ADUNAREA NAȚIONALĂ DE LA ALBA IULIA, mare adunare populară convocată la Alba Iulia la 1 dec. 1918, din inițiativa Consiliului Național Central Român, și la care reprezentanții din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș au decis, în unanimitate, unirea cu România. Moment de apogeu al luptei naționale a românilor, A. a constituit un eveniment revoluționar în cursul căruia s-au ridicat mari probleme care stăteau în fața poporului român: desăvîrșirea statului național unitar român, înfăptuirea reformei agrare democratice, asigurarea egalității în drepturi pentru naționalitățile conlocuitoare, lupta pentru instaurarea unui regim politic democratic. Eșuînd tratativele duse la Arad cu noul guvern ungar al contelui Károly Mihály, la 18 nov. 1918, în numele Marelui Sfat al Națiunii Române a fost lansat un manifest Către popoarele lumii, prin care se făcea cunoscut refuzul guvernului ungar de a lua în considerare revendicările juste ale populației românești și, în consecință, hotărîrea națiunii române de „a-și înființa pe teritoriul locuit de dînsa statul său liber și independent”. În vederea realizării acestui deziderat, în finalul manifestului se cerea sprijinul întregului popor român „cu care una vom fi de aici înainte în veci”. La Adunarea Națională ținută în ziua de 1 dec. 1918 în sala casinei din Alba Iulia participă 1.228 de delegați (deputați) aleși în circumscripțiile electorale, precum și de diferite instituții și organizații politice, culturale, profesionale, de învățămînt, religioase, militare, de femei, de sindicat ș.a. În același timp, pe numele Adunării Naționale au sosit mii de adrese de adeziune cu sute de mii de semnături din toate părțile Transilvaniei. În numele Comitetului de organizare s-a propus alegerea unui Birou al Adunării, format din: Gheorghe Pop de Băsești, episcopii Ioan I. Pop și Demetriu Radu – președinți, Ștefan Cicio Pop, Teodor Mihali, Ioan Flueraș – vicepreședinți, precum și a unui secretariat. în componența a nouă personalități transilvănene. Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, salutînd pe cei prezenți, declară Adunarea de la Alba Iulia „constituită și deschisă”. Cuvîntarea solemnă rostită de Vasile Goldiș face o schiță de istorie românească și se încheie cu un proiect de rezoluție, care începe cu cuvintele: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți (la Alba Iulia în ziua de 1 dec. 1918), decretează „unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dînșii cu România”. Apoi, la tribuna adunării au luat cuvîntul reprezentanții celor două partide politice: Iuliu Maniu (Partidul Național Român) și Iosif Jumanca (Partidul Social-Democrat), care evocînd lupta poporului român pentru unitate națională și dreptate socială, au subliniat rolul pozitiv al Unirii pentru dezvoltarea societății românești. Proiectul de rozoluție propus de V. Goldiș a fost adoptat de Marea Adunare Națională cu ovații prelungite, manifestîndu-se astfel nestrămutata hotărîre pentru înfăptuirea Marii Uniri. Pentru cîrmuirea Transivaniei pînă la întocmirea Constituantei, Adunarea Națională hotărăște alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național compus din 250 de membri, dintre care 200 să fie aleși de A. imediat, iar restul de 50 să fie cooptați de către însuși Marele Sfat Național. Acesta, la rîndul său numește guvernul provizoriu, Consiliul Dirigent, alcătuit din 15 membri, prezidat de Iuliu Maniu. După săvîrșirea actului istoric, cei peste 100.000 DE participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia adunați pe cîmpul lui Horea aprobă cu aclamații entuziaste hotărîrea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. În timp ce la Alba Iulia se hotăra actul istoric al Unirii, în satele și orașele Transilvaniei aveau loc adunări de solidarizare și aprobare a hotărîrilor luate. Două săptămîni mai tîrziu, actul Unirii a fost înmînat în cadru solemn regelui Ferdinand I, în ziua de 14 dec. 1918, de către o delegație a Marelui Sfat Național alcătuită din: V. Goldiș, Al. Vaida-Voevod și episcopii Miron Cristea și Iuliu Hossu. În cuvîntul rostit cu acest prilej, V. Goldiș făcînd unele considerații asupra actului Unirii, pe care-l aprecia ca o cerințăa istoriei și civilizației umane, arăta „că prin această unire, după cea a Basarabiei și apoi a Bucovinei, s-a împlinit visul de o mie de ani al neamului românesc, unirea într-un singur stat al tuturor românilor”. Prin decretele legii din 11/14 și 18/30 dec. 1918, Consiliul de Miniștri, iar la 29 dec. 1918, Parlamentul au ratificat reunirea tuturor provinciilor istorice românești cu Țara-mamă, România. Încununare a aspirațiilor de veacuri ale poporului român pentru eliberare națională, rezultat al luptei duse de forțele social-politice ale vremii, Unirea din 1918 – eveniment cardinal în istoria românilor – a marcat desăvîrșirea procesului de realizare a statului național unitar, a creat cadrul propice pentru o mai accentuată evoluție a economiei, științei și culturii. Ziua de 1 Decembrie a fost declarată, în 1990, de Parlament, ca zi națională a României.

AIEVEA adv. I. Adv. 1. În realitate. Înțelese... că... tot ce i se întîmpla nu-i în vis, ci aievea (CARAGIALE) ♦ Cu adevărat, într-adevăr. Credeam aievea în basmul Cosînzenei (BENIUC) ♦ Ca și cum ar fi sau s-ar întîmpla în realitate. Închise ochii și-l văzu pe Mitrea aievea în față (SADOVEANU) ♦ (Adjectival) Real, palpabil, concret. 2. În văzul tuturor, pe față; deschis. ♦ Limpede, lămurit. [Var.: aieve adv.] – Slav (v. sl. javĕ, bg. jave).

aiurea, adv. – 1. În altă parte, undeva. – 2. Cu capul în nori, în mod inconștient. – Var. aiuri, aiure. – Mr. (n)al’iurea, megl. l’urea, istr. (a)l’ure. Compunere ale cărei elemente nu sînt complet clare. Prima parte trebuie să fie ălῑbῑ „în altă parte”, pentru rezultatul căreia cf. iu. A doua parte este mai dificil de explicat. Plecînd de la analogia cu ubivis „oriunde vrei”, se poate presupune că este vorba de forma vulg. a lui vis, adică *volet (Bourciez 79) redus datorită folosirii sale enclitice (cf. pronunțarea actuală a acestui vb. în rom.: (v)om, (v)eți, (v)or). În orice caz, grupul final -re fie că reprezintă lat. *(vo)let fie că are altă origine, apare în mai multe formațiuni adv. rom., cf. altminteri, pretutindeni (< pretutindere), oare. Pentru rom. s-ar putea explica formarea lui aiurea și pe baza lui *ubi volet, construcție cu totul paralelă cu ubivis; însă formele dialectale presupun prezența lui alibi. În mod normal, explicațiile anterioare pleacă de la aliubi (Crețu 305; Candrea-Dens., 29; REW 347; Drăganu, Dacor., IX, 265) și de la corespondența sau analogia cu fr. ailleurs, v. sp. alubre, port., gal. alhur. Este posibil, totuși, să fie întîmplătoare coincidența între aceste limbi și rom., căci forma *aliore care se postulează în cazul acestor limbi (REW 347; Gamillscheg 21) nu ar putea da rezultatul rom. Dificultatea cea mai mare este la -re care s-a încercat explicată prin lat. libet, puțin probabil. Cipariu, Gram., 364, urmat de Scriban, pleacă de la lat. aliorsum, care pare și mai dificil. Popescu-Ciocănel derivă vb. aiuri de la tc. hayir „stupefiat”. Der. aiura (var. aiuri), vb. (a delira); aiureală, s. f. (delir, extravaganță; Arg., somn, acțiunea de a dormi); aiurit, s. m. (fam., nebun, prost); aiuritor, adj. (delirant). Pentru specializarea sensurilor lui aiura, față de aiuri, cf. Iordan, BF, II, 63.

