◊ (Uneori așezat între prepoziție și substantiv) Multe-s, frate, și mai multe Corturi mari, corturi mărunte! Iar în chiar mijlocul lor Nalță-se-un cort de covor. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ (Așezat în urma cuvîntului pe care îl întărește) Astă-noapte chiar, frate- meu mi-a adus răspuns că pe stăpîna cosiței a furat-o un zmeu. ISPIRESCU, L. 23. ◊ (Întărit prin « așa ») Poate să fie și așa, moș Nichifor.Ba chiar așa-i, jupîneșică dragă, cum îți spun eu. CREANGĂ, P. 119. ◊ Expr. Ba că chiar v. b a. ◊ (În comparații, urmat de « ca », « cum » sau « decît ») Bahlui! locaș de broaște! Rîu tainic, fără maluri, Ce dormi chiar ca un pașă pe patul tău de glod. ALECSANDRI, P. A. 72. Un șoiman de armăsar Care zboară... Și încungiură pămîntul Mai ușor chiar decît vîntul! ALECSANDRI, P. II 177. Am picat în negru loc, Chiar cum pică lemnu-n foc, Fără urmă de noroc! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (Arată că ceea ce se întîmplă este neașteptat sau de necrezut) Toată lumea era grăbită, unii chiar fugeau, ca și cînd i-ar fi alungat cineva din urmă. REBREANU, R. I 16. Moș Nichifor era și geambaș de cai și, cînd îi venea la socoteală, făcea schimb, ori vindea cîte o iapă chiar în mijlocul drumului. CREANGĂ, P. 106. A ei joc părea un zbor Chiar de flutur sprinteior. ALECSANDRI, P. II 180. ◊ (Înaintea unui substantiv sau pronume) Însuși, singur. Chiar dumneata te vei duce la judecată. DUMITRIU, V. L. 60. Un dușman de lupși-apoi știți care?chiar cumătrul caprei... trăgea cu urechea la păretele din dosul casei. CREANGĂ, P. 21. Copilul cu bobocii era chiar copilul lui. EMINESCU, O. I 84. Dar ce sînt acele stele? Sînt chiar lacrimile mele, Ce din ochii-mi au zburat Și pe cer s-au aninat. ALECSANDRI, P. A. 85. 2. Pînă și, încă și. Chiar prin somn, chiar prin vis, își urmărea gîndul hotărît. C. PETRESCU, A. 352. Ne făgăduim chiar a ne jertfi dacă aceasta va. putea să-ți aline oarecum mîhnirile. ISPIRESCU, L. 12. Voioși ca șoimul cel ușor Ce zboară de pe munte, Aveam chiar pene la picior, Și-aveam și pene-n frunte. ALECSANDRI, P. A. 204. ◊ (întărit prin « și ») Jură-mi-te pe ascuțișul paloșului tău că mi-i da ascultare și supunere întru toate, chiar și-n foc de ți-aș zice să te arunci. CREANGĂ, P. 206. Însă tot. ai știut, chiar și în materie de vînătorie, să urmezi pămînteștile lui povețe. ODOBESCU, S. III 11. Și de dragul dumtale Știe chiar și sfîntul soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ (Precedat de « ba ») Ba încă, ce e mai mult. Ba chiar se făcuse buclucaș, hărțăgos și de tot hapsin, cînd sta cîte două-trei zile pe lîngă casă. CREANGĂ, P. 111. ◊ (Precedat de « nici ») Nici măcar. Pentru mîndra care-mi place Nici părinții n-au ce-mi face, Nici judele satului. Nici chiar domnii sfatului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11. ♦ (Urmat de o propoziție concesivă introdusă prin «dacă» sau «de ») Și dacă. În casa unui prietin eu am să mă așez chiar dacă nu mă poftește nimeni. SADOVEANU, B. 96. Mîndra, eu te voi iubi, Chiar de tot de m-ai orbi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 384. 3. (În legătură cu noțiuni temporale) încă (de pe vremea aceea). Nu cumva să se întimple ca vreunui cititor... să-i vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mină, mai nainte chiar de a fi intrat în materia ei. ODOBESCU, S. III 11. Ist copil chiar din pruncie Maica sa mi l-a dat mie. ALECSANDRI, P. P. 12. 4. În realitate, de fapt, adevărat, într-adevăr. Nu că zic eu, dar chiar vine, iacătă-lă-i! CREANGĂ, P. 121. [Pe scut] se zărea O lupoaică argintie, Ce părea a fi chiar vie. ALECSANDRI, P. II 10. Și Chira cum se ruga, Turcii chiar se-nduioșa Ș-un pic o mai aștepta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 495.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

ZĂBOVÍ, zăbovesc, vb. IV. 1. Intranz. A întîrzia prea mult la efectuarea unui lucru, la săvîrșirea unei acțiuni; a lucra prea încet, a nu se grăbi. Zăboveai cu descheiatul nasturilor. Mama face totdeauna găuri prea mici. PAS, Z. I 68. Badea, fără să mai zăbovească, s-a dus la Caracal. GALACTION, O. I 125. Fanaragiii, masalagiii, potlogarii pîndeau pe nesocotitul pedestru care zăbovise a se întoarce acasă. NEGRUZZI, S. I 16. ♦ A sta pe loc așteptînd ceva, dînd cuiva răgaz să facă ceva. Turcilor, Grabnicilor, Prea tare nu vă grăbiți, Ci fiți buni și zăboviți, Pe palme să mă spăl. JARNI'K-BîRSEANU, D. 495. ◊ R e f l. (Rar) Vino aicea... dar să nu te zăbovești mai mult d-un ceas. STĂNOIU, C. I. 161. ♦ Tranz. f a c t. A face pe cineva să întîrzie de la o acțiune, reținîndu-l, oprindu-l, silindu-l să aștepte. Dar ce tot plîngi zăbovind pe troieni de la luptă? COȘBUC, AE. 215. Mai cuvîntați și d-voastră ce știți Și cu vorba nu ne zăboviți. SEVASTOS, N. 93. Crîșmărița cea frumoasă... se roagă să n-o zăbovim, că mai are și alți mușterei și bărbatu-său nu poate dovedi singur. CREANGĂ, A. 97. 2. Intranz. (Urmat de determinări locale sau temporale) A sta mai mult (sau prea mult) într-un loc. Dar hai să mai mergem și pe-acasă, mamă, că am zăbovit destul cu dumnealor – zise apoi Petre, luîndu-și rămas bun. REBREANU, R. I 140. Bine-ai venit, frate Dănilă! Da mult ai zăbovit la tîrg! CREANGĂ, P. 44. Leleo, ce tot zăbovești Prin lunca de la Mircești? ALECSANDRI, P. P. 398. ◊ Refl. (Rar) [Sălbaticii] fără a se zăbovi mai mult într-alt fel, se întorc înapoi. DRĂGHICI, R. 163. 3. Refl. (Învechit) A-și întrebuința timpul, a se ocupa, a-și pierde vremea (cu ceva). S-au mai văzut vreodată oameni așa de nebuni, cari să se zăbovească cu vuietul unui clopoțel ce se aude în vis? CONTEMPORANUL, II 323. Au doară socotiți, o, auzitorilor, că am venit aice să plîng pe vreun om lumesc, ce în toată viața lui după măriri deșarte s-au zăbovit... ? ARHIVA R. I 39. – Variantă: (Mold.) zăbăvi (SBIERA, P. 268, CREANGĂ, P. 263) vb. IV.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

supershow s.n. (anglicism) Spectacol de mare amploare, superspectacol ◊ „Despre ansamblul spectacolului, nu vom spune: «That’s entertainment» (Aceasta-i distracție, nu glumă!) – căci nu este nici «supershow» nici «all stars out», ci pur și simplu, vers și vis [...]” R.lit. 24 XI 77 p. 17. ◊ „În stilul său caracteristic, Cassius Clay, alias Mohammad Ali, a declarat că va anunța retragerea sa din activitatea competițională în cadrul unui supershow televizat.” R.l. 3 II 79 p. 6 [pron. superșóu] (din engl. supershow)
Sursa: DCR2 (1997) | Furnizată de Editura Logos | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

Hecuba (Hecube sau Hecabe), fiica frigianului Dymas (sau a lui Cisseus, regele tracilor) și cea de-a doua soție a lui Priamus, regele Troiei. A avut numeroși copii care, mai toți, au murit sub zidurile Troiei sau, după distrugerea cetății, au fost duși în captivitate. Printre ei se numărau: Hector, Paris supranumit și Alexander, Creusa, Laodice, Polyxena, Cassandra, Deiphobus, Helenus, Antiphus, Polydorus, Troilus etc. Înainte de nașterea lui Paris, Hecuba a avut un vis ciudat. Prezicătorii i l-au tălmăcit spunîndu-i că fiul pe care avea să-l nască va atrage ruina cetății sale. La nașterea lui Paris, Hecuba pregetă să-și ucidă însă copilul. Temîndu-se totuși de împlinirea destinului, îl abandonează pe muntele Ida. Mai tîrziu Paris vine însă la Troia și prezicerea se împlinește (v. și Paris). După distrugerea Troiei, Hecuba a revenit drept pradă de război lui Odysseus. Copleșită de durerea de a-și fi văzut rînd pe rînd copiii uciși, înainte de a pleca în captivitate, e nevoită să asiste neputincioasă la sacrificiul fiicei ei, Polyxena (v. și Polyxena). Urcîndu-se pe corabie, vede trupul neînsuflețit al fiului ei Polydorus, aruncat de valuri la țărm. Polydorus fusese ucis de către regele Polymnestor spre a fi jefuit. Înainte de plecare, împreună cu celelalte femei troiene, Hecuba găsește totuși răgazul și puterea necesară ca să răzbune moartea fiului ei (v. și Polymnestor). Îmbarcîndu-se apoi din nou, Hecuba scapă de urmărirea însoțitorilor lui Polymnestor care vor s-o pedepsească, și-și găsește refugiul și moartea în valurile mării. După o altă versiune, ea ar fi fost metamorfozată într-o cățea.
Sursa: Mitologic (1969) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

IOSIF (în „Noul Testament”), logodnicul Sfintei Fecioare Maria; tâmplar. A aflat, în vis, de la îngerul Gavriil, de taina zămislirii de la Duhul Sfânt a pruncului pe care îl va naște Maria; îngerul i-a poruncit să-și asume rolul de părinte și să-l numească Iisus pe noul născut.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

DALB, -Ă, dalbi, -e, adj. 1. Alb, curat, imaculat. În templele mărețe... Noaptea zeii se preîmblă în veștmintele lor dalbe. EMINESCU, O. I 44. Trecut-au fericirea-ți ș-a tale sărbători, Cum trec l-al toamnei crivăț plăpînde dalbe flori. La ODOBESCU, S. A. 75. Adă-mi haine dalbe, Cusute cu firuri albe. ALECSANDRI, P. P. 113. ◊ Florile dalbe = formulă care apare ca refren în colinde. Astă-seară-i seara mare, Florile dalbe. TEODORESCU, P. P. 17. 2. Luminos, limpede. Cad munți de fier, căi dalbe se deschid. TOMA, C. V. 412. De la cîntători Pînă-n dalbe zori. TEODORESCU, P. P. 189. ♦ Strălucitor. Drumul era rău, plin de viroage, și în fundul lor alerga sprinten firul dalbelor fuioare, toarse de soarele lui martie. GALACTION, O. I 333. Noaptea lui e lină, Că-i cu-a stelelor lumină Și cu dalbă lună plină! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 76. El în sîn mîna-și băga, Dalb de paloș că scotea. ALECSANDRI, P. P. 91. 3. Atrăgător, minunat. Doi ochi, ca două basme mistice, adînce, dalbe. EMINESCU, O. I 32. Miezul nopții s-a ivit Și prin lume-a răspîndit Ceata visurilor dalbe. ALECSANDRI, P. A. 95. Printr-o dalbă grădinuță Se plîngea o nevestuță. BIBICESCU, P. P. 69. M-oi duce-n codru iară... În codrul cu veselie și cu dalbă vitejie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 290. 4. Curat, neprihănit, cast, gingaș, grațios. Inima poetului e de-a pururi dornică de crini și de toată tinerețea și de toată frumusețea care încap în dalbul lor simbol. GALACTION, O. I 342. Din dalb iatac de foișor Ieși Zamfira-n mers isteț. COȘBUC, P. I 56. Lîngă mîndră fîntîniță Trece-o dalbă copiliță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 378.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

aiúrea, adv.1. În altă parte, undeva. – 2. Cu capul în nori, în mod inconștient. – Var. aiuri, aiure.Mr. (n)al’iurea, megl. l’urea, istr. (a)l’ure. Compunere ale cărei elemente nu sînt complet clare. Prima parte trebuie să fie ălῑbῑ „în altă parte”, pentru rezultatul căreia cf. iu. A doua parte este mai dificil de explicat. Plecînd de la analogia cu ubivis „oriunde vrei”, se poate presupune că este vorba de forma vulg. a lui vis, adică *volet (Bourciez 79) redus datorită folosirii sale enclitice (cf. pronunțarea actuală a acestui vb. în rom.: (v)om, (v)eți, (v)or). În orice caz, grupul final -re fie că reprezintă lat. *(vo)let fie că are altă origine, apare în mai multe formațiuni adv. rom., cf. altminteri, pretutindeni (‹ pretutindere), oare. Pentru rom. s-ar putea explica formarea lui aiurea și pe baza lui *ubi volet, construcție cu totul paralelă cu ubivis; însă formele dialectale presupun prezența lui alibi. În mod normal, explicațiile anterioare pleacă de la aliubi (Crețu 305; Candrea-Dens., 29; REW 347; Drăganu, Dacor., IX, 265) și de la corespondența sau analogia cu fr. ailleurs, v. sp. alubre, port., gal. alhur. Este posibil, totuși, să fie întîmplătoare coincidența între aceste limbi și rom., căci forma *aliore care se postulează în cazul acestor limbi (REW 347; Gamillscheg 21) nu ar putea da rezultatul rom. Dificultatea cea mai mare este la -re care s-a încercat explicată prin lat. libet, puțin probabil. Cipariu, Gram., 364, urmat de Scriban, pleacă de la lat. aliorsum, care pare și mai dificil. Popescu-Ciocănel derivă vb. aiuri de la tc. hayir „stupefiat”. Der. aiura (var. aiuri), vb. (a delira); aiureală, s. f. (delir, extravaganță; Arg., somn, acțiunea de a dormi); aiurit, s. m. (fam., nebun, prost); aiuritor, adj. (delirant). Pentru specializarea sensurilor lui aiura, față de aiuri, cf. Iordan, BF, II, 63.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

BÁSNĂ, basne, s. f. (Învechit) Născocire, scornitură. Un vînător... povestea cui vrea să-l asculte o mulțime de întâmplări minunate, care de cînd lumea nu trecuse nimănui nici prin vis, și la toate aceste basne nu lipsea niciodată de a aduce ca martor pe biată slugă. ODOBESCU, S. III 44. Iar tiranul aprins de mănie Că am cutezat a grăi de acele basne, și care nu pot să fie Lucruri de rușine și mișele, Porunci să-l bată peste față Pentru vorba proastă și îndrăzneață.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

FÉBRĂ s. f., 1. Temperatură ridicată a corpului ca simptom al unor boli; temperatură, căldură. Cu mîna dreaptă strîngea nervos faldurile păturii cu care era acoperit și-și trecea limba peste buzele arse de febră. JIANU, C. 520. După ce se trezea din acel vis de febră îi bătea inima. SADOVEANU, M. C. 54. Acuma sînt sigur că ai puțină febră, fiindcă prea îți sticlesc ochii. REBREANU, P. S. 138. ♦ (Urmat de determinări arătînd felul bolii) Nume dat mai multor boli care se manifestă printr-o temperatură ridicată. Febră aftoasă v. aftos. Febră tifoidă v. tifoidă. Febră recurentă v. recurent. Febră puerperală v. puerperală. 2. Fig. Emoție, neliniște, încordare. Febra așteptării.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ÁUR s. n. 1. Metal prețios, de culoare galbenă, folosit pentru a fabrica obiecte de valoare și (mai ales în trecut) monede (servind din această cauză și ca măsură a valorii). Gătiră o cină plăcută numai în vase de aur. ISPIRESCU, L. 7. Unul din pintenii săi de aur se sfărîmă. BĂLCESCU, O. II 258. Nici unul nu poate Să ridice-n spate Armele culcate Cu-aur îmbrăcate. ALECSANDRI, P. P. 67. Nuntă de aur =aniversare a 50 de ani de la căsătorie; petrecere organizată cu acest prilej. ◊ F i g. Lucru valoros, care prețuiește mult (pentru că este rar). ◊ Aur alb = energia captabilă (și foarte valoroasă), a căderilor de apă. Aur negru = cărbune de piatră sau (mai rar) țiței (considerate ca valoare economică). ◊ Loc. adj. De aur = de culoarea galbenă a aurului; valoros ca aurul. Soarele va cerne colb de aur. BENIUC, V. 134. Ileana Simziana, cosiță de aur, cîmpia înverzește. ISPIRESCU, L. 23. Al vieții vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. Epocă de aur = perioadă de înflorire și strălucire a vieții materiale și culturale. Inimă de aur = inimă bună, miloasă a omului înzestrat cu înalte calități. Cruce de aur (la sau cu noi) în casă v. cruce. (Familiar) A-i fi gura de aur sau a avea gură de aur, se spune despre cineva căruia i se atribuie darul ca lucrurile bune pe care le dorește cuiva să se împlinească. ♦ Foaie subțire, pojghiță din metalul descris mai sus. Obiect suflat cu aur. ♦ F i g. Poleială, văpaie, strălucire (ca a metalului). Aurul apusului s-a dărîmat și zarea s-a umplut de înserare. SADOVEANU, L. 7. Și brazdele negre le-neci in aur de soare. NECULUȚĂ, Ț. D. 57. Luna revărsa tot aurul ei în odaia lui. EMINESCU, N. 81. 2. Fir făcut din metalul descris mai sus sau imitînd acest metal și folosit la țesut sau la cusut. Na-ți năframa de mătasă Pe margini cu aur trasă. Aurul cînd s-a topi, Să știi, frate, c-oi muri. ALECSANDRI, P. P. 20. Un așternut Cu aur țesut. ALECSANDRI, P. P. 121. ♦ Veșmînt (scump) țesut din asemenea fire. (În basme) Împăratul era îmbrăcat numai în aur. Pop. ◊ (Adverbial) La coșarul dărîmat Stă boierul răzimat, Numai aur îmbrăcat. TEODORESCU, P. P. 326. 3. (De obicei cu sens colectiv) Bani, avere, bogăție; fig. belșug. Sătul de aur ca o căpușă De sînge [e] boierul. BENIUC, V. 137. Aur înseamnă plugul nou, tractoarele. Ele vor brăzda toate ogoarele Și vor aduce și-n casa noastră și-n sat Viață mai bună și rod îmbelșugat. VINTILĂ, O. 41. ◊ Expr. A înota în aur = a fi foarte bogat. Sete de aur = lăcomie de bani, goană după avere. Plată în aur = plată făcută cu un echivalent al aurului. A plăti cu aur = a plăti cu bani mulți. A cîntări cu aur = (odinioară) a plăti pentru un obiect o cantitate de aur egală cu greutatea lui; (astăzi) a plăti mulți bani. Tot aurul din lume să-mi fi dat, se zice pentru a exprima ideea că cu nici un preț n-am fi spus sau făcut ceea ce ni s-a cerut.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

CUNOAȘTE, cunósc, vb. III. 1. Tranz. A lua cunoștință în mod just de obiectele și fenomenele înconjurătoare, reflectate în conștiință; a stabili în chip obiectiv relațiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul. [Filozofia materialistă] arată că nu există decît lumea percepută prin simțuri, că lumea este materia în mișcare, că lumea exterioară pe care o cunoaștem cu toții și fiecare dintre noi, fizicul, e singura realitate obiectivă. LENIN, Mat. EMP. 244. Dacă lumea poate fi cunoscută și cunoștințele noastre despre legile dezvoltării staturii sînt cunoștințe autentice, care au însemnătatea unui adevăr obiectiv, urmează că viața socială, dezvoltarea societății, poate fi de asemenea cunoscută, iar datele științei asupra legilor de dezvoltare a societății sînt date autentice, care au însemnătatea unor adevăruri obiective. STALIN, PROBL. LEN. 561. 2. Tranz. A avea sau a dobîndi cunoștințe (temeinice) pe baza studiului, cercetării, experienței. Partidul proletariatului, dacă vrea să fie un adevărat partid, trebuie să cunoască, înainte de toate, legile de dezvoltare a producției, legile de dezvoltare economică a societății. STALIN, PROBL. LEN. 568. ◊ (Cu sens lipsit de adîncime filozofică) Dar dumneaei nu cunoaște că toate animalele... nu se ating de brîndușa de toamnă. SADOVEANU, N. F. 35. Se vede că ești străin și nu cunoști locurile pe aici. CREANGĂ, P. 202. De copil, Alexandrescu cunoștea poeții greci vechi și moderni. GHICA, S. A. 133. Cunosc urmările acestei grozave patimi. NEGRUZZI, S. I 45. ◊ A b s o l. Eu cunosc bine pe-alci și poate mai încolo să ai nevoie de unul ca mine. CREANGĂ, P. 199. 3. Tranz. (Cu privire la persoane) A ști cine este, a identifica, a recunoaște, a fi făcut cunoștință (personală). A cunoaște pe cineva din vedere. A cunoaște pe cineva personal.Toți vor să te cunoască, caută să vii pe la noi. DAVIDOGLU, M. 25. Nu-l cunoaște pe tata. Spune și el după noi, bătînd din palme: tata, vine tataînsă habar n-are cine-i.. SAHIA, N. 48. Mă cunoșteau vecinii toți- Tu nu m-ai cunoscut. EMINESCU, O. I 191. Mă duc în țări străine, Unde nu cunosc pe nime. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 110. (Refl. reciproc) Umblînd el razna... se cunoscu cu Pan, un zeu pădurean. ISPIRESCU, U. 107. D-apoi chitești dumneata că nu ne cunoaștem noi cu Ștefan a Petrei? CREANGĂ, A. 58. ◊ (Urmat de o completivă directă) Cu toate că o cunoscuse că-i stăpîna lui... se repezi cel dinții cu bîta. CAMILAR, TEM. 63. ◊ (Cu privire la obiecte) Ești și d-ta ca Cresus, care nu-și cunoștea averile. ALECSANDRI, T. I 288. ◊ (Cu privire la stări, situații, împrejurări, sentimente) Nu cunoști ce va săi zică prietenii de petrecere. CARAGIALE, O. III 61. O simțire pe care n-o cunoscuse niciodată. EMINESCU, N. 71. Apoi, cumetre, dacă cunoști rău, de ce nu fugi de el? ALECSANDRI, T. 1539. ◊ E x p r. A nu cunoaște moarte = (despre obiecte) a fi trainic, durabil; (despre persoane) a lăsa o amintire neștearsă. Noi nu avem nici timp, nici loc Și nu cunoaștem moarte. EMINESCU, O. I 177. A-și cunoaște (sau a nu-și cunoaște) lungul nasului = a-și da sau a nu-și da seama de ce i se cuvine. Vru... să-i arate că nu-și cunoaște lungul nasului. ISPIRESCU, U. 109. A face cunoscut cuiva (ceva) = a aduce la cunoștința cuiva, a da de știre, a avertiza, a preveni. Măria-sa regele Poloniei, mare ducă de Lituania... vă face cunoscut ca să vă închinați. NEGRUZZI, S. I 172. La acest sfat toți fură de părere și îndemnară pe Mihai ca să țină domnia acestei țări... Spre a face cunoscută împăratului această hotărîre a țării, Mihai îi trimise îndată doi soli. BĂLCESCU, O. II 270. ♦ A avea de a face cu ceva, a fi în deplină cunoștință de cauză. Poporului nostru, care de-a lungul istoriei sale a cunoscut asuprirea turcească, jugul imperialist, grozăviile războiului, ii sînt nespus de scumpe independența și pacea. GHEORGHIU-DEJ, Art. Cuv. 473. 4. T r a n z. A ști felul de a fi al cuiva, a avea cunoștință despre caracterul cuiva. Să încerce și, cit îl cunosc, va urca. DAVIDOGLU, M. 16. Nu te uita ca un motan blînd, că te cunosc eu cîte parale faci. SADOVEANU, N. F. 8. Eu nu ți-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști! EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A cunoaște lumea = a avea experiența vieții. 5. Refl. (Uneori impersonal) A se băga de seamă, a se remarca, a se descoperi, a se distinge. Fiecare strop de apă, cînd pică înapoi la matcă, se face cîte un armean împrejurul lui, și dece merge se mărește, pînă ce intră iarăși în sînul matcei de unde a ieșit, fără... să se cunoască nici locul unde a picat stropul. ISPIRESCU, L. 34. Casa cea de aramă... era acum toată numai un sloi de gheață și nu se mai cunoștea pe din afară nici ușă, nici ușori, nici gratii. CREANGĂ, P. 255. Nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut, că doar mîncare și băutură era acolo, nu șagă. CREANGĂ, P. 260. Se părea neastîmpărat, vorbea singur și se cunoștea că meditează vreo nouă moarte. NEGRUZZI, S. I 143. ♦ A avea efect, a nu se întîmpla în zadar. Unde-o pune umărul se cunoaște. DEȘLIU, G. 25. ♦ Tranz. (în expr.) A cunoaște ceva (de pe urma unei împrejurări) = a se alege cu un profit. Nu-s deprins a îmbla cu croșna în spate, din stăpîn în stăpîn, și vreau să cunosc ceva, cînd voi ieși de la dumneata. CREANGĂ, P. 151. 6. T r a n z. A recunoaște. [Rîndunica] zbura ca în vis, despicînd aerul în dungi mari, undulate. Din depărtare cunoscu locul. BASSARABESCU, V. 51. Ea i-au mulțumit cu gingășie, cunoscind într-însul pe Petrea voinicul. SBIERA, P. 23. Dănilă însă a început a-i striga pe nume; și ei, cunoscind glasul lui, s-au oprit. CREANGĂ, P. 59. N-ai văzut pe dragul meu?- Poate că l-oi fi văzut. Dară nu l-am cunoscut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. (Cu arătarea mijlocului de recunoaștere, introdus prin prep. « după », « de pe », « pe ») De pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. După năframă și turtă, l-au putut cunoaște ca frate. SBIERA, P. 134. ◊ (Urmat de o completivă directă) A ajunge la concluzia că... Și-l cunosc pe fluierat Că e june ne-nsurat. HODOȘ, P. P. 62. ◊ Refl. pas. Te cunoști de pe cosiță Că ești de-a maică-ta viță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 249. ♦ A distinge, a deosebi, a recunoaște o persoană (mai rar un lucru) dintre mai multe de același fel. Puse mîna pe una și zise: tu ești!-Ai avut noroc că m-ai cunoscut, că de nu mă cunoșteai, mergeai precum ai venit. RETEGANUL, P. V. 66. R e f l. pas. S-a gîndil mult cum să facă ca să se cunoască bine copilul ei din al bucătăresei. RETEGANUL, P. IV 37. Acum chiar nu se puteau cunoaște unul de celălalt. RETEGANUL, P. IV 37. 7. Tranz. (Adesea urmat de o completivă directă) A admite ca adevărat, a nu tăgădui, a recunoaște. Cunosc că ești mai tare decît mine. RETEGANUL, P. IV 16. Însuși învățații Ardealului sînt astăzi uimiți de rodurile și confuzia produsă... cunosc că sistemele [Școlii ardelene] au întrecut hotarul lucrurilor iertate. RUSSO, S. 80. Simt, cunosc, văd că sînt un vinovat nevrednic de iubirea ei. NEGRUZZI, S. I 47. Nu-mi cunosc nici o vină. SEVASTOS, C. 125. ◊ Refl. impers. Se cunoștea că de-abia se ținea să nu rîdă. SADOVEANU, O. VI 246. Nu-i așa că se cunoaște că n-am dormit? CARAGIALE, O. II 214. De pe barbetă și musteți, se cunoștea că era străin. NEGRUZZI S. I 37. ◊ Refl. (în formă personală, cu sens impersonal) Mă cunosc că-s vinovat. ȘEZ. I 107. 8. Intranz. (Astăzi rar) A-și arăta recunoștința pentru ceva, a răsplăti. Scapă-mă de necaz, și pe urmă o să cunosc și eu.Tranz. (Complementul indică persoana răsplătită) Dacă mă vei cunoaște bine, apoi să știi că pînă mîne ți-a fi fiica sănătoasă. SBIERA, P. 302. (Complementul indică răsplata oferită) O să-ți cunoască vrun har pentru astea toate. GORJAN, H. I 16. (Complementul indică serviciul adus) Lasă-mă... să mulțămesc întîi ziditorului mieu și apoi mă voi întoarce a cunoaște și facerea ta de bine. DRĂGHICI, R. 21. 9. Tranz. (Cu acuzativ dublu; al doilea complement. se introduce prin prep. « ca », « de »,« drept ») A admite calitatea sau titlul cuiva. Toate vietățile pămîntului se temea de dînsul și-l cunoștea ca stăpîn. SBIERA, P. 304. Mihai-vodă... nu voi în nici un chip să-l cunoască [pe Basta] de general-căpitan al țării. BĂLCESCU, O. II 269. 10. Tr a n z. A-și da seama (din anumite indicii) de ceva, a înțelege, a ști. Nimeni nu cunoaște Ce-i în sufletul femeii. COȘBUC, P. I 72. Fata... își aduse aminte de povețele calului, și cunoscînd viclenia, zise... ISPIRESCU, L. 20. Un bătrîn odinioară sfîrșitul său cunoscind... Chemă la sine pe fiul său. PANN, P. V. III 112.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNTÎMPLÁ, pers. 3 întî́mplă, vb. I. Refl. 1. (Despre fapte sau evenimente) A se petrece, a se produce, a avea loc. Locomotiva cu plug, cînd va sosi... are să aducă și vreun inspector general, cum se întîmplă întotdeauna. C. PETRESCU, A. 277. Mai demult... ah, toate-acestea Mai demult s-au întîmplat – Să nu-ntrebi ce-a mai urmat Cînd s-a-nchis povestea. COȘBUC, P. I 263. Timpul mort și-ntinde trupul și devine veșnicie Căci nimic nu se întîmplă în întinderea pustie. EMINESCU, O. I 133. Eu drăguțul nu mi-l spui !... De l-oi spune, L-oi răpune; De-oi tăcea, Ce s-a-ntîmpla ?... Întîmplă-se ce va vrea, Eu de badea voi tăcea ! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. « cu » sau determinat printr-un pronume sau printr-un substantiv în dativ, indicînd persoana sau obiectul la care se referă acțiunea exprimată de verb) Poate c-ar trebui să vedem ce s-a întîmplat cu dosarul de la laborator. BARANGA, I. 204. De-o lună Ștefan nu dă semn de viață... Ce-a putut să i se întîmple ? DELAVRANCEA, A. 33. Orice ți se va întîmpla, să știi că numai tu ești de vină. ISPIRESCU, L. 9. Temîndu-se împăratul să nu i se întîmple ceva de rău, a făcut sfat. CREANGĂ, P. 85. 4 ♦ (Popular) A se împlini, a se realiza, a se traduce în fapt. Visul cînd s-ar întîmpla, Eu de pe tron aș cădea Ș-un alt împărat ca mine Nici veți mai găsi pe lume. TEODORESCU, P. P. 112. 2. (Urmat de o propoziție subiectivă, uneori construit cu dativul pronumelui personal) A se ivi prilejul, a se nimeri. Linei, de s-ar întîmpla Să vă-ntîlniți vreodată, Să-i spui că-s sănătos și-aș vrea S-o aflu măritată. COȘBUC, P. I 78. Eu, de cîte ori mi s-a întîmplat să mănînc grauri... le-am găsit un gust foarte bun. ODOBESCU, S. III 31. Mi s-a întîmplat să o văd o dată. NEGRUZZI, S. I 44. 3. A se nimeri să fie într-un anumit fel. Dacă se întîmpla timpul răcoros și Domițian uita să-și fi luat pălăria sau pardesiul, Masinca începea să-l certe. BASSARABESCU, V. 8. ◊ Loc. adv. Cum s-ar întîmpla = la întîmplare, la voia întîmplării, la nimereală. Fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luați numai așa, cum s-ar întîmpla. CREANGĂ, P. 262. ♦ (Urmat de determinări locale; folosit la toate persoanele) A se găsi, a fi prezent (undeva) în mod incidental; a veni, a ajunge (undeva) din întîmplare; a se nimeri (undeva). Fetele împăratului, întîmplîndu-se de față cînd a lovit spînul pe Harap-Alb, li s-au făcut milă de dînsul. CREANGĂ, P. 208. Mama... strașnic se mai bucura cînd se întîmpla oaspeți la casa noastră și avea prilej să-și împartă pînea cu dînșii. id. A. 11. Eu m-am întîmplat Subt talpă de pat. TEODORESCU, P. P. 446. ♦ (Rar) A avea (ceva) din întîmplare. Boi nu mi s-au întîmplat, Pui să-mi placă n-am aflat. ȘEZ. III 154. – Variantă: (regional) tîmplá (SBIERA, P. 147, SEVASTOS, N. 120, ȘEZ. III 9) vb. I.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

muzică de scenă (engl. incidental music; fr. musique de scène; germ. Bühnenmusik), muzică compusă pentru a însoți anumite momente în reprezentația unei piese de teatru. Spre deosebire de genurile operei* și operetei*, în care muzica deține rolul predominant, în spectacolul teatral ea are importanță secundară; creează doar o atmosferă sau subliniază anumite efecte dramatice. Se poate vorbi pentru prima oară de m. în cea de a doua jumătate a sec. 16, o dată cu nașterea teatrului în Anglia. Reprezentarea unei piese era de neconceput fără câteva cântece sau arii*, fără dansuri*, fără antracte muzicale. Fiecare teatru avea angajați câtiva cântăreți și instrumentiști. Muzica completa și susținea sonor scenele de luptă, vânătorile, banchetele, intrările triumfale. În timpul lui Shakespeare au scris m. compozitori ca R. Johnson, Th. Morley, J. Wilson, iar în sec. 17 Purcell. În Franța, Lully scrie muzică pentru comediile lui Molière, în special suite* de balet* care se cântau între acte. În sec. 18, popularitatea operei aproape suprimă existența m. Ea va fi prezentă în sec. 19 și desigur, în sec. 20. Câteva exemple rămase celebre: Beethoven – „Egmont”; Schubert – „Rosamunda”; Mendelssohn-Bartoldy – „Visul unei nopți de vară”; Schumann – „Manfred”; Bizet – „Arleziana”; Grieg – „Peer Gynt”; Debussy – „Misterul Sf. Sebastian”; Stravinski – „Persephone”. În zilele noastre, m. se interpretează mai rar în sală, recurgându-se la banda magnetică înregistrată*.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

VIZAVÍ adv. Peste drum, (față) în față. Îi opriră ei cadrilul intîi, cu condiția să aibă vizavi pe Laura. REBREANU, I. 100. ♦ Față de..., în raport cu... El va avea trupa lui deosebită, se va bucura de o independență absolută vizavi de celelalte direcții romîne și străine. ALECSANDRI, S. 3. – Scris și: (după franțuzește) vis-à-vis (C. PETRESCU, C. V. 18, EMINESCU, N. 71).
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

PLĂSMUÍRE, plăsmuiri, s. f. Acțiunea de a p l ă s m u i și rezultatul ei. Creație. De aici acea putere, sănătate, liniște, seninătate [a clasicismului antic]; acel firesc și acea identitate între plăsmuirile artistului și ideile lui. GHEREA, ST. CR. II 130. Plăsmuirea minunată a picăturii de apă care. topește piatra și face din ea ce vrea. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ F i g. Iarna palidă-și arată Plăsmuirile de fum. TOPÎRCEANU, B. 15. 2. Invenție, născocire, închipuire. Sînt visuri frumoase, care poartă, în însăși armonia plăsmuirii lor, legile în virtutea cărora trebuia să se realizeze. VLAHUȚĂ, O. A. II 2S6. Patria e aducerea-aminte de zilele copilăriei... coliba părintească.. dragostea mamei... plăsmuirile inimii noastre. RUSSO, O. 31. 3. Falsificare, fals.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

SÍMPLU, -Ă, simpli, -e, adj. 1. (În opoziție cu compus) Care este format dintr-un singur element sau din elemente omogene; care nu se poate împărți în elemente de natură diferită; neamestecat. Silabă numim un sunet deplin, simplu sau compus cu una din consoane. CREANGĂ, A. 88. ◊ Corp simplu v. corp (4). Floare simplă = floare a cărei corolă e compusă dintr-un singur rînd de petale și un rînd de stamine. Frunză simplă = frunză alcătuită dintr-un singur limb. (Gram.) Timp simplu = timp care se conjugă fără verbe auxiliare. Prezentul indicativului este un timp simplu. 2. Care este lipsit de artificialitate, neprefăcut (v. natural); p. ext. care nu este complicat, nu prezintă dificultăți, este ușor de făcut, de manevrat, de înțeles, de rezolvat. Această simplă povestire, a rătăcirii unui copil pe drumurile și prin dumbrava de la marginea tîrgușorului, nu putea fi scrisă decît de un om care are multe și diverse însușiri de poet și de artist. IBRĂILEANU, S. 5. ◊ (Adverbial) Toate s-au petrecut în vis, firesc, simplu, rapid și agreabil. C. PETRESCU, O. P. I 105. Se așeză simplu pe marginea patului. REBREANU, R. I 245. ◊ (Ec. pol.) Producție de mărfuri simplă v. producție (1). Cooperație simplă v. cooperație. 3. (În opoziție cu dublu) Care e într-un singur plan, care se întîmplă o singură dată. Contabilitate în partidă simplă. ♦ (Substantivat) Partidă de sport între doi adversari. Cea mai disputată probă a fost cea de simplu băieți. 4. Lipsit de podoabe, modest; p. ext. fără valoare, inferior în ce privește calitatea sau prețul. Cortina simplă... fără nici o podoabă, odihnește ochii. STANCU, U.R.S.S. 72. În dulapuri vechi de lemn simplu erau cărți vechi legate în piele. EMINESCU, N. 52. Sub simplele vestminte s-ascunde cîteodată O inimă de ură și de trădări curată, Precum sub manta d-aur a omului bogat S-ascunde cîte-un suflet de patimi degradat. BOLINTINEANU, O. 62. ♦ (Adverbial) Doamna Raspal e îmbrăcată simplu. VLAHUȚĂ, O. A. III 7. 5. (Despre oameni și manifestările lor) Lipsit de afectare, de rafinament, de prefăcătorie sau de răutate; modest, sincer, cinstit. Țărani ardeleni, simpli și liniștiți, unii venind din pădure cu un topor în mînă, alții de pe ogoare cu o coasă pe umăr. BOGZA, C. O. 305. Între bătrînii aceia simpli, cu sufletele pline de iubire, se simțea în adevăr ca într-un colț de viață nouă. SADOVEANU, O. IV 24. La un semn deschisă-i calea și s-apropie de cort Un bătrîn atît de simplu, după vorbă, după port. EMINESCU, O. I 146. ♦ Lipsit de cultură, de rînd; (peiorativ) necioplit. Bătrînii părinți... sînt oameni simpli, naivi, de modă veche, trăindu-și sfîrșitul în căsuța lor gospodărească de țară. SADOVEANU, E. 241. Consternarea ordonanței îi făcea bine. Dacă un om simplu se revoltă, atunci eu ce să fac ? își zise Bologa. REBREANU, P. S. 80. 6. (Precedînd numele, înlocuiește un adverb) Numai, doar; nimic mai mult decît; sadea, curat. Vartolomeu Diaconu aprobă din simplă bună-cuviință. Nu pricepea ce vrea să spună străinul. C. PETRESCU, A. 288. El văzu ochii lui Bozan înecați, aprinși ca de febră, și nu știa dacă sînt lacrimi sau simplă sudoare. SAHIA, N. 31. M-am dus să fac cunoștință cu orașul, mai întîi ca simplu călător. BASSARABESCU, S. n. 22. ◊ Expr. Pur și simplu v. pur. (Familiar) Simplu ca bună ziua = foarte simplu. Simplu muritor = om obișnuit, om de rînd.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

Pistor, în mitologia romană, denumire purtată de Iupiter, datorită ajutorului pe care l-a dat odată Romei în timpul asedierii ei de către gali. El s-a arătat atunci într-o noapte în vis romanilor și, îndemnîndu-i să le arunce galilor tot ce aveau mai de preț, le-a făgăduit în schimb victoria. Or, cum la Roma bîntuia o foamete cumplită și făina era lucrul cel mai de preț, romanii au făcut din puțina făină care le rămăsese pîini, pe care le-au aruncat, de sus din cetate, asupra galilor. Înspăimîntați de această dovadă de belșug, galii, care sperau să-i învingă pe cei asediați prin înfometare, au renunțat la planul lor și n-au mai continuat lupta. În felul acesta îndemnul lui Iupiter a adus victoria. Drept recunoștință și în amintirea acestui eveniment, romanii l-au supranumit „brutarul” (pistor) și i-au ridicat un altar.
Sursa: Mitologic (1969) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MURITÓR, -OÁRE, muritori, -oare, adj. Care își termină existența prin moarte, supus morții. Tu te coboară pe pămînt, Fii muritor ca mine. EMINESCU, O. I 173. În sfîrșit, așa i-o fost scris, toți sîntem muritori, ALECSANDRI, T. 134. Măria-ta ești muritor și ai să dai sama! NEGRUZZI, S. I 146. ◊ E x p r. A fi (sau a ajunge, a rămîne, a lăsa pe cineva) muritor de foame = a fi (a ajunge etc.) foarte sărac, neavînd ce mînca. Ai lăsa-o pe fata asta muritoare de foame. DUMITRIU, N. 38. Nimeni nu s-a gindit să-l lase pe drumuri muritor de foame. SADOVEANU, O. VII 38. Crizele comerciale și economice lasă muritori de foame mii de lucrători manuali și intelectuali. GHEREA, ST. CR. II 309. ♦ (Substantivat) Om. Nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele. ISPIRESCU, L. 5. O dată-n viața-i muritorul vede în visul său un chip așa d-ales. EMINESCU, o. IV 78. Muritorul, bun ca blîndul mielușel, Face rele peste rele făr’ s-o știe singur el. HASDEU, R. V. 57.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

PETRÉCE, petréc, vb. III. I. (Cu sens temporal) T r a n z. A-și ocupa timpul, a trăi. Cînd sună la urechea noastră istorisiri din vechime ori din locuri depărtate, noi moldovenii petrecem ca într-o clipă nopțile. SADOVEANU, N. P. 40. Cînd gîndesc că am să merg la București ca să-mi petrec iarna, nu mă ține locul de bucurie. ALECSANDRI, T. I 272. Nu ți-i jele De tinerețele mele, Să le lași așa de grele ? Că le trec Și le petrec Tot cu dor și cu năcaz Și cu lacrămi pe obraz! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 101.* Expr. A(-și) petrece noaptea (undeva) = a rămîne peste noapte, a mînea, a dormi undeva. Să-ți petreci noaptea asta în casa mea ca să te odihnești. CARAGIALE, O. III 63. Căruțele sosesc la tîrla sau La stîna unde vînătorii au să petreacă noaptea. ODOBESCU, S. III 18. A petrece (ceva) în minte (sau în amintire) = a depăna firul amintirilor, a-și aduce aminte, a-și aminti. Poetul petrece în amintirea sa aceste fapte și aceste icoane ale trecutului. SADOVEANU, E. 59. Departe sînt de tine și singur lîngă foc, Petrec în minte viața-mi lipsită de noroc. EMINESCU, O. I 107. ◊ Intranz. Nițu rămase în palatul unchiașului și petrecu acolo mai mulți ani. POPESCU, B. IV 40. O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi. Privirea ta asupra mea se plece, Sub raza ei mă Lasă a petrece Și cînturi nouă smulge tu din liră-mi. EMINESCU, O. I 120. 2. I n t r a n z. A se bucura de viață, a se veseli, a se desfăta, a se distra. Și voi, iubiți prieteni, petreceți sau cîntați, Lăsați-mi însă mie odihna cea tăcută. MACEDONSKI, O. I 50. Foaie verde de trifoi, Vino, bădiță, la noi Să petrecem amîndoi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 77. Toți mîncați, cu toții beți Și cu bine petreceți; Numai unul poftă n-are De beut și de mîncare. ALECSANDRI, P. P. 201. ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ; popular) Hai să mincăm, să bem și să ne petrecem pînă în deseară. RETEGANUL, P. II 56. Căpitane! Mi se pare Că tu-ți cam petreci cu glume și-ai uitat de răzbunare. HASDEU, R. V. 68. ♦ T r a n z. A distra, a amuza. Să spun minciuni ca să petrec mintea ta ușoară? EMINESCU, N. 113. 3. Refl. (Despre evenimente, acțiuni) A avea loc, a se întîmpla, a se desfășura. Istoria poporului nostru și dezvoltarea vieții noastre sociale nu s-au putut petrece în condiții normale. SADOVEANU, E. 21. Părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. Se strecurase atîta timp, se petrecuseră atitea întîmplări, încît nu putea fi altă decît acea impresie a tinereții care rămîne pururea în sufletul omului. NEGRUZZI, S. I 68. ◊ (Despre idei, sentimente) E cu neputință de explicat și de analizat ce se petrece în capul meu. GALACTION, O. I 58. Nu-i vorbă, și ea fura cu ochii din cînd în cînd pe Harap-Alb și în inima ei parcă se petrecea nu știu ce.. poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune. CREANGĂ, P. 276. Te îmbeți de feeria unui mîndru vis de vară, Care-n tine se petrece. EMINESCU, O. I 159. ♦ Tranz. (Popular) A păți, a îndura, a suferi. La vămi cînd vei trece. Frică vei petrece. MARIAN, Î. 230. [Fata] au spus părinților toate cîte au petrecut ea... și cum numai, ca prin urechea acului, au scăpat ea de moarte. SBIERA, P. 280. 4. R e f l. A se trece, a se consuma, a se sfîrși. După ce mîncările se petrecută și lăutarii își sfîrșiră cîntecele, își făcu loc, lîngă jarul care clipea rubiniu prin întuneric, moș Liță, vierul. SADOVEANU, O. V 40. Toate s-au petrecut, s-au schimbat și s-au înlocuit într-o primenire îndelungă, de la veac la veac, pînă la fața de astăzi a oamenilor și a locurilor. C. PETRESCU, R. DR. 48. ◊ (În unele construcții fixe) A se petrece din lumea noastră (sau din această lume) = a muri. De-atunci s-a și petrecut din lumea noastră domnița. SADOVEANU, O. VIII 54. ♦ T r a n z. A folosi, a consuma, a cheltui. Slava domnului, nu caut avere, zile de-aș avea s-o petrec pe care o am. CONTEMPORANUL, VIII 14. 5. T r a n z. (Popular) A desface, a vinde (mărfuri, produse). Țăranii stau binișor de pe urma vinului pe care-l petrec în județele Argeș și Muscel. DELAVRANCEA, la TDRG. II. T r a n z. (Cu sens spațial) 1. A însoți pînă într-un loc, a întovărăși o bucată de drum; a conduce. Cucoana Sanda petrecu pe domnul Niță pînă la poartă și se uită pe urma lui, pînă ce nu-l mai văzu. ARDELEANU, D. 72. Dacă Gheorghe pleacă, am venit și eu să-l petrec. BUJOR, S. 66. Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta, Nu te-or petrece la izvor, De-acum smochini, din mina lor, Ei n-or avea cui da! COȘBUC, P. I 111. ◊ (Poetic) Un car cu fîn... își duce parfumata lui povară, Și-n cale-i luna plină îl petrece. CAZIMIR, L. U. 18. Se duc, și-n drum pe unde trec, cu plîns izvoarele-i petrec. NECULUȚĂ, Ț. D. 135. Trăind in cercul vostru strîmt Norocul vă petrece. Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor și rece. EMINESCU, O. I 181. ◊ Expr. A petrece (pe cineva sau ceva) cu ochii (rar cu ochiul) sau cu privirea = a urmări, a însoți (pe cineva sau ceva) cu privirea. Ca într-o înfiorare, Tudor ii petrecu pe toți cu privirea-i scăpărătoare. SADOVEANU, O. VII 160. Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Cîntă păsărica-n iarbă, Trece badea, nu mă-ntreabă Pare că nu i-am fost dragă; Da eu încă nu-l întreb, Numai cu ochii-l petrec. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 165. 2. (Astăzi rar) A străbate, a parcurge. Astfel robit de-aceeași jale. Petrec mereu același drum... în taina farmecelor sale E-un « nu știu ce # ș-un « nu știu cum ». EMINESCU, O. I 208. ◊ Intranz. Printr-această baltă curge girla Rinul, ce izvorăște din munții Alpi ai Elveții și petrecind prin baltă și ieșind face hotarul Elveții de cătră Baden. GOLESCU, Î. 161. ♦ A face, a îndeplini, a efectua o serie de operații succesive. Doctorul era încântat de statura lui Ion, dar ceialalți membri ai comisiunii au făcut pe doctor să petreacă toate formalitățile, CONTEMPORANUL, III 778. ♦ A colinda, a vizita, a cerceta. Cîte crîșme treci, Toate le petreci. BIBICESCU, P. P. 218. Și mă sui pe plai la munte, Unde-s oile mai multe, Merg la stîne, le petrec Și de-acolo încă plec. ALECSANDRI, P. P. 314. ♦ Refl. A se perinda. Poate ați aflat că și alte oștiri s-au petrecut pe aici, iar acum le albesc ciolanele pe câmpuri. C. PETRESCU, A. 20. Pe drumul mare, Trec Și se petrec Stoluri de voinici Pe cai povîrnici. TEODORESCU, P. P. 91. 3. (Popular) A căra, a duce, a transporta (ceva) dintr-un loc în altul; a strămuta. în două luni, mîinile femeii lui Vasile Mucenica și spinarea voluntarului Gheorghe Dima au petrecut dintr-un loc intr-altul maluri întregi de pămînt... să întărească zăgazul. GALAN, Z. R. 43. Expr. A petrece (ceva) din mînă în mînă = a trece (ceva) de la unul la altul, pe rînd, pe la fiecare. Ca să mai uite de aste valuri Lumești, petrec din mînă-n mină cîte-un ulcior de rachiu. ȘEZ. IV 17. 4. A trece sau a face să treacă prin..., între..., pe după. își petrecuse pe după gît hățurile. DUMITRIU, N. 145. Își petrecu degetele... pe sub șfichiurile albe ale musteților. MIRONESCU, S. A. 31. A petrecut cîte o păreche de ață neagră de păr de cal prin cele nojițe. CREANGĂ, A. 25. ◊ Refl. pas. La capăt are un cui... care se petrece prin cerbicea jugului. PAMFILE, A. R. 44. ♦ (Popular) A înfige, a împlînta străpungînd. Paloșul... Printr-însul îl petrecea, Jos la pămînt îl trîntea Și-ntre morți îl trămitea. TEODORESCU, P. P. 632. ◊ (Subiectul este lucrul care străpunge) Plumbul intrînd... a frînt o coastă și, petrecînd inima, a ieșit prin spate. NEGRUZZI, S. I 29. ♦ A cerne. Fata, după ce a petrecut făina printr-o sită, o petrece din nou prin a doua ș-apoi prin a treia. SEVASTOS, N. 77.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

SÓRĂ, surori, s. f. 1. Persoană de sex feminin, considerată în raport cu frații săi (indiferent de sex). Pe sora lui Octav am găsit-o în capul scărilor, coborînd, încheindu-și mănușile. C. PETRESCU, S. 165. Și iarăși mi-e gîndul la patru nepoți, Copii ai surorilor mele. COȘBUC, P. II 295. Poate că acesta-i vestitul Ochilă... nepot de soră lui Pîndilă. CREANGĂ, P. 244. ◊ (În forma sor) Dragă sor, moartă cu dor După dulce frățior. TEODORESCU, P. P. 127. ◊ (În metafore și comparații) Și dîndu-i zînele-adăpost Trăia cu ele soră. COȘBUC, P. I 67. ◊ (Urmat de un adjectiv posesiv; în forma nearticulată) În trăsură am stat... cu mama și cu soră-mea. SAHIA, N. 55. Se vede că a avut vro ceartă cu soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. ◊ Soră bună = soră care are amîndoi părinții comuni cu ai fraților săi. Soră vitregă = soră care are numai unul dintre părinți comun cu frații săi. Soră de scoarță = fiică din altă căsătorie a unuia dintre soții recăsătoriți, considerată în raport cu copilul sau copiii celuilalt soț. Această fată bună era horopsită și de sora cea de scoarță și de mama cea vitrigă. CREANGĂ, P. 283. Soră de lapte = fată care a supt deodată cu alt copil de la aceeași femeie, considerată în raport cu acel copil. ◊ Expr. Soră cu moartea = (ca determinativ pe lîngă anumite substantive) foarte mare, grozav. Juruiau gospodarii o bătaie hoțului, soră cu moartea. SADOVEANU, O. VII 358. Făt-Frumos... căzu într-o amorțeală soră cu moartea. ISPIRESCU, L. 106. ◊ Compuse: (Bot.) sora-soarelui = floarea-soarelui, v. floare; (în forma sor) sor-cu-frate = nume purtat de două plante erbacee cu flori galbene-aurii, cu fructul o capsulă (Melampyrum). 2. (Familiar, la vocativ) Termen cu care ne adresăm unei femei care nu ne este rudă, în semn de intimitate, prietenie sau dragoste; dragă. Să mai bată, soro, vîntul, Dac-o vrea. COȘBUC, P. I 224. Ia poftim, soro, mai bine să mîncăm ceva. CREANGĂ, A. 60. 3. Fig. Tovarășă; prietenă. Cucu-ntreabă: Unde-i sora viselor noastre de vară ? EMINESCU, O. I 121. ♦ Țară, limbă etc. de aceeași origine cu alta, cu afinități comune. De sute de ani, două țări surori... Moldova noastră și Valahia... se sfîșie și se mănîncă între dînsele. CREANGĂ, A. 162. [Italie] tu vii ca un cîntec de soră la sora ce-n lume s-a dus. EMINESCU, O. IV 36. 4. Cel mai mic grad în ierarhia călugărească în mănăstirile de femei; femeie care are acest grad călugăresc. Sus, în deal, la mănăstire, Plînge sora-ntr-o grădină... Dup-a lumii fericire. ALECSANDRI, P. A. 42. 5. (Uneori determinat prin « de caritate ») Infirmieră. Cele cîteva surori de caritate își dădeau toată osteneala să strecoare în sufletele acestor țărani bolnavi binefăcătoarea putere a nădejdii. MIRONESCU, S. A. 123. 6. (În expr.) Soră de mireasă = drușcă. Anca și Persida erau surori de mireasă și seca Lena le făcuse haine la fel. SLAVICI, O. II 40. – Forme gramaticale: gen.-dat. (familiar) sorei (CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 224, 4/1), (urmat de un adj. pos.) soru-. – Variante: suróră (D. ZAMFIRESCU, R. 276, TEOSORESCU, P. P. 509), soróră (MARIAN, NU. 632), (învechit și popular) sor, surori și (rar) sori (ALECSANDRI, P. I 196), s. f.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

NEPUTÍNȚĂ, neputințe, s. f. 1. Lipsă de putere, incapacitate. [Era] în neputință sufletească de a-și crea o soartă mai fericită. EMINESCU, N. 36. 2. Nevolnicie; slăbiciune, p. ext. boală, beteșug, infirmitate. Leac băbesc pentru cine știe ce măruntă neputință căpătată. GALAN, Z. R. 379. 3. Imposibilitate. Momentul l-am amînat, mai exact: s-a amînat mereu. De fapt, era neputința de a trece de la o stare la alta. IBRĂILEANU, A. 32. El înțălese... neputința realizărei viselor lui. EMINESCU, N. 71. ◊ Loc. adj. și adv. Cu neputință = imposibil. Șovăind, cercă să umble... dară îi fu cu neputință. ISPIRESCU, L. 59. Oricît ai voi tu și oricare altul să mai meargă înainte de aici, este cu neputință ! CREANGĂ, P. 93. O lume întreagă de închipuiri... îi umplea creierii, care mai de care mai bizară și mai cu neputință. EMINESCU, N. 42.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

POCITÁNIE, pocitanii, s. f. 1. Ființă schimonosită, slută, diformă; sluțenie, monstru. O rupse la fugă d-acolo, strigînd, că ce pocitanie mai este și acela care doarme între straturile ei de flori. VISSARION, B. 26. Mergînd ei o bucată numai iată ce vede Harap-Alb altă băzdăganie și mai și: o pocitanie de om umbla cu arcul după vînat paseri. CREANGĂ, P. 244. 2. Lucru groaznic, oribil; urîțenie, împărăteasa dete un țipet și se deșteptă... Spuse împăratului pocitania de vis și rămase și el înmărmurit de groază. ISPIRESCU, L. 133. Ce cumplită tortură este... a asculta o dată sau de două ori pe săptămînă asemenea pocitanii. NEGRUZZI, S. I 304.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

TÎNGUÍ, tînguiesc, vb. IV. 1. Refl. și (rar) intranz. A vorbi plîngîndu-se, jelindu-se, văicărindu-se. Plînse mai departe, liniștit, tînguindu-se și clătinînd din cap. DUMITRIU, N. 137. Vezi cum ești, mă frate Neculăieș, se tîngui meșterul mîngîindu-și bărbuța. SADOVEANU, P. M. 135. A pornit cu ele, tînguind mai mult ca o femeie decît ca un călugăr. DELAVRANCEA, la CADE. Plîngea și se tînguia de-ți rupea inima. ISPIRESCU, U. 53. ◊ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana căreia i se adresează plîngerea) Constandin stătea la o masă și moșul i se tînguia. DUMITRIU, N. 280. Așa se tîngui Iana fie-sei. DELAVRANCEA, H. T. 151. Femeia lui Ipate, cum îl vede, începe a i se tîngui și lui. CREANGĂ, P. 177. ◊ Fig. Pîrîului se tînguiește-o floare: Ce blînd erai în vremuri mai senine. CERNA, P. 92. ◊ (Urmat de o completivă sau de un complement care indică motivul plîngerii) Se tînguia biata soacră-mea Agapia că haimanaua de copil îi fură toate cireșile și prunele. SADOVEANU, M. C. 16. Se tînguia de viața aceasta. id. O. VII 16. Petre se răcori tînguindu-se că ar vrea să se așeze și dînsul. REBREANU, R. I 160. ♦ Fig. A scoate sunete jalnice, plîngătoare, tînguioase. Multe nopți ale tale au fost tulburate în vis de stolul rîndunelelor care se tînguiau. PAS, Z. I 210. Pe urmă alte instrumente, bizare și triste, au început să se tînguie. C. PETRESCU, C. V. 167. Afară-i noapte neagră, vijelie... Se tînguiește vîntul prin cotloane. IOSIF, P. 20. ◊ Tranz. A îngenuncheat în fața lespezii de piatră, începînd să se lovească cu fruntea în bucata de stîncă și să tînguiască o plîngere lungă și monotonă. C. PETRESCU, R. DR. 59. Clopotul unui canton tîngui trei bătăi întristate. id. S. 33. 2. Tranz. A deplînge, a compătimi, a jeli pe cineva. O tînguiau moașele din sat, că o măritase tatăl ei, unchiul Manole, încă nevîrstnică. SADOVEANU, M. C. 7. Tînguiește-mă, doamna mea, și nu mă osindi. NEGRUZZI, S. I 47. Oameni buni, mă tînguiți, Oameni buni, mă miluiți. ALECSANDRI, P. P. 386. ◊ Loc. adv. De tînguit = de regretat, de plîns. E de tînguit că între magnații Transilvaniei se află unul care să îndrăznească, prin machinațiile sale turburătoare, a ruina alianța și învoielile încheiate. BĂLCESCU, O. II 185. ♦ A boci. Căzută la pămînt, tînguia în bocet lung pe... fecior. MIRONESCU, S. A. 86. 3. Refl. A se plînge de cineva, a reclama. Părinții lui... întru mîhniciune se tîngui de dînsul. DRĂGHICI, R. 41. – Prez. ind. și: tî́ngui (STANCU, D. 256, C. PETRESCU, C. V. 167).
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

FOSÍLĂ, fosile, s. f. Rest sau urmă a unui animal sau a unei plante care a trăit într-o epocă geologică anterioară celei actuale și care este îngropată și conservată în straturile pămîntului. Mi se părea mie că tot ce trăise altădată subt ochii mei nu putuse fi decît fantasmagoria bolnavă a unui vis, sau cel mult amintirea neguroasă despre lumea fosilelor vreunei depărtate perioade geologice. HOGAȘ, M. N. 171. ◊ Fig. Amintirea-i o frîntură de fosilă Din care-ai vrea să reclădești minuni. BENIUC, V. 139.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

2) greŭ, grea adj., pl. f. grele (d. lat. *grĕvis îld. grăvis, după vis, ușor, și brĕvis, scurt; it. grave și greve, fr. grief, pv. cat. greu, sp. pg. grave. V. grav). Care trage mult la cantar [!]: ladă grea. Numeros, cu multe bagaje orĭ arme: familie grea, armată grea. Fem. Gravidă. Fig. Dificil: drum greŭ. Grav, periculos: boală grea. Adînc, intens: somn greŭ. Aspru, sever: pedeapsă grea. Grav, vĭolent: cuvinte grele. A-țĭ fi greŭ să facĭ ceva, a-țĭ fi dificil. A-țĭ fi greŭ de multă mîncare, de vĭață, a-țĭ fi greață de multă mîncare, de vĭață. Mi-e greŭ să te aud, mi-e greață să te aud. A te lăsa greŭ, a te lăsa cu toată greutatea corpuluĭ, (fig.) a face pe dificilu. A fi greŭ de cap saŭ la cap, a fi prost, a înțelege greŭ. S. n., fără pl. Partea cea maĭ grea, greime, greutate: greu armateĭ. Lucrurile s´aŭ răsturnat, și tot greu a venit pe el. Fig. Dificultate: Aicĭ e greu! Am dat a greŭ! Adv. În mod greŭ: a trage greŭ (saŭ mult) la cantar, a lovi, a călca greŭ. Anevoĭe, în mod dificil: a trăi greŭ, a pricepe greŭ. În mod adînc, tare: a dormi greŭ. Cu severitate: a pedepsi greŭ. În mod grav: a insulta greŭ. Cu greŭ, cu greutate, dificil, greŭ: a trăi cu greŭ, a reuși cu greŭ. Din greŭ, adînc: a suspina, a adormi din greŭ. A călca, a lovi din greŭ, a călca, a lovi greŭ. A munci din greŭ, a munci la lucru greŭ, dificil.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ÚMBRĂ, umbre, s. f. I. 1. Întunecime provocată de un corp opac care oprește razele de lumină; porțiune de loc întunecoasă (și răcoroasă) unde nu ajung direct razele de lumină. Trecerea norilor acoperă pămîntul cu pete mari de umbră și de răcoare. BOGZA, C. O. 237. E cald și lîngă trunchiuri umbra treptat se face tot mai mică. ANGHEL, Î. G. 21. Colo în depărtare e valea lui natală, Cu codri plini de umbră, cu rîpe fără fund. EMINESCU, O. IV 318. ◊ Fig. Pe tine eu, din umbră, te-oi scoate la lumină, Căci fosta Baba-Rada de-acum e a ta zînă. ALECSANDRI, T. I 402. ◊ Loc. adj. Fără umbră = complet, desăvîrșit, pur. Glasul și înfățișarea învățătorului dovedeau sinceritate fără umbră. REBREANU, R. I 96. ◊ Loc. adv. La umbră = într-un loc umbros. Parcurile sînt pline de oameni care au venit să guste, la umbră, răcoarea plăcută a verii. STANCU, U.R.S.S. 125. Rupt de osteneală... se dete nițel la umbră într-o vâlcea, să se mai odihnească oleacă. ISPIRESCU, L. 214. Pe malul mării, la umbră stînd culcat... Privesc trecînd mulțime de vase călătoare. ALECSANDRI, P. I 240. Din umbră = fără a se da pe față, fără a se face cunoscut; pe ascuns, pe furiș. Zmeul-Zmeilor, sărmanul, ar fi fost de mult învins Dacă mama lui, din umbră, mîna nu i-ar fi întins. EFTIMIU, Î. 92. ◊ Expr. A sta (a fi, a rămîne etc.) în (sau la) umbră = a sta (a fi, a rămîne etc.) ascuns, retras, neștiut; a sta (a rămîne etc.) deoparte. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. De asupra tuturora se ridică cine poate, Pe cînd alții, stînd la umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. (Cu aluzie la chipurile ctitorilor zugrăvite în biserici) Rămîneți în umbră sfîntă, Basarabi și voi Mușatini, Descălecători de țară, dătători de legi și datini. EMINESCU, O. I 149. A lăsa (pe cineva) în umbră = a lăsa (pe cineva) mai prejos de sine; a eclipsa. 2. Întuneric, întunecime, obscuritate. În odaie se făcuse întuneric, și Tudor vedea lucind în umbră ochii Aniței. SADOVEANU, O. VII 125. Focul taberei s-a stins, Neagra umbră s-a întins. ALECSANDRI, P. II 107. ◊ (Urmat de determinarea « serii » sau « nopții ») Cind îi văzu că se apropie și se adună în jurul lui prin umbra serii, înțelese numaidecît ce se întîmplă. DUMITRIU, V. L. 97. În umbra nopții armăsaru-i zboară Ca o-nchipuire albă și ușoară. BOLINTINEANU, O. 35. Umbrele nopții acoperiseră pămîntul. ALECSANDRI, O. P. 283. ◊ Fig. (Urmat de determinarea « vremilor » sau « anilor ») Privesc din umbra anilor pămîntul Spaniei. BOUREANU, S. P. 6. Răsai din umbra vremilor încoace, Ca să te văd venindca-n vis, așa vii ! EMINESCU, O. I 120. 3. Pată întunecată, nuanță închisă, aspect întunecat. Tîmpla bate liniștită ca o umbră viorie. EMINESCU, O. I 79. ♦ Parte mai întunecată dintr-o imagine plastică. Precum intr-acele cadre ce-s de mînă iscusită, A umbrelor cu lumina unirea cea potrivită, Feliurimi de flori încheagă. CONACHI, P. 284. ◊ Expr. A da umbre = a înnegri cu creionul sau cu cărbunele porțiuni dintr-un desen care trebuie să apară mai întunecate. 4. Fig. Întunecare a feței, cută care apare pe obraji din cauza supărării, a bătrîneții, a oboselii. Vedeai ziua, pe chipul mamei, umbre. PAS, Z. I 249. Badea l-a primit cu umbră între sprîncene. GALACTION, O. I 142. ♦ (Urmat de o determinare în genitiv) Reflex pe fața cuiva, exprimînd un sentiment (mai ales de tristețe). Ochii ei sînt plini de umbra tăinuitelor dureri. EMINESCU, O. I 142. În zădar chipu-ți poartă mîhnirea – Umbra durerii ce m-amăgi. ALEXANDRESCU, M. 62. II. 1. (De obicei urmat de o determinare în genitiv) Forma sau imaginea întunecată a unui lucru, proiectată pe o suprafață luminată. Peste grădiniță se așternea, tot mai mare, umbra casei. SADOVEANU, O. IV 122. O flacără trosni, ațîțîndu-le și pe celelalte. Fața lui Petre se roși. Umbra lui juca pe perete. REBREANU, R. I 206. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ◊ Umbre chinezești v. chinezesc.Expr.. Se teme și de o umbră (sau de umbra lui) sau (e) fricos și de umbra lui, se spune despre un om foarte fricos sau laș. Și unde nu s-au adunat o mulțime de băieți și fete la școală, între care eram și eu, un băiet prizărit, rușinos și fricos și de Umbra mea. CREANGĂ, A. 2. Rău e cînd ai a face tot cu oameni, cari se tem și de umbra lor. id. P. 233. A face (sau a ține) degeaba umbră pămîntului, se spune despre un om care nu-și justifică existența prin muncă. ◊ Compus: umbra-iepurelui = plantă erbacee din familia liliaceelor, cu tulpina înaltă, uneori agățătoare, cu frunzele în formă de ace, cu florile galbene-verzui și cu fructele ca niște boabe roșii (Asparagus scaber). ♦ Imaginea nedeslușită a cuiva, așa cum se vede printr-un geam de sticlă (mată), printr-o pînză etc. Prin perdeaua subțire, la lumina slabă a lămpii, distinge umbre, ca la cinematograf. Umbra Surei e mai lungă decît a tuturor. SAHIA, N. 96. În saloanele de la curtea boierească se zăreau prin ferestrele largi, aburite, umbre lungi, mișcîndu-se in vîlvătaia luminilor de policandre. MIRONESCU, S. A. 30. 2. Ființă care nu se vede bine, nu poate fi deslușită bine, din cauza întunericului, a ceții etc. V. mogîldeață. Deodată tresări. O umbră părea că se mișcă pe fața netedă a cheului gol. BART, E. 185. Din timp în timp el zărea umbre negre ce se furișau de-a lungul galeriilor. ALECSANDRI, O. P. 113. ◊ (În comparații) Ceața iernii ne-a tot depărtat ca pe-o cîmpie Pînă ne-am văzut ca două umbre-n sară. D. BOTEZ, P. O. 77. Trecu ca o umbră și, cînd intră în chilia lui, răsuflă lung. EMINESCU, N. 57. 3. (În superstiții și în basme) Duhul unui om mort; stafie, fantomă, nălucă. Se despică zidul și se ivi o umbră care puse două lumînări aprinse. ISPIRESCU, L. 143. Fug caii duși de spaimă și vîntului s-aștern. Ca umbre străvezie ieșite din infern. EMINESCU, O. I 98. Tot e groază și tăcere... Umbra intră în mormînt. ALEXANDRESCU, M. 17. ◊ Fig. Era un ceas de noapte de toamnă, cînd ies umbrele visurilor noastre. SADOVEANU, O. VI 527. ◊ Expr. Lumea (sau împărăția) umbrelor = lăcașul morților. Se ducea în turburea împărăție a umbrelor. EMINESCU, N. 26. ♦ (Prin exagerare, urmat de determinările « de om », « de femeie » etc.) Ființă foarte slabă (și bolnavă), care și-a pierdut înfățișarea și puterea de mai înainte. Se uita îndurerat la umbra ceea de femeie, un pumn de piele și oase. BART, E. 388. Ce slab ajunsese în urmă, – era mai mult o umbră de om. VLAHUȚĂ, O. A. 149. O umbră de om, un bătrîn cu barba pînă la genuchi. ISPIRESCU, L. 101. 4. Urmă, semn abia perceptibil; cantitate foarte mică de ceva. Era neagră, cu o umbră de mustață, și cu ochii verzi care luminau rece în mijlocul frumuseții aceleia întunecate. DUMITRIU, B. F. 44. E proaspăt bărbierit, cu o ușoară umbră de pudră. C. PETRESCU, C. V. 64. ◊ (În legătură cu abstracte) Zise cu o umbră de părere de rău și de imputare în glas: Pentru asta te cerți tu cu tovarășii tăi ? DUMITRIU, N. 242. Aducîndu-și aminte cît l-au amărît închipuirile, zîmbi în sineși, dar cu o umbră de tristețe. REBREANU, R. I 52. Boala lui era grea de tot și mai nu-i rămînea nici umbră de scăpare. MIRONESCU, S. A. 33. Ești un bărbat devotat și conștiincios, fără nici o umbră de bănuială. CARAGIALE, O. II 175. 5. Fig. Părere, aparență, iluzie. Să pot obține măcar umbra unui succes, atît de trebuincios debutantului. MACEDONSKI, O. IV 3. Ici, umbre de noroade le vezi ocîrmuite De umbra unor pravili călcate, siluite. ALEXANDRESCU, M. 5.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ANARHÍST, -Ă, anarhiști, -ste, s. m. și f. Partizan al anarhismului, membru al unei organizații care susține anarhismul. Anarhiștii, apărînd ideea distrugerii mașinii de stat, își reprezintă în mod cu totul neclar cu ce va fi aceasta înlocuită de proletariat și cum se va servi acesta din urmă de puterea revoluționară; ei neagă chiar necesitatea întrebuințării puterii de stat de către proletariatul revoluționar, neagă dictatura revoluționară a acestuia. LENIN, STAT. REV. 130. Noi vedem în anarhiști adevărați dușmani ai marxismului. STALIN, O. I 301. ♦ (Adjectival) Propriu anarhiștilor, caracteristic anarhismului. Noi nu sîntem utopiști, noi nu « visăm » să ne lipsim dintr-o dată de orice cîrmuire, de orice subordonare; aceste visuri anarhiste, bazate pe neînțelegerea sarcinilor dictaturii proletariatului, sînt absolut străine de marxism, servind de fapt numai pentru amînarea revoluției socialiste pînă in ziua în care oamenii se vor fi schimbat. LENIN, STAT. REV. 58. Lenin pornea tocmai de la teoria marxistă a « sfărîmării » mașinii de stat burgheze și a « dispariției treptate » a statului proletar, atunci cînd critica teoria anarhistă a « aruncării în aer » și a « suprimării » statului în general. STALIN, O. XII 79.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

AȘÁ2 adv. 1. (Arată modul în care se îndeplinește o acțiune) În felul acesta, în modul acesta; astfel. Așa mi-a spus Ion să-ți scriu, Iubească-ți-l pămîntul! COȘBUC, P. II 60. Iar eu încălecai p-o șa și vă spusei dumneavoastră așa. ISPIRESCU, L. 7. Dacă așa au vrut cu mine părinții... apoi așa să rămîie! CREANGĂ, P. 86. Iar colo bătrînul dascăl... Uscățiv așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I 132. Vorbind așa, au ajuns aproape de Tecuci. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Expr. Așa o fi = poate, e posibil. Și așa (cu accentul pe « și») = în orice caz, oricum, tot. Lasă-l să vie... să văd și eu cum sînt zmeii, că, și așa, pînă acuma n-am văzut nici unul. RETEGANUL, P. V 29. Nici așa = oricum ar fi, tot. Nu-i dau sfaturi, căci nici așa nu mă ascultă. Și așa, și așa = și într-un fel, și într-altul. Lucrul se poate face și așa, și așa. Ori așa, ori așa = sau într-un fel, sau într-altul. Să nu plecați pînă ce nu veți avea cuvînt de la mine – ori așa, ori așa. GALACTION, O. I 179. Hai dă răspuns... ori așa, ori așa. CREANGĂ, P. 331. Așa... așa... = după cum... astfel... Așa mi-a spus, așa am făcut. Așa și așa = a) (cu accentul pe primul element) potrivit, nu prea bine. A venit un tînăr îmbrăcat așa și așa; b) (cu accentul pe ultimul element) în felul în care s-a arătat. Tînăru... a făcut așa și așa, și numaidecît a plecat. ISPIRESCU, L. 166. Azi așa, mîine așa sau tot așa și iar așa = continuînd mereu în felul acesta, mereu la fel. Tot așa și iar așa, au rămas... casele... neînchiriate. CARAGIALE, O. II 157. Nu era paradie ori vreun alai sau serbare ca să nu fie și el acolo. Azi așa, mîine așa, el făcu cunoștință cu toți fiii de domni și de boieri. ISPIRESCU, L. 192. Nici așa, nici așa = nici într-un fel, nici în altul. ◊ (Cu nuanță conclusivă, mai ales precedat de « și », se întrebuințează spre a relua firul povestirii sau spre a rezuma cele povestite) Tocmai în ziua aceea bucătarii curții se îmbătaseră... Și așa rugată fiind cu stăruință, se apucă și ea de găti niște bucate înfricoșate. ISPIRESCU, L. 23. Și așa, s-a păgubit sărmana capră și de cei doi iezi, da și de cumătru-său, lupul, păgubașă a rămas. CREANGĂ, P. 33. ◊ Loc. conj. Așa că... = deci... * Expr. Așa zicînd = pentru a spune astfel, după cum se spune. Așa fiind = în împrejurările acestea. ♦ (Echivalent, ca înțeles, cu un pronume demonstrativ) Aceste, acele lucruri. Dac-am auzit așa, am zis și eu în gîndul meu că are întrucîtva dreptate maica dăsăgărița. CREANGĂ, P. 116. El așa dac-auzea Fug-acasă că-mi pleca, Pe ochi negri se spăla. TEODORESCU, P. P. 66. 2. (Întrebuințat mai ales cînd se explică o situație sau se citează ceva în continuare) După cum se va vedea îndată, după cum se va spune, în felul următor. Basmele încep așa: « Cic-odată, undeva... ». CASSIAN, în POEZ. N. 106. Să-i spui Rareșoaii așa: « Mamă, mie mi-a venit ceasul, vreau să mă însor ». DELAVRANCEA, A. 98. Acum, ea, tristă, din cort ieșise... Iar glasu-i jalnic așa cînta: « Crai nou, strălucite! Plînsă m-ai găsit». ALECSANDRI, P. I 21. Drăguțu-său o vedea Și din grai așa-i grăia... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. (Urmat de o propoziție secundară introdusă prin conj. « că », « să » sau «de ») Așa veni împrejurarea, de nici împăratul Verde nu cunoștea nepoții săi, nici craiul nepoatele sale. CREANGĂ, P. 183. (În asigurări, în mărturii, în rugăminți) a) Cum am arătat. Tată, iată, ia și acest lapte... unge-te și cu dînsul, așa te rog. ISPIRESCU, L. 158. b) După cum îți spun. Așa să trăiesc! zise Iancul rîzînd. NEGRUZZI, S. I 30. 3. (Ca afirmație, mai ales ca răspuns la o întrebare) Chiar precum se spune, întocmai; da. Așa este, Vidro fa? – Așa-i Stoiene, așa! La HEM. ◊ (Ca exclamație de încurajare, de obicei însoțit de « hop », « măi », mai ales ca refren în strigăturile de joc) Așa, copile, nu te lăsa!.Toți gura să mi-o asculte, Mîndrele să mi-o sărute! Hop așa, măi! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. (în întrebări) Așa (e) ? sau nu-i așa ? = am dreptate sau nu am? Nu-i așa, jupîneșică? Mai zi, dacă ai ce! – Poate să fie ș-așa, moș Nichifor. CREANGĂ, P. 119. Așa e că se însoară? strigă ea cu glas spăriet. NEGRUZZI, S. I 50. (Arată surprindere, uimire) Așa? sau cum așa? (cu accentul pe « cum ») = adevărat să fie ? (Arată indignare, mînie) Așa?! sau așa stă treaba?! = va să zică astfel stau lucrurile ?! Așa ?! În loc să-ți dai osteneală ca să afli și gîndul oamenilor, tu nu știi nici măcar ceea ce vorbesc ei? CREANGĂ, P. 146. Așa, da! sau vezi, așa! = sînt de acord, mă învoiesc cu ceea ce spui (sau faci) acum. (Cu o nuanță glumeață, de șiretenie) Mai așa (cu accentul pe « așa ») = a) desigur, firește. Așa-i c-a venit rîndul meu? – Mai așa! CREANGĂ, P. 54; b) nu prea tare. Tu s-o joci, dar mai așa, Liniștit, cum joci pe-o soră. COȘBUC, P. I 136. Cam așa = exact, după cum zici. Care va să zică, tu te-ai ținut după noi și știi tinde mergem noi noaptea. – Cam așa. ISPIRESCU, L. 239. Așa zău, se întrebuințează ca afirmație a unui lucru de necrezut, de mirare. Așa zău!... după ce m-o strîns vîrtos în chingi... apoi m-o scos la muștru. ALECSANDRI, T. 4. 4. (Stabilește identitatea; de obicei în corelație cu «precum», «după cum», «cum» și adesea precedat de «tot») În același fel, tot astfel, asemenea, la fel. Cînd aș ști că-mi vei fi de ajutor să sfîrșesc ce-am pus de gînd, mai-mai că aș face așa precum zici tu. ISPIRESCU, L. 16. Bate acum și tu găina să-ți aducă galbeni, c-așa am bătut eu cucoșul. CREANGĂ, P. 69. Și eu mai tot așa am pățit. CREANGĂ, P. 131. Cum îți vei așterne, așa vei dormi. Cum vei semăna, așa vei culege. Cum înnozi, așa deznozi. ◊ (Stabilește o comparație) Oameni bătrîni, așa ca tine. CREANGĂ, P. 313. Răsai din umbra vremilor încoace, Ca să te văd venind-ca-n vis, așa vii. EMINESCU, O. I 120. Trandafirul rău tînjește Dacă-l smulgi de unde crește; Tot așa tînjesc și eu Fără de sătuțul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. ◊ E x p r. Și-așa mai departe = etcetera. 5. (Urmat de o propoziție consecutivă sau explicativă) Atît de tare (mult, mare, bine etc.), într-atîta. Un luceafăr se așază pe fruntea ei, și așa strălucea, de orbea pe cei ce se uitau asupra dinților. ISPIRESCU, L. 38. Nu te grăbi așa, Harap-Alb, că te-i pripi. CREANGĂ, P. 272. ◊ (Accentuează înțelesul unui adjectiv, al unui adverb sau al unei locuțiuni adverbiale, de care se leagă, de obicei, prin prep. « de ») Te uiți așa de galeș la mine! ISPIRESCU, L. 15. De din vale de Rovine Grăim, doamnă, cătră tine. Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Avea un aer așa de dulce, așa de încîntător! NEGRUZZI, S. I 64. Niciodată mîndrul vultur... De o prad-așa bogată încă nu s-a-ndestulat. ALEXANDRESCU, P. 138. Dorul, mîndră, de la tine Peste multe dealuri vine. Ș-așa vine de fierbinte, Să stau in loc m-aș aprinde; Ș-așa vine de cu jele, Pare c-am făcut tot rele... Ș-așa vine de cu greu, Pare c-am făcut tot rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ (Intercalat între articolul nehotărît și adjectiv) Toți... lăudau pe fiul de împărat pentru o așa nimerită și neașteptată alegere. ISPIRESCU, L. 38. Teamă mi-e că, acordîndu-mi mie o așa amicală și lingușitoare precădere, n-ai nimerit tocmai bine. ODOBESCU, S. III 9. Ce răspuns să dai la un așa bun cuvînt? NEGRUZZI, S. I 70. ◊ (În legătură cu numerale nehotărîte) Ce v-ați adunat așa mulți? DUMITRIU, B. F. 13. ◊ Loc. adj. Așa-zis sau așa-numit = pretins. Așa-zisa știință din țările burgheze.Expr. Ia (sau iacă) așa sau uite-așa = a) (demonstrativ) Of, crâișorule! crede-mă că, să aibi tu puterea mea... lumea aceasta ai purta-o, uite-așa, pe degete. CREANGĂ, P. 190; b) (demonstrativ vag, folosit de vorbitor ca un fel de introducere la cele ce urmează) Privind cu nedomirire, ia așa, numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă. ISPIRESCU, L. 34. Parcă ești nu știu cum... vorbești și tu, ia așa, în dodii cîte odată. CREANGĂ, P. 154; c) în felul acesta, cum spusei. Și iaca așa, oameni buni, s-a izbăvit Ipate și de dracul și de babă. CREANGĂ, P. 179; d) (exclamativ, indică încăpățînare, capriciu, arătînd că nu se mai admite nici o replică) Eu nu dau ostrovul pentru asemenea faptă. Iac-așa! GALAN, Z. R. 124; e) (popular, în strigături) Foaie verde, iac-așa! Dragu-mi-i de dumneata. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. ◊ (Popular, urmînd după un adjectiv) Cum s-ar putea crede, cum este de obicei. Doi copii, o fată și-un fecior, nu frumoși așa, ci cum n-au mai fost, dar nici nu vor mai fi. RETEGANUL, P. II 33. 6. (Se întrebuințează adesea precedat de « numai », în locul unor adverbe sau locuțiuni adverbiale care nu-i vin în minte vorbitorului în momentul vorbirii; sensurile lui reies din context) a) Cu ușurință, ușor, repede, cu una cu două. Nu-l înjugi așa, cu buna. Pe vițel, și Rada-i slabă, Știu flăcăii! Și-și fac, seara, Pe-aici veșnic ceva treabă. COȘBUC, P. I 96. Făcu cunoștință cu toți fiii de domni și de boieri și învață de la dinții, ia, numai așa, auzind și văzînd, toate obiceiurile: cum să mînuiascâ sabia... cum să întinză arcul și să ochească. ISPIRESCU, L. 192. b) La întîmplare, la nimereală, într-o doară. Vorbește și el așa, ca să nu tacă. c) Oricum, după bunul plac. Fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luați numai așa, cum s-ar întîmpla. CREANGĂ, P. 262. d) (Exprimă o restricție, o rezervă, sau redă o afirmație vagă) Nu-i vorbă, că noi tot ne facem feliul, așa, cîte odată CREANGĂ, A. 4. Și-apoi ce mi-i cere așa, ca hurta? CREANGĂ, P. 156. e) Dintr-o dată, ca din senin. Mie mi-a venit, așa, să te îndemn să tai merii ăia. ISPIRESCU, L. 64. f) Pe nesimțite, fără a-și da seama. Și dus așa de-un gînd, Strîngea cuțitu-n pumn, cătînd Cu-atîta drag la el. COȘBUC, P. I 231. g) Pe degeaba, fără pretenții de răsplată. Ci-s copilă tinerea... Și dau gură num-așa. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 405.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

DISPĂREÁ, dispár, vb. II. Intranz. 1. A se face nevăzut, a ieși din cîmpul vizual, a nu mai putea fi văzut (deși continuă să existe), a pieri (dinaintea ochilor). Dadaca... dispăru pe portiță. SADOVEANU, Z. C. 257. Cînd am ajuns în dreptul liceului, cei patru dascăli... au dispărut înăuntru. SAHIA, N. 54. Norul trece și dispare În fundul cerului. ALECSANDRI, P. II 126. ♦ A se pierde fără urmă, a pieri, a nu mai putea fi găsit. I-au dispărut mănușile. 2. A înceta de a mai exista, a se stinge, a pieri. De pe toate chipurile dispăruse brutalitatea și graba. C. PETRESCU, C. V. 76. Viforul de astă-noapte a dispărut ca un vis. ISAC, O. 63. ◊ Expr. A dispărea ca prin farmec = a pieri foarte repede și fără urmă. Zăpada a dispărut ca prin farmec. ♦ (Despre persoane) A muri, a deceda. Un om dacă dispare, un altul se ridică, Și-n cartea vieții nume se șterg sau se înscriu. MACEDONSKI, O. I 48. Tiranul să dispară în hăul nimicirii ! ALECSANDRI, T. II 164. – Variantă: dispáre (CAMIL PETRESCU, T. III 322) vb. III.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SÁLBĂ, salbe și sălbi, s. f. 1. Podoabă purtată la gît de femei, făcută din unul sau mai multe șiraguri de monede, medalii, mărgele sau pietre prețioase. Jucîndu-se, s-a rupt salba de la gîtul fetei și a căzut în apă. GALACTION, O. I 325. La ce servește salba și scumpele mărgele ? NEGRUZZI, S. II 36. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. « de » și arătînd din ce este făcut obiectul) Pe cucoș îl purta în toate părțile după dînsul, cu salbă de aur la gît. CREANGĂ, P. 70. Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă Și păru-i de-aur curge din raclă la pămînt. EMINESCU, O. I 88. ◊ Fig. Sînt și expresiuni neaoșe romînești de o originalitate prețioasă, care ar luci ca nestemate într-o frumoasă salbă de versuri armonioase. ODOBESCU, S. III 86. (Cu aluzie la forma de șirag a obiectului) Porumbeii sălbăticiți... zburau în salbe legănate și albe. C. PETRESCU, A. 467. De orizont s-anină nori în salbe. CAZIMIR, L. U. 42. O, vise, vise, foi galbene, tîrzii, Rupte din salba dragostei dintîi. PĂUN-PINCIO, P. 68. (Cu aluzie la valoarea obiectului) Anicuța, romîncuța, Luceafărul satului, Salba împăratului. ALECSANDRI, P. P. 112. ◊ Expr. Salba dracului = om rău, afurisit, ticălos. Nepotul meu e chiar salba dracului. ALECSANDRI, T. 772. 2. Compus: salbă-moale = arbust cu tulpina de doi pînă la cinci metri, cu ramuri cilindrice, cu frunze dințate, cu fructele capsule de culoare roșie-purpurie și cu semințe de un roșu-deschis (Evonymus latifolius). În Valea Motrului... salba-moale și teii cresc amestecați cu falnici jugastri. ODOBESCU, S. I 147.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

BÁIE1, băi, s. f. I. 1. Cufundare a trupului în apă (în scop igienic, fiind însoțită de spălarea corpului, sau în scop curativ); îmbăiere. V. s c ă l d a r e. A face baie. Costum de baie. ◊ (Metaforic) La poduri au să iasă dedesubt Bălaurii cu capetele șapte... Dar am să fac în sîngele lor baie. BENIUC, V. 72. ♦ Baie de aburi = expunere a trupului la acțiunea vaporilor de apă sau a aerului umed încălzit. Baie de soare = expunere a trupului (gol) la acțiunea razelor solare. Baie de aer = expunere a trupului (gol) la acțiunea aerului (în aer liber sau în stabilimente amenajate anume pentru aceasta). 2. Cada (sau putina) în care se îmbăiază cineva. Mi-am cumpărat o baie de zinc. 3. Apa în care cineva se îmbăiază. Trecu înainte, poruncind să i se încălzească baia. DUMITRIU, B. F. 91. I se părea numai că-n luciul băii, plină de lăcrîmele ei, vedea ca-n vis chipul mirelui ei iubit. EMINESCU, N. 28. ◊ (Poetic) Ca dintr-o baie de sînge soarele ieșea din mare, înroșind marginea norului sub care se strecura grăbit. CAZABAN, V. 23. În baie te-oi îmbăia, Cu tine că m-oi scălda, în baie de lapte dulce, D-aicea nu te-i mai duce. TEODORESCU, P. P. 89. ◊ Expr. Cald ca în baie = foarte cald. Baie de sînge = vărsare (mare) de sînge, măcel. 4. Stabiliment public amenajat pentru îmbăiat, prevăzut cu instalații de aburi sau aer cald, dușuri etc. Ceva mai sus, dincolo de schitul Lainici, se văd urmele unor băi romane și ale unui drum de piatră, tot de pe vremile acelea. VLAHUȚĂ, O. A. II 133. ♦ Cameră într-o locuință particulară, prevăzută cu instalația necesară pentru îmbăiat. 6. Recipient de lemn, de metal sau de alt material, în care se pune un lichid (apă, ulei, diferite soluții, metale topite etc.) în vederea unor operații industriale sau chimice; p. e x t. lichidul însuși, soluția, metalul topit etc. în care se fac asemenea operații. Baie metalică. Baie de galvanizare. Baie de developare. 7. (Numai la pl.) Nume generic dat localităților în care se găsesc izvoare de ape termale sau minerale cu proprietăți curative; stațiune balneară. Sînt trimis la băi. Băile Herculane.Însoțisem pe tată-meu la băile de la Balta Albă. ODOBESCU, S. III 21.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

MĂSÚRĂ, măsuri, s. f. I. 1. Valoarea unei mărimi (a unei dimensiuni, a unei greutăți etc.), determinată în raport cu o unitate dată. Era un om... de măsura mea. DELAVRANCEA, O. II 64. Cîti voinici de-a mea măsură, Toți în Moldova trecură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 304. ◊ Loc. adj. De (sau pe) o măsură = deopotrivă, egal, la fel. Ce vis e de-o măsură cu-naltul vis al meu ? ALECSANDRI, P. III 387. ◊ Loc. adv. În mare măsură = în cea mai mare parte, în bună parte, mult. L o c. p r e p. După (sau pe, în) măsura... = în raport cu..., proporțional cu..., potrivit cu... Leningradul a fost croit pe măsura aceluia care l-a plănuit, pe măsura lui Petru I, și pe măsura imperiului său, pe măsura poporului rus. STANCU, U.R.S.S. 112. Alții... îmbodoliți în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor, erau foarte stîngaci. NEGRUZZI, S. I 105. Sprinteneala la dobitoace scade sau sporește pe măsura vărtutei sau a slăbiciunii. CONACHI, P. 310. ◊ Loc. conj. Pe măsură ce = cu cît. ◊ Expr. A lua (cuiva) măsură = a măsura diferite dimensiuni în vederea confecționării unor haine, ghete etc. ♦ Operație prin care se măsoară ceva; măsurare. Instrument de măsură. 2. Cantitate determinată, întindere limitată, limită. Cît despre mine, știu atita că pierd măsura timpului, de îndată ce rămîn pe voia slobodă a pornirilor mele. HOGAȘ, M. N. 63. ◊ F i g. (Atestat în forma de pl. măsure) Acel atelagiu... era mai elegant și covîrșind măsurele obiceiului. NEGRUZZI, S. I 37. ◊ Loc. adv. Peste măsură = mai mult decît trebuie, foarte mult, din cale-afară, exagerat, excesiv. Ne așteaptă în sufragerie masa, încărcată peste măsură. SAHIA, N. 56. O chema cu privirea, ridicînd pleoapele peste măsură. BART, E. 351. Laudele lor desigur m-ar mihni peste măsură. EMINESCU, O. I 141. ◊ Expr. În măsura posibilului = în limita posibilului, pe cît posibil. 3. Unitate convențională cu care se măsoară o dimensiune, o cantitate, un volum etc. Pe tejghea stăteau, bine rînduite, măsurile, ulcelele și paharele. SADOVEANU, O. I 362. Sistem de măsuri și greutăți = sistem de unități de măsură, care servesc la determinarea dimensiunilor, a greutăților etc. În sistemul de măsuri și greutăți, cele mai cunoscute sînt metrul și kilogramul. ◊ L o c. adv. Cu aceeași măsură = deopotrivă, la fel. Ilenuța îi răspunde voioasă, cu aceeași măsură, fără să se supere. C. PETRESCU, A. 451. ◊ F i g. Lirismul, după unii, dă măsura frumuseții în orice gen literar. IBRĂILEANU, S. 137. Dac-am putea măsura Pe cît ni-e de plină măsura, Vedea-vei ce multă rni-e ura în ziua din urmă a ta! COȘBUC, P. I 155. 3. Diviziune metrică a unei piese muzicale, scrisă la începutul portativului. Briceag se oprește să-și acordeze vioara. Holbea și Găvan atunci își îndoiesc meșteșugul ca să păstreze măsura. REBREANU, I. 12. ◊ Bară de măsură = liniuță verticală pe portativ, divizînd toată durata piesei muzicale în unități metrice egale. ◊ Expr. A bate măsura = a executa cu. mîna sau cu piciorul mișcări egale și regulate care marchează diviziunile grupurilor de note aflate în fiecare unitate delimitată de barele respective. 5. Unitate metrică compusă dintr-un anumit număr de silabe accentuate și neaccentuate sau (în metrica antică) dintr-un anumit număr de silabe lungi și scurte, care determină ritmul unui vers. De mult mă lupt cătînd în vers măsura, Ce plină e ca toamna mierea-n faguri. EMINESCU, O. IV 356. II. F i g. 1. (Mai ales la pl.) Dispoziție, mijloc, procedeu întrebuințat pentru realizarea unui anumit scop. Măsurile de îmbunătățire a muncii organizatorice de partid trebuie să contribuie la creșterea forței partidului, la întărirea și mai mare a unității rîndurilor sale. REZ. HOT. I 167. Puse mîna pe megafon pentru o măsură repede și hotărită. BART, S. M. 92. ♦ E x p r. A lua măsuri = a împlini o serie de lucrări sau a duce o acțiune în vederea realizării unui anumit scop. Se scoală mîine dis-de-dimineață, ca să ia măsuri.Ce măsuri?Măsuri, ca la un asemenea eveniment. Facem, cunoscut oamenilor, explicăm, sfătuim. SADOVEANU, M. C. 138. Profetiza, ca încheiere, că o pelagră literară Va bîntui cu siguranță, de n-or lua măsuri urgente Cei responsabili de-nflorirea recoltei noilor talente. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 9. Hei, hei! Cînd aud eu de popă și de Smărăndița popii, las muștele în pace și-mi iau alte ginduri, alte măsuri: încep a mă da și la scris. CREANGĂ, A. 7. 2. Valoare, putere. Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Dacă știi a lor măsură? EMINESCU, O. I 198. Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură Ce un uriaș odată in războaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură, Ne-ndoim dac-așa oameni întru adevăr au stat. ALEXANDRESCU, P. 134. ◊ E x p r. A fi în măsură = a fi în stare, indicat, a avea posibilitatea de a face ceva, de a reuși. Și cum e elevul dumitale, ești cel mai in măsură să-mi dai un sfat din vreme. C. PETRESCU, Î. II 168. A-și da măsura = a-și manifesta talentul, priceperea în realizări concrete. Acest mare și subțire artist nu și-a dat măsura în versuri. SADOVEANU, E. 60. În aceeași măsură = deopotrivă, egal, la fel. Arhitectura sovietică și, în aceeași măsură, tehnica construcției au avut a-și spune și aci cuvîntul lor. STANCU, U.R.S.S. 127. 3. Moderație, înfrînare, cumpătare, sobrietate, rezervă. La gură Să aibă lacăt și măsură. PANN, P. v. I 3. ◊ Loc. adj. și adv. Cu măsură = chibzuit, cum se cuvine, cumpătat, cu socoteală. Tînărul Herdelea se lăuda și se înălța, firește, dar cu măsură. REBREANU, R. I 178. Fără măsură = nechibzuit, din cale-afară, fără socoteală. Mă ceartă fără măsură. DEȘLIU, M. 40. Vorbește tare și cam fără măsură. DELAVRANCEA, O. II 293. – Pl. și: (învechit) măsure.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

MISTUÍ, místui și mistuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A transforma alimentele (prin organele digestive) în substanțe direct asimilabile de organism; a digera. Nevasta, zmăului celui mai tare au zis: cînd a trece el pe-acolo, eu am să-l înghit de viu și am să-l mistuiesc în mine o săptămînă întreagă. SBIERA, P. 105. Deși mînca foarte puțin, nu putea mistui nimic. NEGRUZZI, S. II 154. ◊ F i g. Vițele stăteau în aer... cu frunzele întinse în soare, gata să prefacă și să mistuie hrana. DUMITRIU, N. 249. ◊ Refl. pas. Racii greu se mistuiesc. CONTEMPORANUL, II 911. ♦ F i g. A primi ca bun, a suferi, a suporta. Feciorii de boieri nu putură mistui vorbele ciobănașului. ISPIRESCU, L. 247. Pesemne inima le spune că spinul nu le este văr și de aceea nu-l puteau mistui. CREANGĂ, P. 210. 2. Tranz. F i g. (Mai ales despre foc) A distruge, a nimici; a consuma. Toată noaptea spre sîmbătă cînd Amarei fu însîngerat de jocul flăcărilor ce mistuiau castelul Iuga. REBREANU, R. II 206. Focul somnoros mistuia, fumegînd, cel de pe urmă tăciune. HOGAȘ, M. N. 169. Spuie rîul cel oltean Și codrul călugăreau Cite lupte au privit, Cîte oști au mistuit, Cîte oase-au înălbit. ALECSANDRI, P. P. 214. ♦ A roade, a chinui, a istovi sufletește. Un foc ascuns și groaznic îl mistuie pe popa Tonea! GALACTION, O. I 172. Umilințele și rușinea îl mistuiau amarnic. VLAHUȚĂ, O. A. 149. Visurile tale toate, ochiul tău atît de tristu-i. Cu-a lui umedă-adincime toată mintea mea o mistui. EMINESCU, O. I 155. ◊ Absol. Călca în gerul aspru al iernii... cu mersul unui om în care s-a cuibărit o boală, mistuind deocamdată ascuns. C. PETRESCU, Î. II 151. ◊ Refl. Gogu Vlahopol se mistuia ca o fiară în cușcă. C. PETRESCU, S. 120. Se mistuia amarnic in necurmatu-i zbucium, se topea de pe picioare. VLAHUȚĂ, o. A. 141. 3. Refl. (Regional) A dispărea, a se face nevăzut, a pieri. Două umbre omenești se depărtară în fugă, mistuindu-se în întuneric spre pădure. SADOVEANU, B. 103. Bătrînul se desprinsese dintre oameni pe nebăgate în seamă și se mistuise într-o porumbiște. POPA, V. 110. În o clipă, dispăru și se mistui, ca înghițită de privazul întunecos al unei uși întredeschise. HOGAȘ, M. N. 16. ♦ A se ascunde. [Pupăza] sărmana, se vede că se mistuise de frica mea prin cotloanele scorburii. CREANGĂ, O. A. 59. ♦ Tranz. (Rar) A face ca ceva să nu se mai vadă, să dispară. Banul luci numai o clipă și bătrîna îl mistui in gheara ei. SADOVEANU, O. VII 54.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

TÎNGUÍRE, tînguiri, s. f. Acțiunea de a se tîngui și rezultatul ei. 1. Jelire, suspinare, lamentare. Pe Laura o revoltau gîndurile bătrînilor, mai ales că veneau totdeauna după tînguiri îndelungate despre sărăcie. REBREANU, I. 86. Văzu că n-o scoate la căpătîi cu tînguirea. ISPIRESCU, L. 55. ♦ (Învechit) Jale, necaz, supărare, mîhnire. Totdeauna veți căuta a cîștiga orice lucru și neputînd apoi... veți căde în mare tînguire. DRĂGHICI, R. 110. 2. Sunet lung plin de jale; plînset, suspin, vaier, bocet. Bătrînul sta amărît la fereastră, pe cînd tînguirile melancolice ale cîntecului umpleau noaptea. SADOVEANU, O. III 106. Visurile ce-așa dulce m-au durut de mult s-au stins, Cum se stinge-o tînguire în amurgul unui plîns. PĂUN-PINCIO, P. 85. În zadar boltita liră, ce din șapte coarde sună, Tînguirea ta de moarte în cadențele-i adună. EMINESCU, O. I 160. 3. Plîngere (împotriva cuiva), reclamație. Veșnicile tînguiri ale răzășilor pentru încălcarea, și hrăpirile Orheianului îi sfredeliseră urechile și inima. SADOVEANU, O. VII 103.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

VESELÍE, (rar) veselii, s. f. 1. Stare de bună dispoziție, de voie bună (v. voioșie, bucurie); manifestare care dovedește bună dispoziție. Otilia fu de o veselie nebună. CĂLINESCU, E. O. I 87. Cu voi vin florile-n cîmpie Și nopțile cu poezie Și vînturi line, calde ploi, Și veselie. COȘBUC, P. I 91. Cînta de veselie de răsuna castelul tatălui ei. EMINESCU, N. 17. Am asistat prin vis la acea serbare care consacră 20 de ani de existență a societății voastre și am auzit glumele, veseliile, toasturile nenumărate. ALECSANDRI, S. 138. ◊ Loc. adv. (Învechit și popular) În veselie = cu bună dispoziție, cu voioșie, vesel. Pleca în veselie Pe frumoasa lui moșie. ALECSANDRI, P. P. 166. 2. (Concretizat) Persoană sau obiect care înveselește, care bucură. Anton Pann, Nănescu și Chiosea-fiul erau veselia grădinilor lui Deșliu, lui Pastă Breslea. GHICA, S. A. 67. 3. Petrecere (cu mîncare și băutură); ospăț, chef. În odaia cea mare veselia se încinsese iar... Lăutarii, ațîțați de logofăt, cîntau de zor. CAMIL PETRESCU, O. I 111. Trei rînduri de pahare în șir se serviră... Veselia creștea ca o furtună. MIRONESCU, S. A. 110. A ținut veselia trei zile și trei nopți. CREANGĂ, P. 102.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