ALBEE [ɔ:lbi], Edward Franklin (n. 1928), dramaturg american. Remarcabile prin tensiune verbală, dramele sale prezintă efectele distrugătoare ale conformismului și rigidității sufletești în societatea contemporană („Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, „Echilibru instabil”, „Visul american”, „Ascultarea”).

amăgitor, -oáre adj. și s. Care amăgește: un vis amăgitor, un amăgitor.

Anna Perenna, veche divinitate romană. Anna, fiica lui Belus și sora lui Dido, s-a refugiat după moartea acesteia din urmă (v. și Dido) în Italia, unde a fost găzduită de Aeneas. Răscolind amintirile și trecutul eroului, sosirea ei nu e însă privită cu ochi buni de Lavinia, soția lui Aeneas, care hotărăște s-o piardă. Dido i se înfățișează Annei în vis și-i dezvăluie uneltirile Laviniei. Înspăimîntată, Anna părăsește în miez de noapte palatul lui Aeneas și se aruncă în apele rîului Numicius. Transformîndu-se în nimfă, ea devine nemuritoare, luînd numele de Anna Perenna.

*apocríf, -ă adj. (vgr. apókryphos, ascuns. V. criptă). Nesigur, neautentic, suspect: istorie apocrifă. S. n. Carte necanonică considerată de biserică ca neinspirată, ca cea despre copilăria lui Iisus și Epistolia saŭ Visul Maĭciĭ Domnuluĭ.

ARHETIP s.n. (În filozofia lui Platon) Concept care desemnează modelul prim, originar, ideal al obiectelor sensibile, considerate ca reprezentări imperfecte și copii ale sale. ♦ Fiecare din modulii ancestrali universali ai intuiției și intelectului care apar, potrivit terminologiei psihologice-religioase, în visuri și în mitologie. ♦ Reprezentare, tip originar, prim. ♦ Tip, model după care se face o lucrare; manuscris original, prim, după care s-au făcut alte copii ale aceleiași opere; original. [< fr. archétype, cf. lat. archetypum, gr. archetypos < arche – început, typos – tip].

ARHETIP s. n. 1. (fil.; la Platon) modelul prim, inițial, ideal al obiectelor sensibile, considerate ca reprezentări imperfecte și copii ale sale. ◊ fiecare din modulii ancestrali universali ai intuiției și intelectului care apar, potrivit psihologiei abisale, în vis și în mituri. 2. tip originar, prim. 3. original (manuscris, operă) după care se fac reproduceri. (< fr. archétype, lat. archetypum)

ASPIRAȚIE s. dor, dorință, năzuință, poftă, pornire, râvnă, tendință, vis, (rar) năzuire, râvnire, (reg.) năduleală, (înv.) năslire, năslitură, râvnitură. (O ~ neîmplinită.)

ASTAFIEV, Viktor Petrovici (1924-2001), scriitor rus. Romane și nuvele consacrate perioadei războiului și lumii satului siberian („Furtul”, „Păstorul și păstorița”, „Visul crestelor albe”), precum și universul copilăriei („Ultima plecăciune”). Scenarii de film.

a-și vedea visul cu ochii expr. a i se împlini (cuiva) o mare dorință.

ATRACȚIE s. 1. atracție universală v. gravitație, (impr.) gravitate. 2. v. tentație. 3. farmec, (rar) prestigiu, (fig.) miraj. (~ unui vis fericit.) 4. aplecare, aplicație, aptitudine, chemare, dar, har, înclinare, înclinație, înzestrare, pornire, predilecție, predispoziție, preferință, talent, vocație, (livr.) propensiune, (pop.) tragere, (înv.) aplecăciune, plecare. (Și-a demonstrat din plin ~ pentru...)

AUTOSERVICE s. n. Service pentru autovehicule. [Pr.: a-u-to-ser-vis] – Din engl. auto-service.

A AVEA am tranz. I. 1) A ține în posesiune; a stăpâni; a poseda; a deține. A avea casă. Câți bani ai? A avea profesie bună. ◊ A avea la dispoziție a utiliza după bunul plac; a dispune. Ce-am avut și ce-am pierdut puțin îmi pasă. 2) A conține în sine. Odaia are două ferestre. Cartea are trei capitole. Butoiul are 100 de litri. ◊ A avea o anumită vârstă a fi de o anumită vârstă. 3) A duce cu sine. Avea în mână o geantă. ◊ A avea numele (sau porecla, titlul) a purta numele (sau porecla, titlul). A avea ceva cu cineva a purta pică cuiva. 4) A percepe cu ajutorul simțurilor. 5) (urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) A fi necesar. Am de transcris un text. ◊ N-are (n-am,... ) decât mă (te, îl...) privește. 6) rar (urmat de o propoziție complementară) A pătrunde cu mintea; a ști. Are cum să iasă din încurcătură. 7) rar A se afla în realitate; a fi; a exista. Are cine mă ajuta. Are cine vorbi. II. (în îmbinări) 1) (sugerează ideea de suferință, durere fizică sau morală) Are ulcer stomacal. Are mare necaz. ◊ Ce ai? a) ce ți s-a întâmplat? b) ce te doare? N-are nimic! a) nu i s-a întâmplat nimic; b) n-are nici o importanță. 2) (sugerează ideea de a dispune) A avea multă energie. A avea capacitate de lucru. A avea o oră de răgaz. 3) (sugerează ideea de cunoaștere, urmat de o propoziție complementară) Am ce face. Are unde pleca. III. (în îmbinări substantivale ce redau sensul verbului de același radical cu substantivul din îmbinare sau cu echivalentul lui semantic): A avea asemănare a se asemăna. A avea bucurie a se bucura. A avea nădejde (sau speranță) a nădăjdui (sau a spera). A avea scăpare a scăpa. A avea un vis a visa. IV. (cu funcție de verb semiauxiliar) Avea să plece. Aveai să fii medic. V. (cu funcție de verb auxiliar) 1) (la formarea perfectului compus) Am văzut. 2) (la formarea unor forme de viitor) Are să ajungă. /<lat. habere

*avís n., pl. urĭ și e (fr. avis, vfr. vis, opiniune, d. lat. visus, vedere). Opiniune, sentiment, părere: avisu judecătorilor. Înștiințare, informațiune, anunț, afipt. Înștiințare (adresă) pin care o autoritate comunică alteĭa că s’a admis ceva (de ex. plata uneĭ sume). – Și aviz.

batardă s. f. 1992 (alim.) Pâine în greutate de o livră, de tip francez ◊ „Lisandra și Marta cumpără o batardă proaspătă din magazinul de vis-a-vis.”; v. și baghetă (din fr. [pain] bâtard)

BENIUC, Mihai (1907-1988, n. Sebiș, jud. Arad), scriitor și psiholog român. Acad. (1955), prof. univ. la București. Cultivînd lirismul direct, expresia energică, tonul profetic, afirmă în versurile sale („Cîntece de pierzanie”, „Mărul de lîngă drum”, „Materia și visele”, „Culorile toamnei”, „Patrula de noapte”) solidaritatea declarativă cu satul natal, forța revoluției, victoriile socialiste sau meditează asupra senectuții și trecerii timpului („Elegii ”, „Lumini crepusculare”). Lucrări de zoopsihologie („Psihologia animală”).

BES, zeu egiptean, paznicul casei, al viselor bune, al veseliei și copilăriei. Reprezentat ca un pitic cu aspect grotesc, zîmbitor.

BRAUNER 1. Victor B. (1903-1966, n. Piatra-Neamț), pictor român. Stabilit în Franța (1930). Integrat în mișcarea de avangardă din România, devine unul dintre primii suprarealiști. Oniric, exaltă forțele visului (perioada „Himerelor”, 1938-1940). Adîncindu-și limbajul simbolic, a creat cu ingenuitate și lirism un univers fabulos de personaje stranii, animale și flori. 2. Harry B. (1908-1989, n. Piatra-Neamț), folclorist român. Frate cu B. (1). Prof. univ. la București. Colaborator al lui Constantin Brăiloiu. Întemeietor al Institutului de Folclor din București și al orchestrei de muzică populară „Barbu Lăutaru” (1946).