SFÎȘIÁ, sfî́șii, vb. I. Tranz. 1. A rupe în bucăți, a sfîrtica. Luă ghergheful și într-o clipă îl făcu bucăți, sfîșiind cu înverșunare etamina. CĂLINESCU, E. O. I 94. Era să-i sfîșie niște cîini de la o turmă de oi care pășteau pe padină. CAMIL PETRESCU, O. I 151. Teodat, tu rîzi ? Dar moarta cea lipsită de sicriu Își va răscula poporul, să te sfîșie de viu ! COȘBUC, P. I 121. Niște porci îi sfîșiară mantela. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ Fig. Strigătele vrăbiilor sfîșiau tăcerea ca niște chiote. SADOVEANU, O. III 568. Luntrea, un vis de aur, pînza albastră-a mării O sfîșie – și aproape ea vine-acum de mal. EMINESCU, O. IV 170. ◊ Refl. reciproc. Fiarele se-nfiorează Și-mprejur, arzînd de dorul de-a se sfîșia-ntre ele, Se așază. EMINESCU, O. I 166. (Fig.) Apoi iaca ce, oameni buni: de sute de ani două țări surori... Moldova noastră și Valahia, sau Țara Muntenească, de care poate-ți fi auzit vorbindu-se, se sfîșie și se mănîncă între dînsele. CREANGĂ, A. 162. ♦ (Cu complementul « inima ») A chinui, a îndurera. Această șerpoaică de văduvă, care a sfîșiat atîtea inimi, se va tîrî la pămînt. GANE, N. III 81. Ieri am luat seama, ți-a adresat o ocheadă, care mi-a sfîșiat inima. BOLINTINEANU, O. 328. ◊ Refl. Rătăceau... printr-o jale ș-o pustietate de li se sfîșia inima. SADOVEANU, O. I 573. 2. Fig. A defăima, a bîrfi, a critica cu răutate. De te urăsc, de te sfîșie Vrăjmașii tăice-mi pasă mie ! VLAHUȚĂ, O. A. 29. Unii te laudă foarte ca pe-un strălucit viteaz; Alții, adică boierii, te sfîșie cu necaz. HASDEU, R. V. 59. Unii critică și sfîșie pe ceilalți. La GHICA, A. 688. – Variantă: sfășiá (NEGRUZZI, S. I 66) vb. I.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

RĂMÎ́NE, rămî́n, vb. III. (Și în forma rămînea) 1. Intranz. A sta pe loc, a nu părăsi locul sau localitatea unde se află, a nu pleca (după ce alții au plecat); (despre lucruri) a nu fi mișcate din locul unde se află. Rămîi aicea, printre florile voioase. EFTIMIU, Î. 110. Acum groapa este gata... Tu, Harap-Alb, rămîi aici într-însa toată ziua. CREANGĂ, P. 224. De ce pana mea rămîne în cerneală, mă întrebi ? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi ? EMINESCU, O. I 137. Cea mai mare parte din tunuri au rămas pe drum. ALECSANDRI, T. II 16. Eu mă duc, mîndra rămîne, Cum s-o fac s-o duc cu mine Barem calea jumătate, Să n-o las așa departe ? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112. Apa trece, pietrele rămîn (= lucrurile neînsemnate trec și rămîn cele importante). ◊ (Întărit prin « pe loc » sau « locului ») Rămaseră pe loc numai morții și răniții. SADOVEANU, O. VII 154. Țăranii rămaseră pe loc. REBREANU, R. I 231. ♦ (Despre lucruri de care cineva se depărtează) Lăsat în urmă. Humuleștii rămîn la stînga, în liniștea și lumina începutului zilei. SADOVEANU, O. VII 200. Odăile rămîneau goale, cu visurile ce au adăpostit. BACOVIA, O. 243. ◊ (În formule de salut, la despărțire) Rămîneți cu bine și cu sănătate. SADOVEANU, N. F. 18. Binecuvîntează-mă, tată, și rămîi sănătos. CREANGĂ, P. 274. De-acuma nu te-oi mai vedea, Rămîi, rămîi cu bine. EMINESCU, O. I 187. Rămîneți cu toții-n pace ! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 322. ◊ Expr. A-i rămîne cuiva inima la ceva (sau la cineva) sau a-i rămîne cuiva ceva (sau cineva) la inimă = a-i plăcea cuiva foarte mult un lucru sau o persoană; a îndrăgi. Era voinic și tinerel, Înalt și tras ca prin inel; De-atunci și ochii i-au rămas Și inima la el. COȘBUC, P. I 281. A rămîne în urmă = a merge sau a progresa mai încet decît cei cu care te afli împreună, a te lăsa întrecut de alții; (despre ceas) a marca timpul cu întîrziere. Soldații porniră pe șosea îndărăt. Unul rămase mai în urmă. DUMITRIU, N. 141. Tătarii rămaseră în urmă cu prinșii. SADOVEANU, O. VII 8. Merg cot la cot și vai de cel care va rămîne în urmă. C. PETRESCU, C. V. 40. A rămîne mai prejos v. jos1. Să rămînă între noi, se spune ca îndemn pentru păstrarea unui secret. Aș fi vrut să-ți spun ceva... Dacă-mi făgăduiești să rămînă între noi. BARANGA, I. 164. (Popular) A rămîne de ceva = a se răzleți de o ceată, de o tovărășie, a nu mai prinde un vehicul care pleacă. Atîta pot să spun că omul a rămas de oaste ș-a trăit în țara bulgărească o vreme. SADOVEANU, O. VIII 187. Ion.. cum dete de-o cîrciumă în cale, se coborî și rămase de chervan. La TDRG. A rămîne de căruță v. căruță. A rămîne de cineva = a supraviețui celui care trebuie să te susțină, să-ți poarte de grijă. (Cu pronunțare regională) Acum chiar rămîni de mine, dragă nevasta mea. RETEGANUL, P. II 56. ♦ 4 (Despre persoane, urmat de determinări locale) A muri (pe un cîmp de luptă). Frunză verde de sulcină, Mulți ochi fără de lumină, Mulți voinici fără de glas, La Grivița au rămas. BELDICEANU, P. 91. ◊ Expr. (Familiar) A-i rămîne cuiva ciolanele (pe) undeva = a muri în locuri străine. Numai să nu-i rămîie pe-aici ciolanele. SADOVEANU, O. VIII 254. 2. Intranz. (Urmat de un nume predicativ) A fi, a se găsi sau a ajunge într-un anumit loc sau într-o anumită situație (de obicei rea); a se opri într-o anumită atitudine, a se menține sub un anumit aspect sau într-un anumit fel. Gătită masa pentru cină Rămîne pusă de la prînz. ARGHEZI, V. 49. Rămîn pustii în urmă Munții singuri și bătrîni. TOPÎRCEANU, B. 22. Rămîne adevărat ce-am spus. CARAGIALE, O. III 200. Iar rămînem fără slujbă ? ALECSANDRI, T. 299. ◊ (În corelație cu verbul a fi) Cei mai mari poeți din trecut ai noștri, Eminescu și Coșbuc, au rămas și sînt așa de mari tocmai pentru că opera lor este aproape de inima poporului. BENIUC, P. 64. ◊ Expr. A rămîne pe drumuri = a pierde tot, a-și pierde slujba; a deveni foarte sărac. A rămîne pe gînduri = a deveni gînditor; a medita, a reflecta. Bătrîna se ghemui în ungherul ei și rămase pe gînduri, cu buzele strînse. C. PETRESCU, A. 393. Fetele, uitînd de noapte și că e ceasul să se culce, Rămîn pînă tîrziu pe gînduri, oftînd cu dor lîngă ferestre. ANGHEL, Î. G. 14. Îl privi de aproape și rămase pe gînduri. D. ZAMFIRESCU, R. 212. A rămîne de minciună = a se dovedi mincinos. A rămîne de rușine = a suferi o înfrîngere morală, a se face de rîs. Nu cumva... să rămîn de rușine înaintea tovarășilor. CREANGĂ, A. 41. A rămîne ars (opărit sau fript), se zice cînd cineva își pierde cu totul puterea de a reacționa în fața unei situații care îl lovește, îi încurcă planurile. Baba a rămas opărită și nu știa ce să facă de ciudă. CREANGĂ, P. 291. A rămîne bun plătit, se zice cînd nu se mai poate reveni asupra unei plăți considerată de una dintre părți ca insuficientă sau greșit calculată. Simigiul... pentru plăcintele mîncate, rămase bun plătit numai cu cînticelul. ODOBESCU, S. III 10. A rămîne cu zile = a continua să trăiască, a fi lăsat în viață, a nu muri, a nu fi omorît. De rămîne cu zile, tot nu vom avea noi pace de el. RETEGANUL, P. V 83. [Moșneagului] i s-a zbîrlit părul în cap de bucurie c-a rămas cu zile. ȘEZ. II 109. (Despre femei) A rămîne grea = a fi însărcinată. (Despre acțiuni) A rămîne baltă = a fi întrerupt, a nu fi dus pînă la capăt. Aceasta se vede c-a pus pe gînduri pe « infamul calomniator, că lucrul a rămas atunci baltă. VLAHUȚĂ, O. A. III 6. Vremea trece, flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia, și însurătoarea rămînea baltă. CREANGĂ, P. 142. A rămîne de pomină v. pomină. A rămîne cu gura căscată = a fi cuprins de mirare sau de admirație. Cînd intra prin porturi cu toate pînzele întinse, stîrnea admirația marinarilor care rămîneau cu gura căscată. BART, E. 324. A rămas înțeles (sau rămînem înțeleși), se spune ca încheiere a unei discuții, după ce s-a ajuns la un acord. A rămas înțeles. Spui tuturor că așa a fost recomandația medicilor. C. PETRESCU, C. V. 357. A rămîne cu buzele umflate v. buză. A rămîne literă moartă v. literă. A-i rămîne cuiva pe brațe = a ajunge în sarcina cuiva. Copilul care mi-a rămas pe brațe, pe care l-am slujit cu credință... mă urăște. DELAVRANCEA, O. II 102. A rămîne pe mîna cuiva = a ajunge în stăpînirea sau la discreția cuiva. După moartea mea... toate rămîn pe mîna străinilor. RETEGANUL, P. III 11. Cum rămîne (cu)...? = ce se întîmplă (cu)... ? ce hotărîre luăm (în privința...) ? Omul putea să nu ne deie nimic, și atunci cum rămînea ? CREANGĂ, A. 145. Numai aș vrea să știu cum rămîne cu moșu-tău ? id. P. 187. Dar lasă vorba asta, spune-mi cum a rămas cu balul ? NEGRUZZI, S. I 31. 3. Intranz. A continua să existe, a dăinui, a fi în continuare același, a nu se schimba (după plecarea, dispariția, moartea cuiva). Rămăseseră locurile pe unde sălășluise el, rămăseseră oamenii care-l cunoscuseră. SADOVEANU, E. 101. Căci rămîne stînca, deși moare valul. EMINESCU, O. I 15. ♦ A se menține, a se păstra în conștiința oamenilor prin valoarea pe care o reprezintă. Adesea literații... amestecă, în cercetările lor despre creațiuni intelectuale, întrebarea: opera aceasta rămîne ? CARAGIALE, N. F. 9. Cei învățați, înțelepți, se înseamnă prin faptele care rămîn. RUSSO, O. 90. ♦ A supraviețui. Ca mîne-poimîne te-i trezi că ai îmbătrînit și nu-ți rămîne nici un urmaș. CREANGĂ, P. 154. ♦ A se afla, a ajunge, a trece în posesia cuiva. Toată a lui avere a voastră-a rămînea. ALECSANDRI, T. II 140. Îmbrăcămintea soldatului, după trecerea din slujbă, rămîne a lui. BĂLCESCU, O. I 36. Pe Golea nu vi-l dau vouă, Că numai el mi-a rămas. TEODORESCU, P. P. 586. 4. Intranz. (De obicei cu dativul pronumelui personal) A se menține ca un rest după consumarea părții cu care forma un tot sau care servea ca un tot. Mi se pare însă că nu-mi rămîne nimic din ploton. CAMIL PETRESCU, U. N. 317. Zilele îmi fură multe, dar rămasu-mi-au puține. EFTIMIU, Î. 10. Și pentru tine nu mi-a mai rămas nimic. DELAVRANCEA, O. II 143. De mîncat îmi aducea Lapte acru-ntr-o mărgea, Mîncam și-mi mai rămînea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 394. Mult a fost, puțin a rămas, se spune ca încurajare cînd dintr-un lucru greu s-a făcut cea mai mare parte. ◊ (În operații aritmetice) Scăzînd pe cinci din șapte, rămîn doi. ◊ (În unele construcții fixe) A rămîne numai cu... = a nu mai avea decît... Am rămas numai cu casa, atîtși cu pușca... SADOVEANU, O. A. II 36. A nu-i (mai) rămîne cuiva decît să... = a nu se găsi pentru cineva altă soluție decît să... Nu ne rămîne decît să alergăm mereu înainte. CAMIL PETRESCU, U. N. 393. Nu-mi mai rămîne decît să ard tot ce-am scris, să rup condeiul și să m-apuc de altceva. VLAHUȚĂ, O. A. 227. Nu-mi rămîne alta de făcut decit... ALECSANDRI, T. I 288. A rămîne pentru altă dată = a se amîna pentru o dată ulterioară. Așa, acea... călătorie au rămas pentru altă dată. DRĂGHICI, R. 109. A nu (mai) rămîne (nici o) îndoială = a exista siguranța că... Nu rămîne îndoială că « stornei » lui Dante... sînt graurii noștri. ODOBESCU, S. III 31. Nu (mai) rămîne vorbă sau mai rămîne vorbă ? = e sigur, e neîndoios, nu mai e de discutat. Mai rămîne vorbă despre asta ? zise tata posomorît. Are să urmeze cum știm noi, nu cum vrea el. CREANGĂ, A. 120. A rămas treaba pînă la atîta = atît mai este de făcut. Dac-a rămas treaba pînă la atîta, apoi las' pe mine. CREANGĂ, P. 161. A rămîne (tot) pe a cuiva, se zice cînd, într-o discuție, cineva renunță la punctul lui de vedere și primește punctul de vedere al celuilalt. Cît s-a bălăbănit mama cu tata din pricina mea, tot pe-a mamei a rămas. CREANGĂ, A. 17. 5. Tranz. (Popular, în expr.) A rămîne pe cineva = a bate, a învinge (la un concurs, într-o întrecere, într-o prinsoare). Și, fiindcă de-aș fi discutat cu moșneagul în contradictoriu mă temeam să nu mă rămînă, schimbai cu meșteșug firul vorbirii. HOGAȘ, M. N. 199. Și luîndu-se la întrecere, Ercule îi rămase pe toți. ISPIRESCU, U. 69. – Prez. ind. și: rămî́i (DELAVRANCEA, O. II 140, ODOBESCU, S. III 19). – Variantă: rămîneá vb. II.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

RĂPÍ, răpesc, vb. IV. Tranz. 1. (Cu privire la ființe) A lua cu sila din locul unde se află și a duce cu sine, menținînd în puterea sa. Noaptea se iveau cîțiva oameni cu arme și... răpeau oi să le taie. DUMITRIU, N. 189. Cele trei fete ale împăratului fusese răpite de trei zmei. POPESCU, B. I 74. Răpitu-m-a de-acasă un crîncen mercenar Și-n Roma sub coroană de el am fost vîndută. ALECSANDRI, T. II 205. [Uliul] se întoarse-ndată Și răpi o găină, pe urmă două-trei. ALEXANDRESCU, P. 123. ◊ Fig. Dor gingaș de lumină, amor de dulce soare Voi mă răpiți cînd vine în țară asprul ger ! ALECSANDRI, P. A. 110. ♦ (Poetic, mai ales cu subiectul « moartea ») A lua dintre cei vii, a curma firul vieții. O mag, de zile vecinic, la tine am venit Dă-mi înapoi pe-aceea Ce moartea mi-a răpit. EMINESCU, O. I 93. Moartea... se arată, se vestește În fața bietului bolnav, pe care din vii răpește. CONACHI, P. 83. ◊ (Cu complementul « viața », « zilele ») Florile... s-au jăluit Că tu viața le-ai răpit ? ALECSANDRI, P. I 109. Alelei ! fecior de lele ! Căci răpiși zilele mele ! id. P. P. 73. 2. A-și însuși ceva pe nedrept, a aduce în patrimoniul său; a lua cu hapca, a se face stăpîn pe... De rele ce sînt, nu pot să trăiască la un loc... Vor să-și răpească una de la alta pămînt. ISPIRESCU, L. 5. Alexandru cel Mare... răpește Pocuția. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ (Complementul indică persoana jefuită) Că mă răpești și mă despoi, M-arunci pe drum să pier. COȘBUC, P. I 113. 3. Fig. A lipsi pe cineva (prin abuz) de ceea ce are la dispoziție, îi este necesar, i se cuvine, îi revine; a jefui. Trece la niște... nesfîrșite procese, la niște adînci dușmănii care-i răpesc liniștea și somnul. SADOVEANU, O. VIII 184. Opririle ei cu copiii mă impacientează, pentru că-mi răpesc atenția. IBRĂILEANU, A. 107. 4. Fig. A transporta într-un domeniu ireal, a fermeca, a încînta, a vrăji. Bucuriile deșarte ale lumii i-au răpit, s-au îndulcit în bunătăți – și-acum nu vor să-și mai cunoască frații. SADOVEANU, E. 107. Clima ta-i plăcută ! Cerul e senin ! Soarele tău dulce ! Tu răpești pe cale-i orișice străin. BOLINTINEANU, O. 23. Ce gîndești, o ! Margarită, Cînd de visuri ești răpită ? ALECSANDRI, P. II 53. ◊ Refl. (Neobișnuit) El se da tot mai aproape Și cerșea copilărește; Al ei suflet se răpește, De închide-a ei pleoape. EMINESCU, O. I 104. – Variantă: (învechit) hrăpí (ISPIRESCU, U. 10, ALECSANDRI, T. 1439, ALEXANDRESCU, M. 15) vb. IV.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

REALIZÁ, realizez, vb. I. Tranz. 1. A aduce (ceva) la îndeplinire, a face (ca ceva) să devină real; a înfăptui, a îndeplini. Sub conducerea partidului nostru, să realizăm scopul măreț pentru care au luptat și au căzut sute și mii din cei mai buni fii ai poporului nostrusocietatea socialistă. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 175. În curs de doi ani, principele nostru realiză visul domnilor celor mai mari. HASDEU, I. V. 49. ◊ Absol. Dar nu e capabil să treacă la fapte, să realizeze. SADOVEANU, E. 237. ◊ Refl. Deci mi se schimbă și mie starea și dorința mea se va realiza. SADOVEANU, P. M. 155. Voințele ți se realizează după gîndirea ta. EMINESCU, N. 54. 2. (Cu privire la idei sau opere artistice) A crea, a plăsmui, a întruchipa, a înfăptui. Eroii sînt mai mult ca niște pretexte pentru a putea pune în joc toate sentimentele omenești, și cine se amănunțește prea mult în a-i descrie nu realizează o poemă. MACEDONSKI, O. IV 92. ♦ Refl. (Despre o persoană, mai ales despre un artist) A se dezvolta pe deplin, a se forma, a se desăvîrși; a-și pune în valoare posibilitățile de creație. Și un cap ca ăsta – privește pe Danton – pleacă din lume fără să se realizeze. CAMIL PETRESCU, T. II 620. Să-mi găsesc o posibilitate de existență prin scris și să mă realizez. C. PETRESCU, C. V. 149. 3. A obține, a dobîndi, a cîștiga ceva (ca rezultat al unui schimb sau al unei vînzări). (Refl. pas.) Îndulciți de cîștigurile ce se realizează cu arendășia, nu pot să se lase de a fi și fermieri ! I. IONESCU, D. 216.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CÎNTÁRE, (II) cîntări, s. f. I. Acțiunea de a cînta și rezultatul ei; cîntat. 1. Cîntec; muzică. S-ascult cîntarea asta Cum picură smoală, Și capul greu de gînduri Să-l culc la mama-n poală GOGA, P. 39. Prin largile lumi ale sării Prind taina cea sfînt-a cîntării. COȘBUC, P. II 88. Și tot mai blînd răsună cîntări molcomitoare: Un vis ce își revarsă iubirea în popoare, Iar primăvara cerne un colb mărunt de floare. PĂUN-PINCIO, P. 93. S-a stins viața falnicei Veneții, N-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri. EMINESCU, O. I 202. Nu voi mormînt bogat, Cîntare și flamuri. EMINESCU, O. I 221. ◊ Fig. Ne e foame de frumuseți, De cele limpezi, adevărate... De cîntări din ciocane, din pistoane și seceri. DEȘLIU, G. 10. ♦ Sunet caracteristic scos de diverse animale și insecte; (în special) ciripitul păsărilor. Nici pitpalacul, nici ciocîrlia și nici prigoriile nu și-au început cîntările. MIHALE, O. 474. Am ascultat din umbră cîntarea lor înaltă [a broaștelor]. TOPÎRCEANU, B. 36. ◊ Expr. Cîntarea cocoșilor = moment din timpul nopții marcat prin strigătele repetate ale cocoșilor (după care se orientează, la țară, oamenii, în lipsă de ceas). Gheorghiță îi lăsă cuvînt că se duce în sat pînă pe la cîntarea întîia a cocoșilor. SADOVEANU, B. 102.2. Compoziție literară în versuri sau în proză, cu caracter de laudă. Cîntarea Romîniei [titlu]. RUSSO.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

TRĂDÁ, trădez, vb. I. Tranz. 1. A înșela în mod perfid încrederea cuiva, săvîrșind acte care îi sînt potrivnice, pactizînd în mod interesat cu dușmanul; a fi neloial față de cineva sau de ceva; a vinde (3). A-și trăda patria.Să se hotărască ce să facă cu orașul Clujului, care de mai multe ori... trădase autoritatea împărătească. BĂLCESCU, O. II 271. ♦ A dovedi inconsecvență față de o idee, un sentiment, a părăsi o acțiune începută, a se abate de la o linie de conduită. ♦ A comite o infidelitate în dragoste sau în căsnicie; a înșela. Tu m-ai trădat pe mine ?... Pe mine m-ai trădat ? O ! dumnezeu, știi bine Cît eu l-am adorat. ALECSANDRI, T. II 183. 2. A da pe față, a divulga (un secret, un plan etc.). ♦ Fig. A lăsa să se observe sentimentele, gîndurile, intențiile cuiva; a da de gol. Și n-a vorbit cu nimeni de pag Teotolinda... Și n-au trădat-o ochii, nici zîmbetul deschis Dar visulah ! iubirea te vinde mult în vis. COȘBUC, P. II 199. ♦ (Cu privire la sentimente, intenții, însușiri) A face evident, a scoate la iveală; a vădi, a arăta. V. exprima. Fața pătrată a lui Toma, colțuroasă și aspră, dar simpatică, plăcută... trăda un om hotărît, dîrz, neșovăitor. V. ROM. februarie 1952, 121. Un sentiment de rușine parcă îl oprea de a face cel mai mic gest care ar trăda o urmă de gelozie. BART, E. 49. Un om jovial... trădează o sănătate morală. ANGHEL, PR. 155. ♦ Refl. A se dezvălui, a se descoperi prin imprudență. Gîndurile se trădau în privirile lor. BART, E. 50. 3. Fig. (Despre facultăți fizice sau psihice) A nu mai sluji, a nu mai funcționa (bine). Îl trădează memoria.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

RAI s. n. 1. Loc unde, potrivit credințelor religioase, ajung după moarte sufletele celor care respectă preceptele religiei; paradis, eden. Și atunci ca prin minune se și trezește Ivan la poarta raiului. CREANGĂ, P. 308. Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet, Că pe-o clipă se-nălțase chiar în rai la Mahomet. EMINESCU, O. I 144. Sufletul să-mi meargă în rai ! Și din rai să te privească În căldarea cea drăcească Cum îți plîngi păcatele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 260. Dar din dar se face rai, se zice cînd cineva dă și altuia din ceea ce capătă în dar. 2. Fig. Loc frumos și încîntător din natură. Era un farmec nesfîrșit dragostea lor și era un rai colțul de pămînt pe care viețuiau. SADOVEANU, O. IV 81. La cîteva minute de aici, pe valea Lotrului, într-un adevărat colț de rai, e așezat satul Brezoiu. VLAHUȚĂ, O. A. II 141. Și-a dat drumul cu dînsa pe-o altă lume, unde era un rai și nu altăceva. CREANGĂ, P. 95. Prin bolta ferestrei înguste Mă uit într-al văilor rai. EMINESCU, O. IV 98. ♦ Loc în care cineva se simte foarte fericit; fericire mare. Casa nașilor era raiul copiilor. GALACTION, O. I 10. Las’ să-ți înlănțui gîtul cu părul meu bălai, Viața, tinerețea mi-ai prefăcut-o-n rai. EMINESCU, O. I 95. Orișiunde-oi fi cu tine Va fi raiul pentru mine. ALECSANDRI, T. I 452. ◊ Expr. Gură de rai = loc frumos din natură. Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei Cu trei ciobănei. ALECSANDRI, P. P. 1.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ROTÚND2, -Ă, rotunzi, -de, adj. 1. De forma unui cerc, a unei sfere, a unui disc. Tudor intră în cortul rotund al lui Tomșa. SADOVEANU, O. VII 25. Soarele rotund și palid se prevede printre nori Ca un vis de tinerețe pintre anii trecători. ALECSANDRI, P. A. 112. Codrule, frunză rotundă, De mi-ai da puțină umbră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 199. ♦ (Despre dealuri, coline etc.) Cu creasta fără muchii sau colțuri; rotat. Iașul se întinde în albia făcută de cîteva dealuri rotunde, dar mai ales între povîrnișul Copoului și valea bătută a șerpuitului Bahlui. CĂLINESCU, I. C. 62. Un deal rotund, îmbrăcat in brazi, se culcă în fața apei. VLAHUȚĂ, O. A. II 168. ♦ (Mat.; despre o curbă plană sau despre o suprafață) Care are toate punctele la aceeași distanță de un punct dat. ♦ Fig. Care se rotește de jur împrejur, circular. Cîrciumarul constată dintr-o privire rotundă că n-a rămas nimeni neplătit. REBREANU, R. I 137. 2. (Despre ființe sau despre unele părți ale trupului lor) Împlinit, grăsuț, dolofan, durduliu. Obraji rotunzi.Al vieții vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i, Și-l visez, cînd cu-a mea mînă al tău braț rotund îl pipăi. EMINESCU, O. I 82. 3. (Despre cifre, sume, cantități etc.) Fără fracțiuni sau subdiviziuni; întreg, complet. Totalul va fi dat în număr rotund. ♦ De o valoare importantă. Oricît de ieftină va fi fost căsuța de mahala pe care și-o va cumpăra în curînd, ea va trebui să fie plătită cu o sumă de bani rotundă. CĂLINESCU, I. C. 112. Pl. și: (m.) rotunji (ODOBESCU, S. I 390). – Variantă: (învechit și regional) rătúnd, -ă (KOGĂLNICEANU, S. 5) adj.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

GONÍ, gonesc, vb. IV. 1. Tranz. A lua la goană, a pune pe fugă; a fugări. Iată că un balaur... venea, măre, spre dînsa ca un vîrtej. Pasămite, el gonea o porumbiță. ISPIRESCU, L. 133. Cine gonește doi iepuri nu prinde nici unul. NEGRUZZI, S. I 248. ◊ Refl. reciproc. Păsările ciripeau, se goneau printre ramuri; era cald și lumină. DEMETRESCU, O. 144. Și fîlfîie deasupra-i, gonindu-se în roate, Cu-aripele-ostenite un alb ș-un negru corb. EMINESCU, O. I 93. ♦ Fig. (Învechit) A voi să ajungi (ceva), a urmări (o țintă, un ideal). Dreptul meu, alta nu gonesc... Așa m-a învățat soțu-meu din urmă. ALECSANDRI, T. I 383. Idealul ce romînii goniră în organizația lor era egalitatea în drepturi și în stare. BĂLCESCU, O. II 15. ♦ (Despre gonaci sau despre cîini dresați pentru vînătoare) A alunga vînatul spre locul unde stau la pîndă vînătorii; a hăitui. Mergînd la vînătoare, au gonit o ciută sălbatică. CARAGIALE, O. III 89. Chiar pe această zăpadă ce se topește acum subt adierea încropită a zefirului primăvăratic, n-au fost oare tipărite urme încrucișate ale copoilor, gonind prin pădure iepurile fricos... ? ODOBESCU, S. III 41. 2. Tranz. A alunga, a izgoni, a da afară. Numaidecît să mergi acolo, că nu iese din ea pînă nu l-ăi goni dumneata. CARAGIALE, O. III 48. Gonit de toată lumea prin anii mei să trec. EMINESCU, O. I 116. ◊ Fig. Toată noaptea îl apăsase un gînd, pe care-l gonea mereu. DUMITRIU, V. L. 39. A ta vorbire dulce mă deșteaptă Și gonește visul ce mă fermeca. BOLINTINEANU, O. 50. Dulcea mîngîiere Gonește-a mea durere. ALECSANDRI, T. I 187. 3. Intranz. A alerga, a fugi. Lanțurile de trăgători se întoarseră, gonind spre întunericul pădurii. CAMILAR, N. I 51. Cobzarul gonea după vagoanele de tramvai. PAS, Z. I 199. Pinteni murgului că da... Și gonea, măre, gonea. TEODORESCU, P. P. 292. ◊ (Despre vehicule) Două bărci de pescari cu pînzele umflate se întorceau gonind spre adăpost. BART, E. 233. 4. Refl. și intranz. (Despre vite cornute) A se împreuna, a se împerechea.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ROBÚST, -Ă, robuști, -ste, adj. Înzestrat cu o constituție fizică puternică, viguroasă, rezistentă. Era un bărbat oacheș, mijlociu de statură, robust și cu ochii negri sprîncenați. CAMIL PETRESCU, O. I 207. [Rănitul] a fost bine îngrijit la ambulanță înainte de a ajunge aci. Și este un organism robustun om tare. C. PETRESCU, Î. II 45. Musculoși, calmi, fără nervi, cu osatura robustă și crupa lată, [boii] abia se clinteau greoi pe loc. BART, S. M. 84. ◊ Fig. În loc să caut, după pilda tatei, cărarea muncii robuste... m-am rătăcit in visuri. GALACTION, O. I 9. ◊ (Despre acțiunile omului și despre tot ce ține de natura omenească) Respira o sănătate robustă, cuceritoare. VORNIC, P. 9. Ne-ar plăcea să vedem că începe să se ridice o poezie nouă, sănătoasă, robustă. VLAHUȚĂ, O. A. 465.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

RĂU2 rea (răi, réle) 1) (în opoziție cu bun) Care are însușiri negative; lipsit de calități bune. Purtare rea. ◊ Viață rea (sau trai ~) viață plină de greutăți; trai zbuciumat. Vorbe rele bârfeli; calomnii. Veste rea veste care întristează. ~ conducător de căldură (sau de electricitate) care nu transmite căldură (sau electricitate). A duce casă rea cu cineva a se certa tot timpul; a trăi în dușmănie. A-și face sânge ~ (sau inimă rea) a se mâhni; a se întrista. 2) Care este câinos la suflet; plin de răutate; avan. Om ~. ◊ Poamă rea (sau soi ~) persoană cu apucături, deprinderi urâte. ~ de mama focului foarte rău. ~ la inimă lipsit de omenie; hain. 3) (despre acțiuni, fapte ale oamenilor) Care contravine regulilor moralei. Purtare rea. Deprinderi rele. 4) (în superstiții) Care aduce sau prevestește nenorociri. Semn ~. Vis ~. /<lat. reus
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

TÎRÎ́, tîrăsc, vb. IV. 1. Tranz. A mișca un lucru cu greu dintr-un loc într-altul, trăgîndu-l pe jos după sine; a trage un om, un animal, silindu-l să meargă după sine. Boii noștri erau mărunți, bătrîni. Abia tîrau plugul. STANCU, D. 229. Dis-de-dimineață o vezi pe drum, tîrîndu-și calul de căpăstru. AGÎRBICEANU, S. P. 68. Bistrița... curgînd mi se părea, în fantasmagoria dintre vis și aievea, că mă tîrăște, cu mal cu tot, pe cursul ei la vale. HOGAȘ, M. N. 62. Haina-i măturînd pămîntul Și-o tîrăște abia-abia. COȘBUC, P. I 224. ◊ Fig. Cu fruntea răzimată-n cer... Tîrăsc în urma mea trecutul. BENIUC, V. 54. Cele două partide tîrau după ele păcate grele. C. PETRESCU, C. V. 102. M-am deprins a tîrî după mine o viață ticăloasă. CREANGĂ, P. 234. ◊ Expr. A tîrî barca pe uscat = a o duce greu; a trage mîța de coadă. A tîrî pe cineva în noroi = a) a terfeli onoarea cuiva; b) a îndemna pe cineva la o faptă josnică, a-l antrena pe un drum greșit. ♦ A lua, a purta, a duce cu sine. Mă tîrăște seară de seară prin toate localurile. CAMIL PETRESCU, T. II 102. ♦ A îndemna, a împinge (spre ceva), a antrena. Dușmancele m-au urît, Tot la rele m-au tîrît. TEODORESCU, P. P. 317. 2. Refl. A merge, a înainta atingînd pămîntul cu genunchii, cu coatele; (despre anumite animale) a înainta prin mișcări specifice ale trupului, lipit de pămînt. Chemată adesea peste noapte de bolnav, se tîra pe brînci pînă la patul lui ca să-l ajute. CĂLINESCU, E. 40. M-am tîrît pe brînci, pe fundul șanțului. GALACTION, O. I 108. S-a trîntit la pămînt și s-a tîrît de-a bușelea, în lanul de peste drum. POPA, V. 177. Se tîrăsc rîmele pe pămînt. ȘEZ. IV 120. ◊ Fig. Un nor galben de praf se tîra... ca o uriașă vită ascultătoare cu trupul de fum auriu. DUMITRIU, N. 223. Trei catarge se deosebesc bine; ca trei suliți înălțate parcă anume să spargă norii ce se tîrăsc așa de jos. BART, S. m. 18. Neguri dese-ncep să cadă Se tîrăsc în jos pe plai. TOPÎRCEANU, B. 24. ♦ A merge încet, a înainta cu greu, abia mișcîndu-și picioarele. Cînd se apropie de casă, abia se mai tîra. DUMITRIU, N. 152. Florea s-a tîrît cu sacul lui cu linguri la mînăstire. PAS, Z. I 162. Printr-o sforțare de voință se tîrî pînă la fereastră. BART, E. 249. Unchiul îl cheamă în odaie; nepotul ascultă, d-abia tîrîndu-se pe picioare. CARAGIALE, P. 48. ◊ Fig. Cred că și judecata are să-mi găsească dreptate, deși nu m-am tîrît prin judecăți de cînd sînt. CREANGĂ, A. 145. 3. Refl. (Despre obiecte care atîrnă) A atinge pămîntul cu capătul de jos, a se freca de pămînt.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CIRCUMSTANȚIÁL s. n. (< adj. circumstanțial, -ă, cf. fr. circonstanciel): complement care arată împrejurarea în care se desfășoară acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă precum și circumstanța în care există o însușire exprimată de un adjectiv sau o caracteristică exprimată de un adverb. ◊ ~ de loc: c. care arată locul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: punctul de plecare în spațiu, limita în spațiu, direcția în spațiu, spațiul străbătut etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (de obicei cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv, dativ și mai ales acuzativ, prin adverbe de loc cu sau fără prepoziții și prin locuțiuni adverbiale de loc. Răspunde la întrebările unde?, de unde?, până unde?, încotro? și pe unde?: „Grigorescu umbla vara prin munți” (A. Vlahuță); „...o veste învechită... ne-a întors gândurile îndărăt” (Cezar Petrescu); „Ies din scorburi jderii și mâțele sălbatice” (M. Sadoveanu); „Mircea s-a grăbit spre Argeș!” (E. Camilar); „Nu-i mai mult decât de-o fugă / Până-n deal” (G. Coșbuc); „...și l-am privit până s-au aprins deasupra lui stelele” (Z. Stancu); „La noi sunt codri verzi de brad” (O. Goga): „Călătorul străin se așază jos lângă cei doi” (Ion Creangă); „Undeva, în urmă, în zare, se vedeau dealurile ondulate” (Z. Stancu); „Înspre apus, cătră munții cei mari, dincolo de păduri de fag și brad, înalbăstreau pâcle” (M. Sadoveanu); „Așterne-te drumului / Ca și floarea câmpului” (Folclor). ◊ ~ de timp (temporál): c. care arată timpul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: momentul, epoca, punctul de plecare în timp, limita în timp, răstimpul, durata, frecvența etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (de obicei cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv și acuzativ (mai ales), prin adverbe de timp cu sau fără prepoziții, prin locuțiuni adverbiale de timp și prin verbe la infinitiv (precedate de prepoziția până sau de locuțiunea prepozițională înainte de) și la gerunziu. Răspunde la întrebările când?, de când?, până când?, pe când?, pentru când? și cât timp?:Spre miezul nopții se-ntoarce acasă” (M. Eminescu); „Când mă deșteptai, soarele pășise de mult peste meridiană...” (C. Hogaș); „Pe ulița pustie sună când și când... călcâile vreunui trecător grăbit” (Em. Gârleanu); „Azi-dimineață, neavând treabă, mă scobor la gârlă” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...dacă deci nici de astă dată Moromete nu va sta cinstit de vorbă, niciodată nu-i va mai da bună ziua” (M. Preda); „Tămădăienii... au dat roată... zile și luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi” (Al. Odobescu); „Tu ai venit înaintea noastră, iar el a venit după noi”; „Ca s-arăt la bătrânețe / Ce-am putut la tinerețe” (Folclor); „Ichim șovăi îndelung înainte de a spune” (Camil Petrescu); „Că doar nu samăn eu grâu de ieri, de alaltăieri” (Ion Creangă); „...până a nu se revărsa bine de zori, el era purces la vânătoare” (Al. Odobescu); „Vorbind, trecu lângă stâlpul de brad” (L. Rebreanu). ◊ ~ de mod (modál): c. care arată modul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: modalitatea propriu-zisă, comparația, măsura sau cantitatea, progresia etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă, modul de prezentare al unei însușiri exprimate de adjectivul determinat sau al unei caracteristici exprimate de adverbul determinat. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile dativ și acuzativ (mai ales), prin adverbe și locuțiuni adverbiale de mod, prin verbe la modurile infinitiv (precedate de prepoziția fără) și gerunziu și prin interjecții. Răspunde la întrebările cum?, în ce fel?, în ce chip?, în ce mod? și cât?: „Nori atârnați ca niște perdele de cer, își târau capetele pe pământ, împrăștiindu-se... într-o bură de ploaie măruntă” (Em. Gârleanu); „Cântau un cântec simplu ca pământul” (N. Labiș); „Ei nu vor mai ieși cu drag / Să-i iau cu mine-n șa pe rând” (G. Coșbuc); „Și punând mâna pe condei, scrie bățos și apăsat” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...omul, mirosind a ploaie ș-a paie umede, le mărturisi îngrijorările lui” (M. Sadoveanu); „Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește” (M. Eminescu); „Ciobanul intră cu sfială. Abia călca...” (P. Ispirescu); „În dosul șurii era o livadă mărișoară... tăiată în două de o cărare” (L. Rebreanu); „Uneori făcea fi, fi, fi, tiha! tiha! tiha! chiau! chiau! chiau! clings!” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...și începu să sune dintr-însa ca prepelițele” (D. Zamfirescu); „Se așezară fără a mai întreba ceva” (E. Barbu); „Și începe să-nsemne cu ghiotura greșelile pe o draniță” (Ion Creangă); „Singure vrăbiile, care zboară puțin, s-au vârât printre grinzi și țigle” (T. Arghezi); „Te iubesc atât de mult” (M. Eminescu); „...de urgență să satisfaceți, conform legii, justele reclamațiuni ale doamnei directoare” (I. L. Caragiale); „Trebuie să te faci om al nevoii, ca noi” (D. Zamfirescu). ◊ ~ de cauză (cauzál): c. care arată cauza desfășurării unei acțiuni (exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă) sau cauza existenței unei însușiri exprimate de un adjectiv. Este exprimat prin substantive, adjective, pronume sau numerale (cu prepoziție sau cu locuțiune prepozițională) în cazurile genitiv, dativ și acuzativ, prin locuțiuni adverbiale de cauză și prin verbe la modul gerunziu. Răspunde la întrebările din ce cauză?, din ce pricină?: „Freamătă codrii de vuietul apelor” (A. Vlahuță); „Din pricina dogoarei, mlaștinile sunt uscate peste tot” (Em. Gârleanu); „Sângeră boturile vitelor căutând rădăcini” (Z. Stancu); „... la Vadu-Vechi, oamenii... din prostie... s-au unit în jurul lui Iosub Prisăcarul” (V. Em. Galan); „Datorită ploii, n-am putut ieși din casă”; „Lupului îl scăpărau ochii de flămând.” (Ion Creangă); „Alții spuneau că din pricina ei se fac atâtea jertfe” (idem); „N-a putut vorbi din cauza celor trei”; „De-aceea, doamnă, te-am ruga / Să nu mai plângi” (G. Coșbuc). ◊ ~ de scop (finál): c. care arată scopul desfășurării unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive (cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv și acuzativ, prin locuțiuni adverbiale de scop și prin verbe la modurile infinitiv (precedat de prepozițiile pentru și spre) sau supin. Răspunde la întrebările cu ce scop? și în ce scop?: „Se pregătea în vederea obținerii diplomei”; „... și porni în călătorie spre a-și găsi bărbatul” (P. Ispirescu); „La curte se făcuse mare pregătire pentru ospățul acesta” (C. Negruzzi); „Tocmai atunci veneau după apă... fetele lui Keleu” (Al. Odobescu); „De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?” (M. Eminescu); „Când punea mama oalele la prins, eu... și începeam a linchi groșciorul...” (Ion Creangă); „Pentru aceea s-au deplasat acolo”. ◊ ~ de consecință (consecutív): c. care arată consecința unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau a intensificării unei însușiri exprimate de un adjectiv. Este exprimat printr-un substantiv în acuzativ, cu prepozițiile de sau la sau printr-un verb la modul supin. Răspunde la întrebarea care e consecința faptului că?: „Tânărul cânta de minune”; „Omul ăsta mânca de speriat”; „Studentul o iubea la nebunie”; „Era frumoasă de invidiat”. ◊ ~ de condiție (condiționál): c. care arată condiția de care depinde realizarea unei acțiuni exprimate printr-un verb sau printr-o locuțiune verbală. Este exprimat printr-un substantiv, pronume sau numeral în cazurile genitiv și acuzativ, precedat de locuțiuni prepoziționale, printr-un verb la gerunziu sau printr-un adverb de mod cu sens condițional. Răspunde la întrebările cu ce condiție? și în ce situație?: „Domnule, în caz de mobilizare vă rugăm a vă prezenta în termen de 48 de ore” (Cezar Petrescu); „În locul spătarului Ghica, eu nu-ți trăgeam palme” (Camil Petrescu); „Dar trăind și nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo!” (Ion Creangă); „Altul, în locul lui, ar fi murit” (Folclor); „Imediat să părăsești primăria, altfel te arestez” (L. Rebreanu). ◊ ~ de concesie (concesív): c. care arată împrejurarea care ar fi putut împiedica realizarea unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau existența unei însușiri exprimate de un adjectiv, dar care nu a împiedicat-o. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale, sau prin verbe la modurile gerunziu (precedat uneori de adverbele chiar și nici) și infinitiv (precedat de prepoziția fără). Răspunde la întrebarea în ciuda cărui fapt?:Împotriva obiceiului său, Lăpușneanul... era îmbrăcat cu toată pompa domnească” (C. Negruzzi); „...cu toată sărăcia, Humă nu muncea la nimeni cu ziua” (M. Preda); „...în ciuda mâniei, ochii ei rămâneau mari și curați” (idem); „...îi sărută și le dă ghes, în pofida mamei” (G. Călinescu); „...cu toate astea, el era Budulea Taichii” (I. Slavici); „...acest chip, fără a fi frumos, are un farmec deosebit” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...țăranii noștri, robotind mai rău ca robii, nu ajung să-și câștige nici măcar mâncarea omenească” (L. Rebreanu). ◊ ~ instrumentál: c. care arată instrumentul sau mijlocul prin care se realizează acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv, dativ și acuzativ (precedate de prepoziții sau de locuțiuni prepoziționale) sau prin verbe la gerunziu. Răspunde la întrebările cu ce?, prin cine? și prin intermediul cui?:Prin intermediul colegilor am ajuns până la el.”; „Datorită unor foi de învelit marfa... am descoperit versiunea cea bună” (M. Sadoveanu); „Iar el zvrr! cu o scurtătură în urma noastră” (Ion Creangă); „Grație ei i-a revenit inspirația poetică” (L. Rebreanu); „Iradiind asupra lumii valuri neîntrerupte de poezie și mister, ea (luna) îi schimbă fundamental înfățișarea” (Geo Bogza). ◊ ~ sociatív: c. care arată cine sau ce însoțește subiectul în realizarea acțiunii exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazul acuzativ, precedate de prepoziții și locuțiuni prepoziționale. Răspunde la întrebările cu cine?, cu ce?, împreună cu cine?, împreună cu ce?: „Ba și pe la scăldat am tras o raită cu prietenul meu Chiriac” (Ion Creangă); „Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi” (idem); „A intrat în războiul de front... dimpreună cu ceilalți” (T. Arghezi); „...el a trecut cu plugul pe la noi” (G. Coșbuc). ◊ ~ opoziționál: c. care arată obiectul sau acțiunea ce se opune conținutului exprimat de subiect, de complement sau de predicat. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de locuțiunile prepoziționale în locul și în loc de sau printr-un verb la infinitiv precedat de locuțiunea prepozițională în loc de. Răspunde la întrebările în loc de cine?, în locul cui?, în loc de ce?. „Pe pieptul tânăr el și-a pus /Altiță-n loc de-aramă” (G. Coșbuc); „În locul lui se trimise un alt sergent” (T. Arghezi); „...mi-e teamă că, în loc de a avea un sprijin, aș avea o piedică” (L. Rebreanu). ◊ ~ cumulatív: c. care arată cui i se adaugă cele exprimate de subiect, de complement sau de predicat. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de prepozițiile decât și pe lângă, de locuțiunile prepoziționale în afara și (în) afară de sau prin locuțiunile adverbiale de cumul pe lângă asta, (în) afară de asta și plus de asta. Răspunde la întrebările pe lângă cine?, pe lângă ce?, în afara cui? și în afară de ce?: „...pe lângă celelalte, mai dăruiai arșice și condeie de fier noi” (B. Șt. Delavrancea); „Citeam și alte cărți decât acestea”; „În afara priceperii, mai trebuie și putere de muncă”; „În afară de Pascalopol și Otilia, pe bancheta din fața lor ședea ghemuit și moș Costache” (G. Călinescu); „E bună și harnică; afară de asta, îi place să citească”. ◊ ~ de relație: c. care arată obiectul sau faptul la care se limitează acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau calitatea exprimată de un adjectiv. Este exprimat prin substantive sau pronume în cazurile genitiv și acuzativ (precedate de prepoziții sau de locuțiuni prepoziționale) sau prin verbe la supin. Răspunde la întrebările în legătură cu ce?, în ce privință?, în privința cui?, relativ la ce?: „...întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii” (Ion Creangă); „Cântecelul dascălului... este în privința regulelor prozodice, cu mult mai prejos” (Al. Odobescu); „Despre mine cu atât mai bine, măi Chirică” (Ion Creangă); „Și după dumneavoastră, ce e libertatea?” (Titus Popovici); „Nu fi zgârcit... dar nici scump la târâțe și ieftin la făină” (C. Negruzzi); „Cu privire la întrebuințarea banilor, oamenii se împărțeau în tabere” (M. Sadoveanu); „De citit a citit, dar n-a reținut mare lucru”. ◊ ~ de excepție: c. care arată obiectul sau faptul ce reprezintă o excepție față de subiect, de complement, de atribut sau de numele predicativ. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de prepoziția decât sau de locuțiunile prepoziționale în afara, (în) afară de și cu excepția, sau prin adverbe precedate de locuțiunea prepozițională în afară de. Răspunde la întrebările cu exepția cui?, în afara cui? și în afară de ce?: „Ținea mânele tinerei dame strânse întru ale sale cu o familiaritate neiertată altui decât unui bărbat” (C. Negruzzi); „Altcineva decât mine ar fi găsit tovărășia veselă” (G. Galaction); „Adusese aproape toate lucrurile, cu excepția tablourilor”; „În afară de aceștia, eu n-am mai văzut pe nimeni”; „Te aștept oricând în afară de mâine”.
Sursa: DTL (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink

fáță f., pl. fețe (lat. facia și facies, it. faccia, pv. facha, fassa, fr. face, sp. haz, pg. face). Acea parte a capuluĭ în care-s ochiĭ. Persoană: fețe bisericeștĭ, domneștĭ. Prezență: în fața mea, față de mine. Latura principală (în opoz. cu dos): fața caseĭ. Suprafață: fața pămîntuluĭ, a măriĭ. Acea parte a uneĭ monete care are efigia. Coloare: față verde. Aspect: om cu față sănătoasă. Pagină: a ceti cîteva fețe. Față de pernă, de masă, pînză cu care se acopere [!] perna, masa. De față, prezent: a fi de față saŭ numaĭ a fi față. Pe față, deschis, verde, fără ocolurĭ. În față, în privire, în prezență: ĭ-am aruncat sfidarea în față; în partea opusă, peste drum (fr. vis-à-vis): în față era un castel. Față´n față, cu fața unu spre altu: oștile staŭ față´n față. Față de saŭ față cu, în față, în prezență: față de mine. A face o cercetare la fața loculuĭ, chear [!] acolo unde s´a întîmplat orĭ comis ceva. A da ceva pe față, a descoperi a divulga. A face față unuĭ lucru, a fi preparat de rezistență, a rezista. Taler cu doŭă fețe (fig.), om ipocrit. Schimbarea la față, sărbătoarea Transfigurăriĭ luĭ Hristos (la 6 Aŭgust).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

scáră, scări s. f. 1. Obiect alcătuit din două părți laterale lungi și paralele, unite prin piese paralele așezate transversal la distanțe egale și servind la urcarea și la coborârea spre un alt nivel. ◊ Scara lui Iacov = temă iconografică ilustrând două episoade: din Vechiul Testament: „Visul lui Iacov” și „Lupta lui Iacov cu îngerul”, având semnificația purității și tăriei credinței; este frecventă mai ales în pictura murală din Transilvania în sec. 18. 2. Succesiune, șir, serie ordonată de elemente diferite, servind la stabilirea valorii a ceva. ◊ Scara cerului, se spune în glumă despre un om foarte înalt. ◊ Scara muzicală = succesiunea celor șapte sunete muzicale, (reprezentate în muzica bisericească psaltică prin cele șapte denumiri: „pa”, „vu”, „ga”, „di”, „ke”, „zo” și „ni”), fie ascendentă, fie descendentă, urmată de repetarea sunetului de la început; gamă. 3. Fig. Denumire dată exercițiilor treptate de perfecționare spirituală atribuite sfântului Ioan Scărarul († c. 580 d. Hr.), stareț al m-rii Sinai. ♦ Ierarhia manifestărilor și a valorilor morale și spirituale. – Din lat. scala.
Sursa: D.Religios (1994) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNTĂRÍ, întăresc, vb. IV. 1. Refl. (Despre substanțe sau materiale) A deveni (mai) rigid, (mai) vîrtos. Cimentul se întărește.Fig. Deasupra o boltă de nouri plumburii se întărea, părea neclintită, sprijinită pe zările nevăzute. SADOVEANU, M. 182. 2. Tranz. (Cu privire la piese sau la sisteme tehnice) A mări rezistența. ♦ A fortifica. ♦ A baricada. Altele cînd m-auzeau, Ușile le întăreau, Focu-n vatră-l înveleau, Luminile le stingeau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 169. 3. Tranz. A face să prindă puteri (de obicei după o boală), să se întremeze, să se înzdrăvenească. Vezi de țesală caii, după moda nouă care-am aflat-o aici, și-i întărește cu orz. SADOVEANU, B. 289. Aduce apă vie de-l învie și apă tare de-l întărește. RETEGANUL, P. III 45. De doi ani îl întărește [pe cal] Cu floarea trifoiului. ALECSANDRI, P. P. 106. ◊ Fig. Simțind că și ursul fuge după el, întări picioarele și mai zdravăn. STĂNOIU, C. I. 158. ♦ Refl. A deveni mai mare, mai puternic; a se dezvolta. Codrul se întărise; la dreapta și la stînga se înălțau goruni uriași care deasupra își împreunau cununile. SADOVEANU, O. I 14. ♦ Fig. A reconforta, a da puteri morale. Avusese un vis frumos, un dor duios și mîngîietor, care-l întărea în ceasurile lui de oboseală și descurajare. VLAHUȚĂ, O. A. I 89. Lupta întărește pe cel slab. RUSSO, O. 31. 4. Tranz. (Cu privire la acțiuni, organizații, sisteme etc.) A face să devină (mai) puternic, a consolida. Această reformă bănească va întări cursul leului, ridicînd conținutul lui în aur. HOT. R. B. 12. Ne luăm angajamentul să vă dăm tot ajutorul cu munca noastră, ca să ne îndeplinim împreună sarcina de a întări și a duce cît mat departe regimul nostru democrat. CĂLUGĂRU, O. P. 99. ◊ Refl. Partidul se întărește și își consolidează legăturile cu clasa muncitoare și cu masele celor ce muncesc primind în rîndurile lui pe cei mai buni, mai devotați și mai hotărîți dintre muncitori și dintre oamenii muncii de la orașe și sate. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2771. 5. Tranz. A confirma, a adeveri (o vorbă, o bănuială). Peste alte cîteva zile însă un rănit, abia sosit, îmi întărește presupunerea. CAMIL PETRESCU, U. N. 423. Alții întăreau spusele celorlalți. CREANGĂ, P. 232. ◊ Refl. Vestea se întărea tot mai tare rostită. SADOVEANU, O. I 512. ♦ Intranz. A sublinia, a accentua, a da mai multă tărie celor spuse. N-are să fie cum a fost, băieți !întări locotenentul Ghencea. C. PETRESCU, Î. II 11. Așa-i, așa-i ! întăriră mai multe glasuri în tindă. REBREANU, R. I 235. ♦ A confirma într-o slujbă. Cînd te-i hotărî... să mă vestești prin poștă și eu te întăresc unde-i cere. STĂNOIU, C. I 13. 6. Tranz. A da unei acțiuni putere legală (printr-un act valabil); a da unui act putere legală (prin îndeplinirea formalităților cerute); a legaliza. Scriseră carte și o întăriră. ISPIRESCU, L. 45. Fă hîrtia de dănuire... și să mergem s-o întărim la judecătorie. NEGRUZZI, S. I 302. ◊ Refl. pas. I se dedese o diplomă scrisă cu litere de aur, prin care i se întărea stăpînirea peste provinciile polone, ce va putea coprinde. BĂLCESCU, O. II 284. 7. Refl. (Despre fenomene atmosferice) A se înteți, a se intensifica, a spori în intensitate. Vîntul se întărise și stropii de ploaie conteniseră. SADOVEANU, O. VI 68. Căldura se întărește. DUNĂREANU, CH. 84.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ZMEU, (1,2,3) zmei, s. m., și (4) zmeie, s. n. 1. Personaj fantastic din basme, imaginat în formă de uriaș cu puteri supranaturale, întruchipînd răutatea. Un basm cu pajuri și cu zmei începe-acum o fată. Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Între munți întilni doi zmei ce se luptau de nouă ani și nu puteau să se dovedească unul pe altul. ISPIRESCU, L. 19. Pe la sfințitul soarelui, Făt-Frumos birui pe zmeu... Apoi intră în casă și spuse zînei că a scăpat-o de zmeu. CREANGĂ, O. A. 279. ◊ E x p r. A se lupta ca un zmeu = a se lupta vitejește. ♦ Fig. Epitet care se dă unui om aprig la luptă, viteaz, erou. Mircea-vodă-n mijloc șede Și la dreapta lui se vede Doi Căplești și trei Buzești, Zmeii Țării Romînești. ALECSANDRI, P. P. 196. 2. (Mai ales figurat sau în comparații) Balaur. Di! caii mei, Nu vă lăsați, Zburați ca zmei înaripați, Spre creste de vis. BENIUC, V. 13. Pe sus, pe pustiile jgheaburi, Prin rîpele munților suri, Zac zmeii cu trupul de aburi. COȘBUC, P. II 8. Telegarul voinicului era un zmeu de cal. ISPIRESCU, L. 129. ♦ Cal aprig și focos. De-aș avea vro șapte frați. Toți ca mine de bărbați Și pe zmei încălecați... ALECSANDRI, P. A. 36. 3. (În credințele populare) Boală pricinuită de dragoste. Mie mi se pare că cuconița are zmeu ! Nu vezi tu că slăbește? FILIMON, C. 184. 4. Dreptunghi de hîrtie (mai rar de pînză) fixat pe un schelet ușor de lemn, pe care vîntul îl ridică în aer și care este mînuit de jos cu ajutorul unei sfori lungi. Nu mai vorbește decît de zbîrnîitori, cumpănă, coadă, zmeie de una și de două coale. C. PETRESCU, Î. II 57. La vîrstă de treizeci și cinci de ani... făceam zmeie. IBRĂILEANU, A. 26. De multe ori l-am găsit descleind un zmeu, ca să copieze vreun vers pre care acum un băiat îl făcea să zboare mai presus de Parnas. NEGRUZZI, S. I 206. – Pl. și: (rar, 4, m.) zmei (GANE, N. III 53, ALECSANDRI, P. P. 393).
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

RISIPÍT, -Ă, risipiți, -te, adj. 1. Răspîndit în toate părțile; împrăștiat, răsfirat. Stelele sclipeau mărunt, risipite pe toată nemărginirea bolții. MIHALE, O. 184. Caracteristic pentru așezările omenești din Țara Moților e felul în care sînt risipite casele satului: cîteva case într-o vale și pe urmă restul satului împrăștiat pe dealuri, prin munți, prin văgăuni. BOGZA, Ț. 42. Ce să fie asta de n-am întîlnit eu... nici un suflețel de om p-aci la voi, fără numai grămezi, grămezi de oase de oameni, risipite colea șt colea ? ISPIRESCU, L. 100. ◊ Fig. Mi-e sufletul în soarele de-amiază Pe holde risipit ca vîntul cald. BENIUC, V. 55. Stătu privind într-acolo, spre lumina risipită în depărtări și pe livada înmugurită. SADOVEANU, O. IV 389. A mele visuri risipite. VLAHUȚĂ, P. 33. 2. (Despre bunuri materiale sau morale) Cheltuit fără socoteală; irosit. Avere risipită. 3. (Despre cete, armate etc.) Pus pe fugă, alungat, înfrînt. Cetele de Ieși răzlețe erau... sfărîmate și risipite. SADOVEANU, O. I 255. Risipite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri. EMINESCU, O. I 148. 4. (Despre un întreg) Stricat, sfărîmat; dărîmat, prăbușit. Munții Gorjului se arătau... ca niște sfinți făcuți cu var pe cel din urmă zid rămas al unei mănăstiri risipite. GALACTION, O. I 64. Văzînd mănăstirea așa de risipită și vechie, m-am întors îndărăpt. RETEGANUL, P. I 39.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu ! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc », « în loc » sau « locului ») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu ! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. A. I 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag ! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin « pe loc », « în loc ») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. « din » și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul.Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva ? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula « și ») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura ! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați ? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul ? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea ? – Eu ?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. A. II 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu ? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. A. II 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin « pe loc », « în loc » sau « locului ») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer ! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: « stăm pe loc ». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai ? = ce mai aștepți ? Ce mai stai ? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: « Ce mai stai ? ». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cit colea, Cu-atîta inimă rea ?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește ! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci ? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri ? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă ! Vrei să pleci ! De ce să pleci ? Cît ești de copilă ! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. A. II 292. Am fugit de la jupînul. – De ce ? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin « la stăpîn ») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el ? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. « în » sau « pe », arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una ? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume ! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb1 (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta ! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. « cu », indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. A. II 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. A. I 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin « în picioare » sau « pe picioare ») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare.Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac ? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă ?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat ? VLAHUȚĂ, O. A. I 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. « jos ») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, in jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. A. II 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. « pe » sau « în », arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. « la ») Stau la birou.Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. « ca ») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos ! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap1 (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. A. II 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor ? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin « călare », « pe cal » etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama ! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba ? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile ? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.) ? = cum merge ? care e situația ? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați ? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ. O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai ! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai ! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. A. II 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale ? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în îață) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins ? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau d’oparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap1 (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre ? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap ? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul ? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu ! Caută-ți altul ! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. A. II 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. A. II 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma ? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. A. II 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa « neamurile » cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făr’adăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap1 (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată ! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... « Soacra cu trei nurori » plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. A. II 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule ? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț ! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță ! JAENÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin « pe apă » sau « deasupra apei ») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei.Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici ? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. A. II 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn' la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui ? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia ? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul ? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă ? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat ? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au ! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu ! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin « pe loc ») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc ? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. « și ») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit ? VLAHUȚĂ, O. A. II 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. « de ») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești ? (sau spui ?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești ? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. A. I 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva ? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. A. II 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte ? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns ! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. « cu » și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni ? Maica mea ! Să stai cu bățul Ca la cîni ! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă ? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. A. II 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit in același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă ? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază in mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor ? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. A. I 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. A. I 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre ? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru ? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată ! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sâ... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. A. II 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. « la » sau, mai rar, « cu ») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap1 (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

PĂRÉRE, păreri, s. f. 1. Opinie, punct de vedere, convingere, credință, idee. Te-am întrebat... să-ți aud părerea. SAHIA, N. 39. Lăsați-l, mă, zice altul,- asta e părerea lui. CARAGIALE, P. 29. Aceste scrisori aruncară în deosebite păreri sfatul împărătesc. BĂLCESCU, O. II 271. Cîte capete, atîtea păreri = cîți oameni, atîtea idei; fiecare cugetă în felul său). ◊ Expr. A-și da (cu) părerea. v. d a3. A fi de părere = a crede. Unii sînt de părere că niciodată nu vom izbuti să ajungem acolo. CAMIE PETRESCU, U. N. 300. A fi de aceeași părere (cu cineva) = a fi de acord cu cineva. 2 Ceea ce ni se pare că vedem sau că auzim.; iluzie, închipuire. Iarna, oricît de grea, trece ca părerea, ca mîine se desprimăvărează și vin muncile. REBREANU, R. I 236. ◊ Loc. adv. Într-o părere = într-o doară, nu din toată inima, numai așa, nu cu tot dinadinsul. I s-a părut că necunoscuta-i surîde prietenos. A zîmbit și el, așa într-o părere, de bună-cuviință, întrebîndu-se cu cine-l confundă oare. C. PETRESCU, C. V. 19. Și doar mă și sileam eu, într-o părere, s-o fac a înțelege pe mama că pot să mă bolnăvesc de dorul ei. CREANGĂ, A. 119. Cu toate că m-am și uitat eu într-o părere, doar l-oi zări... Se vede că cuconașii Iorgu n-are de gînd să vie astăzi. ALECSANDRI, T. 1006. ♦ (Învechit) Arătare, nălucire, apariție. Iar pe patu-i de zăcere, Unde capul și-a turnat, Vede-a fratelui părere Ce-ocolește tristul pat. BOLINTINEANU, O. 97. Căprioara cum îl simte, Fuge, saltă, zboară, piere Ca un vis, ca o părere. ALECSANDRI, P. II 90. ◊ Expr. O părere de... se spune despre ceva abia vizibil. Romînul avea o părere de zîmbet sub mustața căruntă. SADOVEANU, O. VII 239. ♦ Senzație, închipuire. Nu știu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe glasuri? CREANGĂ, P. 24. 3. (Numai în e x p r.) Părere de bine = bucurie, satisfacție, mulțumire. Ipate, auzind aceasta, părerea lui de bine; ia banii... și se duce. CREANGĂ, P. 160. Părere de rău = regret, mîhnire, supărare, căință. Și păreri de rău trecute Cad pe inima-mi trudită, Ca un stol de pasări mute Pe-o grădină părăsită. TOPÎRCEANU, B. 71. Auzind aceste, s-a arătat cu mare părere de rău. CREANGĂ, P. 91.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

boŭ m. (lat. bos, bŏvis, vgr. bus; it. bue, pv. buou, fr. boeuf, sp. buey, pg. boi). Un animal rumegător domestic cornut alb cenușiŭ (maĭ rar negru, cărămiziŭ saŭ breaz) care se întrebuințează la tras caru, plugu și alte greutățĭ care trebuĭe duse maĭ încet. Fig. (pin aluzie la încetineala bouluĭ față de vioiciunea caluluĭ). Om foarte prost. Bou nopțiĭ, un gîndac mare cafeniŭ care zboară noaptea, maĭ mic de cît caradașca. Boul lui Dumnezeŭ, buburuză. A nu-ți fi boiĭ acasă, a ți se fi înecat corăbiile, a fi maĭ trist de cît ești de obiceĭ. A-țĭ pune boiĭ în plug cu cineva, a lucra în tovărășie cu el, a avea a face cu el, și decĭ a avea ocaziune de ceartă. A trage pe cineva ca cu boiĭ, a-l duce cu mare ce la un lucru care nu-ĭ place. De-a bou (rar), în brînci, în patru labe: a cădea de-a bou. V. taur, vacă, vițel.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

PLÎ́NGE, plîng, vb. III. 1. Intranz. A vărsa lacrimi (de durere, mai rar de emoție, de bucurie). Copiii speriați din somn se țineau de fustele mamelor și plîngeau. VLAHUȚĂ, O. A. II 53. Smărăndița a mîncat papara și pe urmă ședea cu mînile la ochi și plîngea ca o mireasă, de sărea cămeșa de pe dînsa. CREANGĂ, A. 4. Și nime-n urma mea Nu-mi plîngă la creștet, Doar toamna glas să dea Frunzișului veșted. EMINESCU, O. I 216. ◊ F i g. Vîntul plîngea prin porumb și tot lanul plîngea cu el. SANDU-ALDEA, U. P. 140. Și clopotele-n limba lor Plîngeau cu glas tînguitor. COȘBUC, P. I 153. De-a pururea aproape vei fi de sînul meu... Mereu va plînge apa, noi vom. dormi mereu. EMINESCU, O. I 129. ◊ T r a n z. Parcă... Își plînsese toate lacrimile și acum privea moale, buimacă. CAMIL PETRESCU, O. II 476. (Cu complement intern) Și mai greu ofta, Plînset Că plîngea, Vaiet Că-mi scotea. TEODORESCU, P. P. 466. 2. Tranz. A jeli o persoană moartă, un. lucru pierdut, o situație dureroasă, vărsînd lacrimi, tînguin- du-se. Copilă dragă, nu-l mai plînge... Pe-o piatră capul el și-a pus Și pe vecie doarme dus. MACEDONSKI, O. I 156. Rămasă singură, plîngea cu lăcrîmi de văduvie singurătatea ei. EMINESCU, N. 3. Boierul plînge timpul cînd țara-a lui era, O vacă ce cu lapte pe el îndestula. BOLINTINEANU, O. 142. Oile s-or strînge, Pe mine m-or plînge Cu lacrimi de sînge. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ E x p r. A-și plînge păcatele = a ispăși o vină. Cum îți plîngi păcatele, Că n-ai ținut vorbele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 260. 3. T r a n z. A compătimi pe cineva din toată inima, a avea milă de cineva. Plîngeam pe acea nenorocită femeie silită a bea un nou pahar de durere! NEGRUZZI, S. I 49. ◊ (Intranz., în expr.) A-i plînge (cuiva) de milă = a deplînge (pe cineva) din toată inima, a-i părea foarte rău de nenorocirea altuia. Baba se duce în poiată, găbuiește găina, o apucă de coadă și o ia la bătaie, de-ți venea să-i plîngi de milă! CREANGĂ, O. A. 162. Că de sus de pe movilă De-oi zvîrli ghioaga cea mare, Zău, ți-oi plînge chiar de milă, Măi tătare, măi tătare!... ALECSANDRI, O. 70. 4. R e f l. A se văita, a se tîngui. Trăiesc acei ce vreau să lupte, Iar cei fricoși se plîng și mor. COȘBUC, P. I 194. De asta te plîngi, stăpîne? – D-apoi de care alta, măi Chirică? CREANGĂ, P. 155. Alții în visuri de înălțare Se plîng deoparte cu ah și vah! Că mereu sufăr de-o boală mare. ALECSANDRI, T. I 377. 5. Refl. A-și arăta nemulțumirea, a reclama. Păgubașul s-a plîns la miliție.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

VIITÓR1 s. n. 1. (În opoziție cu t r e c u t) Timpul care urmează prezentului. Viitorul și trecutul sînt a filei două fețe. EMINESCU, O. I 196. După trecut putem judeca viitorul. NEGRUZZI, S. I 271. Așa zice tot omul ce-n viitor trăiește. ALEXANDRESCU, P. 77. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) viitor = de acum înainte. Voiește cu tot dinadinsul ca lucrurile să meargă Într-altfel pe viitor. ODOBESCU, la CADE. 2. Situație, stare (viitoare) pe care și-o creează cineva; perspectivă de viață care se deschide înaintea cuiva. V. c a r i e r ă2. Ce carieră strălucită, ce viitor extraordinar îi așteaptă! BARANGA, I. 156. Safta a început să discute cu cuconu Vasilică Popazu despre viitorul Măriei. SADOVEANU, O. IV 299. Am ajuns să nu mai pot lucra nici ziua, nici noaptea... îmi zdrobiți viitorul cu gălăgia. REBREANU, I. 88. Brațul tău ce sfarmă astăzi un jug aspru de robie, Ție însăți pregătește viitor de libertate. ALECSANDRI, P. A. 72. ◊ (Rar, la pl.) Își puneau visurile tovărășie și-ncepeau să-și clădească viitoruri. VLAHUȚĂ, O. A. 112. ◊ Loc. adj. (Plin) de viitor sau cu viitor = care are toate condițiile pentru a ajunge la o situație de frunte, la o carieră frumoasă, la o viață bună. Nu știu dacă din sala aceea de tineri plini de viitor a ieșit pînă azi vreun om întreg. GALACTION, O. 336. Îi găsim noi [fetei] un băiat bun și cu viitor. C. PETRESCU, C. V. 110. – Formă gramaticală: (rar) pl. (2) viitoruri.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

FANTASMAGORÍE, fantasmagorii, s. f. 1. Succesiune de idei sau teorii bizare, lipsite de bază reală, neserioase; aberație, elucubrație. Te rog să nu crezi nimic din toate aceste vorbe și fantasmagorii. SADOVEANU, Z. C. 14. Le impută că vor să-i îmbolnăvească feciorul, umplîndu-î mintea fragedă cu fantasmagorii popești. REBREANU, P. S. 36. Fiecare pasaj e valabil și ca pictură și ca gest prin care natura justifică fantasmagoria din capul copilei. IBRĂILEANU, S. 6. 2. Succesiune de senzații vizuale bizare, neverosimile, proprii unei imaginații tulburate; priveliște ireală, fantastică; vedenie, nălucire. Mi se părea, în fantasmagoria dintre vis și aievea, că [Bistrița] mă tîrăște, cu mal cu tot, pe tot cursul ei la vale. HOGAȘ, M. N. 62. Umblînd și făcînd toate mișcările acestea, mi se făcea că visam sau că vedeam împrejuru-mi o fantasmagorie. BOLINTINEANU, O. 381. Mi se părea că biserica se învîrtește cu mine... Nu știu cît ținu astă fantasmagorie. NEGRUZZI, S. I 54.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MIT (‹ fr., ngr.; {s} gr. mythos „poveste, narațiune”) s. n. 1. (În sens propriu; accepție religioasă) Povestire din lumea sacrului, a divinității, a zeilor și eroilor destinată să explice originea zeilor, a lumii și a fenomenelor ei, originea, desăvârșirea și destinul omului. Spre deosebire de legendă, m. are întotdeauna funcție religioasă, zeii despre care povestește fiind aceiași cu cei venerați de om în culte; adesea, m. este parte integrantă a cultului. 2. P. ext. (În accepția profană) Construcție a spiritului pur imaginară. La Platon, m. este o parabolă sau alegorie folosită pentru a ilustra un adevăr ori pentru a-l demonstra pe cale analogică (ex. m. peșterii). În unele teorii sociale și politice, m. este tratat drept credință, speranță, vis, ideal împărtășite în prezent de oameni. 3. Reprezentare falsă, dar în general admisă de toți membrii unui grup (ex.: m. calmului englezesc, m. egalității etc.).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

PUSTÍU2, -ÍE, pustii, adj. 1. (Despre locuri, ținuturi, regiuni) În stare sălbatică, necultivat, nepopulat de animale, nelocuit sau neumblat de oameni. Cine m-a pus să te las și să plec pe pustiile ape? TOPÎRCEANU, P. 45. Mergea tot înainte prin locuri pustii și cu greu de străbătut. CREANGĂ, P. 237. Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum, Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ Aflat în paragină, în ruină. S-a oprit... la un anume zid de bisericuță, năruită și pustie, după pîrjolul de anul trecut. C. PETRESCU, A. R. 48. Zidirea cea pustie de jale pare plină. EMINESCU, O. I 96. Cucuie, de unde vii? De la niște vii pustii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ♦ (Substantivat; învechit și popular, în imprecații) Blestemat, afurisit. Mă căznesc de este-o vreme Să fac din pelinaș miere. El, pustiul, e tot fiere! BIBICESCU, P. P. 354. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de ») Mantu Miu, cu capul treaz, dar scofîlcit de pustia-i de durere, era în fruntea convoiului. GALACTION, O. I 266. Ce mai atîta grijă pentru astă pustie de gură! CREANGĂ, P. 331. Pustiul de urît nu-i dădea răgaz. CONTEMPORANUL, VI 102. 2. Nelocuit, nepopulat, deșert, lipsit de viață, de mișcare. Moara nu umblă... pare pustie. SADOVEANU, O. I 514. Umbre răzlețe se deslușeau de-a lungul cheiului pustiu. BART, E. 288. Astfel turmă după turmă Pleacă toamna de la stîni, De rămîn pustii în urmă Munții singuri și bătrîni. TOPÎRCEANU, B. 22. Așadar școala a rămas pustie pentru o bucată de vreme. CREANGĂ, A. 9. ◊ F i g. Și se duc pe nesimțite Nopți pustii și zile reci. TOPÎRCEANU, B. 26. Cărarea mea pustie se umple de lumină, CERNA, P. 12. De cînd s-a dus bădița Mi-i pustie ulița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 128. 3. Fig. Gol, deșert. Sejuc&i așa o vreme, absorbită, cu mintea pustie. DUMITRIU, N. 85. Copilele ți s-au culcat – Tu inimă pustie, Stai tot la vatră-ncet plîngînd: E dus și nu mai vine! COȘBUC, P. 1193. De visuri inima pustie nu mi-i... Senin mă urc pe-a lor înalte schele. VLAHUȚĂ, O. A. 82. ♦ Fig. Fără rost, fără sens, zadarnic. (Atestat la f. pl. pustie) Ea audeplînge.Parcă îi venea să plece-n lume, Dusă de pustie gînduri Și de-un dor fără de nume. EMINESCU, O. I 65. ◊ (Adverbial, regional) Oh! dragii mei, voi sînteți copii de împărat.Nu vorbi pustiu, ca să ne măgulești! răspunse fata. RETEGANUL, P. II 38. 4. Singur (fără părinți, frați, rude etc.); stingher. De atunci trăiesc aci pustiu și singur. SADOVEANU, A. E. 150. Cînd merg flăcăi la oaste Cu lacrămi tu-i petreci Și stai cu ei, ți-e milă Să-i lași pustii, să pleci. COȘBUC, P. I 215. Vai de inima pustie Ce-au rămas făr’de soție!ALECSANDRI, P. II 184. Mîndră, dragostile noastre Au rămas pustii pe coaste. BIBICESCU, P. P. 24. Iată, vremea mi-a sosit Să mă duc în haiducie, Să te las, dragă, pustie. TEODORESCU, P. P. 295. – Pl. și: (f., învechit) pustie.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNTÎLNÍ, întîlnesc, vb. IV. 1. Tranz. A da în cale de cineva sau de ceva, a se încrucișa pe drum cu cineva sau cu ceva (din întîmplare). Îl întîlnea întotdeauna, prezent la aceleași ore. C. PETRESCU, C. V. 127. Că-n amiazi venind pe vale, Întîlnii pe Lina-n cale. COȘBUC, P. I 49. Mi-aduc aminte că l-am întâlnit o dată prin zmeuriș. CREANGĂ, P. 31. ◊ Fig. (Cu complementul « ochii »,« privirea ») Îi întîlni ochii negri. DUMITRIU, N. 150. Căpitanul mi-a intîlnit privirea și a rămas ca o linie. CAMIL PETRESCU, U. N. 16. ♦ Refl. (Cu determinări introduse prin prep. « cu ») Acolo se întîlni cu zmeul. ISPIRESCU, L. 27. De-acolo mergînd mai departe, iaca se întîlnește și cu cățelușa. CREANGĂ, P. 291. Într-o zi cu dulce soare, Mărioara se-ntîlnea C-un străin care venea. ALECSANDRI, P. I 96. ◊ Refl. reciproc. Carul și tractorul se întîlniră în drum, cotiră împreună, merseră pînă-ntr-o văiugă. CAMILAR, TEM. 47. Ne-am întîlnit intr-o sară-amîndoi... Și-am umblat o sară, numai noi. D. BOTEZ, P. O. 75. Sînt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfînt in care ne-ntîlnirăm. EMINESCU, O. I 120. ♦ Tranz. fact. (Rar) Cînd ți-i dor, mîndră, de mine, Du-te-n codru la un spine Ș-acolo te jeluiește, Doar dumnezeu ne-ntîlnește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 118. Dar eu n-am cap să te uit, Că cu gîndul te-aș uita, Nu mă lasă inima; Visul iar mă necăjește Și cu tine mă-ntîlnește ! id. ib. 164. ♦ Refl. reciproc. (Despre linii geometrice sau topografice) A se uni într-un punct. (În contexte figurate) Parcă drumurile oamenilor se-ntîlnesc numaidecît. SADOVEANU, O. VII 44. ♦ A da peste ceva neplăcut (piedici, greutăți). Lăpușneanul nu întîlnise nici o împedicare în drumul său. NEGRUZZI, S. I 142. 2. Refl. și refl. reciproc. A ajunge în același loc cu cineva, în urma unei înțelegeri. Spune-mi locul și ora unde ne întîlnim. C. PETRESCU, C. V. 255. Se întîlni Andrei cu Mihai-vodă. BĂLCESCU, O. II 258. Ne-om întîlni la cutare fîntînă. ȘEZ. III 5. 3. Tranz. Fig. A găsi. În limba scrierilor lui Budai-Deleanu întîlnim multe regionalisme.De cînd colindă ținuturile acestea n-a întîlnit un astfel de entuziasm. SAHIA, N. 67. ♦ Refl. (De obicei în construcții negative, urmat de determinări introduse prin prep. « cu ») A nu mai găsi, a nu mai avea parte de... Dar nu s-a mai întîlnit cu postul de capuchehaia pe care-l uzurpase frate- său. GHICA, S. 369. 4. Refl. reciproc. A ajunge față în față, pentru a-și măsura forțele, a se ciocni cu cineva (într-un duel, într-o luptă, într-o competiție sportivă). V. încăiera. Cele două campioane de ping-pong s-au întîlnit în sala sporturilor.Armatele dușmane s-au întîlnit în zori. ALECSANDRI, P. II 158.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

DEȘTEPTÁRE, deșteptări, s. f. Faptul de a (se) deștepta. 1. Trezire, sculare (din somn). Simțea un fior analog cu acel pe care ni-l dă deșteptarea dintr-un vis urît. VLAHUȚĂ, O. A. III 63. ♦ (Concretizat) Momentul cînd se trezește cineva din somn. Lumea în care fusesem adineoarea, spectacolul unic, era departe, era ca amintirea, la deșteptare, a unui vis. IBRĂILEANU, A. 204. La deșteptare mă trezii cu sfîntul soare acățat de vîrful plopului. HOGAȘ, M. N. 14. ♦ Semnal (clopot, sonerie, goarnă) care anunță scularea în colectivități (internate, cazărmi etc.). În zori, cînd se sună deșteptarea... auzi spunîndu-se:Bine de Serdici, acum o fi dormind ! SAHIA, N. 115. 2. Fig. Dezmorțire, trezire la viață. Deșteptarea primăverii parcă-l întinerise. REBREANU, R. I 315. Voi ce stați în adormire, voi ce stați în nemișcare, N-auziți prin somnul vostru acel glas triumfător Ce se-nalță pîn'la ceruri din a lumii deșteptare, Ca o lungă salutare Cătr-un falnic viitor ? ALECSANDRI, P. A. 81.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

CREȘTÉT, creștete, s. n. 1. (Adesea determinat prin « al capului ») Vîrful capului. Omul care te-a scăpat, amețind fiara cu o lovitură in creștet, a avut un curaj cum nu avea nimeni. PAS, Z. I 148. Să alergi, pe piept să-mi cazi. Să-ți desprind din creștet vălul, Să-l ridic de pe obraz. EMINESCU, O. I 75. Zărea creștetul delicat al dropiei mișcînd printre fulgii coliliei. ODOBESCU, S. III 14. El ținea un paloș lat cu care lovea creștetul acelei nenorocite ființe. NEGRUZZI, S. I 295. ◊ (Poetic) Copacii moțăiau din creștet ca niște uriași cheflii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 36. ◊ Expr. Din (sau (De la) creștet pînă-n tălpi (sau în talpă, rar în poale) sau din talpă pînă-n creștet = de sus pînă jos, în întregime, peste tot trupul. Ne-a uns peste tot trupul, din creștet pînă-n tălpi. CREANGĂ, A. 32. Și de la creștet pîn-în poale Plutești ca visul de ușor. EMINESCU, O. I 117. Chintesență de mizerii de la creștet pînă-n talpă. EMINESCU, O. I 150. Am să-ți descoper niște lucruri care au să te-ngrozească din talpă pînă-n creștet. ALECSANDRI, T. 1095. ♦ Părul capului. Cu creștetele albe preoți cu pisata rară Trezeau din codrii veciniei, din pace seculară, Mii roiuri vorbitoare. EMINESCU, O. I 91. 2. Căpătîi. Cînd voi muri, iubito, la creștet să nu-mi plîngi. EMINESCU, O. I 129. 3. Punctul cel mai înalt, vîrf (al unui munte, al unei stînci etc.), culme, pisc. În creștetul dealului, șoseaua se desparte. C. PETRESCU, S. 197. S-a oprit pe creștetul colinei, Înfricoșat de-această amenințare. TOPÎRCEANU, S. A. 113. Deasupra capului păretele drept de stîncă își pierdea creștetul aerian în înălțimile albastre ale văzduhului. HOGAȘ, M. N. 182. Pe creștetul munților, zorile Zilei venise. BOLINTINEANU, O. 75. ◊ (Poetic) Soarele, din creștetul cerului, își revarsă pulberea strălucitoare. DELAVRANCEA, T. 59. Din creștetul cerului dogorit, razele cad drept ca niște săgeți de arc. VLAHUȚĂ, O. A. 368. ◊ F i g. Dacă era noroi, călca din piatră în piatră, tot in creștetul pietrelor, scuturînd picioarele ca o pisică. DELAVRANCEA, H. T. 39.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

MÎNCÁ, mănînc, vb. I. 1. Tranz. A mesteca și a înghiți un aliment (pentru a-și potoli foamea). Îmi reamintesc cum mîncam bucățica aceea de pîine. SAHIA, N. 32. Nepoate, mai mîncat-ați salăți de aceste? CREANGĂ, P. 210. Am un păr cu pere moi Și le-om mînca amîndoi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 48. Cine vrea să mănînce miezul trebuie mai întîi să spargă coaja (= cine vrea să dobîndească un lucru de preț trebuie să muncească). Și-a trăit traiul, și-a mîncat mălaiul (= i-a trecut vremea, nu mai aduce folos). Unul mănîncă aguridă și altuia i se strepezesc dinții, se zice cînd unul greșește și altul suportă consecințele; unul face, altul trage. (Refl. p a s.) Nu tot ce zboară se mănîncă (= nu e realizabil orice vis). ◊ Expr. A mînca (ceva) cu ochii = a fi ispitit de o mîncare atrăgătoare; f i g. a dori mult ceva. Ceasuri întregi pierdea Penelopa, mîncind cu ochii lacomi bijuteriile. BART, E. 41. A mînca (pe cineva) din ochi = a nu-și mai lua ochii de la cineva drag, a nu pierde din ochi. Ceilalți oameni îl mîncau din ochi pe Uracu. DUMITRIU, F. 103. Albert o mînca din ochi, ea-i trimitea pe furiș cîte o privire caldă. VLAHUȚĂ, O. A. III 53. A mînca pe cineva (fript sau de viu) = a nimici, a răpune, a doborî pe cineva. Vorincea mînca zece premianți cu pătrunderea și cunoștințele lui. VLAHUȚĂ, N. 29. Cu nevastă-mea, mizerabile! Te-am mîncat! CARAGIALE, O. I 279. Da unde-s ticăloșii să-i măninc! ALECSANDRI, T. I 91. A mînca cuiva zilele (sau viața) = a-i face cuiva viața grea, a amărî, a chinui (pe cineva). Trăsnită asta de fată are să-mi mănînce zilele cu-ndărătnicia ei. RETEGANUL, P. I 52. A mînca foc (pentru cineva) = a ține foarte mult la cineva, a-și pune viața în primejdie, a-și băga capul în foc pentru cineva. Celor ce nu știau carte le scria și le citea scrisorile. Iară soldații mîncau foc pentru el. CAMILAR, N. I 31. A mînca bătaie (trînteală, papară, pumni, ghionți, palme, chelfăneală) = a căpăta bătaie. Chiriță se încolți cu oamenii și mincă la repezeală niște pumni de la Toader Strîmbu, care de mult îl păștea. REBREANU, R. II 175. Știi c-am mai mîncat eu odată de la unul ca acesta o chelfăneală. CREANGĂ, P. 298. Ăst somn nu prea-mi place și o să i-o spui.Ba să-ți cauți treaba, că mănînci trînteală. ALEXANDRESCU, M. 355. A-și mînca amarul (sau viața) = a avea o viață grea, chinuită. Una din cele patru moșii pe care ne mîncăm,muncind, amarul. STANCU, D. 50. A (-și) mînca (sau a-i mînca cuiva) banii (sau averea) = a cheltui, a risipi, a toca averea. Boierii stau vara la moșie, își umplu lăzile cu aur și pe urmă, iarna, vin la oraș de-și mănîncă banii și petrec cu toții. SP. POPESCU, M. G. 78. Pentru mîndra cea din colț Mîncai șaptezeci de zloți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 376. Bani, să nu-i poți mînca doi ani. ALECSANDRI, P. P. 135. A mînca (cuiva) (și) urechile v. u r e c h e. A mînca pe cineva (rar, din cineva) = a frustra, a jecmăni, a păgubi. De mult te mănîncă megieșii și neamurile. STANCU, D. 27. Mîncați și păscuți am fost noi săracii, de cătră cei bogați. SADOVEANU, P. M. 29. Cum, și tu ai să mănînci din noi? ALECSANDRI, T. I 448. A-și mînca lefteria v. l e f t e r i e. A mînca o pîine v. p î i n e. (Ironic) A mînca răbdări prăjite v. r ă b d a r e. (Mai ales în basme) A nu (mai) mînca pîine și sare (de pe sau dintr-un talger) cu cineva = a nu mai conviețui cu cineva, a nu mai avea raporturi de intimitate sau prietenie cu cineva. Să facă ce va face cu pruncul său... că de nu, pîne și sare de pe un talger cu el nu va mînca. MARIAN, O. I 182. Dacă te-ntorci fără el, viu ori mort, pîine și sare cu mine nu mai mănînci. CARAGIALE, O. III 91. (Despre cai) A mînca foc (sau jăratic) = a fi foarte iute. Trase la scară o căruță ferecată în aur cu patru telegari de mîncau foc. ISPIRESCU, L. 38. A b s o l. Sfîrșirăm repede de mîncat, iar după masă eu mă retrăsei în odaia anume hotărîtă pentru mine. HOGAȘ, M. N. 231. Pe la noi, cine are bani bea și mănîncă, iară cine nu, se uită și rabdă. CREANGĂ, P. 279. Cu lingura îi dă să mănînce și cu coada îi scoate ochii, se zice despre un om fățarnic, E x p r. A mînca ca un lup (sau cît șapte) = a mînca foarte mult. A mînca ca o pasăre (sau ca o păsărică) = a mînca puțin. A-și mînca de sub unghie (sau unghii) = a fi zgîrcit, a trăi cu foarte multă economie. Fata lui hagi Cănuță. n-a fost învățată la casa părintească să-și mănînce de sub unghie. CARAGIALE, S. N. 28. A-i mînca cuiva cîinii (sau rațele) din traistă (sau din buzunar), se spune despre un om moale, bleg. Omul nostru era un om din aceia căruia-i mîncau cîinii din traistă și toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. ◊ Refl. i m p e r s. Se mănîncă = se ia masa. Elisabeta, de cîte ori se mănîncă la noi pe zi? SAHIA, N. 57. ◊ F i g. (În legătură cu mișcări, acțiuni rapide) Roțile veneau mîncînd meridianele, miliarde de roți de fier se rostogoleau unele după altele, zile și nopți. CAMILAR, N. II 101. Cînd toarce, mănîncă caierul. DELAVRANCEA, S. 12. ◊ E x p r. A fugi (sau a alerga) mîncînd pămîntul (sau de mănîncă pămîntul) = a fugi foarte repede. Aleargă de groaza pieirii bătut, Mănîncă pămîntul. COȘBUC, P. I 207. Fugea iapa, de mînca pămînt cu gura. ȘEZ. IV 200. ♦ Intranz. (Cu înțeles generic) A se hrăni, a se nutri, a se alimenta. Lui Filimon îi plăcea traiul bun; amicii săi îl poreclise Mălai-mare, fiindcă mînca bine. GHICA, S. A. 83. (Prin exagerare) Copil care nu mănîncă. ♦ F i g. A trăi din... A fost învățător în sat, iar azi mănîncă o pensie de cinci zloți pe lună. REBREANU, I. 14. ♦ (Cu privire la sunete,litere, cuvinte) A omite (în vorbă sau în scris). 2. Tranz. (Despre insecte, paraziți) A pișcă, a ciupi. Cum i-a mîncat rîia prin streini, mititeii! CREANGĂ, A. 32. Dar nu ne-a mînca țințarii! ALECSANDRI, T. I 429. Puricii te mănîncă. TEODORESCU, P. P. 326. ♦ (Despre boli) A distruge, a roade. Oftica îi mănîncă pieptul pe dinăuntru. STANCU, D. 281. Așa de mîncat era de holeră bietul om, că vedeam că fără ajutor nu s-ar mai fi putut întoarce acasă. RUSSO, O. 51. ◊ (Despre oameni, în e x p r.) A-și mînca unghiile = a-și roade unghiile. ◊ (Despre alți agenți distructivi) Rugina mănîncă fierul. Apa a mîncat malul.Amintirea unui nume, scris pe o piatră mîncată de ploi. C. PETRESCU, R. DR. 36. 3. Tranz. (Despre părți ale corpului, fiind așezat înaintea subiectului gramatical) A produce o senzație de mîncărime, însoțită de nevoia de a scărpina locul. Mă mănîncă capul. (Impersonal) Mă mănîncă în cap. Da acasă nu puteai sta, măi femeie ? Zău, parcă te mănîncă tălpile. REBREANU, I. 15 ◊ Expr. (Glumeț) A-l mînca pe cineva spinarea (sau pielea) = a se comporta în așa fel, ca și cum ar căuta într-adins bătaie. Taci, mă, din gură și pleacă d-aici... Ori te mănîncă pielea? PREDA, Î. 50. Pe semne te mănîncă spinarea, cum văd eu. CREANGĂ, A. 57. A-l mînca (pe cineva) palma (sau palmele) = a avea chef să bați pe cineva. 4. Tranz. (Despre foc, pămînt etc.) A mistui, a înghiți, a absorbi, a consuma, a nimici. Pămîntul pă toate le mănîncă. ȘEZ. III 100. ◊ (În imprecații) La făgădăul din deal Mi-o rămas al meu suman, Pentru-o țîr’ de băutură, Mînca-o-ar mormîntul gură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 386. 5. T r a n z. Fig. (Despre nenorociri, stări sufletești etc.; cu privire la oameni) A face să sufere, a chinui. Vedea pe mă-sa slabă, mîncată de necazuri, zbuciumată de necurmatele amărăciuni. VLAHUȚĂ, O. A. 140. De la o vreme încoace, urîtul îi mînca și mai tare. CREANGĂ, P. 73. Mîncatu-s de nevoi Ca iarba de cele oi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 191. ◊ (Neobișnuit, despre oameni) Căpitani care pînă la război mîncaseră contingentele cu asprimea, cu răutatea și cu mizeria. CAMILAR, N. II 374. 6. Refl. reciproc. Fig. (Despre oameni) A se certa, a se prigoni, a-și face rău unul altuia. Moștenitorii s-au certat și s-au mîncat multă vreme. SADOVEANU, E. 120. Femeie, taci! nu te mînca cu mine. SLAVICI, la TDRG. – Forme gramaticale: prez. ind. mănînc, mănînci, mănîncă (Mold. mînînc, mînînci etc., Transilv. mînc, minei etc.), mîncăm, mîncați, mănîncă (Mold. mînîncă, Transilv. mîncă).
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

OCHI1, (I, II 4, 7, 12) ochi, s. m., (II 1, 2, 3, 4, 5, 8, 9, 10,11) ochiuri, s. n. I. 1. Fiecare dintre cele două organe de formă globulară, sticloase, așezate în chip simetric în partea din față a capului; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele etc., irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal ori al unei insecte, indiferent de structura lui. Avea, precum, desigur, trebuie să fi avînd și astăzi, niște ochi mici și cenușii, de o strălucire stranie. HOGAȘ, DR. II 120. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. Ci tu rămîi în floare ca luna lui april, Cu ochii mari și umezi, cu zîmbet de copil. EMINESCU, O. I 128. Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, se spune cînd la o faptă rea se răspunde cu altă faptă de aceeași măsură; cum e fapta, așa și răsplata. Prinde orbul, scoate-i ochii, se zice cînd cineva te păgubește fără să-l poți trage la răspundere. Banul e ochiul dracului (= banul e o ispită care te poate duce la multe rele). ◊ F i g. Rămîne Toamna singură pe zare, Privind cu ochiu-i tulbure și mare. D. BOTEZ, P. O. 35. Ei fac din noapte ziuă, ș-a zilei ochi închid. EMINESCU, O. I 56. ◊ Albul ochiului v. a l b. Coada ochiului v. coadă. Ochi de broască v. broască. Ochi de bou v. bou.Loc. adv. Văzînd cu ochii = foarte repede, pe zi ce trece. Cu tărîțe, cu cojițe, purcelul începe a se înfiripa și a crește văzînd cu ochii. CREANGĂ, P. 76. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, în aparență, ca să vadă sau să creadă oamenii că s-a făcut. ◊ E x p r. Ochii lumii = opinia publică. Ea riscă a-și compromite reputația în ochii lumii. BOLINTINEANU, O. 382. Cu ochii închiși v. închis. Cît te-ai freca (sau șterge) la ochi = foarte repede, cît ai bate din palme. Numai ochi și urechi = foarte atent. Se ridicănumai ochi și urechi. GALAN, B. I 54. A scoate cuiva ochii (cu ceva) = a-i aduce aminte cuiva cu răutate de anumite fapte ale sale, de anumite atitudini proprii sau de faptele altora dar care îl privesc; a-i scoate pe nas. Hojma mă morocănește și-mi scoate ochii cu cele tinere. CREANGĂ, P. 122. A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit (gata să se trezească la cel mai mic zgomot); a dormi iepurește. Cît Vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cît cuprinzi cu privirea, pînă la depărtări foarte mari. Nimeni, nimic, cît vedeai cu ochiul. DUMITRIU, N. 14. (A vedea) cu ochii liberi v. liber. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi fost de față la o întîmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a privi prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii (sau ca de doi ochi) din cap = a păzi pe cineva cu cea mai mare grijă. Avea vodă Calimah o iapă arăbească și o păzeau slujitorii ca ochii din cap. SADOVEANU, O. I 462. Să îngrijești de calul meu ca de doi ochi din cap. CREANGĂ, P. 208. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcînd o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. îmi arătă, din ochi, pe frate-meu. SADOVEANU, O. I 434. A iubi pe cineva sau a-i îi drag cineva ca (sau mai mult decît) ochii din cap = a iubi pe cineva din tot sufletul, peste măsură. Acum văzuse Ipate ce poate Chirică, și-i era drag ca ochii din cap. CREANGĂ, P. 153. Îl iubeau mai mult decît ochii din cap. DRĂGHICI, R. 3. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau ceva. E mîndru și fetelor le curg ochii după el. SADOVEANU, la TDRG. Li se scurgeau ochii după dînșii. ISPIRESCU, L. 24. A-i fi cuiva drag ca sarea-n ochi = a nu-i fi cuiva pe plac, a-i fi cuiva nesuferit. Fetele împăratului însă priveau la verișor cum privește cînele pe mîță și li era drag ca sarea-n ochi. CREANGĂ, p. 231. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a nu putea suferi pe cineva, a fi mînios pe cineva. Cu toate că el se nevoiește... să îl iubesc, însă eu din zi în zi îl uresc mai mult și n-am ochi să-l văz. GORJAN, H. II 123. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a simpatiza (sau a fi ostil, a nu avea la inimă) pe cineva. Nu se căia de loc că l-a. primit la curtea sa, ba încă începuse a-l privi cu ochi buni. ISPIRESCU, L. 126. Am cam băgat eu de seamă că nu-l prea are la ochi pe Chiriac. CARAGIALE, O. I 48. Știu bine la ce ochi răi mă aveți cu toții. ODOBESCU-SLAVICI, la TDRG. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mînie. Se făcu foc și pară de mînie, se turbură de necaz și nu mai vedea înaintea ochilor. ISPIRESCU, L. 27. Nu-mi văd lumea înamtea ochilor de năcaz. CREANGĂ, P. 190. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întîlni pe cineva (pe neașteptate). Mîine sau poimîine, streinul care doarme sus are să dea ochii cu d. Demetru Demetrian. C. PETRESCU, A. 295. N-ar fi vrut să dea ochii cu nimeni. BART, E. 213. A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a întîlni întîmplător pe cineva, a vedea ceva care din întîmplare îți iese în cale; a zări. Mergînd așa, pe vremea cînd soarele se-ngînă Cu noaptea, a dat Sînger cu ochii de-o fîntînă. COȘBUC, P. II 183. Cînd a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit. CREANGĂ P. 86. Colonelul... dă cu ochii de sarbedul romîn Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrîn. ALECSANDRI, O. 244. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprîncene = e evident, e clar, e cusut cu ață albă. Prea cu ochi și cu sprîncene erau însă glumele lui încit ea să nu-l priceapă. La TDRG. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice cînd cineva este în agonie, cînd moare. (În imprecații) În cap ochii să i se-ntoarcă Și să-i fie graiul prins. ALECSANDRI, P. I 7. A face (sau a deschide) ochii mari v. m a r e. A i se face (cuiva) negru înaintea ochilor = a se tulbura (cuiva) vederea, a nu mai vedea bine de supărare, de mînie etc. A face (cuiva) ochi dulci = a arunca (cuiva) priviri de dragoste, a privi galeș. (A fi) cu ochii în patru v. p a t r u. A avea (sau a fi cu) ochii pe cineva = a nu pierde pe cineva din vedere, a urmări cu atenție mișcările cuiva (în care nu te încrezi). Să știi că am să am ochii pe dumneata. C. PETRESCU, R. DR. 249. A pune (o armă) la ochi (sau a lua la ochi) = a ținti, a ochi. Petru își încordă arcul, îl luă la ochi, săgeata zbură și în aceeași clipă se văzu trupul lui Malaspina căzînd. GANE, N. II 86. Cînd fură aproape de lup de o bătaie de săgeată, puse Făt-Frumos arcul la ochi. ISPIRESCU, L. 75. A lua (pe cineva) la ochi = a avea anumite bănuieli (cu privire la cineva), a supraveghea atent mișcările cuiva, a suspecta. Ți s-a părut că drumurile tale sînt închise pentru totdeauna... din pricina portarului care te luase la ochi. PAS, Z. I 261. A pune ochii (pe cineva sau ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru fără o cercetare prealabilă, în mod superficial; a face foarte ușor un lucru, fără dificultate. între patru ochi = numai între două persoane, fără martori, în intimitate. A face cu ochiul v. f a c e. A face ochi v. f a c e. A deschide ochii v. d e s c h i d e. A deschide (sau a i se deschide) cuiva ochii v. d e s c h i d e. A închide ochii v. închide. A închide (cuiva) ochii v. închide. A da ochii peste cap v. d a. A lega la ochi (pe cineva) v. l e g a. A se băga în ochii cuiva v. b ă g a. A arunca praf în ochii cuiva v. p r a f. Plin ochi = plin de tot. într-o clipă fu adusă dinaintea ei o cofă plină ochi. GANE, N. 44. ◊ (Familiar) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care se uită cruciș sau, fig., despre cel care rîvnește la două lucruri odată. (Arătînd intensitatea cu care se săvîrșește o acțiune) (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cît poate, din răsputeri. Moș Nichifor fugea de cărăușie de-și scotea ochii. CREANGĂ, P. 107. 2. (La pl., urmat de determinarea « buni » sau « slabi ») Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere. Ai ochi mai buni și te rog să-mi vii tu în ajutor. C. PETRESCU, C. V. 247. ◊ E x p r. A lua (cuiva) ochii v. l u a. A bate la ochi v. b a t e. A nu-și crede ochilor v. c r e d e. ♦ (Mai ales la pl.) Privire, uitătură. Pe stradă, trecătorii, puțini la număr, alergau cu ochii în pămînt. C. PETRESCU, 468. Draga mea fără cuvinte, Doar din ochi pricepe toate. TOPÎRCEANU, B. 58. Ea-l oprește-n loc cu ochii și c-o mult smerită rugă. EMINESCU, O. I 80. ◊ (În apostrofări) Să nu te văd în ochi!Depărtează-te din ochii-mi. CONACHI, P. 84. ◊ L o c. a d v. Cu ochii pierduți = cu privire neconcentrată, privind în vag, în extaz. Se uita cu ochii pierduți de bucurie cînd la moșneag, cînd la Maranda. MIRONESCU, S. A. 83. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră, în raza noastră vizuală; b) acum, în prezent, în timpul vieții noastre. Societatea noastră se construiește sub ochii noștri. V. ROM. decembrie 1953, 261. În ochii cuiva = în conștiința cuiva, după părerea cuiva. Dinastia este condamnată în ochii poporului romîn. LIT. ANTIMONARHICĂ 133. Ochi în ochi = privind unul în ochii celuilalt. Au ascultat o clipă, pe urmă, ochi în ochi, și-au zîmbit. GALAN, Z. R. 201. S-o vadă cum șade ochi în ochi cu Ion. REBREANU, I. 24. ◊ E x p r. A privi cu ochi de piatră = a privi cu indiferență, nepăsător, rece, înmărmurit. Constandin îl privea cu ochi de piatră. DUMITRIU, N. 248. A privi cu ochi mari = a) a fi uimit de ceea ce vede; b) a i se dilata ochii de mînie, furie etc. Mă privește cu ochii mari de copil furios. CAMIL PETRESCU, U. N. 82. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia fără măsurători precise, examinînd numai cu privirea. Tot chibzuia, parcă măsura așa din ochi depărtarea. MIRONESCU, S. A. 119. A vinde (a da sau a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi (pe cineva) din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. El necontenit o sorbea din ochi și se minuna cum îi ședea de bine culcată pe canapea. GANE, N. II 123. A fura (pe cineva) cu ochiul = a privi pe cineva (pe furiș), cu dragoste, cu plăcere. Smărăndița începe, din cînd în cînd, a mă fura cu ochiul. CREANGĂ, A. 7. A (-și) arunca ochii = a) a privi repede, în treacăt. Cînd își aruncă ochii spre poartă, ce să vadă. CREANGĂ, P. 68; b) a examina, a cerceta sumar. A pierde pe cineva (sau ceva) din ochi = a nu mai vedea pe cineva sau ceva care se depărtează sau de care te depărtezi. A pierde (sau a prăpădi) pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a iubi nespus. O iubeau... pe fată de-o pierdeau din ochi. CARAGIALE, O. III 103. Încotro vede cu ochii (sau unde îl duc ochii) = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. Inima-mi e moartă și braul fără putere, mergeți unde vă vor duce ochii, căci oriunde, tot mai bine veți fi decît cu mine. GANE, N. I 212. 3. (La pl.) Obraz, față. N-apucaseră a vedea la ochi pe înfricoșatul Șoiman. SADOVEANU, O. VII 139. Să nu te speli pe ochi din cană. ȘEZ. VI 24. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. Spune-mi verde-n ochi, ca să știu ce leac trebuie să-ți fac. CREANGĂ, Ia TDRG. Un copil de ieri să mă batjocorească de la ochi! ALECSANDRI, T. 233. II. (Prin analogie) 1. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. Sunară la ușa... cu nenumărate ochiuri de geamlîc. DUMITRIU, F. 91. Și-au mers pînă la fereastră și să uitară pe ochiul ferestrei, cum mănîncă tată-so. RETEGANUL, P. I 44. ♦ Mică deschizătură (de obicei închisă cu sticlă) făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau iluminarea unei încăperi. Prin ochiul colbăit și galbăn care ținea loc de fereastră, intra lumina și punea o pată lungă în mijlocul casei. SADOVEANU, O. III 563. 2. Porțiune de loc, de obicei în formă circulară, acoperită cu altceva (zăpadă, verdeață, nisip etc.) decît mediul înconjurător. Un ropot de ploaie spală cele din urmă ochiuri zgurite de omăt. C. PETRESCU, R. DR. 312. Aice era un ochi de pămînt verde, ca un ostrov în mare. SBIERA, P. 227. Acolo-n ochi de pădure, Lîngă trestia cea lină Și sub bolta cea senină Vom ședea în foi de mure. EMINESCU, O. I 64. 3. Întindere de apă (în formă rotundă), în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură (v. b a l t ă); loc unde se adună și stagnează apa (v. b ă l t o a c ă). O suliță îngustă plină de noroi și de ochiuri întunecoase de apă. SADOVEANU, P. 162. Ochiurile de baltă pitite după zidul întunecat al papurei. C. PETRESCU, S. 24. Ochiurile de apă stătută înghețaseră și gîștele nu mai aveau unde să se scalde. DUNĂREANU, CH. 75. ♦ Vîrtej de apă, bulboană. Peste adîncimi se fac ochiuri care rotesc în loc. VLAHUȚĂ, O. A. 407. 4. Buclă formată prin îndoirea unei sfori și petrecerea unuia dintre capete prin îndoitură; laț. Făcuse un nod prost.. care nu prindea decît cu două din ochiuri. DUMITRIU, P. F. 12. La celălalt capăt [funia] are băgat un șumuiog... de paie, care intră într-un ochi, ureche sau laț. PAMFILE, A. R. 204. Un ștreang... aluneca pe un ochi. ODOBESCU, S. I 442. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) dintre firele unei împletituri, ale unor țesături, plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. Zece ochi pe fiecare cîrlig. Doi ochi scăpați.Vietățile undelor... le arunci în ochiurile plășilor late. DELAVRANCEA, S. 64. Volocul... de prins pește se face în două feluri: țesut și împletit în ochiuri. ȘEZ. IV 113. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. Orificiu (pe partea superioară a unei mașini de gătit) pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. (Mai ales la pl.) Mîncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămînă întreg (cu albușul coagulat în jurul lui) 7. Mugur. Fiecare bucată fde cartof] să aibă un colț, ochi sau mugur în mijloc, din care va naște și va crește viitorul fir. PAMPILE, a. R. 189. Cîrligul este o bucată de viță. avînd un ochi sub nodul de unde se taie și altul deasupra lui. I. IONESCU, P. 247. 8. Despărțitură, compartiment într-o magazie, un hambar, o pivniță etc.; boxă. 9. Pată colorată de pe penele de la coada păunului. 10. Picătură rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. (În expr.) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca indicator de funcționare a aparatului pe lungimea de undă a unui post de radioemisiune. Ochi de pisică = disc de sticlă (montat într-o garnitură metalică) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele.Fiecare dintre punctele colorate de pe zaruri, cărți de joc etc. Vrei să iei zăce ochi de caro cu nouă ochi de treflă? ALECSANDRI, T. 1202. Dă-mi un zece ochi, un popă, o preoteasă sau orice alta. FILIMON, C. 154. 12. F i g. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. Jarul focului creștea, clipind din ochi nenumărați de pietre scumpe. SADOVEANU, F. J. 369. Un ochi de lumină galbenă, sfioasă, pîlpîie o clipă și adoarme iute. REBREANU, N. 111. Din cer un singur ochi de soare Căzu pe brîu și l-a răpit. COȘBUC, P. I 124. III. Compuse: 1. Ochiul-boului = nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, asemănătoare cu florile simple, albe sau viu colorate (specii de Leucanthenum, Aster, Chrysanthemum); steliță. Ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată (Plantago arenaria). Ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri).
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