CALDERON DE LA BARCA, Pedro (1600-1681), dramaturg spaniol. Tipic reprezentant al barocului, a adus în teatru o puternică forță meditativă, un ascuțit simț dramatic și un stil somptuos, încărcat de simboluri și metafore. Vasta sa operă cuprinde comedii de capă și spadă („Doamna nevăzută”), drame profane („Judecătorul din Zalamea”), filozofice și religioase („Viața este un vis”, „Magul făcător de minuni”). Cel mai important autor de autos sacramentales („Marele teatru al lumii”).

CAO XUEQUIN (1715-1783), scriitor chinez. Proză îmbinînd elementele realiste cu cele fantastice de sursă populară („Visul din iatacul roșu”).

CASSOU [casú], Jean (1897-1986), scriitor, eseist și critic de artă francez. Scrieri despre arta modernă („Picasso”, „Situația artei moderne,” „Panorama artelor plastice contemporane”, „Ingres”); romane („Cheia viselor”), poezii („Trandafirul și vinul”).

CASTEL s. n. 1. construcție fortificată, medievală, cu turnuri, înconjurată cu ziduri mari și șanțuri, servind ca reședință seniorilor feudali. ♦ ~e în Spania = visuri irealizabile, planuri fantastice; himere; ~ de apă = rezervor, construcție înaltă, destinată acumulării apei potabile sau industriale și distribuirii ei. 2. fiecare dintre construcțiile metalice sau de lemn deasupra punții superioare a unei nave. (< lat. castellum, it. castello)

CASTEL, castele, s. n. 1. Clădire mare, medievală, prevăzută cu turnuri și cu creneluri, înconjurată de ziduri și de șanțuri, care servea ca locuință seniorilor feudali; (astăzi) casă mare care imită arhitectura medievală. ◊ Expr. Castele în Spania = visuri irealizabile, planuri fantastice, iluzii deșarte. 2. (În sintagma) Castel de apă = construcție specială (în formă de turn) care servește ca rezervor de apă. 3. Fiecare dintre construcțiile situate deasupra punții superioare a unei nave. – Din lat. castellum. Cf. pol. kasztel, it. castello.

CASTEL, castele, s. n. 1. Clădire mare, medievală, prevăzută cu turnuri și creneluri, înconjurată de ziduri și de șanțuri, care servea ca locuință seniorilor feudali; (astăzi) casă mare, imitînd arhitectura medievală. ◊ Expr. Castele în Spania = visuri irealizabile, planuri fantastice. 2. (În expr.) Castel de apă = construcție specială (în formă de turn) care servește ca rezervor de apă. – Lat. lit. castellum.

CASTEL s.n. 1. Construcție fortificată, medievală, prevăzută de obicei cu turnuri, înconjurată cu ziduri mari și cu șanțuri, care servea ca locuință seniorilor feudali; (astăzi) casă mare, luxoasă, clădită după arhitectura medievală. ◊ Castele în Spania = visuri irealizabile, planuri fantastice; himere; castel de apă = construcție de beton armat în care se păstrează apă pentru alimentarea unor fabrici, locuințe etc. 2. Fiecare dintre construcțiile metalice sau de lemn care sunt situate pe suprastructura unei nave. [Pl. -le, -luri. / < lat. castellum, cf. pol. kastel, germ. Kastell, it. castello].

CIULEI, Liviu (1923-2011, București), actor, scenograf și regizor român. M. coresp. al Acad. (1992). Roluri: Puk („Visul unei nopți de vară” de Shakespeare), Danton („Moartea lui Danton”, de Büchner); a montat „Cum vă place” de Shakespeare, „Sfînta Ioana” de B. Shaw, „Opera de trei parale” de B. Brecht, „O scrisoare pierdută” de I.L. Cragiale și a regizat filmele: „Erupția”, „Valurile Dunării” și „Pădurea spînzuraților”.

conjuncturalism s. n. Tendința de a utiliza diversele împrejurări, de obicei urmărind satisfacerea intereselor personale ◊ „Nu încape îndoială că politicianismul și conjuncturalismul lipsit de principii [...] constituie un fenomen tipic de «alienare» a personalității.” V. rom. 2/63 p. 137. ◊ „Am terminat, pentru Teatrul Național din București, «Camera de alături» [...] care discută despre – dacă se poate spune așa – libertarea de spirit vis-à-vis de conjuncturalism.” Cont. 25 VII 69 p. 4 (din conjunctural + -ism)

CORNESCU, Traian Hagi (1885-1965), pictor, grafician, scenograf român. Bogată activitate în domeniul scenografiei la Teatrul Național din București și Teatrul Giulești („Visul unei nopți de vară” și „Femeia îndărătnică” de Shakespeare, „Gaițele” de Al. Kirițescu).

COȘMAR s.n. 1. Vis care dă senzații de apăsare și de înăbușire. 2. (Fig.) Stare de grijă apăsătoare, obsedantă. [Pl. -ruri. / < fr. cauchemar, cf. v. fr.. caucher – a izgoni, ol. mare – fantomă].

coșmar (coșmaruri), s. n. – Vis urît. Fr. cauchemar.

COȘMAR s. n. vis cu senzații de apăsare și de înăbușire, vis urât; viziune înfricoșătoare, obsesie. ◊ (fam.) stare de grijă apăsătoare, obsedantă. (< fr. cauchemar)

COȘMAR ~uri n. 1) Vis urât și apăsător. 2) fig. Grijă mare și obsedantă. /<fr. cauchemar

*coșmár n., pl. urĭ (fr. cauchemar). Vis oribil. Fig. Lucru care te îngrozește.

COȘMAR, coșmaruri, s. n. Vis urât, cu senzații de apăsare și de înăbușire. ♦ Fig. Grijă apăsătoare, obsedantă. – Din fr. cauchemar.

CRIPTOMNEZIE s. f. tulburare de memorie caracterizată prin incapacitatea de a diferenția evenimentele trăite de propria persoană de cele din vis, citite sau auzite. (< fr. cryptomnésie)

CRIPTOMNEZIE s.f. Incapacitate de a diferenția evenimentele trăite de propria persoană de cele din vis, citite sau auzite. [Gen. -iei. / < fr. cryptomnésie].

A SE CUFUNDA mă cufund intranz. 1) A intra cu totul (într-un lichid, într-o substanță moale etc.); a se lăsa la fund; a se afunda. 2) fig. A se lăsa cuprins (de ceva); a se adânci. ~ în vise. 3) fig. A se face nevăzut; a dispărea; a se afunda. 4) (despre pământ) A se lăsa în jos, formând o adâncitură. /<lat. confundare

Daniel (sec. 7 î. Hr.), unul dintre prorocii mari ai Vechiului Testament. Captiv în Babilon în tinerețe, a devenit favorit al regelui Nabucodonosor și al fiului acestuia, Baltazar (Belșațar). ♦ Carte a Vechiului Testament (12 cap.), în care Daniel arată cum i-a tălmăcit lui Nabucodonosor diferite vise. După cucerirea Ierusalimului, în timpul ospățului pentru sărbătorirea victoriei, Daniel explică cele trei cuvinte magice scrise pe zid: Mene, mene techel, ufarsin, anunțând prăbușirea și împărțirea Babilonului între mezi și perși, precum și timpul venirii lui Mesia prin cele 70 de săptămâni de ani. Este sărbătorit la 17 decembrie.

dervíș m. (turc. [d pers.] derviș, d. der, poartă, și viș, culcat, adică „sărac”. V. derbedeŭ). Călugăr musulman.

desfír, a -á v. tr. (d. fir, ca și în-fir, pre-fir, răs-fir). Desprind, scot, trag: desfirăm învățăminte din această întîmplare (Neam. Rom. 6, 518). V refl. Mă risipesc, dispar: ca visul să desfiră (Dos.).

A SE DESTRĂMA pers. 3 se destramă intranz. 1) (despre materiale textile fibroase sau obiecte din astfel de materiale) A se zdrențui (prin uzare), în special pe la margini, prin desprinderea firelor unul de altul. 2) (despre comunități) A-și pierde coeziunea internă; a se dezmembra; a se dezagrega; a se dezarticula; a se descompune. 3) (despre visuri, speranțe etc.) A înceta să mai existe; a se spulbera; a se risipi. /des- + fr. trame

DE VISU loc. adv. constatat cu propriii ochi. (< lat. de visu, din văzute)

de visu loc. adv.