SCRUM, (rar) scrumuri, s. n. 1. Materie neagră sau cenușie care rămîne în urma arderii unui corp (păstrînd încă, în parte, forma obiectului ars). V. cenușă. Directorul general, cînd s-a găsit față in față cu Bozan, a scuturat scrumul țigării. SAHIA, N. 35. Și bunicul rîde tare, Pipa scuturînd de scrum. IOSIF, PATR. 22. Atunci perii de pe dînsa au început a pîrîi, și pielea a sfîrîi, prefăcîndu-se... în scrum. CREANGĂ, P. 88. ◊ Fig. Mă-ntorcea mereu din drum, Împingîndu-mă într-una tot prin zări de foc și scrum. EFTIMIU, Î. 65. ◊ (În metafore și comparații) Inima mi-i arsă scrum După cel ce-i dus la drum. SECASTOS, C. 79. ◊ Expr. A se alege scrum și fum sau scrum și cenușă (de ceva sau de cineva) = a nu mai rămîne nimic din cineva sau ceva, a se distruge de tot; a se alege praful și pulberea, v. praf, pulbere. Mai bine le dăm foc, să se aleagă scrum și cenușă din tot neamul lor ! REBREANU, R. II 44. Am fost... și impiegat la regia tutunului, din care s-a ales numai fum și scrum. ALECSANDRI, T. 116. A (se) face scrum (și cenușă) = a arde (sau a face să ardă) de tot, a (se) preface în cenușă. Ajută-mă să-l fac scrum și cenușă. RETEGANUL, P. III 72. Țipară ce țipară, dar o dată cu focul li se stinse și lor glăsciorul și se făcură scrum. ISPIRESCU, L. 294. 2. Fig. Durere, amărăciune, necaz, suferință. Domnița mea din visuri, apleacă-te spre mine... Și răscolind tot scrumul din inima-mi bolnavă Mă-nalță-ncet, iubito, Mă-nalță pîn' la tine. CAMIL PETRESCUȚ. II 12. 3. Coajă arsă care se prinde pe fundul unui vas, în interiorul lulelei etc.; arsură, zgură. Ciucurele, măgurele, merg pe drum înșirățele; ciucur, măgur, șede-n drum, trage din liulea la scrum (Ciobanul fumînd și oile). SBIERA, P. 322. Va rade cu custura tot scrumul ce se lipește pe fund. DRĂGHICI, la TDRG.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

TOT1 adv. I. (Exprimă continuitatea, persistența) 1. Încă, și acuma; (în fraze negative) nici acuma. Tot n-a murit mătușă-mea. STANCU, D. 325. Biserica episcopiei nu se deosebește prin altă, decît prin o clopotniță de mulți ani începută și tot nesfîrșită. NEGRUZZI, S. I 194. ◊ (Întărit prin « mai ») Vai ! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii, Ascultînd pe vechii dascăli cîrpocind la haina vremii. EMINESCU, O. I 140. ♦ Și mai departe, ca și altădată, în continuare. Cît despre mine, eu rămîi tot bine încredințat că cele mai dulci mulțumiri ale vînătoarii sînt... acele care izbucnesc cu veselie printre niște buni tovarăși. ODOBESCU, S. III 19. De boală bolesc și scap, Dar uritu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. 2. Mereu, tot timpul, toată vremea, pururea. Dacă voi muri, tot la biserică am să șed. CREANGĂ, A. 17. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată, Și trăiești tot supărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ (În legătură cu adv. « mereu ») Se scutură salcîmii de toamnă și de vînt, Se bat încet din ramuri, îngînă glasul tău... Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. EMINESCU, O. I 129. ♦ (Pe lîngă un verb la conjunctiv, arată că acțiunea exprimată de verb se prelungește) Binele meu din fetie Nu-i diac să-l poată scrie, Chiar de-ar fi ceriul hîrtie Și luna un călămăr, Sfîntul soare-un diecel, Să tot scrie mărunțel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. ◊ (În legătură cu adv. « mereu ») Mamă, sînt silită eu Să-i tot văd în vis mereu Ochii de jăratic ? COȘBUC, P. I 184. ◊ Expr. Să tot aibă... = ar putea să aibă (cel mult)... Una [dintre fete] e scurtă, să tot aibă douăzeci de ani, cu ochi mari, căprui. CAMIL PETRESCU, U. N. 303. Să tot fie... = ar putea să fie (cel mult)... Să tot fie un kilogram. ◊ (Exprimînd o dorință, o urare; uneori întărit prin « mereu ») Să tot trăiești, să nu mai mori. CREANGĂ, P. 129. Nici să beai nici să închini, Ci mereu să tot suspini. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 264. ♦ Totdeauna, în orice împrejurare. Dar capra tot capră: se smuncea în toate părțile. CREANGĂ, P. 42. Femeia tot femeie, zise Lăpușneanul zîmbind. NEGRUZZI, S. I 157. ♦ Fără a se opri, într-una, necontenit, neîncetat; mereu. Patruzeci de zile-ntregi Au tot nuntit. COȘBUC, P. I 58. Și apoi Ivan începe iar a cînta și se tot duce înainte. CREANGĂ, O. A. 205. Și, gonind biruitoare, tot veneau a țării steaguri. EMINESCU, O. I 148. Și tot suindu-se pînă-n mahalaua Sărăriei, stătu la portița unei căsuțe. NEGRUZZI, S. I 16. ◊ (Întărește adverbele « mereu », « într-una ») Stă neadormit zi și noapte tot într-una, fără să se clintească din loc. CREANGĂ, P. 311. Tu din tînăr precum ești, Tot mereu întinerești. EMINESCU, O. I 122. Trage, mîndră, la dor greu, Că eu am tras tot mereu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 161. ◊ Expr. Tot șirag (sau tot rînduri-rînduri) = fără întrerupere, la nesfîrșit. Lasă, bade, las’ să fie Chiar o sută, chiar o mie... Las’ să fie tot șîrag, Dacă nu-i care mi-i drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 109. ♦ Invariabil, statornic, permanent. Tot alături călăresc, Nu au grija nimănuia, Și de dragi unul altuia Ei din ochi se prăpădesc. EMINESCU, O. I 104. 3. (Cu sens iterativ) De repetate ori, de multe ori, adesea. Tot își scoate ciubucul din gură și răcnește la cei mai mici. SADOVEANU, B. 74. Tot da cu nuiaua in apă. ISPIRESCU, L. 34. Mă ! tot am auzit din bătrîni că dracii nu-s proști. CREANGĂ, P. 52. De unde tot iei și nu pui, curînd se isprăvește. 4. (Urmat de un comparativ sau de un verb, exprimă o gradație de intensitate) Din ce în ce, mereu. Roțile pocneau tot mai des. REBREANU, R. I 13. O vede învăluită într-un hobot alb, rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. De s-ar face dealul șes, Ar veni badea mai des. Dar dealul se tot mărește, Și badea mă părăsește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 164. ◊ (În legătură cu locuțiunea « din ce în ce », pe care o întărește) Din ce in ce cîntarea în valuri ea tot crește. EMINESCU, O. I 435. II. (Stabilește identitatea, similitudinea) 1. De asemenea, la fel. Pe acel prunc de un an îl chema tot Mitrea. SADOVEANU, M. C. 123. Și-și arătă cartea de meșter de hoție, precum și nevasta ce-și aduce tot prin furtișag. ISPIRESCU, L. 379. Ciubuc clopotarul, tot din Ardeal, știa puțină carte ca și mine. CREANGĂ, A. 19. ◊ (Urmat de un complement de loc, precizează că e vorba de același loc sau că locul a rămas neschimbat) Între întăriturile acestei cetăți... își avea reședința marele cneaz. Tot aci era adăpostită curtea și oastea sa. STANCU, U.R.S.S. 63. Dacă mîne dimineață s-a afla tot acolo, atunci poate să ți-o dau. CREANGĂ, P. 265. ◊ (Urmat de un complement de timp, exprimă un raport de simultaneitate, precizînd că e vorba de același timp) Tot atunci luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Tot în acea vreme și la împărăție strașnică zvoană s-a făcut. id. ib. 85. ♦ (Exprimă, într-o comparație, un raport de egalitate) Asemenea, la fel. Dacă însă păstorul ce tu ni l-ai alege Va fi tot ca păstorii de care-avem destui, Atunci... ALEXANDRESCU, M. 6. (În construcție cu « așa », « asemenea », « astfel », « atîta », « același ») Întocmai, la fel, exact. N-a umblat vorba tot așa și cînd a vîndut fratele boierului Miron ? REBREANU, R. I 134. Tiran lucră tiranul, Căci nu cunoaște lacrămi; iar cei care nu plîng Sînt tot același suflet cu fiarele din crîng ! COȘBUC, P. II 183. Porni luceafărul. Creșteau în cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau în tot atîtea clipe. EMINESCU, O. I 176. Trandafirul rău tînjește Dacă-l smulgi de unde crește: Tot așa tînjesc și eu Fără de sătuțul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. ◊ (În construcție cu « așa » sau « atît de », formează gradul de egalitate al comparativului) El însuși era, sau cel puțin se socotea, tot așa de dezarmat. REBREANU, R. I 19. ◊ Expr. Mi-e tot atîta = mi-e perfect egal. Meștere, nu știu dacă la asta s-au gîndit acei pescari... filozofi, dar eu văd că mi-i tot atîta. SADOVEANU, P. M. 170. ♦ (În propoziții comparative) În același chip, în același fel. Și mergînd tot cum s-a dus... ajunge la împărăție. CREANGĂ, P. 216. 2. (Urmat de substantive și de pronume, arată că ființa sau lucrul respectiv apare sau revine într-o situație similară) Iarăși, din nou (sau ca totdeauna). Iată-mă ! Tot eu cea veche ! Ochii ? hai, ce mai pereche ! COȘBUC, P. I 102. Șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. ◊ (Întărind un substantiv sau un pronume) Ba uneori, ca să-și mai ție de urît, tot ea vorbea și tot ea răspundea. DELAVRANCEA, la TDRG. Dar tot voi sînteți de vină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 131. ♦ (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. Migdalul, persicul, prunul, cireșul, pentru dînșii au tot un nume. NEGRUZZI, S. I 102. ◊ Expr. Tot un drac v. drac. ♦ (Urmat de numeralul « unu ») Unul singur. Oile le-amesteca, Tot o turmă le făcea. ANT. LIT. POP. I 492. 3. (Indică omogeneitatea) Numai, în mod exclusiv. E mort de-un veac ! Și bun creștin, Tot cinste ne-a făcut. COȘBUC, P. I 229. Rău e cînd ai de a face tot cu oameni cari se tem și de umbra lor. CREANGĂ, P. 233. Să-ngrădească ulița Tot cu in și cu pelin. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. ◊ Expr. Tot unul și unul v. unul. ♦ (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv la pl.) Cu toții, fără excepție, unul și unul. Tot oaspeți rari, Tot crai și tot crăiese mari. COȘBUC, P. I 57. Și cîte oștiri străine, și o droaie de cătane călări, tot nemți de cei mari, îmbrăcați numai în fir, au trecut în vremea copilăriei mele cu săbiile scoase prin Humulești. CREANGĂ, A. 74. ♦ De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. Mîndră ca o păuniță, cu grumazul subțirel, cu cosița tot cîrcel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 393. 4. (Exprimînd periodicitatea, regularitatea) De fiecare dată, întotdeauna, regulat, mereu. Pe drum horea și doinea, iar buzduganul și-l arunca să spintece nourii, de cădea departe tot cale de-o zi. EMINESCU, N. 5. ♦ Cu regularitate, fără excepție. a) (Urmat de un num. ord.) Dau ca bir tot al zecelea din copiii supușilor mei. EMINESCU, N. 7. b) (Urmat de un num. card. precedat de prep. « la ») După aceasta, tot la două-trei săptămîni, jupîneșica Malca venea în Neamț la socri. CREANGĂ, P. 136. c) (În construcțiile de tipul: tot un... și un (sau o)..., arătînd că avem a face cu o succesiune neîntreruptă de perechi). Vorba veche: tot un bou și-o belea. CREANGĂ, P. 37. III. 1. Și altfel, și așa, oricum, în orice caz. Să faci... două scînduri la pat, că tot ne lipsește cîteva scînduri. ISPIRESCU, L. 64. Eu vreu să-mi cerc norocul, chiar de o fi să mor... Tot mort sînt fără dînsa. ALECSANDRI, T. I 463. 2. Totuși, încă, și încă, cu toate acestea. O haraba întreagă aș fi în stare să mănînc și parcă tot nu m-aș sătura. CREANGĂ, P. 210. De-aici pînă-n satul meu Ard două lumini de seu; Ziua plouă, noaptea ninge, Și tot nu le poate stinge, Făr’ inima mea cînd plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 194. ◊ (Cu funcțiune de corelativ al unei propoziții concesive sau prezumtiv-concesive) Gălăgia ce faceți voi, mort d-ar fi cineva și tot îl deșteptați. ISPIRESCU, L. 215. Dacă se întîmpla să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul. CREANGĂ, P. 245. Deși Zoe nu cunoștea ademenirile cochetăriei, tot însă ținu în lanțul ei pe fluturatecul tînăr. NEGRUZZI, S. I 21. De-ar iubi bădița zece, De dorul meu tot nu-i trece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 154. ◊ (Întărește, subliniază, accentuează o afirmație, o constatare, o concluzie, ca corelativ al lui « orice s-ar zice », « oricum ar fi », neexprimat) Vezi, tot găinile mai proaste. VLAHUȚĂ, la TDRG. Și apoi, de nu curge, macar picură și cine mișcă tot pișcă. CREANGĂ, P. 110.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SPERANȚĂ. Subst. Speranță, sperare (înv.), nădejde, nădăjduire (rar); încredere, credință, crezare (rar); optimism. Încurajare, îmbărbătare, stimulare. Dorință, dor, aspirație, voință, vrere; deziderat, doleanță, năzuință, ideal; vis (fig.), visare, reverie. Speranță deșartă, amăgire, amăgeală, iluzie (fig.), închipuire, himeră, fantezie. Visător, idealist. Adj. Plin de speranțe, încrezător, optimist. Încurajator, stimulator, stimulant (rar). Amăgitor, iluzoriu, himeric, fantezist. Visător, idealist. Vb. A spera, a avea speranță, a nutri speranță, a nădăjdui, a trage nădejde, a avea nădejde, a crede; a fi optimist. A (se) încuraja, a (se) îmbărbăta, a stimula. A dori, a aspira, a vrea, a năzui, a visa. A se amăgi, a(-și) face iluzii, a se iluziona; a trăi (a se hrăni) cu nădejdea; a se lăsa în nădejdea (cuiva), a-și pune nădejdea (în cineva); a se bizui (pe ceva, pe cineva), a se încrede (în cineva), a conta (pe cineva, pe ceva). A da (cuiva) speranță, a insufla încredere, a încuraja, a îmbărbăta, a stimula. A fi de bun augur. Adv. În nădejdea...; cu încredere, cu optimism. V. dorință, finalitate, imaginație, încredere, optimism, promisiune.
Sursa: DAS (1978) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

PÚRURI adv. (Și în forma pururea) Totdeauna, veșnic, neîncetat, mereu. O, vis al vieții mele, ce-o clipă mi-ai zîmbit, Mergi pururi în lumină, etern sărbătorit ! CERNA, P. 97. În lume, în agitațiile vieții. omul simte, pururea că are pentru ce trăi. VLAHUȚĂ, O. A. III 75. Tu ai ș-acum comoara-ntreagă Ce-n suflet pururi ai avut. EMINESCU, O. I 204. ◊ L o c. adv. De-a (sau, rar, în) pururi = (pentru) totdeauna, în veci. Catargurile negrilor brazi îi vor arăta de-a pururi cerul albastru sub care a trăit. ANGHEL, PR. 59. E mută a ei gură: Nici dragoste nici ură N-arată, ci rămîne De-a pururi în mormînt. COȘBUC, P. I 279. Dac-ar fi pretutindene tot asemene judecători... cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui in veci și în pururea la judecată. CREANGĂ, A. 150. De-a pururea aproape vei fi de sînul meu. EMINESCU, O. I 129. Pe de-a pururi = pentru totdeauna. A mea dragoste-ai robit-o Pe de-a pururi numai ție. VLAHUȚĂ, P. 77. – Variante: púrure (BELDICEANU, P. 104, ALECSANDRI, T. I 144), púrurea adv.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

SOMN2 (o cifră) latitudine">lat. somnus) s. n. 1. Stare funcțională normală a organismelor animale și umane care survine periodic în alternanță cu starea de veghe și care se caracterizează prin repaus motor, lipsă de receptivitate pentru stimulii obișnuiți ai mediului (la om întreruperea activității psihice conștiente), prin particularități ale activităților vegetative și ale undelor electrice cerebrale. Înregistrarea activităților cerebrale în timpul s. a pus în evidență alternanța (de 5 până la 8 ori pe noapte) a unor perioade de somn profund, care apar în electroencefalogramă sub formă de unde lente (de frecvență joasă și cu mare amplitudine) și perioade cu unde rapide (de frecvență înaltă șicu amplitudine mică), asociate cu creșterea frecvenței pulsului, agitație, vise, mișcări rapide ale globilor oculari, care caracterizează somnul paradoxal. Echilibrul dintre s. și veghe, ca și între s. profund și cel paradoxal este indispensabil stării de sănătate. Unele boli se manifestă și prin tulburarea acestui echilibru în sensul insomniei sau hipersomniei. ♦ Inerție, toropeală, amorțire. ◊ Somn ușor, formulă prin care dorim cuiva să aibă un somn liniștit. 2. Somnul de veci (cel lung sau veșnic) = moartea.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

COLINDÁ, colínd, vb. I. Intranz. 1. (În vechile tradiții populare) A umbla, în seara de crăciun, de la casă la casă, cîntînd colinde (răsplătite cu mici daruri, în special cu colaci de grîu); a umbla cu colindul. Noi umblăm Să colindăm. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 512. ◊ Fig. Ce este pe grindă Și colindă? (Rîndunica). GOROVEI, 318. ◊ Tranz. (Complementul indică persoana vizitată de colindători) în minte-i veneau... clipe din alte seri de crăciun, cînd venea și el s-o colinde. SANDU-ALDEA, N. 173. ◊ (Complementul indică momentul în care se umblă cu colindul; rar) Asta-i sara de crăciun, Noi umblăm S-o colindăm. BIBICESCU, P. P. 235. 2. (De obicei urmat de determinări locale introduse prin prep. « prin », « pe la » etc.) A umbla de colo pînă colo, dintr-un loc în altul. Pe dealuri cu arături colindam cu pușca în spate. SADOVEANU, O. VI 527. Nu sînt învățat a colinda pe la curți domnești. RETEGANUL, P. 142. Cuculeț, pasere sură! Mușca-ți-aș limba din gură, Cînticul să nu-ți mai zici, Nici să mai colinzi pe-aici. ALECSANDRI, P, P. 245. ◊ (Poetic) Colindă luna strălucindă, ca o vedenie de vis. DEȘLIU, M. 36. Numai dorul mai colindă, Dorul tinăr și pribeag. COȘBUC, P. I 48. Și în jur parcă-mi colindă dulci și mîndre primăveri. EMINESCU, O. I 31. ◊ (Cu precizarea unui scop anumit) O vedeai colindînd din casă-n casă cu desagii pe umeri... cerșind. SANDU-ALDEA, D. N. 187. Avu timp destul să colinde după focul care-i trebuia. ISPIRESCU, L. 202. Colindînd, după ajutoare pe la casele oamenilor, au căpătat de la un om o bucățică de pîne. SBIERA, P. 177. ♦ Tranz. (Complementul indică locul străbătut sau cercetat) A străbate, a cutreiera, a bate (un drum). O săptămînă... am colindat munții Apuseni pe Valea Arieșului. C. PETRESCU, S. 225. Dacă colindă o mare parte din oraș, ajunse la o fierărie. ISPIRESCU, L. 136. Am umblat, Am cercetat, Sate, orașe-am colindat. TEODORESCU, P. P. 110. ◊ (Poetic) Printre zăbrele văzu luna plină colindînd răpede fața senină și albastră a cerului. ODOBESCU, S. I 140. ◊ F i g. A duce, a purta. Vîntul își colindă vuietul de toamnă. DELAVRANCEA, S.140.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

ÎNCHIPUÍRE, (2) închipuiri, s. f. 1. Faptul, puterea, capacitatea de a închipui; imaginație, fantezie. Vede în închipuire, ca o ademenire, orașul cu larmă, străzile scăldate de lumină, furnicarul de lume. C. PETRESCU, S. 52. Hotărît, închipuirea nu mă înșelase. CARAGIALE, O. III 232. Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite, Alta-i lumea cea aievea. EMINESCU, O. IV 110. ◊ Fig. Închipuirea își strînge-a sa aripă. ALECSANDRI, P. A. 111. 2. Produsul imaginației, lucru imaginat, plăsmuire, ficțiune; iluzie, halucinație Scutură fruntea să alunge închipuirea. C. PETRESCU, A. 283. Încet-încet începu să se stingă închipuirea lui Abu-Hasan că fusese îmbrăcat în caftan de calif, că avusese netăgăduită putere de calif. CARAGIALE, P. 147. Moș Nichifor nu-i o închipuire din povești, ci e un om ca toți oamenii. CREANGĂ, P. 105. O lume întreagă de închipuiri. EMINESCU, N. 42. ♦ Idee, gînd, părere, opinie, presupunere (de obicei subiectivă, lipsită de temei). « A primit un mandat », aflară vecinii, făcîndu-și tot felul de închipuiri. PAS, Z. I 202. Aducîndu-și aminte cît l-au amărît închipuirile, zîmbi în sine-și. REBREANU, R. I 52. Uneori n-o vedea cîte două zile. Atunci era trist, îngrijat, își făcea fel de fel de închipuiri. VLAHUȚĂ, O. A. III 79. ♦ (Rar) Chip, imagine. Zile, nopți, petrec cu gîndul la dulcea închipuire. CONACHI, P. 82. ◊ O închipuire de... = un fel de..., ceva asemănător cu... Un om i-a cîrpit coperișul și i-a făcut o vatră cu o închipuire de horn. REBREANU, R. I 150. În grajduri rage a pustiu o închipuire de vacă stearpă și veșnic flămîndă. id. I. 11. ♦ (Învechit) Reprezentare prin zugrăvire, desenare etc.; plan. Căpitanul... luînd harta ce avea de închipuirea mării, au făcut socoteală că nu făcuse cale de 100 mile. DRĂGHICI, R. 19.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

LEGÁ1, leg, vb. I. I. Tranz. 1. (Cu privire la fire, funii, sfori, ață etc.) A împreuna, a înnoda, a îmbina, a uni strîns capetele (printr-un ochi, nod, fundă etc.). Părul tău bălai și moale... mi-l legi după grumaz. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A lega gura pînzei v. gură. A lega (sau a strînge) băierile de la pungă = a face economii, a deveni (mai) econom, a fi (mai) strîns la pungă. 2. A închide un sac, o pungă etc. strîngînd gura cu o sfoară înnodată. Leagă turbinca strîns la gură, o pune sub cap. CREANGĂ, P. 303. Pune o piatră în tureatca unei ciubote ș-o leagă la gură. ȘEZ. I 276. 3. (Cu privire la un obiect sau un material) A strînge într-o învelitoare de pînză sau de piele (basma, sac, pungă etc.). Reteză cele douăsprezece limbi ale balaurului... vede basmaua fetei, le pune în ea și le leagă. ȘEZ. I 69. ◊ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi foarte socotit la cheltuieli; a fi zgîrcit. Lega paraua cu zece noduri și tremura după ban. CREANGĂ, P. 3. 4. A încinge, a uni într-un mănunchi sau a pune la un loc într-o sarcină diferite lucruri, înfășurîndu-le și strîngîndu-le cu o funie, un fir etc. Te-am văzut legîndu-ți snopii. COȘBUC, P. II 64. Începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o sarcină mare, mare. CREANGĂ, P. 215. ◊ Expr. A lega două în tei v. tei.Refl. pas. Brazdele cosite... se leagă sau se mrejuie, adecă se fac snopi. PAMFILE, A. R. 130. 5. A fixa, a strînge ceva cu o funie, cu un fir etc. ca să nu se desfacă, să nu se clatine sau să nu alunece. Peste piuă prăvăli o bucată de stîncă, pe care o legă din toate părțile cu șapte lanțuri de fier. EMINESCU, N. 7. Numai pantofii să mi-i leg. ALECSANDRI, T. I 41. Pe lopată n-o poci pune [plinea], De n-oi lega-o c-o fune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 428. ♦ (Cu privire la un obiect compus din mai multe piese) A strînge cu un cerc; a încercui, a îmbina. Rotarii sînt solicitați a face roate mai supțiri... ferarii a le lega cu fier. I. IONESCU, D. 497. Oala dogită în zadar o mai legi. Butea cu un cerc nicicum se leagă. Expr. A lega tabără = (învechit și arhaizant) a înconjura o tabără cu care prinse unul de altul, ca să nu poată pătrunde dușmanul. Măria-sa, cu aceiași luptători... legase tabără între codri și smîrcuri. SADOVEANU, N. P. 11. 6. A prinde una de alta foile unei cărți și a-i pune scoarțe. V. broșa, cartona. Pergamente și colecții vechi neprețuite Legate-n marochine. CAMIL PETRESCU, v. 7. O carte veche legată cu piele. EMINESCU, N. 44. II. 1. Tranz. (Urmat de determinări locale) A prinde, a agăța, a atîrna un obiect de altul. Vitoria potrivise și legase pușca cea scurtă dinapoia șalei. SADOVEANU, B. 106. Așteaptă pînă vin alte care, de-l leagă dinapoia lor, și se duce în treaba lui spre casă. CREANGĂ, P. 42. Tot cu frîul m-ai mustrat Și cu zbiciul m-ai mînat Și la gard că m-ai legat. HODOȘ, P. P. 46. ◊ Fig. Mama... rămăsese văduvă, cu doi copii legați de poale. STANCU, D. 6. ◊ Expr. A lega (ceva) la (sau de) gard v. gard. A lega (pe cineva) la gard v. gard. 2. Tranz. Fig. (Mai ales în construcții negative) A reuni sunete sau cuvinte pentru a vorbi, a combina (cuvintele care urmează să exprime o idee). Nu poate să lege nici un cuvînt. BART, E. 186. De uimire nu putea lega o vorbă. VLAHUȚĂ, N. 198. ♦ A exprima. Dacă... Ai ajuns să-ți legi în stihuri vro durere sau vrun vis, Nu-ți întemeia o lume de iluzii pe ce-ai scris. VLAHUȚĂ, O. A. 75. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la două puncte depărtate) A uni, a face să comunice, a stabili o legătură. O pîrtie ne leagă tinda de fîntînă. STANCU, D. 72. Șoseaua... leagă orașul cu portul. SAHIA, N. 43. ◊ Refl. pas. La un semn, un țărm de altul, legînd vas de vas, se leagă. EMINESCU, O. I 144. 4. Tranz. Fig. A înfiripa, a stabili (relații de prietenie sau de dragoste). Om lega frăție de cruce. EMINESCU, N. 7. Ochii și sprîncenile... leagă dragostele. TEODORESCU, P. P. 301. ◊ Refl. pas. După despărțirea lungă, întîlnirea lor se leagă greu. SADOVEANU, M. C. 121. Ascultă dar, cum s-a legat acest amor. NEGRUZZI, S. I 64. ◊ (Cu privire la o convorbire etc.) Discuția se legă tărăgănat, fără însuflețire. C. PETRESCU, A. 370. 5. Tranz. Fig. (Cu privire la persoane sau colectivități) A uni, a apropia (din punctul de vedere al sentimentelor, al ideilor, al intereselor). Dragostea cînt-o, dragostea mare Ce leagă popoare lîngă popoare. FRUNZĂ, S. 52. N-am grijă, căci ne leagă pe amîndoi destinul, De-oi pierde eu Suceava, tu Laski, pierzi Hotinul. ALECSANDRI, T. II 176. ◊ Refl. reciproc. S-au legat buni prieteni și amîndoi au petrecut multe amurguri și multe nopți. SADOVEANU, E. 132. ♦ A căsători. Desfăcut-a doi drăguți și legat-a doi urîți. jARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. ◊ Expr. A lega viața (sau a-și lega viața) de cineva sau de viața cuiva ori (rar) a-i lega cuiva lumea cu cineva = a (se) căsători. Las’ să leg a mea viață de a ta. EMINESCU, O. I 142. Nu-mi lega, maică, lumea Cu cine nu mi-i voia. SEVASTOS, C. 46. ◊ Refl. De-ar vroi cu mine fata să se lege-n cununie. ALECSANDRI, P. III 236. 6. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. (« de ») A se ține scai de cineva, a nu-i da pace, a plictisi, a stărui mereu pe lîngă cineva; a se agăța de cineva, a-i cere socoteală, a-l trage la răspundere. Leagă-te de fată-ți, ce te legi de mine ? COȘBUC, P. I 252. Nu eu m-am legat de tine, ci tu te-ai legat de mine. SLAVICI, O. I 359. Ciubotele văru-meu se rup... Și el, supărat la culme, se leagă de Pavel să-i facă altele în locul acelora. CREANGĂ, A. 105. ◊ Fig. De cine doru se leagă, Nu se face om de treabă. HODOȘ, P. P. 37. 7. Refl. Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de ») A se îndeletnici cu ceva, a avea interes pentru ceva. În loc să mă leg de sapă, Eu duceam murgul la apă. ALECSANDRI, P. P. 254. ♦ A se ocupa de ceva. De care parte a literaturii îmi rămînea să mă leg ? ALECSANDRI, S. 110. III. Tranz. 1. (Cu privire la oameni) A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei frînghii, unui lanț etc.; a înlănțui, a încătușa, a fereca, a pune în fiare. Legă pe Decuseară cu mînile-n spate. RETEGANUL, P. III 43. Pe ciobani legatu-mi-au Dulăi-mpușcatu-i-au Iar pe baciul cel mai mare Îl fereca și mai tare. ALECSANDRI, P. P. 58. Mă lega vîrtos de coate. id. ib. 266. ◊ Expr. A lega (pe cineva) de mîini și de picioare = a-i face imposibilă orice mișcare, a-l imobiliza complet. A lega burduf (sau butuc, cobză, fedeieș) pe cineva sau ceva v. c. Nebun de legat = nebun furios. ♦ (Cu privire la o parte a corpului) A imobiliza cu ajutorul unei legături. Săcuii le legară mîinile la spate. BĂLCESCU, O. II 259. Îi lega brațele-n cruci. ALECSANDRI, P. P. 135. ◊ Expr. A lega cot la cot v. cot. A lega limba (sau gura) cuiva = a opri pe cineva să vorbească. ◊ Refl. (În expr.) A i se lega (cuiva) limba = a amuți, a nu mai putea vorbi (de obicei din cauza unei emoții). Se uită țintă la localul Camerei și i se pare că i s-a legat limba în gură. SP. POPESCU, M. G. 82. Nu-ți aflu nume... Limba-n gură mi se leagă. EMINESCU, O. I 82. Mă îngîni pentru că mi se leagă limba cînd te văd. ALECSANDRI, T. 903. A i se lega (cuiva) picioarele = a nu mai putea umbla (de obicei din cauza unei emoții). Picioarele mi se leagă, Ori de frunză, ori de iarbă, Ori de tine, mîndră dragă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10. 2. (Cu privire la un animal) A prinde de ceva (cu un frîu, lanț, funie etc.) ca să nu poată fugi; a priponi. Au descălecat ș-au lăsat caii unul lîngă altul, fără să-i lege, fără să le deie grăunțe. SADOVEANU, B. 162. Îl rugă să-și lege ogarul. ISPIRESCU, L. 296. Vorba ceea: leagă calul unde zice stăpînul. CREANGĂ, P. 224. IV. Fig. 1. Refl. A se obliga, a se îndatora, a-și lua angajamentul, a făgădui solemn. Te legi că mă vei chema ? – Mă leg. RETEGANUL, P. I 57. Giupînul Arvinte se leagă cu giurămînt de afurisenie. ALECSANDRI, T. I 320. Le scrisese în mai multe rînduri ca să vie, legîndu-se prin cele mai mari jurăminte că nu le va face nimica. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ (Tranz. în expr.) A lega pe cineva cu limbă de moarte v. limbă. 2. Tranz. (În superstiții și în basme) A opri din acțiune prin vrăji, farmece. După cum scrie la gromovnic, în zilele acestea sînt legate vînturile și furtunile, pînă și-a cloci ouăle în stîncile mării paserea alchion. SADOVEANU, O. A. II 158. Este o femeie tare bătrînă, tare zbîrcită, dar tare vrăjitoare ! Norii îi leagă, apa o-ncheagă, face ce vrea, doar c-o nuia. VISSARION, B. 167. Poate că zidarii și cărămidarii or fi legat norii. ALECSANDRI, T. I 399. V. Tranz. 1. (Cu privire la oameni sau la părți ale corpului omenesc) A înfășură, a înveli, a acoperi. Să-ți leg ochii și urechile c-un ștergar. CREANGĂ, P. 54. Ochii că i-au legat. ȘEZ. I 77. ◊ Expr. A lega la oclii pe cineva = a amăgi, a înșela pe cineva. Mi se pare că... te-a legat la ochi și, în loc de iapă, ți-a vîndut o mîță. HOGAȘ, M. N. 9. (Glumeț) A-și lega capul = a se căsători. Ei nu-i da inima să-și lege capul cu nici unul din pețitorii ce veneau să o ceară. ISPIRESCU, L. 386. ◊ Refl. Se ridică să vorbească o femeie... Se legase la cap cu o cîrpă roșie, căci știa că-i stă bine. DUMITRIU, N. 167. Se legă cu maramă la cap. ISPIRESCU, U. 71. ◊ Refl. reciproc. Fetele se leagă una pe alta la ochi. ȘEZ. I 145. 2. A pansa, a bandaja, a obloji. Îl legă la bubă și ursul plecă mormăind. ISPIRESCU, L. 326. Udă cîrpa-n apă rece Te leagă la cap și-ți trece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 14. ◊ Refl. Fiecare se leagă unde-l doare (= fiecare își cunoaște greitățile). ◊ Expr. A te lega la cap (cîud nu te doare) = a-ți crea complicații inutile. VI. 1. Intranz. (Despre plante) A trece de la înflorire la rodire, a prinde rod. Pomul înflori mai frumos și legă mai mult decît altădată. ISPIRESCU, L. 82. ◊ Tranz. (Rar) [Fasolea] se suie pînă la un loc Șade-n loc și leagă bob. TEODORESCU, P. P. 276. 2. Refl. (Despre sosuri, dulcețuri, șerbeturi etc.) A se îngroșa, a se întări, a se închega. Du-te de le mai dă o fiertură [dulceților] pînă s-or lega cumsecade. ALECSANDRI, T. I. 31.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

TRIMÍTE, trimít, vb. III. Tranz. 1. (Și în forma trimete) A dispune (printr-un ordin sau printr-o rugăminte) ca cineva să se ducă undeva. Talpa-iadului, cum aude despre această minunăție, trimite slujnica degrabă să-i cheme femeia. CREANGĂ, P. 96. În zadar ca s-o mai cate tu trimiți în lume crainic. EMINESCU, O. I 83. Obștea ne-a trimis pre noi să-ți spunem că norodul nu te vrea. NEGRUZZI, S. I 139. Am vorbit cu doi feciori Să-mi trimită pețitori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 447. (Absol.) Auzind împăratul că este la un sat aproape un unchiaș dibaci, a trimis să-l cheme. ISPIRESCU, L. 1. Am trimis după doctor. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ Expr. (Familiar) A trimite (pe cineva) pe cealaltă lume (sau în rai) = a ucide. Oricum a fi, sînt sigur că te trimit în rai cu cerga-n cap. ALECSANDRI, T. I 206. A trimite (pe cineva) la plimbare = a nu sta de vorbă cu cineva, a refuza o convorbire cu cineva; a da pe ușă afară, p. ext. a concedia din slujbă. A fost prins și trimis la plimbare. PAS, Z. I 286. A trimite (pe cineva) la dracul (sau de la dracul la tată-său) v. drac (1). A trimite (pe cineva) în gura tunului v. gură (II 2). A trimite (pe cineva) la urmă = a trimite pe cineva (escortat de forța publică) la locul de unde este originar. Guvernul găsise mijlocul să scape de unii dintre muncitorii care se bucurau de încrederea tovarășilor lor și erau mai hotărîți în luptă: îi trimetea la « urmă ». PAS, Z. IV 216. A trimite (pe cineva) în judecată = a intenta (cuiva) proces. A trimite (pe cineva) la închisoare (la temniță, la ocnă sau la sare) = a pedepsi (pe cineva) cu închisoarea. Tîlharii au fost trimiși la sare. PAS, Z. I 162. Nu era vorbă de nimic altă decît de a trimite la ocnă pe șese beceri. NEGRUZZI, S. I 287. ♦ A dispune ca un vehicul să plece cu o destinație precisă. Dacă vrea boierul să mergem la dînsul, apoi să trimeată căruța după noi. SBIERA, P. 264. Îndată le-au trimes un caic spre ajutor. DRĂGHICI, R. 11. 2. A delega, a alege (într-un organ reprezentativ sau de conducere). Alegerile vor da putința maselor să trimită în fruntea organelor locale ale puterii de stat zeci și zeci de mii de gospodari pricepuți. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2797. 3. A îndrepta (pe cineva) să consulte un text în legătură cu o anumită problemă. Mi-aș permite asemenea să trimit pe d. Panu la articolul meu « Mișcarea literară și științifică ». GHEREA, ST. CR. III 152. 4. (În credințele mistice, despre divinități sau alte forțe supranaturale) A face să vie, să se arate, să se manifeste. El pricepe visul că-i trimis de la profet. EMINESCU, O. I 144. Dumnezeu... a trimis ploaie și vînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186. 5. A dispune ca un obiect să fie dus, transportat, predat la o destinație anumită. V. expedia. Trimit banii, cu care n-am ce face, pe două adrese cunoscute. CAMIL PETRESCU, U. N. 380. Plecă și-mi trimise o cafea cu lapte și două cornuri. DELAVRANCEA, H. T. 67. Îmi trimisese drăguța doi cozonaci calzi de paști. ALECSANDRI, T. I 382. Măi bădiță, de departe, Mai trimite-mi cîte-o carte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. ◊ Fig. Ea-i trimite un zîmbet discret de prietenie și de încurajare. VLAHUȚĂ, O. A. III 65. Cucule, pasere sură, Să nu-mi cînți pe arătură, Ci să-i cînți mîndrei pe șură, Să-mi trimit-un pic de gură. HODOȘ, P. P. 41. Măi bădiță, bădișor, Nu-mi trimite-atîta dor Pe gurile tuturor. JARNÍK-BÎRSEAMU, D. 116. 6. Fig. A transmite prin cineva vești, porunci; a face cuiva o comunicare prin cineva. Vorbă mi-a trimis mîndra Să mă mai duc pe la ea. ANT. LIT. Pop. I 148. ◊ Expr. A trimite (cuiva) sănătate = a ura (cuiva) sănătate prin intermediul altuia. – Prez. ind. și: (regional) trimíț (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405). – Forme gramaticale: perf. s. trimisei, part. trimis. - Variante: triméte, trămíte (ODOBESCU, S. II 511) vb. III.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SIMȚÍ, simt, vb. IV. Tranz. 1. A percepe, prin intermediul organelor de simț, efectul unei excitații. Bîrnoavă își simți brațul strîns ca-ntr-un clește de fier. SADOVEANU, O. VII 91. Numai cînd ajunse la poartă, simți cît era de ostenită. Într-un suflet alergase cale de trei ceasuri. VLAHUȚĂ, O. A. II 51. Ei mergeau fără a simți că merg, părîndu-li-se calea scurtă. CREANGĂ, P. 276. Își simte gîtu-atuncea cuprins de brațe reci... Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe Și știe că de-acuma a lui rămîne-n veci. EMINESCU, O. I 95. ◊ Fig. Acum gîndurile toate, ca de plumb mi le simt grele. Mi-a rămas inima rece și-mpietrită de durere. VLAHUȚĂ, O. A. 45. Simțeam că universul la pasu-mi tresărea, Și nații, călătoare, împinse de a mea, Împlut-au sperioase pustiul pîn’ la poluri. EMINESCU, O. I 91. ◊ Expr. A simți (ceva) pe propria (sa) piele v. piele (1). A simți un gol la stomac v. gol2. A avea (sau a simți) un ghimpe la (sau în) inimă v. ghimpe (I 1). ◊ Absol. Am simții ca un cutremur, care m-atrezit. ALECSANDRI, T. I 453. ♦ Refl. A-și da seama de propria sa stare fizică. Cum ne simțim ? C. PETRESCU, Î. II 77. Cum te mai simți, frate Paisie ? NEGRUZZI, S. I 160. ◊ (Urmat de determinări predicative) Împărăteasa s-a simțit însărcinată. ISPIRESCU, L. 2. 2. A băga de seamă, a prinde de veste, a observa (pe cineva sau ceva) mai mult pe baza unui reflex decît cu ajutorul judecății; (despre animale) a adulmeca. Simțea de departe pașii și îi recunoștea. C. PETRESCU, Î. II 78. Am ieșit prin bucătărie, ca să nu mă simtă nimeni, și m-am dus jos la pod. SEBASTIAN, T. 27. Ne apropiarăm fără să ne simtă. HOGAȘ, M. N. 105. Am eu un cățeluș de fier cu fălcile de oțăl, și cînd l-a simți că s-apropie, va lătra de trei ori și ne-a da de știre. RETEGANUL, P. III 35. ◊ Absol. [Fata] sări ca o pisică de ușure peste prag, de nici nu atinse pe călugărița pe care o furase somnul... Călugărița simți, sări odată în sus și, văzînd că lipsește vasul, începu a se boci. ISPIRESCU, L. 30. ◊ Refl. (adesea impers.) În glasul lui se simțea o turburare mare. DUNĂREANU, CH. 94. Se simte că nu e cruce de voinic în casă. DELAVRANCEA, H. T. 134. Numele lui Mihai, banul țării de peste Olt, umblă din gură în gură, și mișcarea ce se simte dincoace de Olt printre locuitori nu prea îmi miroase a bine. ISPIRESCU, M. V. 6. ◊ Expr. A se simți ceva în aer v. aer1 (2). 3. A-și da seama, a fi conștient, a înțelege o acțiune, o situație bazîndu-se atît pe elemente logice cît și pe intuiție, instinct sau legături afective cu altă persoană. Am eu mirosul meu... Eu, dacă vrai să știi, puteam să fiu prima polițist... fiindcă eu simt omul de departe... DAVIDOGLU, M. 22. Eminescu simțea, ca poet adevărat, că nu e cu putință o literatură temeinică fără o limbă flexibilă și autentică. CĂLINESCU, E. 197. Simțea de ajuns frumoasa fată Că viața noastră nu ni-e dată De dragul unor flori din lunci. COȘBUC, P. I 123. Ce adînc simte și pricepe omul acesta societatea în care trăiește. VLAHUȚĂ, O. A. 225. ♦ Refl. (Urmat de determinări modale) A fi conștient de o însușire, de o dispoziție sau de o stare proprie, a se crede capabil de ceva. Ionuț Păr-Negru se simți mic și-și înghiți lacrimile. SADOVEANU, F. J. 356. Trăind în cercul vostru strîmt, Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor și rece. EMINESCU, O. I 181. Tomșa, nesimțindu-se în stare a se împotrivi, fugise în Valahia. NEGRUZZI, S. I 142. 4. A fi cuprins de o stare afectivă, a încerca un sentiment, o emoție etc.; a fi mișcat, impresionat, tulburat. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate. EMINESCU, O. I 130. Viața se trece cu grăbire, Anii cei tineri se strecor; Dar eu nu simt nici o mîhnire, Căci mă țin tot pe urma lor. ALECSANDRI, T. I 333.Simții o neliniște oarecare. NEGRUZZI, S. I 67. ◊ (Metaforic) Iată lacul. Luna plină, Poleindu-l, îl străbate; El, aprins de-a ei lumină, Simte-a lui singurătate. EMINESCU, O. I 210. ◊ Expr. A simți lipsa (cuiva sau a ceva) = a suferi din cauză că cineva sau ceva lipsește. voi sili să nu simți lipsa fratelui meu. ISPIRESCU, L. 21. A simți nevoia să... = a dori să... Vecina deretică. Era mai voioasă, poate. Simțea, poate, nevoia să schimbe, cu o făptură omenească, o vorbă. PAS, Z. I 84. ♦ A avea impresia că..., a încerca sentimentul că... Pînă a doua zi simțeam că voi înnebuni. CAMIL PETRESCU, U. N. 154. Totdeauna, oricîți bani am avut, oricîte rochii, oricîte bijuterii, totdeauna am simțit că-mi lipsește ceva, nu știam bine ce. SEBASTIAN, T. 353. ◊ Refl. (Urmat de determinări modale) Mă simțeam cu el așa de bine, ca și cu unul din vechii povestitori care mi-au încîntat copilăria. SADOVEANU, E. 100. Colo-n umeda-i pustie, Ca-n sicriu, Te-ai simți pe vecinicie Mort de viu. EMINESCU, O. IV 20. Mă simțeam foarte trist. Voiam să plîng și nu puteam. NEGRUZZI, S. I 57. (Expr.) A se simți la (sau în) largul lui sau (ca) acasă (la el) = a încerca un sentiment plăcut, a avea impresia că se află într-un mediu familiar, înconjurat de oameni sau de lucruri cunoscute; a-i fi cuiva bine. Aicea, printre ardeleni, mă simt acasă. În fiecare văd un nepot de-al lui Horia, de-al lui Iancu. BENIUC, V. 27. E un om care la volanul unei mașini, la o masă de bacara, într-un mare hol de hotel, se simte la el acasă. SEBASTIAN, T. 339. Voi avea grijă ca poetul familiei noastre să se simtă acasă la el în țara romînească. REBREANU, R. I 164. În această lipsă desăvîrșită de zgomot și de mișcare, Radu se simți în largul lui. VLAHUȚĂ, O. A. 128. A se simți cu musca pe căciulă v. căciulă (1). ♦ Refl. A încerca o apăsare, o greutate, a se resimți de pe urma unei situații sau a unei stări rele. De cînd mi-au venit băieții de la învățătură, îmi țin socoteala ban cu ban și huzuresc de bine; acum zic și eu că poți duce vornicia pe viață fără să te simți. CREANGĂ, A. 18. – Prez. ind. și: simțesc (SADOVEANU, P. M. 15, CREANGĂ, P. 205, NEGRUZZI, S. I 41), simț (DELAVRANCEA, O. II 35).
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SPULBERÁ, spúlber, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la zăpadă, praf, frunze etc.) A ridica în vîrtej și a duce departe, risipind, împrăștiind. Popa Tonea privea frunzele pe care vîntul... le spulbera departe. GALACTION, O. I 196. Un vînt subțire și tăios începuse să spulbere zăpada fină. C. PETRESCU, C. V. 135. Crivățul din miazănoapte vîjie prin vijelie, Spulberînd zăpada-n ceruri, de pe deal, de pe cîmpie. ALECSANDRI, P. A. 113. ◊ (Complementul indică locul în discuție) Și m-aș duce ca vîntul Cînd spulberă pămîntul. ALECSANDRI, P. P. 307. ◊ Refl. Se-ntunecă de-atîta jale Cînd vede cum s-a spulberat Podoaba mîndrelor petale. IOSIF, PATR. 44. Bătute de ploaie și de vînturi, se spulberă frunză cu frunză. SEVASTOS, N. 318. 2. Fig. A nimici, a distruge, a risipi (oameni, locuri). Nu m-oi întoarce fără să spulber cetatea. MURNU, I. 28. Și culme și cetate... Toate fost-au spulberate, Și prin văi întunecate S-a-nălțat mormanul lor. COȘBUC, P. I 297. Să-i spulberăm dară [pe dușmani]. ISPIRESCU, M. V. 22. ◊ (Complementul este un abstract) Și-i spulberau așa, ca-ntr-o izbire de vînt, toată nădejdea lui. SADOVEANU, O. I 535. ◊ Refl. Dar ce, e glumă să lucrezi 18 luni și deodată să se spulbere totul ? BARANGA, I. 182. Spulberatu-mi-s-a pîn’ și scrumul visurilor mele. VLAHUȚĂ, O. A. 45.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

péste prep. (din maĭ vechiu préste, în Ps. Ș. 19 și azĭ în Trans., și péstre, compus din pre- și stre. V. préspre). 1. Deasupra: peste catu întîĭ e catu al doilea, un pod peste (saŭ pe) Dunăre. 2. Asupra: a domni peste o țară, peste un popor. 3. Dincolo de: hoțiĭ aŭ fugit peste rîŭ. Peste drum, în față, față în față, în cea-laltă parte (fr. vis-à-vis); peste drum de noĭ e o librărie. Fig. Peste măsură, prea mult, excesiv: a munci peste măsură. A trece peste (propriŭ și fig.), a merge maĭ departe de cît [!] trebuĭe. 4. Maĭ pe sus de, superior: peste colonel e generalu, asta e peste putință (imposibil), peste poate, peste puterile mele. Peste tot, pretutindenĭ. 5. Pe, la: l-a lovit cu palma peste obraz, peste bot; ĭ-a dat peste mînă, ĭ-a lovit mîna. A te bate cu palma peste gură, a regreta ce aĭ zis. Fig. A da cuĭva peste nas, a-l mustra, a-l face să se modereze. 6. Maĭ mult de cît: eraŭ peste o sută, am dormit peste opt ceasurĭ. Fig. Peste cap, maĭ mult de cît [!] trebuĭe, din belșug: avem mîncare peste cap. 7. După: peste un an. 8. În timpu, în cursu: peste noapte, peste an. 9. Unu după altu, succesiv: noroc peste noroc. Claĭe peste grămadă, în dezordine, de-a valma. Loc. A-țĭ fi (saŭ a-țĭ veni) peste mînă, a-țĭ fi incomod, a-țĭ fi greŭ. A apuca (adică „drumu”) orĭ a o lua peste cîmp, a lua drumu pin [!] cîmp. (Dar nu se zice peste pădure, vie, baltă, ci pin [!] pădure, vie, baltă. Tot așa e fals a zice: plec în America peste Hamburg, cum zic Româniĭ germanizațĭ după germ über, îld. pe la saŭ pin [!] Hamburg). A da peste cap, a răsturna, a învinge de tot. A te da peste cap, a face o tumbă, un salt mortal, și fig. a face tot posibilu ca să reușeștĭ. A lua pe cineva peste picĭor, a-l lua cam în rîs, a-l lua la vale, a nu-l trata serios. A da peste (saŭ de) cineva, a te întîlni cu cineva, a-l descoperi. A da peste ceva, a găsi, a descoperi: na, c´am dat peste (saŭ de) dracu ! Și piste (sud) și piște (nord).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