DICTEU s.n. Dictare. ♦ Procedeu de creație artistică preconizat de către suprarealiști, prin care se ambiționa realizarea unei expresii formale a operei de artă, identică gîndirii în stare de veghe, de vis etc. ◊ Dicteu muzical = muzică ce urmează a fi notată după auz. [< fr. dictée].

DICTEU s. n. reproducere fidelă, automată a unui act de gândire, fără controlul rațiunii; dictare. ♦ ~ automat = procedeu de creație artistică preconizat de către suprarealiști, prin care se ambiționa realizarea unei expresii formale a operei de artă, identică gândirii în stare de veghe, de vis etc.; ~ muzical = muzică ce urmează a fi notată după auz. (< fr. dictée)

dilematic, -ă adj. Care provoacă nedumerire, dileme ◊ „Moartea survenită brutal nu constituie doar o împlinire a visului profetic, ci aruncă un tulburător semn de întrebare, menținând caracterul dilematic al întregii narațiuni: vis sau realitate?” R.lit. 11 IV 71 p. 3. ◊ „Cartea este, de fapt, o istorie dilematică a literaturii dramaturgice românești de-a lungul unui secol [...]” I.B. 10 X 73 p. 2 (din fr. dilémmatique; DN3, DEX-S)

DIMOV, Leonid (1926-1987, n. Ismail), poet român. Reprezentant al mișcării onirice. Lirică barocă, instituind un univers miraculos, de profunzime imagistică, îngemănând fantezia debordantă cu rigoarea formală, sentimentalismul cu ironia, oralitatea levantină cu invenția lexicală insolit-savantă („7 poeme”, „Cartea de vise”, „Semne cerești”, „A.B.C.”, „Veșnica reîntoarcere”). Traduceri din L.N. Tolstoi, Lermontov, G. de Nerval.

DISTRUGE vb. 1. a devasta, a nimici, a pârjoli, a prăpădi, a pustii, (reg.) a pustului, (înv.) a sfârși, a strica. (Dușmanii au ~ tot ce le-a ieșit în cale.) 2. a desființa, a lichida, a nimici, a prăpădi, (fig.) a topi. (I-a ~ pe toți.) 3. v. masacra. 4. v. nimici. 5. a nimici, a rade, a zdrobi, (înv. și reg.) a sparge, (fig.) a pulveriza, a șterge. (A ~ cetatea.) 6. a (se) nenoroci, a (se) prăpădi, (înv. și reg.) a (se) ticăloși, (fig.) a (se) ruina. (Băutura l-a ~.) 7. v. vătăma. 8. v. mistui. 9. a (se) nimici, a (se) prăpădi, a (se) strica. (Ploaia a ~ recolta.) 10. a nimici, (fig.) a sfărâma, a ucide, a zdrobi. (I-a ~ toate visurile.) 11. a (se) mânca, a (se) roade. (Moliile au ~ haina.)

DREISER [dráisə], Theodore (1871-1945), scriitor american. Romane de tendință naturalistă, înlocuind mirajul „visului american” cu analiza lucidă a destinelor individuale și dezvăluind – uneori cu mijloacele limbajului simbolic și metaforic – incompatibilitatea dintre erou și societate („Sora Carrie”, „Jennie Gerhardt”, „O tragedie americană” – capodopera sa).

EICH [áih], Günther (1907-1972), poet german. Lirica sa exprimă ambiguitatea realului populat de „semne” („Curți răzlețe”, „Metrou”, „Mesaje ale ploii”). Scenarii radiofonice („Vise”, „Voci”).

ELGAR [élgə], Sir Edward (1857-1934), compozitor și dirijor britanic. Apropiat stilistic de neoromantism. Oratorii („Visele lui Gerontius”), cantate, un concert pentru vioară, simfonii.

EMINESCU, Mihai (pseud. lui M. Eminovici) (1850-1889, n. Botoșani), poet român. M. de onoare post-mortem al Acad. După o copilărie trăită la Ipotești și Cernăuți (unde urmează școala primară și gimnazială) și după o adolescență petrecută în peregrinări prin țară, o vreme însoțind, ca sufleor, trupe teatrale, pleacă pentru studii universitare la Viena (1869-1872) și, cu sprijinul material al „Junimii”, la Berlin (1872-1874). Studiază filozofia (cu preferințe pentru Schopenhauer, Kant, Platon), dar și istoria, economia politică, științele naturii, dintr-o nevoie de cunoaștere excepțională, manifestată de timpuriu. Formația intelectuală și universul de cultură configurate acum se vor resimți în întreg scrisul eminescian. Stabilit la Iași este, succesiv, director al Bibliotecii Centrale, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la „Curierul de Iași”. În toamna lui 1877 pleacă la București, unde va fi redactor (între febr. 1880 și dec. 1881, redactor-șef) la ziarul conservator „Timpul”, până în iun. 1883, când se îmbolnăvește. Anii următori sunt ai unei vieți profund nefericite, cu perioade alternante de alienație și luciditate. Internat în sanatorii la București și Viena, revine, după o scurtă călătorie, la Iași, unde lucrează la Biblioteca Centrală. În apr. 1888, la București, reintră în gazetărie, dar internat în spital (febr.), moare la 15 iun. 1889. După debutul din 1866 în revistă „Familia” (când I. Vulcan îi dă numele de Eminescu) publică aici, până în 1869, mai multe poezii, în care (ca și în cele rămase în manuscris) se pot observa deopotrivă influențe ale romanticilor pașoptiști (elogiați, alături de alți înaintași, în „Epigonii” și în alte poezii) și cristalizarea unor motive și formule stilistice originale. Din apr. 1870 începe să colaboreze (cu „Venere și Madonă”) la „Convorbiri literare”, singura revistă în care va publica de aici înainte poezie. Activitatea lui creatoare continuă cu mare intensitate pe parcursul celor trei epoci următoare ale vieții și ale scrisului său: studențească, ieșeană, bucureșteană. Opera lui E. a fost descoperită treptat de-a lungul câtorva decenii și abia o dată cu încheierea (1993) ediției academice de „Opere” (ediția „Perpessicius”), în 16 tomuri, a devenit cunoscută în totalitate. Creată în numai 17 ani, cuprinde poezie, proză, teatru, articole, eseuri și însemnări filozofice, literatură populară, traduceri. Poeziile de dragoste – cel mai numeroase și mai cunoscute – cântă fie o iubire ideală, un vis de iubire („Sara pe deal”, „Floare albastră”, „Lacul”, „Dorința”, „Scrisoarea a IV-a”), fie o iubire trecută („Departe sunt de tine”, „De câte ori, iubito”, „Afară-i toamnă”, „Sunt ani la mijloc”, „Când însuși glasul”, „Din valurile vremii”) fie, mai rar, un reproș adresat femeii care nu înțelege iubirea sau o degradează („Pe lângă plopii fără soț”, „Scrisoarea V”). În general, erotica eminesciană este una a iubirii absente, a reveriei proiective sau recuperatoare. Caracteristică este semnificația cosmică a sentimentului, înțelegerea iubirii care mod de a participa la viața Universului. De aici, sensul existențial al iubirii, în care poetul vede salvarea de neant și condiția realizării vocației sale creatoare, ceea ce explică gravitatea și profunzimea eroticii eminesciene. Componentă a poeziei de dragoste sau obiect de contemplare în ea însăși, natura este în poezia lui E. mai ales o proiecție a imaginației sale decât descrierea unei peisaj real. Este o natură fabuloasă, reprezentată mai ales de codru, spațiu al vitalității cosmice („Memento mori” – episodul Dacia, „Călin [file de poveste]”, „Povestea codrului”), în care peisajele au o semnificație simbolică. O funcție esențială în creația poetică eminesciană revine visului în stare trează, reveriei, care transfigurează lumea reală („Diana”, „Fiind băiet păduri cutreieram”) sau produce materia poeziei, fiind principalul instrument al imaginației. E. este, ca toți marii romantici, un poet vizionar și visul intră în țesătura intimă a operei lui. Din romantism vine și prezența masivă a mitului; se constată nu doar absorbirea în materia poetică a unor mituri din diverse culturi și din folclorul național, ci și tendința continuă de mitizare și creare de mituri noi. În afară de mituri cosmogonice și escatologice („Scrisoarea I”, „Rugăciunea unui dac”), aflăm mituri ale geniului („Povestea magului călător în stele”, „Luceafărul”), o viziune mitică asupra Daciei (episodul cu această temă din „Memento mori”, „Gemenii”) etc. E. privește din perspectiva mitului istoria lumii („Memento mori”) sau a nației („Andrei Mureșanu”, „Scrisoarea III”), femeia (văzând în ea un înger sau o Dalilă), natura – spațiu al unei geneze perpetue („Scrisoarea I”, „Luceafărul”) sau al contopirii de tip mioritic („Mai am un singur dor”). Când iubirea, contemplarea naturii, mitul nu mai pot exalta spiritul și nici măcar detașarea de lume („Glossa”) nu-l poate împăca, poetul e copleșit de melancolia lui funciară („Melancolie”, „Peste vârfuri”, „Trecut-au anii”, „Odă – în metru antic”), care răzbate de altfel din toată opera. Chiar și modelul folcloric este folosit pentru a filtra în el tulburătoarea expresie a suferinței naționale („Doina”). Paralel cu poezia, E. a scris proză și teatru. Din proză a publicat doar patru texte, valoroase și importante pentru lărgirea posibilităților genului. „Făt-Frumos din lacrimă” este un basm de autor, deosebindu-se de prototipul folcloric atât sub raportul substanței – mai bogată și puternic liricizată – cât și al stilului original și strălucitor. „Sărmanul Dionis” este prima nuvelă filozofică-fantastică din literatura română. „La aniversară” este o delicată schiță psihologică despre adolescență, „Cezara” o nuvelă de dragoste într-o viziune naturistă, ce culminează în imaginea paradisiacă a „insulei lui Euthanasius”. Dintre prozele rămase, în general, neterminate și publicate postum, se remarcă romanul, de început „Geniu pustiu” și „Avatarii faraonului Tlà”, construit pe ideea metempsihozei. Din multele proiecte de piese de teatru ale lui E. cele mai interesante sunt acelea care trebuiau să compună „Dodecameronul dramatic”, un ciclu de 12 drame inspirate din istoria națională. Puține au ajuns însă în stadii mai avansate de elaborare, între care „Bogdan Dragoș”, „Alexandru Lăpușneanu”, „Mira”. Publicistica lui E. constituie o importantă operă de gânditor social-politic. Dincolo de valoarea documentară, ea interesează prin fundamentul ei doctrinar, formulat explicit în seriile de articole „Icoane vechi și icoane nouă” (1877), „Studii asupra situației” (1880) și implicit în toate textele, ceea ce conferă consecvență și coerență atitudinilor gazetarului. Este o doctrină organicistă și evoluționistă, a dezvoltării economice, sociale, culturale firești, prin structuri și instituții care să țină seama de tradițiile naționale și de nivelul istoric atins de societatea românească. O doctrină conservatoare dar nu reacționară, căci respingând „formele goale” (structurile și instituțiile) introduse („importante”) de revoluția burgheză, E. nu pledează pentru întoarcerea la stadii istorice anterioare, ci pentru „umplerea” cu conținut a acestor forme. Publicistica are o valoare deosebită și prin varietatea registrului stilistic ce merge de la demonstrația teoretică riguroasă și de la aforism până la comunicarea colocvială menită să facă accesibile unui public neinițiat concepte și teorii de economie politică sau până la pamfletul de mare forță expresivă. Din toată opera lui E. s-a tipărit în timpul vieții doar un volum de poezii, alcătuit de T. Maiorescu (dec. 1883), cel care afirmase primul valoarea poetului, în 1871, și va scrie întâiul studiu de referință asupra lui, în 1889. Atunci a început extraordinara influență a lui E. asupra liricii românești, ca și procesul descoperii și asimilării întregii creații a celui care a devenit pentru conștiința noastră națională „expresia integrală a sufletului românesc” (N. Iorga). corectat(ă)

EXONIROZĂ s.f. Poluție care se produce în somn. [< fr. exonirose, cf. gr. ex – în afară, oneiros – vis].