EMINESCU, Mihai (pseud. lui M. Eminovici) (1850-1889, o cifră sau de un nume de localitate) născut">n. Botoșani), poet român. M. de onoare post-mortem al Acad. După o copilărie trăită la Ipotești și Cernăuți (unde urmează școala primară și gimnazială) și după o adolescență petrecută în peregrinări prin țară, o vreme însoțind, ca sufleur, trupe teatrale, pleacă pentru studii universitare la Viena (1869-1872) și, cu sprijinul material al „Junimii”, la Berlin (1872-1874). Studiază filozofia (cu preferințe pentru Schopenhauer, Kant, Platon), dar și istoria, economia politică, științele naturii, dintr-o nevoie de cunoaștere excepțională, manifestată de timpuriu. Formația intelectuală și universul de cultură configurate acum se vor resimți în întreg scrisul eminescian. Stabilit la Iași este, succesiv, director al Bibliotecii Centrale, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la „Curierul de Iași”. În toamna lui 1877 pleacă la București, unde va fi redactor (între febr. 1880 și dec. 1881, redactor-șef) la ziarul conservator „Timpul”, până în iun. 1883, când se îmbolnăvește. Anii următori sunt ai unei vieți profund nefericite, cu perioade alternante de alienație și luciditate. Internat în sanatorii la București și Viena, revine, după o scurtă călătorie, la Iași, unde lucrează la Biblioteca Centrală. În apr. 1888, la București, reintră în gazetărie, dar internat în spital (febr.), moare la 15 iun. 1889. După debutul din 1866 în revistă „Familia” (când I. Vulcan îi dă numele de Eminescu) publică aici, până în 1869, mai multe poezii, în care (ca și în cele rămase în manuscris) se pot observa deopotrivă influențe ale romanticilor pașoptiști (elogiați, alături de alți înaintași, în „Epigonii” și în alte poezii) și cristalizarea unor motive și formule stilistice originale. Din apr. 1870 începe să colaboreze (cu „Venere și Madonă”) la „Convorbiri literare”, singura revistă în care va publica de aici înainte poezie. Activitatea lui creatoare continuă cu mare intensitate pe parcursul celor trei epoci următoare ale vieții și ale scrisului său: studențească, ieșeană, bucureșteană. Opera lui E. a fost descoperită treptat de-a lungul câtorva decenii și abia o dată cu încheierea (1993) ediției academice de „Opere” (ediția „Perpessicius”), în 16 tomuri, a devenit cunoscută în totalitate. Creată în numai 17 ani, cuprinde poezie, proză, teatru, articole, eseuri și însemnări filozofice, literatură populară, traduceri. Poeziile de dragoste – cel mai numeroase și mai cunoscute – cântă fie o iubire ideală, un vis de iubire („Sara pe deal”, „Floare albastră”, „Lacul”, „Dorința”, „Scrisoarea a IV-a”), fie o iubire trecută („Departe sunt de tine”, „De câte ori, iubito”, „Afară-i toamnă”, „Sunt ani la mijloc”, „Când însuși glasul”, „Din valurile vremii”) fie, mai rar, un reproș adresat femeii care nu înțelege iubirea sau o degradează („Pe lângă plopii fără soț”, „Scrisoarea V”). În general, erotica eminesciană este una a iubirii absente, a reveriei proiective sau recuperatoare. Caracteristică este semnificația cosmică a sentimentului, înțelegerea iubirii care mod de a participa la viața Universului. De aici, sensul existențial al iubirii, în care poetul vede salvarea de neant și condiția realizării vocației sale creatoare, ceea ce explică gravitatea și profunzimea eroticii eminesciene. Componentă a poeziei de dragoste sau obiect de contemplare în ea însăși, natura este în poezia lui E. mai ales o proiecție a imaginației sale decât descrierea unei peisaj real. Este o natură fabuloasă, reprezentată mai ales de codru, spațiu al vitalității cosmice („Memento mori” – episodul Dacia, „Călin [file de poveste]”, „Povestea codrului”), în care peisajele au o semnificație simbolică. O funcție esențială în creația poetică eminesciană revine visului în stare trează, reveriei, care transfigurează lumea reală („Diana”, „Fiind băiet păduri cutreieram”) sau produce materia poeziei, fiind principalul instrument al imaginației. E. este, ca toți marii romantici, un poet vizionar și visul intră în țesătura intimă a operei lui. Din romantism vine și prezența masivă a mitului; se constată nu doar absorbirea în materia poetică a unor mituri din diverse culturi și din folclorul național, ci și tendința continuă de mitizare și creare de mituri noi. În afară de mituri cosmogonice și escatologice („”Scrisoarea I„, ”Rugăciunea unui dac„), aflăm mituri ale geniului (”Povestea magului călător în stele„, ”Luceafărul„), o viziune mitică asupra Daciei (episodul cu această temă din ”Memento mori„, ”Gemenii„) etc. E. privește din perspectiva mitului istoria lumii (”Memento mori„) sau a nației (”Andrei Mureșanu„, ”Scrisoarea III„), femeia (văzând în ea un înger sau o Dalilă), natura – spațiu al unei geneze perpetue (”Scrisoarea I„, ”Luceafărul„) sau al contopirii de tip mioritic (”Mai am un singur dor„). Când iubirea, contemplarea naturii, mitul nu mai pot exalta spiritul și nici măcar detașarea de lume (”Glossa„) nu-l poate împăca, poetul e copleșit de melancolia lui funciară (”Melancolie„, ”Peste vârfuri„, ”Trecut-au anii„, ”Odă – în metru antic„), care răzbate de altfel din toată opera. Chiar și modelul folcloric este folosit pentru a filtra în el tulburătoarea expresie a suferinței naționale (”Doina„). Paralel cu poezia, E. a scris proză și teatru. Din proză a publicat doar patru texte, valoroase și importante pentru lărgirea posibilităților genului. ”Făt-Frumos din lacrimă„ este un basm de autor, deosebindu-se de prototipul folcloric atât sub raportul substanței – mai bogată și puternic liricizată – cât și al stilului original și strălucitor. ”Sărmanul Dionis„ este prima nuvelă filozofică-fantastică din literatura română. ”La aniversară„ este o delicată schiță psihologică despre adolescență, ”Cezara„ o nuvelă de dragoste într-o viziune naturistă, ce culminează în imaginea paradisiacă a ”insulei lui Euthanasius„. Dintre prozele rămase, în general, neterminate și publicate postum, se remarcă romanul, de început ”Geniu pustiu„ și ”Avatarii faraonului Tlà„, construit pe ideea metempsihozei. Din multele proiecte de piese de teatru ale lui E. cele mai interesante sunt acelea care trebuiau să compună ”Dodecameronul dramatic„, un ciclu de 12 drame inspirate din istoria națională. Puține au ajuns însă în stadii mai avansate de elaborare, între care ”Bogdan Dragoș„, ”Alexandru Lăpușneanu„, ”Mira„. Publicistica lui E. constituie o importantă operă de gânditor social-politic. Dincolo de valoarea documentară, ea interesează prin fundamentul ei doctrinar, formulat explicit în seriile de articole ”Icoane vechi și icoane nouă„ (1877), ”Studii asupra situației„ (1880) și implicit în toate textele, ceea ce conferă consecvență și coerență atitudinilor gazetarului. Este o doctrină organicistă și evoluționistă, a dezvoltării economice, sociale, culturale firești, prin structuri și instituții care să țină seama de tradițiile naționale și de nivelul istoric atins de societatea românească. O doctrină conservatoare dar nu reacționară, căci respingând ”formele goale„ (structurile și instituțiile) introduse (”importante„) de revoluția burgheză, E. nu pledează pentru întoarcerea la stadii istorice anterioare, ci pentru ”umplerea„ cu conținut a acestor forme. Publicistica are o valoare deosebită și prin varietatea registrului stilistic ce merge de la demonstrația teoretică riguroasă și de la aforism până la comunicarea colocvială menită să facă accesibile unui public neinițiat concepte și teorii de economie politică sau până la pamfletul de mare forță expresivă. Din toată opera lui E. s-a tipărit în timpul vieții doar un volum de poezii, alcătuit de T. Maiorescu (dec. 1883), cel care afirmase primul valoarea poetului, în 1871, și va scrie întâiul studiu de referință asupra lui, în 1889. Atunci a început extraordinara influență a lui E. asupra liricii românești, ca și procesul descoperii și asimilării întregii creații a celui care a devenit pentru conștiința noastră națională ”expresia integrală a sufletului românesc„ (N. Iorga).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

CÁLE, căi, s. f. I. 1. Fîșie de pămînt umblată, folosită pentru deplasările dintr-un loc în altul; drum. Deodată calea coti pe o costișă, printr-un făgițel tînăr. SADOVEANU, O. I 13. Tu ești pe-aici? Eu te-am crezut Cu oile prin vale! De-aș fi știut că ești pe deal, Mergeam pe altă cale! COȘBUC, P. I 107. [împăratul] iese înaintea fecioru-său, pe altă cale, și se bagă sub un pod. CREANGĂ, P. 185. Noaptea-i mică, stele-s multe Și-oi perde calea prin munte! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 141. ◊ (În numiri de străzi) Calea Victoriei. Cale ferată. v. ferată. Calea lactee sau calea robilor sau calea laptelui v. lactee. (La pl.) Căile respiratorii = aparatul respirator. ◊ Loc. a d v. Din cale-afară sau afară din cale = peste măsură, foarte, neobișnuit de... Adormea, ș-a doua zi se deștepta în aceeași priveliște dureroasă a vieții lor, din cale-afară chinuită. VLAHUȚĂ, O. A. 255. încă n-am văzut așa femeie, săplîngă de toate cele: era miloasă din cale-afară. CREANGĂ, O.A. 44. Era un vis misterios Și blînd din cale-afară. EMINESCU, O. 1185. ◊ Expr. A ieși (sau a se duce) în calea cuiva = a-i ieși înainte, a-l întîmpina. Și ca la mîndre nunți de crai, Ieșit-a-n cale-ales alai. COȘBUC, P. I 56. Țugulea se duse mai întîi în calea zmeului celui mai mare. ISPIRESCU, L. 316. A fi (sau a sta, a se izbi, a se pune) în calea cuiva = a fi piedică cuiva, a i se împotrivi. A, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus! EMINESCU, O. I 146. A găsi (sau a afla) cu cale = a socoti că este potrivit, nimerit. Mă-nroșește singur gîndul Că tu ai aflat cu cale Tocmai azi să pui la probă Inima nevestei tale. COȘBUC, P. I 73. A găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. Calea-valea= treacă-meargă, fie, mai merge. De-ar fi fost, cel puțin, așternută pădurea pe jos cu jir în loc de cucuruzi de brad, calea-valea. HOGAȘ, M. N. 98. Toate ca toate, dar urîtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea; se lua cu treaba și uita de urît. CREANGĂ, P. 140. Celelalte, calea-valea, dar a guriță? cît lumea. EMINESCU, N. 88. Ce mai calea-valea = ce mai încoace-încolo, ce să mai lungim vorba. Ia să-mi iau eu merticul meu, nu de-altceva, da... să am eu treaba mea, aia e, ce mai calea-valea. PREDA, I. Ce mai calea-valea, casa trecea cu forme, în stăpînirea Cazangiului. PAS, Z. I 152. A pune la cale = a) (cu privire la lucruri) a pregăti ceva, a se îngriji de ceva, a aranja, a hotărî. Apoi, după aceea, lucrurile s-au pus repede la cale. SADOVEANU, M. 117. Chiar în acea zi, cătră sară, baba începu să puie la cale viața nurori-sa. CREANGĂ, P. Puse toate alea la cale pentru drum. ISPIRESCU, L. 140. Toate trebile și le punea la cale singurel. CREANGĂ, P. 16. Să punem la cale o cununie. ALECSANDRI, T. 768; b) (cu privire la persoane) a sfătui, a îndruma, a povățui, a îndemna (de obicei la rău). Baba pune la cale și pe feciorul cel mijlociu, și-și ia un suflet de noră întocmai după chipul celei dintîi. CREANGĂ, P. 7; c) a aplica cuiva pedeapsa cuvenită, a învăța minte pe cineva. Pe urs l-am pus eu la cale. CREANGĂ, P. 215. Așteaptă... Cocolitule... te-oi pune eu la cale și pe tine acuși. ALECSANDRI, T. I 209. A fi pe cale de a... (sau să...) =a fi gata să..., a fi aproape de a...2. Călătorie, drum. Sfioasă, își lăsă ochii în pămînt, urmîndu-și calea spre șipct. BUJOR, S. 83. Se oprește, sfărîmat de cale, Și cheamă somnul care l-a uitat. CERNA, P. 167. Calul, ud de cale, Pămîntu-n loc îl frămînta. COȘBUC, P. I 195. Cîndu-mi vine dor de cale, Merg pe jos ca și călare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221. ◊ Fig. De-ai întîlnit partidu-n cale, Știi drumul, nu mai rătăcești. JEBELEANU, în POEZ. N. 302. ◊ Expr. A(-și) lua (sau a apuca) calea = a pleca, a porni la drum. Făt-Frumos luă calea spre casa babei. POPESCU, B. IV 23. Și apucînd calea către răsărit, s-a dus. ISPIRESCU, L. 4. El își luă calea iar spre pămînt. EMINESCU, N. 65. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Calea jumătate = numai o parte din călătorie. Cale bună! sau bună calea! formulă de salut la plecarea cuiva. Cale bună, fata mea, îi zise tată-său. ISPIRESCU, L. 16. Bună calea, Ivane! CREANGĂ, P. 229. 3. (Adesea determinat prin numele unei măsuri de lungime sau de timp) Distanță, depărtare. Pînă la Lădești este cale. GALACTION, O. I 264. Lumea îl petrecu pînă afară din sat, cale de un ceas. BUJOR, S. 39. E cald. De drum îndelungat Picioarele de-abia-l mai țin, Și-i cale pînă-n sat. COȘBUC, P. I 227. S-a dus în Humulești, cale de două ceasuri cu piciorul. CREANGĂ, A. 15. Cînd urla [motanul] dintr-un cap, s-auzea cale de-o zi, iar cînd urla din cîte șăpte, s-auzea cale de șăpte zile. EMINESCU, N. 14. Genarul, pierdut în sălbatecile sale vînători, se depărtase cale de-o zi. EMINESCU, L. P. 179. Alergătorii... sînt datori a face jurul pieții de patru ori, adecă o cale de douăsprezece verste. NEGRUZZI, S. I 36. II. f i g. Direcție luată de o dezvoltare, de o mișcare etc.; linie. Teoria marxist-leninistă ne luminează căile construcției socialiste, ne ajută să rezolvăm toate problemele construcției potrivit condițiilor istorice concrete. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2714. ♦ Metodă, mijloc, procedeu de urmat pentru atingerea unui scop. În sufletele a sute de milioane de oameni se întărește speranța că se poate găsi o cale spre reglementarea problemelor litigioase și nerezolvate. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2736. ◊ Loc. adv. Pe cale... = prin mijloc..., pe linie.. Dispoziție dată pe cale administrativă.Se aude de concediu... tu ai să-l iei sigur pe cale medicală. SAHIA, N. 118. ◊ E x p r. A afla chip și cale v. chip.Cale de atac = procedură de atacare a unui act judecătoresc (în special a unei sentințe) cerînd modificarea sau anularea lui.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

DORINȚĂ. Subst. Dorință, dorire (înv.), deziderat, cerință, aspirare (fig.), aspirație (fig.), năzuință, năzuire (rar); dor, doruleț, dorulean (pop;), doruț (dim. și pop.), alean, nostalgie; gînd, jind, jinduială, jinduire, tînjire, voință, voie; poftă, pofteală, poftire, chef, rîvnă, vrere, ahtiere, ahtiat (rar), sete (fig.), foame (fig.), nesaț. Cerere, cerință, revendicare, revendicație, solicitare, pretenție. Atracție, pasiune, patimă, ardoare, ardență (livr.), zel, înfocare, tentație, impuls, pornire. Intenție, proiect, plan; țintă, scop, țel, vis (fig.), ideal. Speranță, nădejde. Nerăbdare, impaciență (livr.). Opțiune, predilecție, preferință; alegere, selectare, triere, selecție. Cerere, cerință, rugăminte, rugare (pop.), rugă, rugăciune (rar). Ultima dorință, voință supremă. Urare, urătură, felicitare, orație (livr., înv.), orșag (reg.). Aspirant, solicitant, solicitator. Adj. Dornic, doritor, plin de dorință, dorit (reg.), nostalgic, voitor, rîvnitor, tînjitor (rar), jinduitor, jinduit, pofticios, poftăreț (reg.), poftalnic (înv. și rar), poftitor (rar); avid, lacom (fig.), ahtiat, nesățios, mort după ceva; însetat (fig.), setos (fig.), pasionat. Rîvnit, năzuit (rar), jinduit, preferat, predilect (livr.). Cupid (livr.), avar. Vb. A dori, a duce dorul, a voi, a vrea, a pofti, a rîvni, a jindui, a duce jindul, a tînji, a fi ahtiat, a se ahtia, a arde de o dorință, a avea o dorință, a pune ochii pe ceva, a-i licări (cuiva) ochii după ceva, a-i crăpa (a-i scăpăra, a-i arde) (cuiva) buza după ceva, a muri după ceva (cineva), a avea chef (poftă) ceva, a ofta după..., a simți nevoia..., a fi însetat de... (fig.), a alerga după ceva (cineva), a dori cu orice preț, a voi ceva și mai mult nu, a dori cu pasiune, a arde de dorință, a umbla mort după ceva, a-i crăpa cuiva inima de dor, a sorbi cu ochii, a-i lăsa gura apă, a-i curge balele după ceva, a se da în vînt după ceva, a nu mai putea după (fără).... A cere, a pretinde, a solicita, a ruga, a revendica, a petiționa (rar), a face o petiție. A spera, a aspira (fig.), a năzui, a tinde, a visa (fig.), a avea speranță, a nădăjdui, a avea nădejde, a aștepta să..., a sconta, a selecta, a alege, a prefera, a avea o preferință. A intenționa, a avea o intenție, a plănui, a ținti. A ura, a face o urare. A stîrni o dorință, a trezi pofta, a ațîța (fig.). Adv. Cu dor, cu patimă, cu poftă, cu jind. V. aviditate, cerere, dragoste, finalitate, foame, intenție, speranță.
Sursa: DAS (1978) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MISTERIÓS, -OÁSĂ, misterioși, -oase, adj. 1. Care conține lucruri necunoscute, de neînțeles, plin de mister tainic, ascuns. Nu are decît o misterioasă icoană din viitor. GALACTION, O. I 323. Era un vis misterios și blînd din cale-afară. EMINESCU, O. I 185. Auz o armonie... Un glas care se pare Ascuns în depărtare, Un imn misterios. ALEXANDRESCU, M. 49. ◊ (Adverbial) Cadrele-aurite ce de păreți sînt prinse Sub palidă lumină apar misterios. ALECSANDRI, P. III 3. 2. (Despre persoane și manifestările lor) Care ascunde ceva, despre care nu se știe nimic; enigmatic. Privea țintă numai cu ochii lui vii și zimbea cu zîmbetul lui misterios. SADOVEANU, O. VII 77. Misterios, fără să spuie cuiva secretul numelui lui, el ședea hi casa preotului bătrîn. EMINESCU, N. 39. Iată aceea ce ne va lămuri asupra misterioasei dame. NEGRUZZI, S. I 45.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

PRÍNDE, prind, vb. III. I. 1. Tranz. A lua, a apuca (ceva) cu mîna, cu ajutorul unui instrument etc. Prinde cu cleștele bucata roșie de fier. SADOVEANU, O. I 391. Iar tinerele-i plete de peste umeri cad Pe piept, și ea le prinde mănunchi în alba-i mînă. COȘBUC, P. I 52. ◊ F i g. Ici în vale, colea-n vale Sună-un glas duios cu jale, Glas frumos de fată-mare, Bujor prinde-o sărutare. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. « de » și arătînd partea de care se apucă) M-a prins de braț și m-a cuprins Să mă sărute-n drum. COȘBUC, P. I 94. (Intranz.) Cheamă pe zînă și-i zice: «prinde c-o mînă de această parte de crăpătură și cu cealaltă mină de ceea parte. SBIERA, P. 36. ◊ E x p r. A prinde foc cu gura = a face tot posibilul pentru a izbuti. Eu, de-am avut un singur ban, L-am împărțit cu tine; Și tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare. COȘBUC, P. I 77. (Parcă) a prins pe dumnezeu de (un) picior, se zice cînd cineva are o bucurie mare, neașteptată. Să fi văzut bucuria bătrînului, gîndeai că a prins pe dumnezeu. de picior, așa era de voios. RETEGANUL, P. V 11. I s-a părea c-a prins pe dumnezeu de-un picior cînd te-a vedea acasă. CREANGĂ, O. A. 125. (Rar) A-l prinde pe cineva sau (intranz.) a-i prinde cuiva mîna (la ceva) = a se pricepe la ceva, a fi îndemînatic. După ce... mai crescu băiatul și începuse să-i prinză mîna la mai multe lucruri, nevoia îl învăță să facă brînză, jintiță, unt. POPESCU, B. IV 41. Acesta este un om din felul acelora de care se zice: îl prinde mîna la toate. BOLINTINEANU, O. 337. (Refl.) A se prinde (cu cineva) de piept V. p i e p t. ♦ (Cu complementul « loc », p. e x t. « slujbă », « dregătorie ») A ocupa, a reuși să apuci. Toți alergau gîfîind întrecîndu-se pentru a prinde cîte un loc mai bun de unde să vadă acostarea vaporului. BART, E. 75. Au venit alții mai înainte și au prins toate locurile bune ale diligenței. La TDRG. Pe urs l-au fost ales nazîr peste priseci, Deși s-ar fi putut un alt oricare fie Să prindă o așa cam grea dregătorie. DONICI, F. 60. ♦ (Mai ales despre animale) A apuca cu gura, cu dinții, cu ghearele; a înhăța. îndată săriră cînii, unul o prinse de grumazi, altul de picioare și altul de mîni. RETEGANUL, P. XV 58. Racu îl prinde de degete și îl strînge cît ce poate. ȘEZ. I 280. ◊ Intranz. Prinse cu dinții de piele s-o mai întindă. Cum prinse, cum nu prinse, destul că-i scăpă pielea dintre dinți. RETEGANUL, P. I 58. ♦ A fixa imobilizînd. îngheață zdravăn și apa din băltoagă și prinde coada ursului ca într-un clește. CREANGĂ, O. A. 296. 2. T r a n z. Fig. A percepe; a cuprinde (cu ochii, cu urechea, cu mintea). încerca, în vîrfurile picioarelor, să privească peste umărul oamenilor și să prindă o vorbă, să înțeleagă. DUMITRIU, N. 9. Din creasta dealului, mai departe, cît poți prinde cu privirile, cîmpuri, nesfîrșite cîmpuri. STANCU, D. 20. De sus, din postul său de observație... prindea orice mișcare. BART, E. 54. ◊ A b s o l. între timp, enervat... am căutat să prind cu urechea. CAMIL PETRESCU, U. N. 108. ◊ (Complementul instrumental devine subiect) În curînd urechile îi prinseră zgomote de pași ușori. MIHALE, O. 505. Ochii lui, cerniți de truda vîrstei, umezi de aduceri-aminte și căinți, prinseră mișcarea grăbită și furișată în același timp. SADOVEANU, O. VIII 237. Cîmpii frumoase, împrejurate de munți verzi, se întindeau mai mult decît putea prinde ochiul. RUSSO, O. 24. ◊ (I n t r a n z., în e x p r.) A prinde de veste = a băga de seamă (din timp); a-și da seama. N-am prins de veste cînd s-a topit vara și cind au coborît cele dinții vînturi reci, purtînd peste miriști intîii nori de toamnă. C. PETRESCU, S. 119. Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta spaimă, Baiazid. EMINESCU, O. I 147. Unii însă... prinseră mai dinainte de veste și fugiră în Ardeal, căutînd acolo scăparea vieții lor. ODOBESCU, s. I 425. ◊ (Regional) A-i prinde (cuiva) de veste (sau de știre) = a observa pe cineva, a-și da seama de prezența cuiva, de gîndurile sau sentimentele cuiva. Abia le prinzi de veste Cînd vin. BOLLIAC, O. 89. Mîndra mea s-a măritat Inima mi-e friptă, arsă! Maica de veste mi-a prins, Și din gură-așa mi-a zis: – Dragul meu, nu fi așa, Că mai sînt fete ca ea! BIBICESCU, P. P. 17. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de » sau « în ») A se apuca de... (pentru a se sprijini); a se agăța, a se atîrna, a se anina. Atunci am întins mîinile și m-am prins de cineva. SAHIA, N. 78. Văzînd biata copiliță malul, s-au prins de niște crengi ce spînzura în apă, și au ieșit la uscat. SBIERA, P. 297. Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă... Ea se prinde de grumazu-i cu mînuțele-amîndouă. EMINESCU, O. I 154. (T r a n z.) Cu mîinile prinse în balustradă, cu genunchii îndoiți, îmi țiu echilibrul. BART, S. M. 16. ◊ Expr. (Rar) A se prinde cu mîinile de vatră = a începe să se chivernisească, a se înstări. N-avea cine să-i îngrijească de casă și de vitișoare cum trebuie. Numai dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese și el cu minele de vatră. CREANGĂ, P. 140. 4. R e f l. A se lua de mînă cu alții pentru a face o horă, pentru a dansa; a-și face loc între dansatori, luîndu-se de mînă cu ei; p. e x t. a intra pentru prima dată în horă, a începe să umble la horă. Cînd o fată sau un băiat s-au prins în horă, capătă îngăduință de a se duce singuri la bilei. STANCU, D. 394. Trei pași la stingă linișor Și alți trei pași la dreapta lor; Se prind de mîni și se desprind, Se-adună cerc și iar se-ntind Și bat pămîntul tropotind în tact ușor. COȘBUC, P. I 57. Fetele se prind roată, iar în mijlocul horei, vornicelul și cu gazda frămîntă pămîntul. SEVASTOS, N. 77. Dacă te prinzi în horă trebuie să joci (= dacă te apuci de o treabă, trebuie s-o duci pînă la capăt). 5. T r a n z. A cuprinde pe cineva cu mîinile, cu brațele. V. îmbrățișa. Îl prinsei în brațe și strigai: - Ioane, frate Ioane! nu mă cunoști? SADOVEANU, O. I 420. S-apropie de fată, o prinde pe furiș, S-apleacă, o sărută și piere prin tufiș. COȘBUC, P. I 52. El s-așază lîngă dînsa și o prinde de mijloc, Ea șoptește vorbe arse de al buzelor ei foc. EMINESCU, O. I 80. ◊ Refl. reciproc. Și ieșind pe ușă iute, ei s-au prins de subsuoară. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă. EMINESCU, O. I 154. Flăcăii, deodată, Se-ncleaștă de aproape, cu brațele cruciș... se prind de mijloc, în sus, pe rînd. BELDICEANU, P. 63. II. Tr a n z. 1. A ajunge din urmă (și a pune mîna) pe cineva sau ceva care se mișcă, aleargă; a captura (un fugar, un răufăcător, un inamic). Nu traseră deci, și de prins nu putură să-l prindă. CAMIL PETRESCU, O. II 133. Și grabnic eunucii șe-nșiră, urmărind Ca șerpii prin tufișuri pe Musa-Nin și-l prind. COȘBUC, P. I 53. Era să mă prindă și să mă ucidă leșii. ALECSANDRI, T. II 21. ◊ (Poetic) Se joacă lacul Herăstrău Ca un copil cu-a lui oglindă Și-n- cearcă soarele să-l prindă în vii culori de curcubeu. D. BOTEZ, F. S. 45. ◊ (Urmat de determinări arătînd modul capturării) Pasămite împăratul umbla să prindă pe hoț prin viclenie. ISPIRESCU, E. 376. Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn și-l puneau în câtuși să-l trimeată la Piatra. CREANGĂ, A. 8. Mult a trebuit pînă l-am prins în laț pe acest călugăr evlavios. EMINESCU, N. 56. (Refl. p a s.) Prin streji și prin caraidi S-au prins trei oameni străini. TEODORESCU, P. P. 102. (R e f l.) Se va prinde singură, aici, la noapte, chiar in cursa ce-mi întinde. DAVILA, V. V. 150. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) ca din oală v. o a l ă. (Rar) A se juca de-a prinde-mă = a se juca de-a prinselea, v. p r i n s1. Fantastica simfonie, minată cînd încoace cînd încolo de lunecarea nestatornică a unor valuri de vînt, se juca parcă de-a prinde-mă cu zăpăcitul meu auz. HOGAȘ, M. N. 87. ♦ A înhăța, a capta, a apuca. Prinde mița șoareci. SADOVEANU, O. I 331. În ziua cea dinții au prins toată ziua la pește și n-au putut da de mreană. SBIERA, P. 119. Dacă se întîmplă să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul; ți le prindea cu mîna din zbor. CREANGĂ, P. 245. Cine gonește doi iepuri nu prinde nici unul (= cine vrea să facă două lucruri deodată nu isprăvește pe nici unul; cine urmărește să cîștige două lucruri deodată le pierde pe amîndouă). Pisica cu clopoței nu prinde șoareci (= cine se laudă cu ce are de gînd să facă nu reușește nimic). 2. A surprinde (pe cineva) asupra unei fapte săvîrșite pe ascuns; a descoperi că cineva a săvîrșit o faptă nepermisă; a afla, a da de gol. Spînul răpede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și nu știu cum îl prinde zîmbind. CREANGĂ, P. 233. Și de s-ar putea pe dînsa cineva ca să o prindă, Cînd cu ochii mari, sălbateci, se privește în oglindă. EMINESCU, O. I 80. ◊ (Cu precizarea faptei săvîrșite) Doamne, de i-aș prinde cu vro coțcărie. ALECSANDRI, T. I 159. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) cu minciuna = a descoperi că cineva a mințit. Spuneți ce-ați zis, tot din fir în păr... și, de vă prind cu minciuna, e vai și amar de voi. RETEGANUL, P. II 25. A prinde (pe cineva) cu mîța-n sac (sau cu ocaua mică) v. m î ț ă, o c a. ♦ A încurca (pe cineva) cu vorba, a face ca cineva să se încurce în răspunsuri. Văzînd boierul că au rămas acuma pe jos [în discuția cu fata] și-au bătut mult timp capul, cu ce-ar putea-o prinde? SBIERA, P. 222. 3. A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva care tocmai trebuie să plece; a da (pe neașteptate) de cineva, a întîlni pe cineva. A plecat la București.. încercați.. poate-l mai prindeți în curte. GALAN, B. I 25. De vreo lună nu-l mai prinde nimeni acasă, sadoveanu, n. F. 139. Cît era ziua de mare gura lui nu se mai oprea. Unde prindea oamenii, acolo îi ținea la sfaturi. SLAVICI, N. I 59. ◊ Expr. A nu-l prinde pe cineva vremea în loc = a fi ocupat tot timpul, a nu sta în loc nici a clipă. Cum să taci, cînd tot într-una, nu te prinde vremea-n loc, N-ai nici cînd închide ochii. CONTEMPORANUL, I 405. ♦ A sosi la timp pentru a găsi un vehicul care este gata de plecare. Pînă la prînz avem încă timp să prindem trenul, peste noapte să ajungem la Iași. C. PETRESCU, S. 189. ♦ A se sprijini. Murgul sforăia și se lupta voinicește, apele veneau mînioase... Dar Murguț ieșea din vîrtej; prinsese cu copita fund tare și acum pășea pufnind spre mal. SADOVEANU, O. I 32. ◊ Fig. Pe jilțu-mi lîngă masă, avînd condeiu-n mină.. scriu o strofă dulce pe care o prind din zbor. ALECSANDRI, P. A. 109. ◊ Expr. A prinde momentul (sau ocazia, prilejul) = a profita de ocazie, a nu scăpa prilejul favorabil. (Rar) A-și prinde vreme = a-și face, a-și găsi vreme. După plecarea lui Lică, ea îl trase pe Ghiță la o parte și-i grăi: – Am o vorbă cu tine: nu acum, dar cînd iți prinzi vreme. SLAVICI, O. I 142. ♦ A da peste cineva, a ajunge pe cineva. Ne prinde ploaia, Niță! vorbi iarăși unul dintre cei doi. PAS, L. I 51. Iac-așa mincăm noi, domnule, cum apucăm și unde ne prinde vremea. C. PETRESCU, C. V. 139. 4. Fig. (Despre stări fizice sau sufletești) A cuprinde (pe neașteptate); a copleși. Începuse să-l prindă un pic de bănuială că scrisoarea n-o fi adevărată. STĂNOIU, C. I. 130. Și deodat-așa din drum M-a prins jalea nu știu cum! Voie rea să nu vă facă: Mi-a venit, dar o să-mi treacă! COȘBUC, P. I 131. Vîntul jalnic bate-n geamuri Cu o mînă tremurîndă, Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, o. I 76. ◊ (Poetic) Buruienile prinse de spaimă Se adună, se chircesc și mor. BENIUC, V. 81. ◊ (Despre boli) Cucoana d-sale pretinde să-i fac eu vizită mai întîi, de-oi ști că o prinde gălbenarea de ciudă... nu m-oi duce! ALECSANDRI, T. 856. ◊ Expr. (Rar) Ce te-a prins ! = ce ți s-a întimplat? ce ți-a venit? ce te-a găsit? Nebune sînt? Ori ce le-aprins De stau așa pe-afară? COȘBUC, P. I 256. ◊ (În locuțiuni verbale) A prinde tovărășie = a se întovărăși. Tatăl meu a avut o bostănărie, și la acea bostănărie prinsese tovărășie și tatăl măriei-tale. ȘEZ. IV 4. (Rar) A prinde prieteșug = a se împrieteni cu cineva. Era atunci în Transilvania, lîngă prințul Bathori, un nunciu al papei... Acesta prinsese cu cancelarul Iojica un mare prieteșug și astfel aflase toate planurile sale. BĂLCESCU, O. II 184. ♦ A absorbi. Cînd te prinde munca, tot timpul ți-e gîndul la ea. V. ROM. decembrie 1950, 161. Înainte, își mai căuta unul un frate; văduva, locul unde a fost îngropat bărbatul. Pe urmă s-au liniștit cu toții. Pe om îl prinde viața îndată. C. PETRESCU, Î. II 207. III. Tranz. (De obicei urmat de determinări arătînd locul, instrumentul etc.) A fixa legînd, agățînd, aninînd. Am împins o ușă care era prinsă în clampă numai, am intrat. SADOVEANU, O. I 362. Și dimineața vin neveste Cu șorțul prins în cingătoare. GOGA, P. 16. El mătasa o torcea Lungă funie-o făcea Și de gratii o prindea. ALECSANDRI, P. P. 142. ◊ E x p r. A prinde (sau a lega) gura pînzei v. p î n z ă. A nu-l (mai) prinde pe cineva locul (mai rar starea) = a nu avea astîmpăr, a nu-și afla locul, a nu putea sta locului (ca urmare a unei tulburări sufletești). Pe feciorul cel mai mic nu-l mai prindea starea, nu putea de jalea mamei și de dorul frate-său și a soru-sei. RETEGANUL, P. V 26. Din grajd pe loc a scos Un alt cal mai năzdrăvan Cum îi place lui Troian, Negru ca corbul. Iute ca focul, De nu-l prinde locul. ALECSANDRI, P. P. 388. ♦ A fixa un obiect într-un dispozitiv al unei mașini- unelte pentru a fi prelucrat. ♦ A învălui. Al doilea val o prinse [lotca] de-a latul, o ridică la cîțiva metri înălțime, o apucă în creastă. DUMITRIU, P. F. 28. ♦ Refl. A se agăța (de sau în ceva). Scoase din buzunarul sting al mantalei cutia de tinichea, cu tutun. I se prinse capacul de colțul buzunarului însă o smuci cu toată furia. SAHIA, N. 77. Voi să fugă ca celelalte; dar rochia i se prinse de un mărăcine și o ținu în loc. BOLINTINEANU, O. 331. ♦ Intranz. (învechit și popular) A se înfige (în ceva). Cătănile merg plîngînd, Pe părinți rău blăstămînd, De ce ei i-au făcut Așa nalți și subțirei Să prindă plumbul în ei. HODOȘ, P. P. 226. ♦ A îmbina între ele (însăilînd sau cosind) părți ale unui obiect de îmbrăcăminte. Prinde gulerul la cămașă. ♦ F i g. A înregistra (și a reda prin mijloace artistice) aspecte din lumea înconjurătoare. În crud exil, pribeag prin țări străine, Visai atunci o vastă trilogie Pe care-am prins-o-n șiruri de terține. TOPÎRCEANU, B. 89. Arta nu va putea reproduce schimbarea ex:presiunii- feței la un om, nu va putea prinde pe pînză decît o singură- expresiune a feței. GHEREA, ST. CR. II 51. 2. Tranz. (Cu privire la animale de tracțiune) A pune în ham sau la jug; a înhăma, a înjuga. Boii-i vei prinde-n, jug.. și-i mina boii-ncet. RETEGANUL, P. IV 26. Atunci fiul craiului mînios îi mai trage [calului] un frîu... apoi îl prinde în căpăstru. CREANGĂ, P. 195. Boișorii și-i prindea Și s-apuca d-a ara. BIBICESCU, P. P. 311. 3. Tranz. (învechit și popular, urmat de un al doilea complement) A atrage la sine (ca prieten, ca rudă), a angaja (ca dregător, ca slujbaș). Unul zice-i agă, cellalt spătar; De i-aș prinde gineri, i-aș lua în dar ! ALECSANDRI T. I 121. Voinice hușean, Tînăr moldovean, Pas’ măre, de-l scoate, Din gură de șarpe, Din răcori de moarte, Că te-o prinde frate. TEODORESCU, P. P. 448. Să cînți, cuce, cînd m-oi duce, Să te prind frate de cruce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. ◊ Refl. Susano, știi una?... – îmi vine să mă prind argat la voi. ALECSANDRI, T. I 263. A doua zi ei s-au prins jitari la oamenii din acel sat. ȘEZ. I 261. ♦ Refl. A se lega sau a se asocia cu cineva. Acum să merg să văd ce face biata mamă, apoi să caut pe Floare a-nfloritul, să mă prind cu el frate de cruce. RETEGANUL, P. V 34. Ce frumos era în crînguri Cînd cu ea m-am prins tovarăș. EMINESCU, O. I 122. *(Neobișnuit, construit cu dativul) Nu te prinde lor tovarăș. EMINESCU, O. I 196. (Expr.) A se prinde chezaș (pentru cineva) = a garanta pentru cineva (ca chezaș). ◊ Refl. reciproc. în mai multe zile făcu fetița așa, adecă dăduse mîncarea. și băutura la roaba din pivnița zmeului, pînă-n urmă se prinseră prietene bune. RETEGANUL, P. I 35. Văd că și-n tine este putere, măcar că ești așa de mic! Hai dară să ne prindem fîrtați și vină cu mine la ceialalți zmei. SBIERA, P. 178. Apoi, mări cît trăia, Frați de cruce se prindea Și-mpreună voinicea Pe balauri de stirpea. ALECSANDRI, P. P. 12. 4. R e f l. A se angaja la ceva, a se lega (cu cuvîntul), a-și da cuvîntul; a promite. Să vie aici... să arate dacă nu s-ar prinde el să dea învățătura cea deplină măriei-sale Ferid. SADOVEANU, P. P. 17. Tata era om cuprins... încît el se prinse să-mi facă uniforma cu cheltuiala lui. GANE,, N. II 191. Am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde- că i-a face podul. CREANGĂ, P. 80. ♦ A face prinsoare, a pune rămășag. Mă prind că asemenea timiditate o înțelegeți. DELAVRANCEA, H. T. 54. Veți fi citit prin cărți ori prin gazete zicîndu-se mărul discordiei. Eu mă prind că nici nu visați ce bîzdîganie mai este și aia. ISPIRESCU, U. 2. M-aș prinde cu tine p-o vadră de vin că, să-l vezi acum, nu l-ai mai cunoaște. FILIMON, la TDRG. ♦ A se lua cu cineva la întrecere, a rivaliza. Vezi, măi drace! Nu ți-am spus eu să nu te prinzi tu cu mine la șuierat! SBIERA, P. 261. ◊ T r a n z. A accepta, a primi; a se învoi. Făt-Frumos prinse voios a se lupta: cu zmeul. ISPIRESCU, L. 195. (Refl.) Nu te prinzi a-mi vinde vreun ou și mie?' Ți-aș plăti. La Tdrg. Boieriul, neînțelegînd sfaturile și crezîndu-le fleacuri, nu se prinse, ba incă să și cam mînie. ȘEZ. VI 150. ◊ Expr. A-și prinde mintea (cu cineva) = a lua în serios spusele cuiva, a acorda prea. multă atenție vorbelor cuiva; a-și pune mintea cu cineva. El e om bărbat N-o să-și prindă doară mintea- c-o femeie. COȘBUC, P. I 247. IV. 1. R e f l. A se lipi de ceva, a adera la ceva și ai rămîne în strînsă atingere. Se prind scînteile în iască. STANCU, D. 255. Ți se prindea pleoapă de pleoapă.. de ger ce se pornise. DELAVRANCEA, H. T. 251. Păreții erau negri de șiroaie de ploaie ce curgeau prin pod și un mucegai verde se prinsese de var. EMINESCU, N. 38. ◊ Fig. Ea îl privea cu un surîs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adînc în vis, De suflet să se prindă. EMINESCU, O. I 168. ◊ Expr. A nu se prinde lucrul de cineva, se spune cînd cineva nu are imbold la lucru. Toată ziua am fost indispus. Nu se prindea lucrul de mine. C. PETRESCU, Î. II 185. ♦ A i se opri cuiva privirea pe ceva. Se uită la unul, se uită la altul, se uită la toți caii din grajduri, și de nici unul nu i se prindeau ochii. ISPIRESCU, L. 15. ♦ A se împreuna, a se suda. Atuncea au luat voinicul pe moșneag.. i-au pus ochii la locul lor și i-a uns întîi cu apă moartă și s-au prins. SBIERA, P. 40. Răpede pune capul lui Harap-Alb la loc.... toarnă apă moartă să steie sîngele și să se prindă pielea. CREANGĂ, P. 278. ♦ A se declanșa. Pulberea n-a prins. 2. Refl. (Despre mîncare, somn etc.) A folosi, a prii; p. e x t. a cuprinde (pofta de... ). Nu se prindea somnul de mine. C. PETRESCU, S. 117. Ipate acum nici de treabă nu-și mai căuta, nici mîncarea nu se prindea de dînsul, nici somnul nu-l fura, era cum e mai rău. CREANGĂ, P. 166. Mai de multe ori ea încă la masă dacă ședea Se scula mai mult flămîndă, de dînsa nu să prindea. PANN, P. V. III 38. (Tranz, în e x p r.) A-și prinde pofta (sau foamea, setea etc.) = a-și satisface (parțial) pofta (foamea etc.). Și cînd ajunge la cuptiori, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar cînd s-apropie să ieie dintr-însele și să-și prindă pofta, focul o arde și nu poate lua. CREANGĂ, P. 293. Ia dă-mi și mie niște ouă ca să-mi prind pofta măcar. id. ib. 63. A(-și) prinde o nevoie (sau nevoile) cu ceva = a face față unei împrejurări (avînd cele trebuitoare), a-și satisface o trebuință. Pensia... nu-i mare lucru, dar tot își prinde o nevoie cu dînsa. C. PETRESCU, î. II 161. (Rar) A prinde cuiva o nevoie = a ajuta cuiva să iasă dintr-o încurcătură, să facă față unei situații. Dragii mei! Vedeți că noi am trăit bine pîn-acuma și v-am prins și eu cînd și cînd cîte o nevoie. SBIERA, P. 116. (Intranz.) A-i prinde cuiva bine v. b i n e1. 3. Tranz. (Despre îmbrăcămintea cuiva, fig. despre gesturi, atitudini) A-i ședea cuiva bine, a i se potrivi. Te prinde redingota bine. Sînt mîndre ghetele de lac: Zîmbești încrezător în tine. TOPÎRCEANU, B. 67. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine Și o prinde orice lucru, căci așa se și cuvine. EMINESCU, O. I 159. Le prinde cămașa cu altițe de minune, și-s frumușele coz ! ALECSANDRI, T. 656. ◊ (Poetic) Stele rare din tărie cad ca picuri de argint Și seninul cer albastru mîndru lacrimele-l prind. EMINESCU, O. I 82. V. 1. Tranz. (Urmat de verbe la infinitiv sau la conjunctiv) A începe. În sobă focul prinse a dudui vesel și Casandra se învîrtea de colo pînă colo, rînduind oalele. DUNĂREANU, CH. 111. Un vînt ușor și somnoros adie Și-n codru prinde frunza să se miște, IOSIF, P. 30. Copiliță, liță, fa, Mai dat-ai gura cuiva? Ea prinse a se giura. ALECSANDRI, P. P. 313. ◊ Expr. (Regional) A-și prinde treabă cu cineva = a intra în legătură cu cineva cu care n-ai vrea să ai de-a face. Venea ca un nebun spre rîu... L-aș fi strigat, Dar m-am temut că-i apucat Și-mi prind cu necuratul treabă. COȘBUC, P. 1242. (Refl.) A se prinde (cu cineva) la vorbă = a) a intra în vorbă cu cineva, a sta de vorbă. O să creșteți, o să-nvățați și-o să vă fie mai ușor – vouă, îți spunea, mama cînd te prindeai cu ea la vorbă. PAS, Z. I 142. Într-o pădure mare s-au întîlnit odată doi oameni, unul mergea cătră răsărit și celălalt cătră asfințit; se prinseră la vorbă. RETEGANUL, P. IV 21. După ce și-au dat ei bună calea și și-au mulțămit unul altuia, s-au prins amîndoi la vorbă. SBIERA, P. 22; b) a se înțelege (unul cu altul), a cădea de acord să... Aseară, la Ștefan-vodă, S-au prins boierii la vorbă Să facă d-o vînătoare, Vînătoare de plimbare. TEODORESCU, P. P. 505. 2. Refl. (Popular) A se apuca de ceva, a se angaja într-o acțiune, a porni la lucru. Se muncea Simina să-și aduc-aminte Cînd s-a prins la ceartă, pentru ce și cum? COȘBUC, P. I 246. Văzîndu-se încărcată cu lucruri cari întrecea puterile ei, nu știa de ce să se prindă biata nenorocită. SBIERA, P. 313. Care din voi se prinde, în zi de sărbătoare, La trîntă voinicească cu mine, măi flăcăi? BELDICEANU, P. 62. ♦ (Cu determinarea vagă) A-și pune mintea cu cineva, a se măsura cu... Stă-n drum de vorbă cu vecine Și bate-n pumni: « Să mor îmi vine, Auzi tu! Să se prindă ea Cu mine! ». COȘBUC, P. I 126. Ce aveam să fac ? Le-am răbdat, că doară n-o să mă prind cu el. RETEGANUL, P. II 57. VI. Tranz. 1. (Învechit și popular) A obține, a ajunge în posesia unui lucru, a se alege cu ceva; a primi, a căpăta, a dobîndi. Cam ce să prindeți voi pe pește ? DELAVRANCEA, O. II 264. Îi pămînt mult și bun numai pe perje prind sume mari de bani. ALECSANDRI, T. 256. Unul avînd o moșie... Se apucă și o vinde, Prinde pe dînsa ce prinde, Și își cumpără îndată O sanie minunată. PANN, P. V. II 70. ♦ Fig. A-și însuși cunoștințe, a învăța (de la altul), a căpăta deprinderi. Cunosc eu un cîntec l-am prins de la tăicuțu. DAVIDOGLU, M. 59. Care cum putea să prindă învățătura. STANCU, D. 228. Știam... că și eu trebuie să mă fac odată ca Huțu și pentru aceea îi prindeam apucăturile. SLAVICI, O. I 72. ◊ Refl. Mitru stă și stă gîndind, De el multe nu se prind. COȘBUC, P. I 80. 2. A căpăta o înfățișare, o calitate nouă, un aspect nou. Ar fi vrut... să se așeze jos nițeluș, pînă mai prinde puteri. STANCU, D. 16. De vreți în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceți cum făceau străbunii, la arminden beți pelin. BELDICEANU, P. 54. Toate mulțămirile îmi vin deodată... Parcă am prins aripi ca să zbor la București. ALECSANDRI, T. I 277. Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi v. p i a t r ă. ◊ Expr. A prinde carne (sau seu) = a deveni mai gras, a se îngrășa. Le-a rămas un copil, Iancu, uscat, slăbănog... nu prinde carne pe el. STANCU, D. 17. Ce mă necăjește mai rău de vreo două săptămîni încoace e o jigodie de purcel... că nu prinde seu pe el de loc. STĂNOIU, C. I. 116. Coana Frăsinica, deși se sculase după boală, nu prindea nici dram de carne pe ea. SANDU-ALDEA, U. P. 175. Cînd prinde mămăliga coajă, se spune despre cineva care începe să-și dea aere față de alții cînd a ajuns la o situație înaltă, să se fudulească, să fie obraznic. Dacă este... să fim mai mari peste alții, ar trebui să avem milă de dînșii că și ei sărmanii sînt oameni. Hei! dragele mele vere... Șă te ferească dumnezeu, cînd prinde mămăliga coajă. CREANGĂ, P. 209. A prinde minte (sau, intranz., a prinde la minte) = a cîștiga experiență, a deveni mai înțelept, a se face om de treabă. Dănilă mai prinsese acum la minte. CREANGĂ, P. 50. I-am dat numai vreo 30 de lovituri de frînghie ca să prindă la minte. CONTEMPORANUL, VII 103. Frunză verde foi de linte, Măi bărbate-am prins la minte. ȘEZ. I 13. (Intranz.) A prinde la inimă (sau, tranz., a-și prinde inimă, rar, inima) = a căpăta curaj, a se îmbărbăta. A intrat în cîrciumă.. să-și prinză inima cu un ciocan de rachiu. CARAGIALE, O. III 43. Harap-Alb mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă și se lasă în voia calului, unde a vrea el să-l ducă. CREANGĂ, P. 212. Auzind de asalt, soldații au început a chiui ș-a bea dintr-o ploscă, ca să prindă la inimă. ALECSANDRI, T. II 22. A prinde (la) viață = a căpăta putere, tărie; a se înviora. Mi-o apucă-n brață De prinde la viață, Mi-o strînge la pept Ș-o leagănă-ncet. ALECSANDRI, P. P. 15. ◊ Fig. Cîinele a prins și el dușmănie de moarte împotriva omului. POPA, V. 345. Bietul părinte Ghermănuță!... Atîta dragoste prinsese el pentru mine într-un timp așa de scurt! HOGAȘ, M. N. 155. Văzînd aceasta, țiganca prinse frică și mai tare. SBIERA, P. 111. ♦ Intranz. (Neobișnuit) A se dezvolta, a crește. După ce au prins ei și în trup și în putere, s-au îmbrăcat... și, trecînd apa, au mers la o casă. SBIERA, P. 113. VII. Refl. și intranz. 1. (Despre plante) A dezvolta rădăcini, a-și înfige rădăcinile în pămînt, aîncepe să se hrănească prin rădăcini (după o transplantare); (despre altoaie) a se dovedi viu, a da mugur. Colțul ierbii brumate a prins. DRAGOMIR, P. 5. O humă sură și jilavă pe care nu se prinde. nici troscot, nici ciulini. ODOBESCU, la TDRG. Trei garoafe-n poartă-am pus. Cîte trele mi s-au prins, Mi s-au prins și-a-mbobocit. ȘEZ. V 13. ◊ (T r a n z., în e x p r.) A prinde rădăcini (sau rădăcină) = a căpăta rădăcini; f i g. a se fixa (într-un loc), a căpăta stabilitate, p. e x t. forță, putere, autoritate. Nu este mai mare mulțumire pentru omul ce dorește binele altora decît aceea cînd vede că este ascultat de cătră alții și că vorbele lui prind rădăcini. SLAVICI, O. I 57. Eu n-am nici casă, nu am nici masă, Nici cît o plantă nu am noroc. Sparanga însăși crește sub leasă, Eu rădăcină nu prind de loc. ALECSANDRI, T. I 370. Treizeci de ani căra Ion apă cu gura.. și uda tăciunele, care în urmă prinse rădăcini, crescu, înflori și făcu poame. ȘEZ. V 36. 2. F i g. (Despre manifestări ale omului, vorbe, atitudini, uneltiri) A găsi crezare, a fi luat drept bun, valabil. Vrei să mă încerci cu amăgelile voastre vechi Nu mai prind! C. PETRESCU, A. R. 21. Omul meu s-a găsit că știe franțuzește mai bine decît mine și, din momentul acela, am fost o lună nedespărțiți. Stratagema mea a prins. CARAGIALE, S. N. 172. Spînul văzînd că i s-au prins minciunile de bune, cheamă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ Unipers. Nu umbla cu mofturi că nu se prinde. VLAHUȚĂ, la TDRG. VIII. Refl. (Despre lapte) A se închega (adu- nîndu-se deasupra smîntîna și dedesubt laptele acru). Cînd punea mama laptele la prins, eu... de pe a doua zi și începeam a Unchi groșciorul de pe deasupra oalelor. CREANGĂ, A. 44. ◊ E x p r. A prinde cheag = a începe să se înstărească, să se chivernisească. Dacă nu curge – pică. Pînă ce prinzi cheag. Astăzi cu gazetăria se cîștigă bune parale. C. PETRESCU, C. V. 125. (Cu o construcție neobișnuită) Curțile noastre le îngrădirăm, casele se șițuiră... și cheagul se prinse, veselia se împrăștie. DELAVRANCEA, S. 227. – Forme gramaticale: perf. s. prinsei, part. prins.Prez. ind. și: prinz (DELAVRANCEA, O. II 131).
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