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. 1. A întocmi, a alcătui, a făuri, a realiza, a fabrica un obiect. Face un gard. ♦ A procura un obiect, dispunând confecționarea lui de către altcineva. Își face pantofi. 2. A construi, a clădi; a ridica, a așeza. Face o casă. Face fânul stoguri. 3. A găti, a prepara, a pregăti un aliment, o mâncare. 4. A compune, a scrie, a crea o operă literară; a executa, a realiza o operă artistică. 5. A stabili o lege, o convenție, o înțelegere. 6. A câștiga, a agonisi, a strânge bani, avere. 7. A pregăti ceva într-un anumit scop. Își face bagajele. ◊ Expr. A face focul = a ațâța, a aprinde focul. ♦ A aranja (părul, sprâncenele, buzele, unghiile etc.). II. 1. (Despre femei) A naște. ◊ Expr. (Pop. și fam.) De când l-a făcut mă-sa sau de când mă-sa l-a făcut = de când s-a născut, dintotdeauna. ♦ (Despre soți) A procrea. ♦ (Despre mamifere) A făta. ♦ (Despre păsări) A oua. 2. (Despre pomi) A produce, a da roade; (despre plante) a scoate, a da muguri, frunze, flori etc. 3. (Despre ființe și plante) A căpăta, a dobândi; a-i apărea. A făcut o bătătură. ♦ A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 4. (În expr.) A face ochi = a) (despre puii unor animale) a putea deschide ochii (la câteva zile după naștere); b) (fam., despre oameni) a se trezi, a se scula din somn. A face burtă (sau) pântece = a se îngrășa. A face genunchi = (despre pantaloni) a se deforma (de multă purtare) în dreptul genunchilor. III. 1. A întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da cuiva posibilitatea de a... Ce-a făcut, ce-a dres, că a reușit... 2. A determina, a convinge. Nu l-au putut face să se însoare. 3. A obliga, a sili, a constrânge, a pune pe cineva să... Nu mă face să plec. 4. A predispune la ceva; a îndemna. Timpul urât îl face trist. IV. 1. A determina sau a ajuta pe cineva sau ceva să-și schimbe starea inițială, să ajungă într-o anumită situație. L-a făcut om. ◊ Expr. A face (sau, refl., a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. 2. A preface, a schimba, a transforma în... Faceți din piatră aur. ◊ Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera mult. A face (cuiva) coastele pântece (sau spinarea cobză) = a bate (pe cineva) tare. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a rămâne treaz toată noaptea. A face (sau, refl., a se face) praf = a (se) distruge, a (se) nimici. 3. A zice, a spune (despre cineva sau cuiva) că este..., a califica; a învinui, a acuza pe cineva de... L-a făcut măgar. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî sau a certa (pe cineva) rău, fără a-și alege cuvintele, a batjocori (pe cineva). A face (pe cineva) cu ou și cu oțet v. oțet. V. 1. A săvârși, a făptui, a comite. A făcut o eroare. ◊ Expr. Face ce face și... = încearcă prin toate mijloacele și izbutește să...; nu știu cum procedează că...; vorba e că... A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea o ocupație; b) a nu-i rămâne cuiva nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro; c) se spune despre cineva (sau cuiva) care comite sau este pe punctul să comită o imprudență, o prostie, o gafă. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) nevoie de..., a nu-i trebui; a nu-i folosi, a nu-i servi la nimic. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o (mai) duci? A face totul sau a face tot posibilul (sau în toate chipurile, posibilul și imposibilul) să (sau ca să) = a depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). (Exprimând surpriza neplăcută și purtând accentul în frază) Ce face?! = cum?! cum se poate (una ca asta)? Ce (tot) faci (sau ce ai făcut de)...? = ce ți s-a întâmplat că...? care e cauza că...? Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? N-am făcut nimic = a) nu am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic; b) nu sunt vinovat, nu am comis ceea ce mi se impută. Văzând și făcând = procedând conform situației, împrejurărilor, fără un plan dinainte stabilit. A avea a (sau de-a) face cu cineva (sau cu ceva) = a) a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva), a exista anumite relații între...; b) a o păți, a suporta consecințele faptelor sale. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! (Refl.) S-a făcut! = ne-am înțeles! s-a aranjat! Fii fără grijă! 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza, a pricinui. A făcut o încurcătură ◊ Expr. Nu face nimic! = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără voie) nu are nici o importanță! A i-o face (bună sau lată sau cu vârf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a-i pricinui cuiva un rău, un neajuns. A(-și) face inimă rea (sau sânge rău) = a (se) supăra, a (se) consuma. A-și face gânduri (sau griji) = a se îngrijora. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. I-a făcut toate onorurile. 3. A aduce la îndeplinire; a realiza, a îndeplini, a împlini. Și-a făcut datoria. ◊ Expr. A face (un) târg (sau târgul) = a cădea de acord, a încheia o tranzacție (comercială). ♦ A juca (un meci). 4. A exercita, a practica o meserie. Face avocatură. ♦ A studia, a urma un curs sau o formă de învățământ. Face medicina. 5. (Cu complementul „semn”) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. (Cu elipsa complementului) Face din cap că a înțeles. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. A face (cuiva) cu ochiul = a) a face (cuiva) un semn simbolic (închizând și deschizând un ochi); b) a atrage, a îmbia. 6. A parcurge, a străbate un drum sau o distanță. A făcut 2 kilometri. 7. A petrece, a parcurge un interval de timp. Cu el și-a făcut veacul. B. Intranz. I. 1. A proceda; a acționa; a se comporta. Fă cum știi. ♦ Refl. (În construcții interogative) A se descurca într-un anumit fel. Ce se face acum? 2. A-i merge cuiva bine (sau rău), a o duce bine (sau rău). 3. (În superstiții, determinat prin „a bine”, „a rău”, „a ploaie” etc.) A prevesti, a cobi. Porcul face a ploaie. 4. (Pop.; în superstiții) A vrăji, a fermeca; a descânta. I-a făcut de boală. II. 1. A valora, a prețui; a costa. Cât fac pantofii? 2. (La pers. 3; cu valoare impersonală) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Scump, dar face! 3. (Fam.; în expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru...; b) nu e de prestigiul cuiva, nu cadrează cu... III. 1. A se îndrepta, a merge, a porni (către sau spre...); a o coti (spre...). Am făcut la dreapta. ♦ Refl. (Fam.) A se abate, a se duce (sau a veni), a se apropia. Fă-te încoace! 2. A zice, a spune. Am să te cert, făcea el. C. Refl. I. 1. (despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi, a se lăsa. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor = a nu mai vedea, a i se face rău (din cauza supărării, a mâniei); a se supăra, a se mânia foarte tare. ♦ Impers. (Pop.) A i se părea cuiva că vede sau că aude ceva sau pe cineva (în vis sau în imaginație). Se făcea că vede un palat. 2. (despre drumuri, văi etc.) A se desfășura, a se deschide (înaintea ochilor). Se făcea o vale lungă. 3. (despre senzații sau sentimente; construit cu dativul pronumelui) A se naște, a se produce (în cineva) deodată, a fi cuprins de... I s-a făcut frică. ♦ A fi cuprins de o dorință nestăpânită pentru ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. 4. (Pop.) A se întâmpla. Ce s-a făcut cu el? ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce a devenit? cum s-a descurcat? Cum se face că... (sau de...)? = cum e posibil ca...? II. 1. A ajunge, a deveni. Copilul s-a făcut mare. ◊ Loc. vb. A se face galben = a se îngălbeni. A se face vânăt = a se învineți. A se face roșu = a se înroși, a se îmbujora. ◊ Expr. A se face stăpân pe ceva = a lua un lucru în stăpânire cu forța sau fără a-i aparține. A se face în două = (despre drumuri, rețele etc.) a se bifurca, a se despărți, a se ramifica. ♦ A ajunge la numărul de..., la un total de... Ceata se face de două sute de oșteni. ♦ A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Se face muncitor metalurgist. ♦ Intranz. A îndeplini o treabă sau o funcție ocazională. ♦ (Determinat prin „la loc”, „din nou”, „iarăși” etc.) A redeveni. S-a făcut din nou om. 2. A se preface, a simula. Se face că pleacă. ♦ Intranz. A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... Face pe nevinovata. – Lat. facere.

*famílie f. (lat. familia, d. fámulus, servitor; mrom. fumĕálĭe. V. femeĭe). Tatăl, mama și copiii. Copiii singurĭ. Neam, rasă, toate persoanele de acelașĭ sînge, ca copiĭ, frațĭ, nepoțĭ ș. a.: familia Scipionilor. Rasă, grup de națiunĭ saŭ limbĭ de aceĭașĭ origine: familia indo-europenească. Vorbe derivate din aceĭașĭ rădăcină: văd și vis îs din aceĭașĭ familie. Grupe de animale, vegetale saŭ minerale care seamănă între ele: familia maĭmuțelor, umbeliferelor. – Pop. famélie (ngr. fameliá).

fantasmagoríe s.f. 1 Imagine vizuală fantastică, neverosimilă, produsă de o minte tulburată, de un coșmar etc. Întrevedeam într-o sălbatică fantasmagorie capul vînăt al acelui amic nenorocit (EMIN.). Toată noaptea am visat niște năzdrăvănii și fantasmagorii de cele mai curioase (HASD.). ◊ Loc.adj. De fantasmagorie = fantasmagoric. Într-un castel pe jumătate dărîmat să duc o viață de fantasmagorie și de vis... (EMIN.). ♦ ext. Situație, priveliște ireală, fantastică; vedenie. 2 Totalitatea efectelor artistice obținute prin mijloace extraordinare, înșelătoare. 3 Afirmație, idee, teorie, manifestare etc. lipsită de o bază reală; aberație, elucubrație. Cestiunile de viață ale acestui popor, căruia îi scriem pe spete toate fantasmagoriile falsei noastre civilizațiuni (EMIN.). • pl. -ii. g.-d. -iei. / <fr. fantasmagorie; cf. gr. φάντασμα „apariție, fantomă”, άγορεύω „a vorbi în public”.

FATA MORGANA s. f. formă de miraj din regiunile călduroase, în care imaginile obiectelor situate dincolo de orizont apar mai aproape și răsturnate, ca reflectate într-o apă. ◊ (fig.) vis înșelător, iluzie; nălucire. (< it. fata morgana)

fáță f., pl. fețe (lat. facia și facies, it. faccia, pv. facha, fassa, fr. face, sp. haz, pg. face). Acea parte a capuluĭ în care-s ochiĭ. Persoană: fețe bisericeștĭ, domneștĭ. Prezență: în fața mea, față de mine. Latura principală (în opoz. cu dos): fața caseĭ. Suprafață: fața pămîntuluĭ, a măriĭ. Acea parte a uneĭ monete care are efigia. Coloare: față verde. Aspect: om cu față sănătoasă. Pagină: a ceti cîteva fețe. Față de pernă, de masă, pînză cu care se acopere perna, masa. De față, prezent: a fi de față saŭ numaĭ a fi față. Pe față, deschis, verde, fără ocolurĭ. În față, în privire, în prezență: ĭ-am aruncat sfidarea în față; în partea opusă, peste drum (fr. vis-à-vis): în față era un castel. Față’n față, cu fața unu spre altu: oștile staŭ față’n față. Față de saŭ față cu, în față, în prezență: față de mine. A face o cercetare la fața loculuĭ, chear acolo unde s’a întîmplat orĭ comis ceva. A da ceva pe față, a descoperi a divulga. A face față unuĭ lucru, a fi preparat de rezistență, a rezista. Taler cu doŭă fețe (fig.), om ipocrit. Schimbarea la față, sărbătoarea Transfigurăriĭ luĭ Hristos (la 6 Aŭgust).

FEERIC, -Ă adj. de feerie; minunat, încântător, fermecător, de vis. (< fr. féerique)

FERNEYHOUGH [fə:nihaf], Brian (n. 1943), compozitor britanic. Prof. univ. la Haga, Freiburg, San Diego (California). Adept al muzicii seriale și postseriale. Compoziții pentru execuție instrumentală („Cântec de vis al Casandrei”, „Căderea lui Icar”, „Sonată pentru cuartet de coarde”, „Casele negre”).

FILOTTI, Maria (1883-1956, n. Brăila), actriță română. Jocul său a îmbinat forța temperamentală cu aprofundarea psihologică a rolului (regina Elisabeta din „Maria Stuart” de Schiller, Irina din „Pescărușul” de Cehov, Zoe din „O scrisoare pierdută” de Caragiale). Filme: „Războiul Independenței”, „Visul unei nopți de iarnă”, „Citadela sfărâmată”.

FITZGERALD [fițgérəld], Francis Scott (Key) (1896-1940), scriitor american. Reprezentantul „generației pierdute” a anilor ’20. Nuvele și romane ilustrând atmosfera „epocii jazz-ului”, cu amestecul ei de exuberanță și inconsistență, denunțând consecințele tragice ale optimismului american înnăscut și „visul american” al fericii iluzorii, întemeiate pe succesul material („Cei frumoși și blestemați”, „Povestiri din epoca jazz-ului”, „Marele Gatsby” – capodopera sa, „Blândețea nopții”). Scrisul său a evoluat spre concentrarea mijloacelor de expresie și cultivarea detaliului cu semnificație simbolică.

FREUD [frɔit], Sigmund (1856-1939), psihiatru austriac. Stabilit la Londra (1938). Întemeietorul psihanalizei („Introducere în psihanaliză”). A contribuit la constituirea psihologiei clinice prin tehnica explorativă a inconștientului. Cercetări asupra simptomelor nevrotice (angoase, fobii, obsesii). A studiat rolul sexualității în viață și în artă, al viselor, al actelor de fiecare zi, ca și al impulsurilor de autoafirmare („Interpretarea viselor”, „Psihopatologia vieții cotidiene”, „Trei eseuri asupra teoriei sexualității”, „Totem și tabu”).

GEORGE [gheórgə], Stefan (1868-1933), poet german. Influențat de simbolismul francez, a introdus în Germania teoria „artei pentru artă”. În 1933 a plecat în exil în Elveția, unde a și murit. A orientat poezia spre vis și simbol, dăruindu-i o demnitate și o puritate sacerdotală. Versuri lapidare în spirit elenistic și catolic medieval („Imnuri”, „Algabal”, „Anul sufletului”, „Covorul vieții”, „Al șaptelea cerc”). Traduceri.

GIRAUDOUX [jirodú], Jean (1882-1944), scriitor și eseist francez. Romane impresioniste („Simon pateticul”, „Siegfried și locuitorul din Limousin”), piese pe teme sociale actuale, caracterizate prin echilibrul dintre vis și luciditate, umorul și fantezia, concizia și subtilitatea expresiei („Război cu Troia nu se face”, „Nebuna din Chaillot”, „Ondine”).

GOLL, Yvan (pseud. lui Isaac Lang) (1891-1950), scriitor alsacian. Reprezentant al expresionismului și suprarealismului. Drame satirice („Matusalem sau eternul burghez”, „Nemuritorii”) prefigurând teatrul absurd francez. Romane („Microbul aurului”, „Sodoma și Berlin”, ciclul „Ioan Fără de Țară”). Poezii de dragoste („Iarba visului” – capodopera sa).

GRACQ, Julien (pseud. lui Louis Poirier) (1910-2007), scriitor francez. Povestiri („Un balcon în pădure”, „Peninsula”, „Forma unui oraș”) și eseuri („Citind, scriind”) de factură suprarealistă, care explorează corespondențele între vis și realitate și descriu neliniștea proprie condiției umane.

GRAHAM [gréiəm], Martha (1894-1991), dansatoare și coregrafă americană. Sub influența vechilor tradiții ale popoarelor indiene și ale Greciei antice, a revoluționat baletul tradițional, restituind dansului caracterul ritual, și a inițiat un limbaj propriu, care punea în valoare totalitatea resurselor de mișcare ale corpului. În 1930, a fondat compania care-i poartă numele. Autoare a peste 150 de spectacole („Visul Fedrei”, „Scrisoare către lume”, „Lamentația Andromacăi”).

GRILLPARZER [grílparțər], Franz (1791-1872), scriitor austriac. Reprezentant de seamă al dramaturgiei naționale austriece. Drame fantastico-feerice („Visul, o viață”), tragedii de inspirație antică și mitologică („Sappho”, „Valurile Mării și ale iubirii”, trilogia „Lâna de aur”) sau istorico-politică („Ottokar”, „O ceartă între frați în Casa de Habsburg”).

haloimăs (-suri), s. n. – Utopie, vis, fantezie. Idiș haloimes, pl. de la holem (Byck-Graur 35).

Hecuba (Hecube sau Hecabe), fiica frigianului Dymas (sau a lui Cisseus, regele tracilor) și cea de-a doua soție a lui Priamus, regele Troiei. A avut numeroși copii care, mai toți, au murit sub zidurile Troiei sau, după distrugerea cetății, au fost duși în captivitate. Printre ei se numărau: Hector, Paris supranumit și Alexander, Creusa, Laodice, Polyxena, Cassandra, Deiphobus, Helenus, Antiphus, Polydorus, Troilus etc. Înainte de nașterea lui Paris, Hecuba a avut un vis ciudat. Prezicătorii i l-au tălmăcit spunîndu-i că fiul pe care avea să-l nască va atrage ruina cetății sale. La nașterea lui Paris, Hecuba pregetă să-și ucidă însă copilul. Temîndu-se totuși de împlinirea destinului, îl abandonează pe muntele Ida. Mai tîrziu Paris vine însă la Troia și prezicerea se împlinește (v. și Paris). După distrugerea Troiei, Hecuba a revenit drept pradă de război lui Odysseus. Copleșită de durerea de a-și fi văzut rînd pe rînd copiii uciși, înainte de a pleca în captivitate, e nevoită să asiste neputincioasă la sacrificiul fiicei ei, Polyxena (v. și Polyxena). Urcîndu-se pe corabie, vede trupul neînsuflețit al fiului ei Polydorus, aruncat de valuri la țărm. Polydorus fusese ucis de către regele Polymnestor spre a fi jefuit. Înainte de plecare, împreună cu celelalte femei troiene, Hecuba găsește totuși răgazul și puterea necesară ca să răzbune moartea fiului ei (v. și Polymnestor). Îmbarcîndu-se apoi din nou, Hecuba scapă de urmărirea însoțitorilor lui Polymnestor care vor s-o pedepsească, și-și găsește refugiul și moartea în valurile mării. După o altă versiune, ea ar fi fost metamorfozată într-o cățea.

HIMERIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de himere; propriu himerelor. 2) și adverbial Care este lipsit de bază reală; fondat de himere; închipuit. Visuri ~ce. /<fr. chimérique

HIPNOID, -Ă adj. (despre o stare psihică) asemănător visului. (< fr. hypnoïde)

INCUBAȚIE s. f. 1. (ant.) rit divinatoriu constând în a dormi într-un, sau lângă un templu pentru a obține, în vis, răspunsurile unui zeu tămăduitor. 2. proces de dezvoltare a embrionului de păsări sub acțiunea unor anumiți factori fizici. 3. perioadă dintre contaminarea unui organism și apariția primelor simptome ale unei boli. 4. etapă a procesului de creație constând în revenirea spontană asupra problemei și apariția tensiunii ca stare de cercetare. (< fr. incubation, lat. incubatio)

INTERPRET s. 1. v. translator. 2. (înv. și pop.) tâlcuitor. (~ de vise.) 3. v. comentator. 4. executant. (~ într-un concert.) 5. v. actor.