SERVÍ, servesc, vb. IV. 1. Tranz. A îndeplini anumite funcții, însărcinări, îndatoriri față de cineva. Dacă voi mai revedea vreodată patria mea, va fi numai pentru ca s-o servesc și să-mi jertfesc viața pentru ea, dacă va fi nevoie. KOGĂLNICEANU, S. A. 35. ◊ (Complementul indică timpul servit) Inspectorul îi mai făgădui să-i socotească și anii ce-i servise pînă atunci. REBREANU, I. 82. ◊ Intranz. (Construit cu complementul în dativ) Doi oameni scumpi patriei comune pentru cunoștințele cele întinse, talentele și zelul de a-i servi. GHICA, A. 763. ♦ Intranz. A face serviciu, a funcționa ca... Fusese condamnat ca să servească șapte ani ca soldat în regimentul de artilerie din Synope. BART, S. m. 25. ♦ Intranz. A lucra în calitate de om de serviciu, a sluji. A servit trei ani la oraș.A lucra pentru..., în interesul, în slujba cuiva; a sprijini. La 1848... serveam și interesele mișcării. SADOVEANU, O. I 419. ♦ A fi de folos, util, a aduce servicii cuiva. Cu ce te pot servi ? 2. Intranz. (Despre lucruri, urmat de determinări introduse prin prep. « la », « ca », « de » sau « drept ») A folosi la..., a avea rolul de..., a fi utilizat ca... O altă odaie dindărăt va fi servit de dormitor copiilor, avînd aspectul nud al unei săli de internat, cu lucruri puține și tari. CĂLINESCU, E. 50. Pînă în clasa cincea liceală n-am știut la ce poate servi o perie de dinți. C. PETRESCU, Î. II 53. Cu toate aceste, nevinovata poveste servi de pretext tartufilor politici ca să închidă jurnalul și să exileze pe autor. NEGRUZZI, S. I 94. ♦ Refl. A se folosi, a face uz de... Manfred și Faust, adînci cugetători, Fantasme ce-n veghere ședeați pînă la zori... Urcatu-v-ați prin lumea de umhre și de vise, Servitu-v-ați de cuget ca punte peste-abise. MACEDONSKI, O. I 48. ♦ Refl. (Neobișnuit, urmat de determinări introduse prin prep. « cu ») A întrebuința. O stațiune preistorică ai cărei lăcuitori se serveau cu arme de piatră nelustruită și de os. ODOBESCU, S. II 421. 3. Tranz. (Complementul indică lucruri de mîncare, de băut) A pune, a aduce la masă. (Refl. p a s.) S-a servit friptura. SAHIA, N. 59. ♦ (Complementul indică lucrul oferit sau persoana căreia i se oferă) A prezenta cuiva o mîncare ca să ia dintr-însa, a da cuiva dintr-o mîncare, a trata pe cineva. Izbuti să-i așeze și să le servească cîte ceva. REBREANU, R. I 193. Din cînd în cînd se scula să-și servească musafirii. VLAHUȚĂ, O. A. III 53. ♦ Fig. A da, a transmite. Încercă să-i servească ultimele noutăți despre Nadina. REBREANU, R. I 254. ♦ Refl. A lua să mănînce. Scoase din buzunarul vestei o cutiuță de email cu pastile parfumate și, înainte de a se servi, o întinse Sabinei. C. PETRESCU, C. V. 14. ♦ (Impropriu) A lua dintr-o mîncare sau o băutură oferită; a mînca, a bea. Acum servește dulceață ! C. PETRESCU, Î. I 38. ♦ (Despre vînzători, funcționari etc.) A oferi solicitanților cele cerute; (în special) a executa o comandă. Ceru o cafea neagră, dar chelnerul nu se grăbi să-l servească. C. PETRESCU, C. V. 313. ♦ A asigura o prestare de serviciu; a deservi. Opt ascensoare, în mișcare continuă, se ridică și se coboară, servind cele 19 etaje. BART, S. m. 41. ♦ Tranz. (Folosit și absolut) (La unele jocuri sportive cu mingea și la jocul de cărți) A pune (mingea sau cartea) în joc. Se aude din culise glasul Corinei: « 20-20. Eu servesc ». Pe urmă cîteva scurte bătăi de minge și apoi tot glasul ei: « 21-20 ». SEBASTIAN, T. 85. ♦ A plăti, a furniza. A servi o rentă. – Prez. ind. și: (învechit) serv (CARAGIALE, O. III 146, ALECSANDRI, S. 6).
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MELANCÓLIC, -Ă, melancolici, -e, adj. 1. (Despre persoane) Stăpînit de tristețe, de deprimare; care are o fire visătoare, închisă, întunecată, posomorită. Nu-s melancolic ca Petrarca. Dar știu să rid, și pling apoi. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 165. Norii toți cînd strălucesc, Melancolic îi privesc Și rămîn cu ochiul jalnic. MACEDONSKI, O. I 112. Dacă artistul e melancolic, amărît... plină de melancolie și de durere va fi opera lui. GHEREA, ST. CR. II 81. ◊ (Poetic) Șire lungi de melancolici cocori. ODOBESCU, S. III 34. ◊ (Adverbial) Matrozii melancolic cîntă. MACEDONSKI, O. I 153. ♦ (Despre cuvinte, ochi, frunte etc.) Care exprimă, reflectă tristețe apăsătoare, melancolie. A fost odinioară un cavaler tăcut Cu ochii melancolici, obrajii de zăpadă. IOSIF, T. 102. Mai ales garafa goală era în stare de a-l umplea cu cugetări melancolice. EMINESCU, N. 42. Sudoarea roura melancolica lui frunte. NEGRUZZI, S. I 53. ♦ (Despre lucruri, peisaje etc.) Care inspiră, trezește melancolie. Peisaj melancolic, în apele lunii Mai ești pentru unii, Aievea, simbolic. Al țării din vis Dorit paradis. BENIUC, V. 57. Rîurile se ciorăiau mai jos de brîiele melancolicelor stînce. EMINESCU, N. 5. Era spînzurată o candelă ce ardea neîncetat, dînd o lumină slabă și melancolică. FILIMON, C. 265. ◊ (Adverbial) Clopotele cailor sunau melancolie în noapte. SADOVEANU, O. IV 11. Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună. EMINESCU, O. I 206. 2. (Despre un bolnav mintal) Care suferă de melancolie (2).
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

STÍNGE, sting, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la foc sau la obiecte care ard) A face să nu mai ardă, a opri din ardere. Cucoșul, cum vede și astă mare nedreptate, începe a vărsa la apă; și toarnă el toată apa cea din fîntînă pe jăratec, pînă ce stinge focul de tot și se răcorește cuptoriul. CREANGĂ, P. 65. ◊ (Metaforic) Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. EMINESCU, O. I 199. Ard, ard, ard, mă fac cenușă, căci amorul mă încinge. A ! precum ai aprins focul, fă bine de mi-l și stinge. ALECSANDRI, T. I 416. Cînd ai ști cit foc este în astă ticăloasă inimă ! E un vulcan pe care numai moartea îl va stinge. NEGRUZZI, S. I 51. ♦ Fig. (Complementul indică o senzație dureroasă sau un sentiment puternic) A potoli, a liniști, a astîmpăra. D-na Predeleanu a trebuit să-i vie în ajutor cu un surîs de aur care să-i stingă emoția. REBREANU, R. I 56. Revino ! Lăpușnene, să stingi a mea mustrare. ALECSANDRI, T. II 174. ◊ (Cu determinări instrumentale introduse prin prep. « în ») Oftează adînc și-și sting amarul în băutură. MIRONESCU, S. A. 52. (Cu pronunțare regională) Și nu știu gîndirea-mi în ce să o sting: Să rîd ca nebunii ? Să-i blestem ? Să-i plîng ? EMINESCU, O. I 40. ◊ Refl.- Necazul i se stinse ca prin farmec. REBREANU, I. 103. ♦ Refl. (Despre foc sau obiecte care ard) A înceta de a arde, a nu mai arde; a se consuma, a se trece. Focurile s-au stins tîrziu ca după o serbare de noapte. CAMIL PETRESCU, U. N. 272. Făcură legătură că acela care va lăsa să se stingă focul să fie omorît. ISPIRESCU, L. 199. Focul taberei s-a stins, Neagra umbră s-a întins. ALECSANDRI, P. A. 95. ♦ Refl. Fig. A slăbi pînă la totala epuizare; a se topi, a se slei. Mi se rupe inima din mine cînd văz pe buna mea stăpînă cum i se stinge viața din sine. ISPIRESCU, L. 128. Leiba simți că i se sting puterile și se așeză la loc pe prag. CARAGIALE, O. I 290. Și zău, domnule doctor, socoți că bietul cuconul Antohi n-are s-o ducă mult ? – Nu, sermanul !... se stinge văzîndu-l cu ochii. ALECSANDRI, T. 1635. ♦ Refl. (Familiar) A sărăci cu totul, a rămîne sărac lipit; a se ruina. Am făcut aste două odăițe; dar m-am stins. La TDRG. 2. Tranz. (Cu privire la lumină sau la surse de lumină) A face să nu mai lumineze, a nu mai lăsa aprins. Cum s-a culcat ea fără să stingă lampa ? AGÎRBICEANU, S. P. 37. ◊ (Poetic) În cer apune soarele, Stingînd razele lui. ALECSANDRI, P. III 113. De-aici pînă-n satul meu Ard două lumini de seu; ziua plouă, noaptea ninge, Și tot nu le poate stinge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 194. ♦ Refl. A înceta să lumineze, a nu mai da lumină. Iacă acum se stingea de tot lumina ce-i răsărise în cale fără veste. CARAGIALE, O. I 305. ◊ Fig. Gîndurile i se stingeau încetul cu încetul, ca niște raze la asfințit, și ființa i se scufunda într-o odihnă profundă. VLAHUȚĂ, O. A. 102. ♦ Fig. (Cu complementul « ochi », « vedere ») A întuneca; a orbi. Moartea venit-a să stingă bătrînului ochii. COȘBUC, AE. 195. A venit poruncă-n țeară Să meargă feciorii iară... Și rămîn măicuțele Blăstămîndu-și zilele, Stingîndu-și vederile, Vărsînd lăcrimuțele Pe toate ulițele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 323. 3. Refl. A deveni întunecos, a se voala, a nu se mai vedea. E seară... Plopii înșirați în zare se sting departeVăpăi de umbră, facle funerare La căpătîiul zilei moarte. TOPÎRCEANU, B. 83. Priveliștea se stinge. În negrul zid s-arată, Venind ca-n somn lunatec, în pasuri line, ea. EMINESCU, O. I 95. ♦ Fig. A se șterge, a dispărea. Se opri, zîmbetul i se stinse pe buze. MIRONESCU, S. A. 35. ♦ (Despre sunete) A slăbi în intensitate, a se auzi tot mai puțin sau de loc. V. amuți. Toate glasurile se stinseră într-o clipire. REBREANU, I. 36. Ca o vecernie domoală Se stinge zvonul de dumbravă. GOGA, P. 23. Bubuitul tunetelor, zguduind cuprinsul, se sparge în depărtări nevăzute, stingîndu-se în fundul pierdut al pustiului plin de întuneric. BART, S. M. 16. ◊ Tranz. (Cu pronunțare regională) Uneori învăluirea vîntului stingea sunetele de bucium. SADOVEANU, O. VII 126. ♦ (Despre aștri) A-și pierde lumina și strălucirea, a se întuneca. O stea dacă lucește stingîndu-se pe loc: Sînt stele mai puține în cerul plin de foc ? MACEDONSKI, O. I 48. O stea pe cer s-a stins. CARAGIALE, O. III 133. Cînd sorii se sting și cînd stelele pică, îmi vine a crede că toate-s nimică. Eminescu, O. I 38. ◊ (Poetic) Soarele negru în ocean se stingea Și peste China, Dinspre Mongolia, se ridica Stea roșie crescînd lumina. BOUREANU, S. P. 10. ◊ Fig. Plăceri ale iubirii, plăceri încîntătoare ! Simțiri ! mărețe visuri de falnic viitor ! V-ați stins într-o clipală ca stele trecătoare Ce las-un întuneric adînc în urma lor. ALECSANDRI, P. A. 62. 4. Refl. A înceta din viață; a muri. Bolnav și în mizerie, Bălcescu s-a stins în Italia în 1852, departe de patria sa pe care o iubea cu înflăcărare. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2540. Își amintea în cîte chipuri văzuse oameni murind: bătrîni stingîndu-se de moarte bună pe patul de-acasă; oameni morți în spitale; unii loviți de moarte violentă. BART, S. M. 77. Craiul cu crăiasa apoi au trăit de aci încolo multe zile dalbe, dar s-or fi stins și ei acum, că e mult de-atuncea. RETEGANUL, P. I 50. S-a stins... lăsînd în adîncă mîhnire pe toată lumea. CARAGIALE, O. III 99. ◊ Fig. E vremea rozelor ce mor, Mor în grădini, și mor și-n mine. Ș-au fost atît de viață pline, Și azi se sting așa ușor. MACEDONSKI, O. I 192. ◊ (Cu subiectul « viața », « sufletul ») Multe vieți s-au stins, multe gospodării s-au pustiit din pricina înecului. DUNĂREANU, CH. 69. S-a stins sufletul cel mai generos. CARAGIALE, O. III 11. (Poetic) S-a stins viața falnicei Veneții, N-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri. EMINESCU, O. I 202. ♦ Tranz. A omorî, a ucide. Doi feciori, în depărtări, Ți i-a stins războiul ! Și rămas-ai în oftări, Și te bate pe cărări Răul în tot soiul. NECULUȚĂ, Ț. D. 112. ◊ (În amenințări) Nici eu să robesc la tine, Nici tu să robești la mine. Vrei, nu vrei dintr-un cuvînt ? Că te sting de pe pămînt ! ALECSANDRI, P. II 24. ◊ Expr. A stinge pe cineva în bătăi v. bătaie.Tranz. (Cu complementul « viață », « zile ») A curma (firul vieții cuiva). Alții, de mirare, Cu mîna la gură capul clătina Și-ncet lîngă dînsul își șopteau așa: «... El să fie Groza, cel ce ca o fiară, Fără nici o grijă de negrul păcat, A stins zile multe și lege-au călcat ? ». ALECSANDRI, P. A. 50. Unde sînt atîte vieți ?... Moartea rece le-a cuprins Într-o clipă ea le-a stins, Și pe cîmpul cel de moarte... S-a lăsat acum deodată O tăcere-nfricoșată. id. P. II 18. ♦ (Uneori întărit prin « de pe fața pămîntului », mai rar « de pe fața lumii ») A dispărea fără a lăsa urmași. V. pieri. Căta-vom a descoperi, prin negura timpilor preistorici, pe sălbaticii primitivi ai pămîntului... luptîndu-se cu fiare uriașe, ale căror seminții s-au stins acum de mult de pe fața lumei ? ODOBESCU, S. III 78. A încetat producerea cailor și s-au stins numeroasele erghelii ( = herghelii) ce formau înainte unul din izvoarele de bogăție a romînilor. ALECSANDRI, P. P. 119. ♦ Fig. A dispărea fără urmă; a pieri. Mulți voinici au cercat să pețească pe crăiasa zinelor, dar bine n-au umblat, căci zinele i-au fermecat, deoarece, de s-ar mărita cumva crăiasa lor, atunci împărăția lor trebuie să se stingă. RETEGANUL, P. 11 6. ◊ (Despre abstracte) Încetul cu încetul s-a stins toată dragostea mamei ce-o avea mai nainte cătră fiica ei. RETEGANUL, P. IV 4. 5. Tranz. A distruge, a prăpădi, a nimici; a șterge de pe fața pămîntului. Dacă vreun prăpăd de la niscaiva lighioane ori de la ciori cădea peste semănăturile megiașilor, ale lui era stinse cu desăvîrșire. ISPIRESCU, l. 207. Romînii, crezînd a-și asigura libertatea și a stinge aristocrația, se puneau de ucideau la aristocrați și pustiau acareturile lor. BĂLCESCU, O. II 261. ◊ (În propoziții consecutive, exprimînd intensitatea acțiunii din regentă) Ciobanul... începu să-i spună turcului, plîngînd: Ăla, boierule, m-a bătut de m-a stins ! GALACTION, O. I 288. Gîndacii d-tale merg bine ? Ai mei mănîncă de sting pămîntul. DELAVRANCEA, H. T. 133. Fura de stingea cînd intra într-o băcănie. VLAHUȚĂ, la TDRG. Mihai Viteazul încălecă pe bidiviul său, își luă oastea, trecu Dunărea și... bătu oastea potrivnică de o stinse. ISPIRESCU, M. V. 36. 6. Tranz. A pune capăt unei obligațiuni, unei acțiuni penale, unui împrumut, unui privilegiu. Da la trebunal nu mergem ?... Mai întîi să stingem datoriile, fraților. DUMITRIU, B. F. 111. ◊ Refl. Cererea de divorț se stinge prin împăcarea soților. Uzufructul se stinge prin moartea uzufructuarului.În curînd afacerea cu popa se stinse. REBREANU, I. 75. 7. Tranz. A turna apă (sau alt lichid) peste anumite preparate culinare încinse, lăsînd apoi compoziția să fiarbă. 8. Tranz. (În expr.) A stinge var = a turna apă peste piatra de var arsă, pentru a provoca o reacție chimică, în urma căreia se obține var stins.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

STRECURÁ, strecór, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la lichide) A trece printr-o strecurătoare, pentru a separa de părticele solide sau de corpuri străine și a face să rămînă limpede, omogen. A intrat aprinsă și grăbită-n casă, Donița punînd-o după ușă-n cui. Mă-sa stă crucită. « Păi, acolo o pui ? Vino și strecoară laptele odată !». COȘBUC, P. I 249. 2. Refl. (Despre lichide) A curge (printr-o crăpătură), a aluneca (cîte puțin) printr-un loc îngust. Albia adîncă a pîrăului era presărată de lespezi văroase ș-o dungă de apă se strecura în liniște, înțepată ici-colo de raze subțiri de lumină. SADOVEANU, O. VII 39. De trei zile de-a rîndul, din cerul posomorît de toamnă se strecoară picături dese și reci. CAZABAN, V. 11. Luat-ați seama cînd e ger iarna și vîntul vîjîie, că dacă vă puneți la vatră dinaintea focului, auziți unele lemne țipînd și vedeți strecurîndu-se în ele o apă fierbinte ? NEGRUZZI, S. I 246. ◊ Fig. Dar las' că nu scapă ei de Cuculeț... nu... De-oi ști că s-or strecura toți banii Agiei [la joc], am să-i înhaț [pe măsluitori]. ALECSANDRI, T. I 157. (Tranz.) Sultănica strecură, printre genele ei de catifea, două lacrimi ca boaba de rouă: una se întinse pe obraz, iar alta-i încreți gura. DELAVRANCEA, S. 9. 3. Refl. A-și face loc (cu greu), a pătrunde (printr-un desiș, printr-un loc strîmt). Se strecurau șoareci pe subt acoperișul de stuf. SADOVEANU, P. M. 14. Copiii răspundeau într-un glas, înfășurați de bucurie: Bine ai venit, Gherlaș ! Arată-ne săbiile, să-ți vedem săbiile !... Scamatorul zîmbea blînd, strecurîndu-se printre ei cu prevederesă nu-i lovească. SAHIA, N. 65. Ei aud cu urechile toată acea nenumărată lume de insecte ce se strecoară prin ierburi, țiuind, scîrțîind, fluierînd, șuierînd. ODOBESCU, S. III 19. Ea că-mi înota... Și se strecura Și ea că-mi trecea Tot din stîncă-n stîncă, Și din piatră-n piatră Pîn’de ceea parte. TEODORESCU, P. P. 429. ◊ (În imagini poetice) Vîntul cu un freamăt dulce se strecoară prin pletele sălciilor. SADOVEANU, O. VI 51. Ce ? Cînd luna se strecoară printre nouri, prin pustii, Tu cu lumea ta de gînduri după ea să te ații ? EMINESCU, O. I 157. O deschisă galerie unde-a soarelui lumină Se strecoară-n arabescuri prin pereții fini de lac, Prelungește colonada-i pe-o fantastică grădină. ALECSANDRI, P. III 84. Mușchiul zidului se mișcă... p-între iarbă se strecoară O suflare, care trece ca prin vine un fior. ALEXANDRESCU, M. 13. ◊ Fig. (Despre sentimente, emoții, senzații) Nu știu de ce dară în inima ei se strecură o bucurie ascunsă. ISPIRESCU, L. 239. Dar încet-încet simți, cum se strecoară un somn de plumb prin toate vinele lui, ochii i se painjeniră și el căzu ca mort în iarba pajiștei. EMINESCU, N. 20. Un vis ce se strecoară într-un suflet pustiit. ALEXANDRESCU, M. 20. ♦ Tranz. A introduce ceva (cu efort) într-un loc strîmt. Scamatorul... a prins baioneta numai cu două degete – și a început s-o strecoare în gură. SAHIA, N. 69. ◊ Fig. Asfințitul parcă-mi strecurase o taină mare în suflet. SADOVEANU, O. VI 9. Fiecare avea pușca la el și mînca fără risipă de cuvinte, strecurînd priviri bănuitoare printre trunchiurile sîngeroase și sinistre. GALACTION, O. I 267. 4. Refl. A intra sau a ieși tiptil, pe furiș; a șe furișa. Doamna Vorvoreanu privea pe fereastră; inima-i bătea tot mai încet... Dacă nu se va putea strecura acum, să se urce în tren, va fi pierdută. DUMITRIU, B. F. 85. Titu Herdelea se strecură afară. REBREANU, R. II 79. Nimic n-o mai ispitea în viață. Îmbrăcată simplu, în negru, căuta să se strecoare neobservată, dar, fără să vrea, atrăgea toate privirile. BART, E. 305. ◊ Fig. (Urmat de determinarea « prin viață ») Îl jena felul ei de a vorbi tare și vulgar... luxul vestimentar de gust îndoielnic, tot ce-i ofensa discreția lui, cu care fusese învățat să se strecoare prin viață, atrăgînd cît mai puțin luarea-aminte a semenilor. C. PETRESCU, Î. II 213. ♦ Tranz. A așeza undeva un lucru, a introduce undeva pe cineva sau ceva cu mișcări ușoare, pe nesimțite. Vitoria strecură pe masa rotundă din mijlocul odăii plicul și foaia albă. SADOVEANU, B. 38. Și să strecor a mea mînă după gîtu-ți de zăpadă. EMINESCU, O. IV 42. ◊ Fig. Iar tîrziu, cînd taina dimprejur te cheamă Și-ți strecoară-n suflet un fior de teamă... Te cuprind deodată lungi păreri de rău. TOPÎRCEANU, B. 14. ♦ Tranz. (Cu complementul « vorbe ») A rosti ușor, discret. Bîrnoavă strecură cîteva vorbe la urechea lui Șoimaru. SADOVEANU, O. VII 18. Am început a vorbi lucruri neînsemnate. Căutam să strecor vorbele pe nesimțite, dibaci, pentru a ajunge la ținta venirii mele. C. PETRESCU, S. 163. ♦ Tranz. (Cu complementul « privire ») A face să lunece cu abilitate, pe furiș. Vodă rîdea în barbă și strecura în juru-i privirea-i ascuțită ca un vîrf de jungher. SADOVEANU, O. VII 74. ♦ A trece (pe lîngă cineva sau ceva) mergînd ușor, nebăgat în seamă. Masinca ridica pumnul amenințătoare. Servitoarea se strecura pe lîngă dînsa, în vîrful picioarelor. BASSARABESCU, V. 7. Tu pe-alături te strecoară, Nu băga nici chiar de seamă, Din cărarea ta afară De te-ndeamnă, de te cheamă. EMINESCU, O. I 198. Dar ce văd ? ce se strecoară Colo-n zare cînd și cînd ? E o sanie ușoară Prin lumină lunecînd. ALECSANDRI, O. 222. 5. Refl. A se introduce, ca străin, în mijlocul unui grup omogen (de obicei cu intenții dușmănoase). Ușor în mișcări, folosind vorbe potrivite... și pe deasupra fiind necunoscut în oraș, se putea strecura ușor în încrederea muncitorilor. VORNIC, P. 196. Aici s-a strecurat între răzeși unu Sava Cerchezu, armean, care a cumpărat cîțiva stînjeni de moșie și a ajuns a fi primar. I. IONESCU, P. 397. ♦ A trece, a aluneca, a scăpa neobservat. S-a strecurat o greșeală de tipar. 6. Refl. A trece (unul) în urma altuia, a se perinda într-o succesiune. În fund, mogîldețe se ridică... și trec mereu în fugă, la stînga, spre pădure, trăgători inamici. Nu îi vedem bine decît cînd se strecoară unul după altul. CAMIL PETRESCU, U. N. 402. Cîți bani nu s-au vărsat acolo pe vin ! Cîți n-au cinstit acolo ! Tot Hușul s-a strecurat prin dugheana lui. La TDRG. ♦ Fig. (Despre unități de timp; astăzi rar) A trece, a se petrece; a se scurge. S-au strecurat mulți ani de-atunci. GANE, N. III 51. Dar, vai mie ! vremea zboară, Zile, veacuri se strecoară, Ș-ai mei ochi nu văd lumină, Și durerea-mi nu s-alină. ALECSANDRI, P. I 86. Cum pusei acest gînd... simții o neliniște oarecare. Era aceasta oare o aducere-aminte a vremii trecute ? Nu cred. Se strecurase atîta timp, se petrecuseră atîtea întîmplări, încît nu putea fi altă decît acea impresie a tinereții, care rămîne pururea. NEGRUZZI, S. I 67. – Prez. ind. și: (Mold.) strécur (PĂUN-PINCIO, P. 79, SEVASTOS, N. 289, ȘEZ. VII 75); pers. 3 pl. și: (învechit) strecór (ALECSANDRI, T. I 333).
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

GOL2, goluri, s. n. Spațiu liber; vid. Acest zid [de munți] neregulat și larg stăpînea valea Dîmboviței și de pe el privirea cădea în gol și în prăpastie. GALACTION, O. I 346. În golul înalt de sub picioarele mele, se întindea spre răsărit noianul fără hotar al munților pitici. HOGAȘ, M. N. 165. O floare dacă naște și-ndată dacă moare, Se face în grădină un gol pentru o floare ? MACEDONSKI, O. I 48. ◊ Fig. Amîndoi simțeau în sufletul lor un gol chinuitor. BART, E. 182. Deodată mi se făcu gol în cap și nu mai gîndii nimic. VLAHUȚĂ, N. 169. Se-ntinde-n umbra nopții un cîmp nemărginit, Pustiu și trist ca golul ce lasă-n urma lor, În inimi iubitoare, iubiții care mor. ALECSANDRI, P. III 79. ◊ Golul ferestrei sau al ușii = spațiul liber care se lasă în perete pentru a se așeza acolo o fereastră, o ușă. Gol de aer = zonă din atmosferă unde avionul întîlnește curentul descendent. (În economia capitalistă) Gol de producție = stagnare temporară a producției datorită deficiențelor de organizare, lipsei de materii prime etc. ◊ Loc. adv. În gol = a) (pe lîngă verbele «a sări», «a se arunca», «a se prăbuși» etc.) în aer (cînd se străbate o distanță oarecare pînă la pămînt); în prăpastie. (Fig.) Eram singur, în gol, atîrnat ca și cînd îmi căzuse o scară de subt picioare. CAMIL PETRESCU, U. N. 230; b) (adesea pe lîngă verbele «a se uita», «a privi») cu privirea fixă, fără a avea un obiect precis, fără țintă. În zdruncinăturile trăsurii, în scrîșnirile arcurilor ruginite, cu ochii în gol, cu fața plină de un zîmbet de vis, se gîndea la ființele iubite rămase la casa bătrînească. SADOVEANU, O. IV 5. Bologa se pomeni singur, pironit în același loc, cu ochii în gol, uluit de vedenii. REBREANU, P. S. 79; c) fără folos, zadarnic. Pe unde se ducea, tot în gol îmbla. CREANGĂ, P. 144. ◊ Expr. A umple un gol = a completa o lipsă. (Fig.) M-am apropiat de dulapurile de cărți, căutînd ceva care să-mi umple golul acelui ceas. SADOVEANU, E. 5. A simți un gol la stomac = a simți foame. A (se) da de gol = a (se) da pe față, a (se) trăda. Se temea că mai curînd ori mai tîrziu se va da de gol și nu numai va strica toată treaba, dar își va băga totodată și capul în primejdie. SLAVICI, O. I 186. Ochii și sprincenile Fac toate pricinile... Și cu foc și cu pîrjol Pe amor îl dau de gol. ALECSANDRI, T. I 126. (În superstiții) A(-i) ieși (cuiva) cu gol(ul) = a ieși înaintea cuiva cu un vas gol, prevestind un insucces sau ghinion. ♦ Loc lipsit de vegetație, mai ales de copaci. Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară, Ca pe un gol de munte o stîncă solitară. ALECSANDRI, P. III 281.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

NĂLUCÍ, pers. 3 nălucește, vb. IV. 1. Refl. (Construit cu dativul) A i se părea cuiva că vede năluci, fantasme, a i se năzări cuiva ceva. I se năluci că el ar fi cunoscător mare în ale cîntecelor. ISPIRESCU, U. 109. Vom merge și prin țările vecine... și repurtînd apoi orice lumină ni se va ivi sau chiar ni se va năluci, la țara noastră, ne vom cerca într-astfel să lămurim oareșicum vechile noastre datine. ODOBESCU, S. I 192. ◊ Tranz. (Neobișnuit) Cine... își nălucește ceva, noi zicem că bate cîmpii. ISPIRESCU, U. 126. 2. Intranz. A se înfățișa vag sau fugitiv vederii; fig. a se ivi în amintire, în minte. Din cînd în cînd năluceau ape în depărtări. SADOVEANU, F. J. 540. Înaripata molie, care nălucește arar în aer, bătînd fantastic din aripioarele ei făcute din veștede cidori. ANGHEL, PR. 4. Nălucesc pe tăpșane căsuțele satelor. VLAHUȚĂ, O. A. II 173. ◊ (Construit cu dativul) Cele paisprezece șipote de subt dealul lui Coman îi năluciseră în amintire. SADOVEANU, Z. C. 290. Soarta e, pe bunuri pămîntești, invidioasă... Cînd un vis ne nălucește, strălucește și s-a stins. MACEDONSKI, O. I 75. 3. Tranz. (Neobișnuit) A lua vederea, a orbi. Arme împotrivă-i are Ce vederea nălucesc. VĂCĂRESCU, P. 6.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ADÎ́NC2, -Ă, adînci, adj. I. 1. (Despre cavități sau lucruri concave) Al cărui fund se află la o distanță (relativ) mare de marginea de sus, de deschizătură, de gură. Bubuie văile adîncile. BENIUC, V. 109. Ajunseră în capul unei văgăuni largi și adînci, crăpată peste maturi de scurgerea apelor. PREDA, Î. 137. Cheia [se află) în buzunarul adînc de la rochia țîțacăi. SADOVEANU, N. F. 23. ◊ (Despre ape, considerînd distanța dintre fund și suprafață) Din balta lui Iftode se trage spre Moldova un cot nu tocmai adînc. SADOVEANU, N. F. 29. Apele line sînt adînci (= oamenii liniștiți în aparență ascund adesea porniri sau însușiri nebănuite). ◊ F i g. Luna limpede înflorea ca o față de aur pe săninul adînc al ceriului. EMINESCU, N. 29. O, tu umbră pieritoare, cu adîncii, triștii ochi! EMINESCU, O. I 80. ◊ (Adverbial) Fata-i întinse mînile și se priviră adînc în luminile ochilor, pe cînd muzica adia. SADOVEANU, O. IV 95. Ochii mari și minunați Lucesc adînc, himeric. EMINESCU, O. I 172. ◊ (Urmat de determinări care indică o măsură) Cum ajung în pădure, sapă o groapă adîncă de un stat de om. CREANGĂ, P. 224. ◊ Expr. (A ajunge, a trăi etc.) pînă la adînci bătrînețe = (a trăi etc.) pînă la o vîrstă înaintată, la care cu greu ajunge cineva. Țineți minte cuvintele lui Ștefan, care v-a fost baci pînă la adînci bătrînețe. DELAVRANCEA, A. 122. Au trăit... veseli și fericiți... pînă la adinei bătrînețe. CARAGIALE, O. III 85. ♦ (Despre diferite materii formînd un strat orizontal) Gros. Huma udă... nu era mai adîncă de două-trei capete. DUMITRIU, B. F. 63. 2. Care se află sau se întinde departe în (sau spre) interior. Strat adînc. Rădăcină adîncă. ◊ (Adverbial) Mai adînc nu pătrunseră ploile. DUMITRIU, B. F. 63. ◊ F i g. [Luceafărul] o urma adînc în vis. De suflet să se prindă. EMINESCU, O. I 168. ♦ Care se întinde departe (în linie orizontală). Pedestrimea... se rinduia în « falange >> sau «gloate adînci >>. BĂLCESCU, O. I 26. ♦ Greu de străbătut, des, compact. Sub adîncul frunziș al codrului stă pitit vînătorul. ODOBESCU, S. III 35. ♦ Care vine sau pare că vine din interior; profund. Scoteam cîte-un suspin adînc din piepturile noastre. CREANGĂ, A. 124. ◊ (Adverbial) Se sprijini pe speteaza fotoliului și răsuflă adînc. DUMITRIU, B. F. 93. Arendașul suspină adînc. REBREANU, R. I 168. Răsuflă adînc de oboseală. CARAGIALE, O. III 52. ♦ Întins, vast. Și clocotesc și hohotesc Păduri adînci. IOSIF, PATR. 67. 3. (Despre mișcări, în special despre plecăciuni, saluturi) Făcut prin înclinarea corpului (aproape) pînă jos. Apoi vesel se-nturna, La sultan de se-nchina Cu adîncă temenea. ALECSANDRI, P. P. 108. 4. (Despre voce, ton, timbru) Jos, profund, grav. Cu glas adînc, cu graiul de Sibile, Rostește lin, în clipe cadențate: Nu-nvie morții – e-n zadar, copile! EMINESCU, O. I 202 ◊ (Adverbial) Încet, adînc răsună cântările de clerici. EMINESCU, O. I 88. ♦ (Despre culori) Intens. Cerul e de un albastru adînc. ◊ (Adverbial) În aer era aur și-n grădine miros și-o umbră adînc-viorie. EMINESCU, N. 57. II. F i g. 1. (Despre noțiuni abstracte; în opoziție cu superficial) Care ține de esența lucrurilor, care pătrunde în fondul, în miezul lucrurilor; temeinic, profund. Convingerea adîncă de venirea unor vremuri mai bune nu l-a părăsit... niciodată [pe Beldiceanu]. IONESCU- RION, C. 127. Gîndesc la adînca erudiție a acestui dascăl. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ (Adverbial) Ideologia marxist-leninistă pătrunde tot mai adînc și mai larg in mase. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 345, 2/4. 2. (Cu nuanță intensivă) Desăvîrșit, deplin, total, intens; profund. O liniște adîncă domnea în pădure. SADOVEANU, O. VII 37. O noapte cumplită și-adîncă se varsă de sus. COȘBUC, P. I 294. Începu să miște și să se scoale ca dintr-un somn adînc. ISPIRESCU, L. 103. V-ați stins într-o clipală ca stele trecătoare Ce las-un întuneric adînc în urma lor. ALECSANDRI, P. A. 62. ◊ (Adverbial) Pentru tăria paginilor tale Izbind în coasta veacului apus, Și pentru adevărul ce l-ai spus – Adînc îți mulțumim, Caragiale. CASSIAN, H. 77. Tu nici nu știi a ta apropiere Cum inima-mi de-adînc o liniștește. EMINESCU, O. I 120. 3. (Neobișnuit, despre noțiuni de timp) Tîrziu. Era în ceasul adînc de după miezul nopții. CAMILAR, TEM. 130. – Pl. f. și: (învechit) adînce (EMINESCU, L. P. 180).
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

VESTITÓR, -OÁRE, vestitori, -oare, adj. Care vestește, care prevestește; prevestitor, anunțător. Alerga ca prin vis, cu duhul treaz și așteptînd să iasă din desișurile întunecoase de pe marginea drumului cine știe ce făptură primejdioasă, cine știe ce zgomot vestitor de cruzime și vărsare de sînge. DUMITRIU, V. L. 13. ◊ (Învechit, cu determinarea la dativ) Capul vinovatului se spînzura în poarta curții, cu o țidulă vestitoare greșalei lui. NEGRUZZI, S. I 143. Am slobozit cîteva tunuri vestitoare nenorocirii noastre. DRĂGHICI, R. 22. ♦ (Substantivat) Persoană care duce și aduce vești (v. informator), care anunță (v. sol, crainic), care prevestește, prezice (v. p r o f e t), (popular) care însoțește pe nuntași (v. c o l ă c e r). Am avut această naivitate Să cred că voi mai găsi aici poetul, Vestitorul, profetul. BARANGA, V. A. 23 Cînd vestitorii ajung la casa ginerelui, mireasa cu ginerele, cu nașul... fac drum întors la noi acasă. STANCU, D. 184. Cu voia dumneavoastră se porniră vestitori La-mpărații, frați de-o lege, să trimeată pețitori. EFTIMIU, Î. 10. Toți vestitorii spun că au văzut mișcări mari în dosul șanțurilor. VISSARION, B. 349. Cuvine-se hirotonirea Cu harul ceriurilor ție, Drept vestitorule apostol Al unei vremi ce va să vie. GOGA, P. 25. (Poetic) Vijelia își trimisese înainte pe cel mai ager dintre vestitorii săi înaripați. HOGAȘ, M. N. 175.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

DÉMON, demoni, s. m. 1. (În concepțiile religioase) Diavol, drac. Eu cunosc de mult năravul acestei paseri: aș putea spune că-i mai degrabă demon decît pasere. SADOVEANU, D. P. 42. Suflete ! de-ai fi chiar demon, tu ești sîntă prin iubire, Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond. EMINESCU, O. I 30. Ai iadului demoni negri in gheare să mă cuprindă. NEGRUZZI, S. II 60. ♦ Fig. Om rău. Cînd te-am întîlnit... după acest demon... am intîlnit un stîlp de lumină... El era în viața mea o noapte grea, tu erai un răsărit nou de soare. CAMIL PETRESCU, T. I 224. Nu mă mai tem de tine... ți-o spui acum, ție care ești demonul meu. NEGRUZZI, S. III 486. 2. (În scrierile romanticilor) Personificare a eroismului, a curajului, a răzvrătirii și uneori a frumuseții fizice. Am urmat pămîntul ista, vremea mea, viața, poporul, Cu gîndirile-mi rebele contra cerului deschis; El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis Pre un înger să mă-mpace. EMINESCU, O. I 53. O, ești frumos, cum numa-n vis Un demon se arată. id. ib. 172. 3. (În gîndirea mitică și în poezie) Geniu bun sau rău, considerat ca forță care stîrnește dorințe și pasiuni. Îndată s-a aflat în țară despre toate, ca și cum... s-ar fi înșurubat demonul veștilor pe vînt și pe nouri. SADOVEANU, Z. C. 328. Mușcat de demonul ambiției... i-am lăudat în termeni excesivi pe d-na Timotin. IBRĂILEANU, A. 141. Ades cînd sînt în luptă cu gîndurile mele, Muncit d-al suferinței demon neîmblînzit, Îmi pari un silf ce vine pe raza unei stele. ALEXANDRESCU, M. 77.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

ISPÍTĂ, ispite, s. f. I. 1. Ceea ce exercită o mare forță de atracție; tentație, ademenire, seducție; (în concepția religioasă) îndemn pe care îl simte cineva de a săvîrși un păcat. Gătitu-ți-am fagure dulce Din stupii grădinilor mele; Din vița brumată, Spre buzele-ți roșii Își tind tămîioșii Ispita ciorchinelor grele. TOMA, C. V. 117. Mi-a pierit vederea, judecata mi s-a-ntunecat: O ispită, vai ! Ancuțo, sufletul mi l-a mușcat: Mi-am uitat iubirea, te-am uitat pe tine... Și-am făcut alt vis ! DAVILA, V. V. 86. De ce pana mea rămîne în cerneală, mă întrebi ? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi ? EMINESCU, O. I 137. 2. (Învechit, numai la pl.) Încercare la care e supus cineva pentru a i se constata iubirea, răbdarea etc. Destul ispite, destul atîta cercare, Că, luptîndu-vă cu mine, v-ați aprins focul mai tare ! CONACHI, P. 87. II. (Învechit) 1. Cercetare, examinare. Te rog să binevoiești a-mi aduna tot ce știi că s-a tipărit sau s-a scris despre monumente, mozaic, monede, ruine vechi din Transilvania... în sfîrșit de tot ce știi dumneata singur prin ispită. KOGĂLNICEANU, S. 197. 2. Experiență. Postelnicul Zimbolici cunoștea proverbul din ispită, dar, fiind om de duh, desprețuia aste prejudiții. NEGRUZZI, S. I 72. Mintea, vremea și ispita necontenit ne arată A strînge încă mai tare acea dragoste-nchegată. CONACHI, P. 295.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

AMESTECÁ, amestec, vb. I. 1. T r a n z. A pune la un loc, a uni două sau mai multe elemente diferite; a face un amestec. A amesteca varul cu nisip. A amesteca vinul cu apă. □ [Flacăra] clipește-abia, din cînd în cînd, Cu stingerea-n bătaie. Lumini cu umbre-amestecînd Prin colțuri de odaie. COȘBUC, P. I 191. De bătea piatra holdele, apoi pe ale lui le amesteca cu pămîntul. ISPIRESCU, L. 206. În lupta și trînta aceasta, masa se răsturnase; ulcioarele se spărseseră și vinul amestecat cu singe făcuse o baltă pe lespezile salei. NEGRUZZI, S. I 152. ◊ Refl. În chimir se amestecau, pe Ungă baierele pungii, lanțugul briceagului... și țarțamurile scăpărătorilor. SADOVEANU, N. F. 12. Ceaiul... luă o vopsea purpurie, amestecîndu-se cu rumul. NEGRUZZI, S. I 74. ♦ A introduce, a adăuga ceva într-un lichid. În paharul ce dete lui Făt-Frumos amestecă, fără să știe el, niște buruieni adormitoare. ISPIRESCU, L. 106. ♦ (Elementele puse împreună sînt de același fel) A schimba ordinea, poziția reciprocă; a încurca. Ia seama să nu amesteci fișele, căci sînt bine clasate, Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere; El vede toată firea amestecat-afară – Ninsoare, fulger, gheață, vînt arzător de vară. EMINESCU, O. I 94. ♦ (Cu privire la noțiuni, imagini etc.) A încurca, a nu mai putea deosebi unele de altele. Așa își aducea acum aminte, Amestecînd imagini vii cu vise Și ce-i acum, cu ce-a fost înainte. D. BOTEZ, în POEZ. N. 78. 2. Refl. (Despre ființe sau despre grupuri de ființe deosebite) A pătrunde unii printre alții. S-au amestecat oile cu caprele, Cele două gloate împînziră cîmpul, se amestecară. DUMITRIU, B. F. 113. Amîndouă cetele amestecîndu-se, au pornit împreună. CARAGIALE, O. III 99. ♦ A intra, a pătrunde undeva, a dispărea, a se pierde într-o mulțime. Plecă de lîngă el, grăbit, se amestecă în gloată. DUMITRIU, B. F. 66. [Graurii] trec răpede ca un nor negru îndesat, se amestecă printre porumbei și printre ciori. ODOBESCU, S. III 31. Am să mă-mbrac și eu în irod, să m-amestec printre măști și să trag cu urechea, doar oi descoperi ceva. ALECSANDRI, T. I 76. Să nu te duci astăzi la dînsul la masă [ziseră Spancioc și Stroici]... și se amestecară în norod. NEGRUZZI, S. I 150. Porumbielul... îmi sălta... Sus, mai sus Că se urca, Cu norii S-amesteca. TEODORESCU, P. P. 39. 3. Refl. (Despre oameni; întrebuințat absolut sau cu determinări introduse prin prep. « în ») A interveni (de obicei nechemat) într-o acțiune străină, într-o discuție; a se băga, a se vîrî. Ce te privește pe dumneata? Cu ce drept te amesteci ? DUMITRIU, B. F. 45. Ba s-avem iertare... s-a amestecat uncheșul Haralambie. SADOVEANU, N. F. 16. Chiar așa e, cucoanese amestecă iar Buruiană. REBREANU, R. I 89. Te poftesc să nu te amesteci în conversația noastră. ALECSANDRI, T. 766. ◊ E x p r. A se amesteca unde nu-i fierbe oala = a se vîrî unde nu este chemat, unde n-are ce căuta. N-are să s-amestece... unde nu-i fierbe oala. ALECSANDRI, T. I 355. ◊ T r a n z. E comic jupîn Dumitrache, dar e și odios, pentru că amestecă pe Chiriac... în gelozia sa. IBRĂILEANU, S. 45. ♦ A se interesa de ceva, a participa cu interes la ceva. Un director de fabrică trebuie să se amestece în toate problemele întreprinderii.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

TRÉCE, trec, vb. III. I. 1. Intranz. A merge fără a se opri (printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau, a ceva). Trecînd, se opri la cutioarele de argint, de sidef, de fildeș. C. PETRESCU, C. V. 377. Și-n creasta coifului înalt Prin vulturi vîntul viu vuia, Vrun prinț mai tînăr cînd trecea. COȘBUC, P. I 56. Îi aștepta cu o bîtă de corn în poartă și pe care cum trecea, mi-l măsura peste spate. RETEGANUL, P. V 47. Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr. EMINESCU, O. I 97. ◊ (Urmat de determinări locale) Trecu prin fața unei case mari. DUMITRIU, N. 159. Popoare nouă de viteji trec pe pămîntul strămoșesc, ducînd foc și sabie la dușman. SADOVEANU, O. I 247. Treceau drumeți pe lîngă ea, Șoptind, dar fata nu-i vedea. COȘBUC, P. I 283. Trece lebăda pe apă Între trestii să se culce. EMINESCU, O. I 207. ◊ Expr. Trece ca pe lîngă o moară pustie, se spune despre cineva care trece pe lîngă o casă cunoscută fără să intre sau pe lîngă o persoană cunoscută fără să o salute. A trecut baba cu colacii = e prea tîrziu, n-ai prins momentul, ai scăpat ocazia. A nu-i trece cuiva pe dinainte v. dinainte (1). ♦ A merge rînduri-rînduri formînd un convoi, o coloană; a se perinda. O căprioară răsări la marginea poienii... Pe urmă se arătă alta și alta: toate trecură mînate de spaimă. SADOVEANU, O. I 64. O sărmane ! ții tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit ? EMINESCU, O. I 134. ◊ (Metaforic) Pe jos, valuri de frunze treceau, te înfiorau cu foșnetul lor trist. SADOVEANU, O. I 331. ◊ Tranz. (În expr.) A trece în revistă = a inspecta trupele (adunate în acest scop într-o anumită formație); fig. a considera fapte, evenimente, în desfășurarea lor. Ceasuri întregi stăteam cu Panu adeseori și ne treceam în revistă viața de școală. HOGAȘ, DR. II 119. ♦ (Despre vehicule cu rută fixă) A merge pe linia, pe traseul obișnuit; a intra și a ieși din stație. După trenul acesta nu va mai trece poate nici unul. DUMITRIU, N. 77. Veneau trenuri de departe și treceau în depărtări. SADOVEANU, O. V 21. ♦ (Despre păsări) A străbate văzduhul în zbor; a zbura. Peste vîrf de rămurele Trec în stoluri rîndunele. EMINESCU, O. I 214. Iar pe sub grozavii nori Trece-un cîrd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori. ALECSANDRI, P. III 8. Trece-un cîrd de rîndunele Pe deasupra casei mele. BIBICESCU, P. P. 371. ♦ (Mai ales despre proiectile) A străbate aerul. Alicele mi-au trecut pe la urechi. DUMITRIU, N. 36. Chiar cînd merg ceva mai departe, obuzele trec pe lîngă tine, stîrnind curent. CAMIL PETRESCU, U. N. 360. ♦ (Despre vînt, vîrtej) A sufla, a bate. A trecut întîi o boare Pe deasupra viilor. TOPÎRCEANU, B. 45. ◊ Fig. De-acuma toate s-au tulburat în jurul meu... Trece peste mine un vîrtej mare ! SADOVEANU, O. VII 55. ♦ (Despre ape curgătoare) A merge la vale; a curge. Pe-aici au trecut odată puhoaie, Acum, alb în soare, sclipește pietrișul, Iar Crișul, În matca lui leneș se-ntinde, se-ndoaie. BENIUC, V. 99. Trebuie să mai treacă multă apă pe Moldova pînă ce-i învăța tu atîtea ș-atîtea. SADOVEANU, O. VIII 213. Valul trece neoprit. ALECSANDRI, P. II 101. Apa trece, pietrele rămîn. ♦ (Despre corpuri cerești sau despre nori) A se mișca pe cer. Sus, peste clipirile stelelor, treceau grămezi uriașe de nouri. SADOVEANU, O. VI 11. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. Un nor trecea pe ceruri, pămîntul aburind. BOLINTINEANU, O. 242. ♦ (Despre lumină) A se întinde peste..., a ajunge, a cuprinde pe rînd (locuri, ființe, lucruri, unele după altele). Soarele răsare și trece cu lumina lui peste oameni și peste dobitoace, peste cîmpuri și peste ape, apune, și a doua zi răsare iar. STANCU, D. 13. ◊ (Metaforic) Cozma vorbea liniștit, încruntat; parcă de cînd era el, lumină de zîmbet nu trecuse pe chipul lui. SADOVEANU, O. I 469. Iar pe buze-i trece un zîmbet Înecat, fermecător. EMINESCU, O. I 67. 2. Intranz. A merge într-o anumită direcție, spre o anumită țintă sau cu un anumit scop. Trece-n sus, pe plai în sus, Un voinic pe-un murg călare. IOSIF, PATR. 51. Băiatul cel bubos însă, de cîte ori trecea cu cofa la apă și ea era la fereastră, vedea că îi tot rîde. ISPIRESCU, L. 386. Nu știu luna pe cer merge, Ori puica la apă trece, Să-mi aducă apă rece. TEODORESCU, P. P. 319. ♦ (Despre ape curgătoare și despre drumuri, șosele) A avea cursul sau traseul prin... Dîmbovița trece prin București.Șosele care trec prin sate Ca niște rîuri fără valuri Ce scînteind lucios în soare, Coboară văi, ridică dealuri. D. BOTEZ, F. S. 6. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate, strîmte și noroioase, ce trec prin noianul de case mici. EMINESCU, N. 33. 3. Intranz. A se abate pe undeva sau pe la cineva; a face o vizită (scurtă) cuiva. Nu s-a putut stăpîni să nu treacă pe la Avrum, să vadă ce se mai petrece. REBREANU, I. 35. S-a dus după leac, trecînd iarăși pe la Ileana. SBIERA, P. 30. Trecui și eu pe acolo și stătui de mă veselii la nuntă. ISPIRESCU, L. 94. 4. Tranz. (Popular) A ocoli. Aoleo, frate Răsneț ! Ce ne treci ca un drumeț Și nu vii să ne mai vezi ? ALECSANDRI, P. P. 280. ◊ Fig. Ori acu, ori altă dată, blestemu să nu te treacă. ȘEZ. XII 66. ◊ Expr. A trece (pe cineva sau ceva) cu vederea = a) a nu lua în seamă, a nu da importanța cuvenită, a neglija, a omite. Ai trecut cu vederea și ai nesocotit vînatul numit « grives ». ODOBESCU, S. III 24; b) a nu lua în nume de rău, a nu ține seamă de...; a ierta, a uita. E păcat grozav, pe care nu poate să-l dezlege ori să-l treacă cu vederea nici un vlădică. GALACTION, O. I 76. Își dedea silința să uite cele petrecute, să le treacă cu vederea, ca și cind nu ar fi fost. SLAVICI, O. I 179. Te rog iubită Anicuță să treci cu viderea oarecare necioplire a apucăturilor sale. ALECSANDRI, T. 183. A trece (ceva) sub tăcere v. tăcere. 5. Intranz. A depăși (un anumit loc sau punct), a merge mai departe de..., a lăsa în urmă. Călătorule ! nu trece, stă, cetește și cunoaște. CONACHI, P. 88. ◊ (Mai ales urmat de determinări locale sau temporale) Pe cerul îndepărtat și senin, soarele abia trecuse de amiază. BOGZA, C. O. 24. Cum trecu de poartă, vizitiul începu a chiui. La TDRG. Trecînd de aci, văzu un bolnav zăcînd în pat. RETEGANUL, P. II 59. ◊ Fig. Mă doare că te muncesc, Cobilo, dar poate c-așa ne-o ajuta scrisul să trecem și d-astă primejdie. DELAVRANCEA, S. 204. ◊ Expr. A-i trece cuiva înainte = a ocupa locul, rîndul cuvenit altcuiva; a lăsa pe altul în urmă; fig. a depăși pe altul în merite, demnități, ranguri. S-au găsit alții mai destoinici ori mai dibaci, care mi-au trecut înainte. SADOVEANU, A. L. 18. La mir [boierii țării] trebuia să lase să le treacă înainte plăcintarii, lăptarii și bucătarii Fanarului. GHICA, la TDRG. ◊ Tranz. Voi vă opreați din joc... și vă uitați după el. Pe urmă, după ce trecea colțul, vă vedeați mai departe de ale voastre. PAS, Z. I 60. Unde sîntem ? Am trecut orașul ?... Dar afară nu se putea vedea nimic. SAHIA, N. 86. De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85. ◊ Fig.. Mînia grădinarului trecu orice hotare cînd veni și văzu acea mare prăpădenie. ISPIRESCU, L. 152. 6. Tranz. A merge peste un obstacol, peste o barieră, pentru a ajunge dincolo sau de cealaltă parte. Se vestise la mare depărtare, că nohaii au trecut Nistrul, după războiul Tomșei. SADOVEANU, O. VII 77. Trecură dealuri, trecură munți și văi. ISPIRESCU, L. 22. Și cînd să treacă un pod peste o apă mare, iaca o nuntă de furnici trecea și ea tocmai atunci podul. CREANGĂ, O. A. 245. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr’ de vad. EMINESCU, O. I 98. ◊ (Urmat de determinări modale) Fugariul însă, sporind mai mult, au ajuns pînă la un sîn de mare... pe care bietul rob, cu așa grabă l-au trecut înot. DRĂGHICI, R. 167. ◊ Fig. Treci, dorule, Murășul, Nu-mi mai rupe sufletul; Treci, dorule, Tîrnava, Nu-mi mai rupe inima. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 116. ◊ Expr. A trece pragul casei v. prag (2). A trece hopul = a scăpa de o greutate, de o primejdie. Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea v. drac. Nu zi hop, pînă nu treci șanțul = nu te lăuda prea devreme cu o izbîndă încă nesigură. ◊ Tranz. fact. (Cu complement dublu) Mă trecuși, măicuță, dealu... Să nu ne vedem cu anu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Intranz. Cînd au ajuns băiatul la foc, n-au știut ce-i acesta, un deal ori alta ceva ? Au dat să treacă peste dînsul și n-au putut. SBIERA, P. 34. Că valea-i cu pietricele, Nu poci trece preste ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. Armăsariul l-auzea... De la iesle se smucea, Peste zid ușor trecea. ALECSANDRI, P. P. 130. (Fig.) Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă, Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă, Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs. EMINESCU, O. I 147. ♦ A străbate un drum de-a curmezișul; a traversa. Nimeni nu mai are curajul să treacă șoseaua. CAMIL PETRESCU, U. N. 283. A trecut drumul pe dinaintea noastră și a intrat iar în pădure. CREANGĂ, P. 120. ♦ Intranz. A merge pășind peste cineva sau ceva, călcînd în picioare, zdrobind. A venit un tîlhar de general cu un regiment de călăreți și toate oalele mi le-a spart, a trecut cu caii preste ele. RETEGANUL, P. II 20. Iată o nuntă de furnici... Să trec peste dînsele, am să omor o mulțime. CREANGĂ, P. 237. ◊ Expr. A trece peste cineva = a nu-l lua pe cineva în seamă, a-l desconsidera, a-l disprețui. Vor trece peste voi cum trec tătarii peste bălăriile pustiului ! DELAVRANCEA, O. II 247. 7. Tranz. A transporta (dincolo de... sau peste... ). M-a trecut în luntre pe celălalt mal. GALACTION, O. I 63. Se roagă de turc să-i treacă de cea parte. RETEGANUL, P. III 5. Văzînd și pe Ercule cu nevasta, el fu gata a-i trece soția dincolo preste gîrlă. ISPIRESCU, U. 74. Trage podișca de car, Să mă treci la cela mal. ALECSANDRI, P. P. 159. ◊ (Cu complement dublu) Ș-o să pui murgul înot Să mă treacă Oltul tot; Că cu luntrea nu mai pot. TEODORESCU, P. P. 323. 8. Tranz. A atinge un obiect alunecînd ușor pe suprafața lui. Își trecea limba peste buzele arse parcă, și surîdea cu ochii albaștri. CAMIL PETRESCU, U. N. 137. Uneori își trece mîna peste frunte, peste ochi, ca să alunge închipuirile stăruitoare. C. PETRESCU, A. 277. Ea privi atunci în jos, Trece mîna pe la tîmple, Iară inima-i se împle De un farmec dureros. EMINESCU, O. I 103. ◊ Intranz. (În expr.) A trece peste ceva cu buretele = a da ceva uitării, a ierta greșelile cuiva. 9. Tranz. A petrece prin... sau peste... Iar traista o purtau cu frînghia trecută peste amîndoi umerii. BOGZA, C. O. 26. Cu frîul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. SADOVEANU, B. 222. 10. Intranz. A se duce într-alt loc, a merge dintr-un loc în altul; a schimba un loc cu altul. Venea la vale un cîine, care trecea dintr-o curte într-alta. DUMITRIU, N. 159. Ianco, fără a-i răspunde, trece din nou în cîrciumă. DAVIDOGLU, M. 12. Trecu la cealaltă ușă, fură clopoțelul și se întoarse. ISPIRESCU, L. 255. A crescut Murășu mare... Nici îi luntre Și nici punte Să trec la mîndruța-n curte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 309. ◊ Expr. A trece la cineva (sau în rîndurile cuiva) sau a trece de (sau, învechit, în) partea cuiva (sau a ceva) = a se ralia la ceva, a se alia cu cineva. Ardelenii vîndură pe domnul lor într-un chip foarte mîrșav; căci ei, înțeleși fiind cu Basta de mai nainte, trecură în partea vrăjmașului. ISPIRESCU, M. V. 51. Oastea cea curat moldovenească a lui Petru cel Șchiop se grăbi a trece la Potcoavă, pe care-l dorea de mai nainte. HASDEU, I. V. 187. Miron nu vru la 1674 să treacă cu Petriceico-vv. în partea polonezilor. BĂLCESCU, O. I 185. ◊ Fig. O parte din versurile sale [ale lui Eminescu] au trecut în rîndul cîntecelor populare. BENIUC, P. 24. ◊ Expr. A trece pe linie moartă v. mort (6). ◊ Tranz. [Locomotiva] trăgea un vagon de marfă gol. Îl trecu de pe o linie pe alta, cu ușile lui larg deschise, pustii. DUMITRIU, N. 70. ♦ Fig. (De obicei determinat prin « din lume », « din viață ») A muri. Stăpîne al ființei mele, nu este nimic alta decît că roaba ta dorește să treacă din această lume. SADOVEANU, D. P. 112. ◊ Refl. Ursul făcu numai joap ! în cuptoriul cu foc... Și așa s-au trecut ursul în chinurile cele mai cumplite. SBIERA, P. 205. Au căpătat oftică și s-au trecut din viață. DRĂGHICI, R. 3. 11. Intranz. A ajunge la..., a fi transmis (din mînă în mînă) pînă la... Cofăielul trece la moș Vîrlan. Bea și moș Vîrlan. SADOVEANU, O. VIII 162. (Tranz.) Trage o dușcă zdravănă și trece băutura bătrînului. REBREANU, I. 14. O apucă alții ș-o trec mai departe. ȘEZ. I 272. ◊ Expr. A trece din mînă în mînă (din om în om sau de la unul la altul) = a ajunge pe rînd de la unul la altul. Pachetele de cărți treceau din mînă în mînă. DELAVRANCEA, S. 123. (Tranz.) Poftiți de-nchinați o dată, Vă udați gura căscată Și-o treceți din mînă-n mînă. TEODORESCU, P. P. 171. (Rar) A trece din ureche în ureche = a se transmite de la unul la altul prin viu grai. Vestea trecu din ureche în ureche. C. PETRESCU, C. V. 297. A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură v. gură (I 3). A trece din generație în generație (sau din tată în fiu) = a se transmite din generație în generație sau din tată în fiu. ♦ Tranz. A transmite ceva (mai ales averea). Au înzestrat-o cu patru table de porumb... trecîndu-i și casa din capul satului. REBREANU, I. 48. Și acum (bătrîna) o trecea (casa ei de zestre) copilului ei. BASSARABESCU, la TDRG. 12. Intranz. A-și îndrepta atenția spre o nouă îndeletnicire, spre un nou cîmp de activitate; a începe să se ocupe cu altceva. Se hotărăște să nu mai întrebe despre el și trece la niște încurcate daraveri de pămînt. SADOVEANU, O. VIII 184. Abia trecusem la partea a doua a abecedarului. SAHIA, N. 21. E păcat să rămîi fără leac de învățătură, zicea părintele... ești acum la ceaslov și mîne-poimîne ai să treci la psaltire. CREANGĂ, A. 7. ◊ Expr. A trece la fapte = a trece la acțiune, a acționa, v. acțiune.Tranz. Cînd ajungeai la scoarța din urmă a cărții, (dascălul) te trecea la... gramatica compusă de... Neofit Duca. GHICA, la TDRG. ♦ (Urmat de determinări în care alternează « de la » cu « la », mai rar « din » cu « în ») A schimba o stare cu alta, o lucrare sau o acțiune cu alta. A trece de la starea lichidă la starea gazoasă.Tranz. Iată cincizeci de pașale Că veneau la Iancul Mare, Să-l treacă-n legea turcească Dintr-a lui, a creștinească. TEODORESCU, P. P. 481. 13. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. « în » sau « la ») A introduce (pe cineva sau ceva) înțr-o clasificare, într-o rubrică (v. înregistra, înscrie); a repartiza pe cineva undeva. Se așază, ia condeiul și-ncepe a trece hîrtii la registru. CARAGIALE, O. II 213. Să mă treci la catastif pe mine ?... Da ce sînt eu, să mă treci la izvod ? ALECSANDRI, T. 111. Cum s-o dus, cum ni l-o tuns. Ni l-o tuns la Bozîieni, L-o trecut la atnileri (= artilerie). ȘEZ. II 182. ◊ Refl. pas. Clăcașii, transformați în robi, nu numai că urmară a se vinde împreună cu pămîntul lor, dar și numele lor începu a se trece în actul vînzării. BĂLCESCU, O. I 139. ♦ A înscrie un bun imobil pe numele cuiva. Acum are două milioane, avere trecută pe numele nevestei. DELAVRANCEA, la TDRG. 14. Tranz. A susține cu succes un examen, a fi declarat reușit, admis; a înainta în treptele învățămîntului, a fi promovat într-o clasă superioară. După ce-a trecut examenul de bacalaureat, s-a înscris la drept. VLAHUȚĂ, O. A. 257. II. 1. Intranz. A străbate un drum (îngust) sau un spațiu gol. În zori de ziuă ajung la palat și, trecînd cu dînsa printre străji, o silesc să intre în odaia ei tot cum a ieșit. CREANGĂ, P. 269. Dar poate acolo să fie castele... Să treci tu prin ele, o sfîntă regină, Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină. EMINESCU, O. I 38. ◊ Tranz. Golescu trecu sala și din pragul altei odăi, îl pofti pe beizadea Scarlat Ghica. CAMIL PETRESCU, O. II 490. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva prin gînd v. gînd (4). A-i trece cuiva ceva prin minte v. minte. A-i trece cuiva ceva prin cap = a-i trece cuiva ceva prin minte. (Rar) A nu-i trece cuiva ceva nici prin vis, se spune față de întîmplări sau situații cu totul neașteptate, care provoacă uimire. Să am... Și cai și trăsură Care nu-mi trecură Nici măcar prin vis. ALECSANDRI, T. I 37. ♦ A străbate cu osteneală, a-și face drum cu greu, a înainta (prin... sau printre... ); a răzbate. Porneam cu o nouă însuflețire, călcam prin smîrcuri, treceam prin desișuri. SADOVEANU, O. VIII 205. Trecurăm cum trecurăm pînă aci stăpîne; mai avem un hop. ISPIRESCU, L. 6. Trec prin tină, nu se-ntină; De voinic tînăr s-anină; Trec prin apă nu se-neacă, De voinic tînăr se leagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. ◊ Expr. A trece ca un cîine prin apă = a nu se alege cu nici o învățătură, cu nici o experiență din viață, din școală. Da multe mai știi și dumneata. – Știu, firește; cum să nu știu ?... că pîn’ la vîrsta asta, de mă vezi cu ochii verzi, n-oi fi trecut ca un cîine pîn apă. CARAGIALE, O. III 53. A trece prin foc și prin apă = a avea de îndurat multe nevoi și necazuri, a răzbate prin multe greutăți. Cînd sînt zile și noroc, treci prin apă și prin foc și din toate scapi nevătămat. CREANGĂ, P. 235. Un om cu maniere nobile... un om în sfîrșit ce trecuse prin foc și prin apă. NEGRUZZI, S. I 73. (Tranz.) A trece pe cineva prin toate apele = a ponegri, a calomnia pe cineva. A trimis acolo o scrisoare ca pentru un prieten al lui – vorbă să fie ! – și ne trece iarăși prin toate apele: că sîntem popor așa și pe dincolo, că sîntem o țară nu știu cum. PAS, L. I 251. ♦ (Despre legi) A fi aprobat, a fi votat. Legea a trecut prin Marea Adunare Națională. 2. Intranz. Fig. A avea de suferit, de îndurat, de trăit; a fi supus la... Cine nu-și mai amintește de suferința prin care a trecut camaradul nostru Bozan ? SAHIA, N. 36. Prin multe focuri și prin mari greutăți a trecut și Brăila pe vremuri. VLAHUȚĂ, O. A. II 124. Crîncu, prin cîte trecuse și tot era voinic și frumos, de gîndeai că nici un gînd nu l-o mîncat în viață. RETEGANUL, P. III 55. Trec prin fel de fel de ispite, necazuri și nevoi. ISPIRESCU, L. 61. ◊ Tranz. (Rar) Cînd îi vorba de mers la curte, parcă m-aș duce la moarte, mai ales de cînd mi-a spus vrăjitoarea c-am să trec o cumpănă mare. CONTEMPORANUL, VIII 7. 3. Intranz. A străbate printr-o deschizătură, printr-o crăpătură, printr-un spațiu îngust. Dar între accentele amestecate ce trec prin ușa cu geamul spart, Petrache pare că aude un glas cunoscut. CARAGIALE, O. II 74. Și prin frunzele uscate Rînduri-rînduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva printre degete = a lăsa să-i scape ceva, a pierde ceva. Să-mi treacă pintre degete bunătate de zestre ?... nu se poate. ALECSANDRI, T. 546. A trece mulți bani prin mîinile cuiva, se spune cînd cineva cheltuiește mult și fără socoteală, risipind. ◊ Tranz. Ea numai trecuse mîna prin deschizătură și apucase toporul. SADOVEANU, O. VIII 194. ♦ Tranz. A supune unei operații de filtrare, strecurare, cernere. 4. Intranz. A ieși pe partea cealaltă (făcînd o spărtură, o tăietură, o deschizătură); a străpunge. Dar nu mai tăceți, măi ? Că ia, acuși trec cu picioarele prin păreți și ies afară cu acoperămîntul în cap, zise Lăți-Lungilă. CREANGĂ, P. 254. Lasă-le, saracele, Că-s catane tinerele, Nu știu rîndul la oțele, Ș-o trece focu prin ele, Ca coasa prin buruiene. ȘEZ. II 79. ◊ (În diverse expresii, sugerînd senzații neplăcute) Deodată a simțit că-i trece Junghiul pe sub coaste, fulgerat și rece, Și s-a strîns de spaimă toată lîngă pom. COȘBUC, P. I 253. Cînd i-a zărit împărăteasa [pe căței] i-au trecut numai rece pin inimă. SBIERA, P. 109. Cînd s-apropie bine, ce să vadă ? Un fior rece ca gheața îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul. CREANGĂ, P. 26. Prin lumea spăimîntată, În uimire cufundată, Treceau reci fiori de moarte. ALECSANDRI, P. II 11. ◊ Tranz. Îi bate tare pieptul ș-o trece un fior. MACEDONSKI, O. I 244. (Expr.) A trece (un oraș, o țară etc.) prin foc și sabie v. foc (I 2). A trece (pe cineva) pe sub ascuțișul săbiei (sau sub sabie, sub paloș) = a tăia, a omorî (cu o armă ascuțită). Îi trecură pe sub ascuțișul săbiei. ISPIRESCU, M. V. 29. Pe care-l prindea Pe subt paloș îl trecea, Pînă cînd îi isprăvea. TEODORESCU, P. P. 512. ♦ A pătrunde în întregime prin... Numai să fie bine fripți [puii], știi colea, să treacă focul printr-înșii. CREANGĂ, P. 33. 5. Tranz. A năpădi pe cineva (fără a putea fi oprit). Nu cumva mă trădez ? se gîndi Anculia simțind că-l trece nădușeala. DUMITRIU, N. 179. Negoiță luă o hotărîre mare de-l trecură mii de nădușeli. GALACTION, O. I 300. Sudori reci și calde îl trecură. BUJOR, S. 25. Rîde, cît îl trec lacrîmile, de gluma pe care-a făcut-o. EMINESCU, N. 143. ◊ Expr. A-l trece pe cineva cu rece și cu cald = a fi zguduit de o emoție puternică. Parcă-l trecea cu rece și cu cald, parcă vedea pe Anica cum îi rîdea. La TDRG. ♦ (Popular, despre excremente și despre urină) A nu putea fi reținut. Din cauza usturimii, îl podidesc lacrimile și cîteodată îl trece udul. PAS, Z. I 65. Nu mă faceți, că ia acuș vă ard cîteva jordii prin țolul cela, de v-a trece spurcatul ! CREANGĂ, A. 128. III. 1. Intranz. (Despre unități de timp) A se scurge, a se desfășura (apropiindu-se de sfîrșit). După-amiaza trecu liniștită, fără întîmplări. SADOVEANU, O. VII 161. Pe măsură ce trece vremea, îmi dau seama ce minunat tovarăș mi-am căpătat. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 9. În ce vară ? În ce an ? Anii trec ca apa... TOPÎRCEANU, B. 9. Și-ncet ce trece viața Cînd n-ai nici un norocMai iute dac-ar trece, De-ar sta mai bine-n loc ! COȘBUC, P. I 61. Nu trece nici un ceas la mijloc, și-un cuptiori de plăcinte, cîțiva pui pîrpîliți în frigare și prăjiți în unt... erau gata. CREANGĂ, P. 10. ◊ (Metaforic) Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau În tot atîtea clipe. EMINESCU, O. I 176. ◊ Expr. Pe zi ce trece v. ce (IV 1). Mai trece ce mai trece = după o bucată de vreme, după un timp (nu prea lung). Mai trecu ce mai trecu și mai mărindu-se și dînsul, într-una din zile, ducîndu-se iarăși la vînat, cum, cum, el se pomeni iarăși dinaintea acelui palat. ISPIRESCU, L. 122. Nu e timpul trecut (sau vremea trecută) = nu e prea tîrziu, mai e timp. Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. Nici acum nu e timpul trecut. ISPIRESCU, L. 47. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Povestea verzi și uscate, ca să le treacă timpul. ISPIRESCU, L. 98. Hai, leliță, la prisacă, Timpul dulce să ne treacă. ALECSANDRI, P. P. 344. ♦ Refl. A se epuiza, a se sfîrși, a nu mai fi actual. He-he-he ! rîse jupîn Năstase, s-au trecut acele vremuri ! Curcanul cel bătrîn ți-o jucat festa. Ce să faci ?... s-o trecut vremea curcanilor. ALECSANDRI, T. I 227. Supărate-s fetele Că să trec cîșlegile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 450. 2. Intranz. A dispărea, a pieri (după o bucată de vreme). O, fii ai soarelui ! Voi ați văzut cum împărățiile trec. BOUREANU, S. P. 10. Toate ale lumii trec și rămînem în veci cu dulceața ori cu otrava faptelor noastre. SADOVEANU, O. VIII 251. Ei nu-i trecea Răbdarea așteptînd. COȘBUC, P. I 283. ♦ (Despre suferințe, necazuri, boli etc.) A înceta să mai existe, să se mai facă simțit, să mai acționeze. Criza cea mare a trecut. C. PETRESCU, C. V. 205. Trece-un rău și altu vine, N-am nădejde de mai bine; Trece-un rău ș-o supărare, Și-mi vine alta mai mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Și-n toată făptura ei atîta lumină și veselie, că-ți treceau parcă toate necazurile numai cît te uitai la ea. VLAHUȚĂ, O. A. 347. Încercă deci, după ce se văzu singură, a-și face voie bună, ca să-i treacă urîtul, și tot cîntînd merse înainte. RETEGANUL, P. IV 4. De-a cădea bobii în zece, Să știi că dorul nu-mi trece. ALECSANDRI, P. P. 234. ◊ (În construcții impersonale) Așa ne învățase o babă să facem, ca să ne treacă de rîie. CREANGĂ, A. 28. Ardă-l focu pe badea, Că rău mi-a rupt inima, Și mi-a rupt-o tocma-n zece, Cît trăiesc nu mai îmi trece. HODOȘ, P. P. 86. 3. Tranz. A petrece (un timp, o epocă din viață). Ea vedea încă seara, în pat, cu ochii pe jumătate închiși, printre gene, ca într-un vis, dormitorul nesfîrșit al internatului in care-și trecuse copilăria. BART, E. 102. Altă grijă nu avea sărmanul decît cum să-și treacă viața dintr-o zi în alta. SBIERA, P. 282. Dară acești doi ani care am trecut în casa păstoriului au fost prea amărîți pentru mine. KOGĂLNICEANU, S. 138. Valea sui, dealul cobor, Îmi trec viața tot cu dor. ALECSANDRI, P. P. 243. ◊ Expr. A-și trece vremea = a-și întrebuința vremea (fără folos); a-și pierde vremea. Să nu ne trecem vremea căutîndu-l. RETEGANUL, P. I 14. Da ia să nu ne trecem vremea cu vorbele.Hai, sui, jupîneșică. CREANGĂ, P. 116. A-și trece din vreme = a-și petrece timpul mai ușor, mai repede. Au prins să vorbeasc-amîndoi Să-și treacă din vreme. COȘBUC, P. I 235. ◊ Refl. pas. Vremea se trecea cu instrucție într-o poiană mai mărișoară. CAMIL PETRESCU, U. N. 7. ♦ Refl. (Învechit) A se petrece, a se întîmpla. Era străin mai la toate cîte se trecuse între mine și Bem, între mine și Kossuth. GHICA, A. 630. 4. Intranz. A depăși o anumită vîrstă, o anumită limită de timp. Copiii se jucau toți laolaltă... iar colo, după ce cam trecură de nouă ani, îi îmbrăcă împăratul într-un port. RETEGANUL, P. I 33. Un bătrîn odinioară de nouăzeci de ani trecut. PANN, P. V. II 103. ◊ (Impersonal) Trebuie să fie trecute de unsprezece. Să mă culc. CARAGIALE, O. I 68. Pînă-și ia buhaiu-n spate, Trecut-a de miez de noapte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Tranz. (Rar) O să mor cînd oi apropia suta, poate după ce-oi trece suta. STANCU, D. 16. 5. Refl. (Despre ființe) A-și pierde frăgezimea tinereții; a îmbătrîni. [Coana Liza] s-a trecut repede. S-a resemnat cu situația de întreținută și cu fărîme de fericire. PAS, Z. I 87. Așa vă treceți, bieți bătrîni. GOGA, P. 33. Flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, O. A. 185. ♦ A-și pierde sănătatea, vigoarea. Omul începe a se umfla la pîntece, a se îngălbeni... și încetul cu încetul se trece, se prăpădește și moare. ȘEZ. II 71. ♦ (Despre plante) A se veșteji, a se ofili, a se usca. Dacă nu se culege cînepa la vremea ei, în cîteva zile firele se trec... adecă se usucă. PAMFILE, A. R. 170. Culese flori și făcu trei legături... Pe cea mai mare, care era alcătuită din flori ce începuse a se trece și abia mai mirosinde, o dete fetei împăratului cea mai mare. ISPIRESCU, L. 165. Eu mă plec, floarea-mi răspunde, Căci o jale mă pătrunde. Arde sufletu-mi și geme Căci mă trec fără de vreme. ALECSANDRI, P. P. 232. ♦ (Despre fructe) A fi prea copt (pierzînd din savoare sau din valoare). Unul [dintre pepeni] se cam trecuse, al doilea era tocmai bun de mîncare și al treilea dase in copt. ISPIRESCU, L. 150. ♦ A se sfîrși, a se stinge. În așternutu-i de jăratec Să trece flacăra cu-ncetul. La TDRG. 6. Refl. (Despre anumite materiale) A se consuma, a se împuțina. Felinarul... pîlpîia, gata să se stingă, fiindcă lumînarea de seu se trecuse. CAMIL PETRESCU, O. II 104. Sus paharul se ridică, sănătățile pornesc, Și cu cît se trece vinul, vorbele se înmulțesc. BELDICEANU, P. 54. Vinu-i bun și rece, Mult vinaț se trece. ALECSANDRI, P. P. 121. ♦ (Despre mărfuri) A avea căutare, a se vinde. Se vînd boi ca al meu în tîrg ? – Tot s-ar trece – îi răspunse omul – numai are prea mari ochi. SBIERA, P. 2. ♦ Tranz. A vinde; a desface. De ce să nu-l vinzi [vinul] ?... – Nu-l vînd, giupîne, pentru c-am să-l trec la crîșma mea cea de la drum. ALECSANDRI, T. 1542. IV. Intranz. A fi mai mare sau mai mult decît o anumită mărime, cantitate, valoare; a depăși. Toată cireada satului trecea de cinci sute. CAMIL PETRESCU, O. I 16. Mi se pare că trecem cam dincolo de măsură. O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. Stau voinicii codrului ! Nu știu zece sau cincisprece Sau peste sută mai trece. ALECSANDRI, P. P. 262. ◊ Expr. Treacă de la mine (de la tine etc.), se spune cînd cineva face o concesie dînd ceva în plus sau cînd cedează admițînd părerea altuia. Fie... treacă de la mine... DELAVRANCEA, O. II 345. Dar ce-mi pasă !... Piciu să trăiască ! Treacă de la mine ! ALECSANDRI, T. 530. (Eliptic) Mi se pare că ești cam aspru cu dînșii... dar, treacă ! ODOBESCU, S. II 540. Treacă-meargă v. merge (V 2). ♦ A ajunge pînă dincolo de... Lui Bedros [Soliman] abia-i trecea de brîu. DUMITRIU, N. 258. [Ei] străbăteau porumburile care treceau de creștet. La TDRG. ♦ Tranz. A întrece, a depăși. Noi citim luptele voastre cum privim vechea armură Ce un uriaș odată în războaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură. ALEXANDRESCU, P. 164. ◊ Expr. A trece măsura = a exagera. (Refl.) A se trece cu firea = a lua lucrurile prea în serios, a se emoționa. (Impersonal) A se trece de șagă (sau de glumă) = a se merge prea departe cu gluma; a începe să fie lucru serios; a se îngroșa gluma. Fetelor, hăi ! s-a trecut de șagă. CREANGĂ, P. 9. Și eu plin de jale Îți rostesc matale: Duducuță dragă, S-o trecut de șagă. ALECSANDRI, T. I 48. (Rar) A se trece cu gluma = a exagera cu gluma. Eleno, dar cu gluma tu te-ai trecut. MACEDONSKI, O. II 36. (Tranz.) A-l trece pe cineva cu șaga = a glumi pe socoteala cuiva, întrecînd măsura. Deși Talpă-Lată mă trece cu șaga... nu mă mîniu. ALECSANDRI, T. 612. ♦ Refl. (De obicei determinat prin « din băut », « din pahare ») A bea prea mult, a se ameți de băutură. Se cam trecuse și din băut de focul pasiunii. CARAGIALE, O. III 20. Osteniți cum erau de drum, se cam trecuseră din pahare. id. ib. 49. V. 1. Refl. A fi luat în seamă; a avea crezare, trecere. Degeaba te mai sclifosești, Ioane, răspunse mama cu nepăsare; la mine nu se trec acestea. CREANGĂ, A. 119. Vă mirați, cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece. EMINESCU, O. I 151. Du-te, omule, de unde ai vinit, că nu ți se trec brașoavele pe la noi. ALECSANDRI, T. I 254. ♦ Tranz. A ierta, a îngădui. Știi cum m-a făcut dumnezeu pe mine, nu-i trec muierii nici atîtica din al meu. CARAGIALE, O. I 48. ◊ Refl. pas. Orice măgării făcea (măgarul), Toate-i erau lăudate, toate lui i se treceau. La TDRG. 2. Intranz. A fi considerat de..., a fi luat drept... Sadoveanu trece, cu drept cuvînt, ca cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii noastre. VIANU, A. P. 227. Medelioglu, slab, uscat, cu fața arămie și osoasă... trecea drept un mare cărturar. CAMIL PETRESCU, O. I 303. Safta face să treacă de stăpînă în casă. SLAVICI, N. I 80. 3. Intranz. A se transforma, a se preface. În pragul porței bîzîia o albină, care să roti o dată și trecu în pasăre, să roti a doua oară și să prefăcu într-o ciută. DELAVRANCEA, S. 247. Ca doi giganți năprasnici stau astăzi față-n față... « E scris din noi doi unul în pulbere să treacă ». ALECSANDRI, P. III 433.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

FANTÁSTIC, -Ă, fantastici, -e, adj. 1. Creat, plăsmuit de imaginație, inexistent în realitate; ireal. Estetica lui Platon e o ipoteză fantastică, o fantazie ca oricare alta. GHEREA, ST. CR. II 19. Zorile roșii se varsă pe cer, Frumoasele visuri fantastice pier. COȘBUC, P. I 143. ◊ (Substantivat) A doua tendință, împotriva căreia sîntem, este... exagerarea fantasticului. GHEREA, ST. CR. I 105. 2. Minunat, neobișnuit, măreț; care pare o plăsmuire a imaginației. Prin rariștea neagră a pădurilor [luna] își trimese, pînă la mine, întăile luciri fantastice și mișcătoare ale razelor sale argintii. HOGAȘ, M. N. 169. Nici nu știi unde să te mai uiți. Din toate părțile te cheamă priveliști, care de care mai fantastice. VLAHUȚĂ, O. A. II 135. Luna își aprinde farul tainic de lumină. O! tablou măreț, fantastic! ALECSANDRI, P. A. 115. ◊ (Adverbial) Afară fulgii dănțuiau fantastic și stratul de zăpadă din fereastră urca mereu. DAN, U. 257. 3. (Despre persoane) Ale cărui idei sau fapte sînt depărtate de realitate; original, fantezist (1). Mavrogheni se arătă un om cu totul original și fantastic. BĂLCESCU, O. I 86. ◊ (Substantivat, neobișnuit) Eu sînt de nicăiri și de pretutindeni, ca orice fantastic, care călătorește veșnic. HOGAȘ, H. 92. 4. (Cu valoare de superlativ) Foarte mare, extraordinar. Impresarii... i-au oferit onorarii fantastice. SAHIA, N. 66. ◊ (Adverbial, legat de un adjectiv prin prep. «de») Fantastic de scump.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

GÁZDĂ, gazde, s. f. 1. Persoană care primește la sine pe cineva dîndu-i adăpost; amfitrion. Ion, ca gazdă, se gîndește tot la lucruri bune. SP. POPESCU, M. G. 85. Ceru de la gazdă pe cineva care să-i arate lucrurile cele mai însemnate. ISPIRESCU, L. 278. Ie un pahar și-l întinde gazdei. CREANGĂ, A. 97. ◊ (Metaforic) Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi: « O, priviți-i cum visează Visul codrului de fagi !». EMINESCU, O. I 101. ♦ Persoană care ține pe cineva cu chirie (și cu întreținere plătită). De gazdă n-avea nevoie. Copilul putea merge la școală în fiecare dimineață. REBREANU, I. 52. ◊ Gazdă de hoți = persoană care adăpostește pe hoți și vinde obiectele furate. 2. Locuință provizorie (la un particular), ocupată de cineva în calitate de oaspete sau de chiriaș. De n-ai gazdă în sat, Să vii să dormi la noi. COȘBUC, P. I 230. Trebuie să vie în gazdă la mine. CARAGIALE, O. VII 21. Nu știu cum să fac ca să găsesc gazda nepotului meu. ALECSANDRI, T. I 81. ◊ Expr. A trage în (sau la) gazdă (la cineva) = a rămîne la cineva pentru un timp limitat; a mînea. Daca sosi, trase la gazdă la un om. ISPIRESCU, L. 278. Du-te de trage în gazdă la dînsa și fă-te că ești un drumeț străin. CREANGĂ, P. 170. Trebuia să tragi la gazdă, cînd era încă soarele de-o suliță sus pe cer. GHICA, S. A. 41. A primi (pe cineva) în gazdă = a oferi (cuiva) locuință, a adăposti (pe cineva) gratis sau cu plată. În cale dete preste un centaur, carele îl primi în gazdă. ISPIRESCU, U. 38. Cum, adicătele ! nu trebuie să știu și eu ce pramatie de călător primesc noaptea-n gazdă ? CARAGIALE, P. 54. Dar d-ta, moșule, n-o să ne spui ceva ? am zis cătră bătrînul pădurar ce ne primise în gazdă. NEGRUZZI, S. I 245. A (se) așeza în gazdă (la cineva) = a(-și) găsi locuință (la cineva). Ajungînd acolo toamna tîrziu, m-am așezat în gazdă la Pavel ciubotariul. CREANGĂ, A. 81. Ne-a așezat bunicul în gazdă, cu toată cheltuiala lui, la una Irinuca. id. ib. 25. A da (pe cineva) la gazdă = a găsi (cuiva) locuință. Dați pe Petre la gazdă undeva. PĂSCULESCU, L. P. 220. A lua (sau a ține pe cineva) în gazdă = a primi (pe cineva) în locuință, ca chiriaș. 3. (Transilv.) Țăran bogat care exploatează munca țărănimii sărace; chiabur, bogătan. Mult mă mustră gazdele Că le-am furat eu vacile. ȘEZ. VII 167. ◊ Loc. adj. De gazdă (mare) = din părinți chiaburi, din oameni bogați; bogat. Am tot zorit să-l însurăm. Găsisem una mai de gazdă. COȘBUC, P. I 240. Fata de gazdă mare Tot cu mîna la parale ! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438. ♦ Stăpîn, proprietar. Gazda fîntînii făcuse chiar un ospăț. RETEGANUL, P. II 46. Vie gazda boilor, Că ști rîndul buzelor ! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

MÁRGINE, margini, s. f. (Urmat de obicei de determinări în genitiv sau introduse prin prep. « de ») Locul unde se termină o față a unui obiect; porțiune laterală extremă a unei suprafețe. Cu frîul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. SADOVEANU, B. 222. Se ghemui cum putu, pe o margine, lîngă un geamantan. REBREANU, R. I 13. Era odată, la marginea unui drum umblat, o fîntînă. CARAGIALE, P. 51. Brațul ei atîrnă leneș peste marginea de pat. EMINESCU, O. I 79. ◊ E x p r. A ține marginea = a merge, a înainta pe (sau aproape de) linia unde se termină o suprafață. Călca cu băgare de seamă... ferind noroiul și băltoacele, ținînd marginea. REBREANU, r. I 298. ♦ Mal, țărm, litoral. Mai am un singur dor... Să mă lăsați să mor La marginea mării. EMINESCU, O. I 216. Oraș mare și frumos, în marginea Dunării. GOLESCU, Î. 40. ♦ Hotar, graniță. Un an și mai bine Tornșa primi vești după vești de la marginile Lehiei. SADOVEANU, O. VII 141. ♦ Regiune periferică; periferie. Șed la o femeie bătrînă, departe, departe, tocmai la marginea orașului. VLAHUȚĂ, O. A. 134. Au abătut la o căsuță micuță în marginea cetății. SBIERA, P. 123. ◊ Loc. adj. De margine = periferic, mărginaș, situat la o extremitate. Nu va putea cîrmui o țară de margine. BĂLCESCU, O. II 286. 2. Loc de unde începe o prăpastie, o groapă etc. Oamenii apar și dispar pe marginea prăpastiei, asemeni unor pitici. BOGZA, C. O. 255. Sta în groapă liniștit, sprijinindu-și inîinile de marginea ei. SAHIA, N. 89. ◊ E x p r. A fi la (sau pe) marginea prăpăstiei v. prăpastie. 3. F i g. Limită. Entuziasmul a întrecut orice margine cînd scamatorul și-a fluturat în soare cele trei săbii. SAHIA, n. 67. Într-un mic studiu critic e foarte greu a vorbi despre o chestie înseninată; sînt neajunsuri fatale, care țin de marginile restrînse ale unui articol. GHEREA, ST. CR. II 290. ◊ Loc. adj. și a d v. Fără (de) margini = nesfîrșit, infinit; imens. Și iubind-o fără margini scrie « visul de poet ». EMINESCU, O. I 32. Calea-i lungă, fără margini, Cun e și iubirea mea. ALECSANDRI, T. I 435. ◊ E x p r. De nu mai are margini = foarte mare (sau tare), fără pereche. E un încăpățînat de nu mai are margini. SADOVEANU, O. I 37. ♦ Capăt, sfîrșit. Urmări mașinuța din poartă, cu un colț al șorțului dus la ochi, pînă ce norul de pulbere se topi la marginea satului. MIHALE, O. 501. Soarele sclipește proaspăt lustruit la marginea orizontului. C. PETRESCU, A. 295. 4. (Învechit) Fiecare dintre laturile unei formații de luptă; aripă. Bate tu marginile, Eu să bat. mijloacele, Că le știu soroacele. PĂSCULESCU, E. P. 261. – Variantă: márgínă s. f.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

CÎRPÍ, cîrpesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la un obiect de îmbrăcăminte rupt sau descusut) A petici, a repara, a coase. Omul... umbla cu mîinile în buzunarul unor pantaloni cu genunchii cîrpiți. DUMITRIU, N. 234. Plugarul, într-un cojoc cîrpit, cu cușmă împănată de răsuflători, sta în car, lîngă plugul lui de lemn. CAMILAR, TEM. 47. Știi ce-am auzit ?... Că-ți cîrpești singur ciorapii. SEBASTIAN, T. 282. ◊ (Poetic) Voi, pierduți în gînduri sînte, convorbeați cu idealuri; Noi cîrpim cerul cu stele, noi mînjim marea cu valuri. EMINESCU, O. I 35. ◊ (Cu privire la o persoană) Nevasta mă premenește, Mă spală și mă cîrpește. TEODORESCU, P. P. 294. 2. Tranz. (Cu privire la obiecte sparte sau crăpate) A drege, a repara. Nu mai izbutea să cîrpească sticla de lampă. CAMILAR, N. I 83. Se lipeau de ferestruici strîmbe cîrpite cu hîrtie... se uitau lung-lung, la pruncii lăsați singuri. CAMILAR, N. I 67. În căsuța babei tot mai lucea o lumină roșiatică prin geamurile cîrpite cu hîrtie. DUNĂREANU, N. 22. ◊ F i g. Nu ți-ai prăsit un ban, să-ți poți cîrpi o nevoie la o vreme grea. VLAHUȚĂ, N. 129. Giudecă tu singură, Măriuco, dacă-mi mai este iertat a hrăni visuri de căsătorie... A zice lumea că m-am uitat la banii tăi, pentru ca să-mi cîrpesc sărăcia. ALECSANDRI, T. 1579. ◊ E x p r. A-ți cîrpi viața (sau traiul) = a trăi greu. Vatra in jurul căreia și-au cîrpit zi cu zi traiul, indrugînd povești și basme. DELAVRANCEA, S. 203. Cu ochii cîrpiți de somn = nemaiputîndu-și ține ochii deschiși de somn. Copiii, cu ochii cîrpiți de somn, se duceau la culcare. PAS, Z. IV 28. Ea se sfiește să-i iasă înainte, cu ochii cîrpiți de somn. VLAHUȚĂ, O. A. III 125. 3. Tranz. (Cu privire la oameni) A lovi, a bate. Și tu îi mai dai și dreptate, în loc s-o cîrpești. DUMITRIU, B. F. 41. Grădinarul voind să-l cîrpească, fu oprit de fata cea mai mică. ISPIRESCU, L. 152. ♦ Fig. (Determinat prin « o palmă ») A trage, a da (cuiva) o palmă. S-a apropiat de Miai și i-a cîrpit o palmă peste urechi. PREDA, Î. 122. 4. Tranz. Fig. A născoci, a inventa. Ajunge în sat la frate-său, și pe loc cîrpește o minciună, care se potrivea ca nuca în părete. CREANGĂ, P. 47. 5. R e f l. Fig. A se ajuta, a-și împlini lipsurile, a se alege cu ceva.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

CULÉGE, culég, vb. III. Tranz. 1. A lua, a aduna, a strînge (cereale, fructe, flori etc., tăindu-le sau rupîndu-le). V. recolta. Din treacăt, ici și colo, să culegi Sînziene cu tulpinele întregi. TOPÎRCEANU, B. 44. Culese în poale o mulțime de lăcrămioare. EMINESCU, N. 28. Să iasă tot satul pentru ca să-mi culeagă pînea de pe cîmp. ALECSANDRI, T. I 249. Să crească pelin și iarbă, Puiculeana să culeagă. HODOȘ, P. P. 50. ◊ Fig. Cine seamănă vînt culege furtună.Absol. Rînduirăm pravilă și lege Că numai cine seamănă culege. DESLIU, G. 31. ◊ (Poetic) Grădina ta atît de mult mi-e dragă, Sînt flori acolo, visurile mele, Și sufletului dat e să culeagă. GOGA, C. P. 127. ♦ F i g. A dobîndi. Atacînd chestia cu multă ardoare, culege aplauze. CARAGIALE, S. U. 53. Din cărți culegi multă înțelepciune. CREANGĂ, A. 22. 2. A strînge, a ridica ceva de pe jos. În urmă servitoarea fără glas, cu pași de pîslă, închidea și mergea să culeagă hainele împrăștiate. C. PETRESCU, A. 355. Culege bolovani ca să te ucidă. SBIERA, P. 241. Își culegea boarfele de pe jos. CREANGĂ, P. 148. Mireasa se pleca... Și inelul culegea. ALECSANDRI, P. P. 177. 3. A aduna laolaltă, din diferite locuri; a colecționa. Anticarul... Culege vechea-aramă ce nu mai are curs. ALEXANDRESCU, P. 149. ◊ A b s o l. (În expr.) Alege p