INTERPRETA vb. 1. a tălmăci, a tâlcui. (Îi ~ visul avut.) 2. v. analiza. 3. a înțelege. (Cum ~ acest context?) 4. v. cânta. 5. a juca, (înv.) a parastisi. (A ~ un rol într-o piesă.)

*interpretéz v. tr. (lat. intér-pretor, -ári). Traduc dintr’o limbă într’alta și lămuresc: a interpreta legea celor doŭă-spre-zece table. Explic, ghicesc, prezic: a interpreta un vis. Fig. Daŭ un înțeles oare-care: interpretezĭ răŭ cuvintele mele. Traduc cugetarea unuĭ artist: gravor care interpretează bine un tabloŭ.

Iosif, logodnicul sfintei Fecioare Maria, de meserie tâmplar. Încredințându-se de taina zămislirii ei de la Duhul Sfânt și aflând în vis de la îngerul Gavriil că pruncul ce se va naște este însuși Fiul lui Dumnezeu, Iosif și-a asumat în continuare rolul de părinte sau tutore în fața legii și a lumii. Bis. îl prăznuiește în duminica dinaintea Nașterii Domnului, împreună cu împăratul David.

izbîndésc v. tr. (vsl. iz-byti, viitoru iz-bondon, a fi deasupra, a supravĭețui. V. izbutesc și izbăvesc). Reușesc, izbutesc: șĭ-a izbîndit doru. Cîștig: a izbîndi un războĭ. V. intr. Înving: a izbîndi în războĭ. Reușesc (cu dativu): ĭ-a izbîndit să facă. A-țĭ izbîndi pe cineva, a-țĭ lua satisfacțiune, a te răzbuna pe cineva. V. refl. Mă realizez: visu i s’a izbîndit.

îmbia (-iu, îmbiat), vb. – 1. A solicita, a cere. – 2. A invita, a pofti. – 3. A oferi, a propune. Lat. ambῑre, al cărui sens propriu de „a înconjura” trecuse deja în limba clasică, ca cel de „a solicita”, cf. la Tacit, Germ., 17, nuptiis ambiuntur „le propun căsătorie”. Schimbarea de conjugare ambῑre › *ambiāre ca în accῑre › aciua. Acest etimon, propus deja de Philippide, II, 718, nu pare să fi fost acceptat. Totuși, pare mai sigur decît der. propusă de Pușcariu, Dacor., IV, 1319 și DAR (cf. REW 9295 și Graur, BL, V, 117), din lat. *inviāre „a obliga”, de la vis „forță”, sau decît cea a lui Scriban, din lat. *inviāre „a îndruma”. Din lat. *invitāre (Koerting 5136), nu este posibil. – Der. îmbieală, s. f. (invitație, rugăminte, solicitare); îmbietor, adj. (atractiv); îmbietură, s. f. (invitație); îmbiecios, adj. (care se lasă rugat).

ÎNDEPLINIT adj. împlinit, înfăptuit, realizat, satisfăcut. (Un vechi vis ~.)

înfírip și -éz (mă), a -á v. refl. (cp. cu fire și încĭupăresc). Îmĭ vin în fire, mă restabilesc, mă întrămez, prind putere: puiĭ s’aŭ înfiripat, bolnavu s’a înfiripat. Fig. Cîștig ceva parale, mă îmbogățesc puțin. Visul săŭ se’nfiripeáză (Em.), visu luĭ începe a se realiza.

îngîn, a -á v. tr. (lat. in-gannare, ĭaŭ în rîs, îld. gannire, a cîrîi; it. ingannare, a amăgi, pv. enganar, vfr. enjaner, sp. engañar, pg. enganar). Imitez în rîs pe cineva cînd vorbește, cum fac de ordinar copiiĭ cînd îĭ ocărăștĭ și vor să arăte că nu se tem de tine. Îngîĭm, articulez confuz, pronunț prost: a îngînat și el cîte-va cuvinte. Amăgesc: visurile-l îngînă (Poet.). V. refl. Îl îngîn pe altu (imitîndu-ĭ vocea), și altu pe mine: copiiĭ se strîmbă și se îngînă unu pe altu. Răspund cîntînd: păsărelele se îngînă. Mă amestec, mă confund, nu-s bine separat: cînd se îngînă ziŭa cu noaptea. Petrec timpu: mă îngîn cu florile și privighetorile (Al.).

învíĭ și înviéz, a -á și (vechĭ, azĭ nord) a învie, -vis v. intr. (lat. in-vivĕre, a trăi. Forma a învie se conj. întocmaĭ ca a scrie și avea un perf. arhaic înviș pe lîngă înviseĭ, pers. III învise. Forma a învia e pin anal. după a tăĭa ca’n Banat a scria îld. a scrie. V. viez). Mă scol din morțĭ: eŭ înviĭ, tu înviĭ; Hristos a’nviat saŭ a’nvis (formulă de salutare a creștinilor la Paște, la care se răspunde cu Adevărat a’nviat saŭ a’nvis). V. tr. Daŭ vĭață, vivific, însuflețesc: Hristos l-a’nviat pe Lazăr (Ev.). – Fals înviŭ.

joĭmăríță f., pl. e (var. din șoĭmăriță contaminat cu Joĭa mare. Cp. și cu vgerm. mara, demon, care e în fr. cauchemar, vis groaznic). Munt. Mold. O femeĭe îngrozitoare care, după credința poporuluĭ, pedepsește fetele leneșe („care nu termină lucru de mînă pînă în Joĭa mare”). – Și șoĭmáne și șoĭmăríțe (Gor. 88), niște zîne care te lovesc de emiplexie și alte boale. – Și joĭmărică (und?). V. brezaĭa și baba-turca.

JUNG [juŋ], Carl Gustav (1875-1961), psihiatru și psiholog din Elveția. Prof. univ. la Zürich și Basel. Unul dintre întemeietorii psihologiei abisale. Inițial, adept al psihanalizei lui Freud, căruia i-a devenit discipol și colaborator; dezamăgit de aspectul instinctual al ideilor acestuia, a înființat o nouă școală de psihologie analitică. A fundat (1948) la Zürich institutul care-i poartă numele. Cea mai importantă contribuție a sa este teoria despre inconștientul colectiv generator de arhetipuri („Psihologia inconștientului”, „Teoria psihanalitică”), care l-a condus la explorarea universului viselor, miturilor, a basmelor, doctrinelor ezoterice, alchimiei, a unor fenomene precum farfuriile zburătoare etc., în care produsele inconștientului colectiv: arhetipurile, imaginile, simbolurile se regăsesc ca teme („Metamorfoza sufletului și simbolurile”). A propus o descriere a tipurilor psihologice pornind de la perechea introversie/extroversie („Tipuri psihologice”, „Psihologie și religie”, „Psihologie și alchimie”).

LARSEN, Alf (1885-1967), poet și critic literar norvegian. Influențat de filozofia lui R. Steiner, versurile sale evocă existența cenușie, dură a omului din popor („Ținutul iernii”) sau sugerează o cale de ieșire din întuneric, de evadare din infernul trăirilor sufletești („Șoapta vântului”, „Visul pământului”).

LEEUW [leu], Ton de (1926-1996), compozitor olandez. Studii cu Badings și Messiaen. Prof. de compoziție și etnomuzicologie. Pornind de la academismul serial, s-a îndreptat către muzica orientală (opera „Visul”). Creații instrumentale, vocal-instrumentale și electronice. Lucrări de muzicologie („Muzica secolului XX”).

A SE LEGĂNA mă legăn intranz. 1) A se mișca ușor dintr-o parte în alta; a se cumpăni; a se agita; a se clătina; a se cutremura. 2) (despre persoane) A se mișca ritmic, plecându-se puțin (în timpul mersului sau al dansului). 3) A se da în leagăn. 4) fig. (despre persoane) A-și face iluzii; a fi pradă unor vise sau unor promisiuni deșarte; a se iluziona. /<lat. liginare

LUNDKVIST [lúndkvist], Nils Artur (1906-1991), scriitor suedez. Unul dintre principalii reprezentanți ai avangardismului suedez. Lirică suprarealistă valorificând visul și subconștientul și exprimând dorința reîntoarcerii la natură („Jăratic”, „Orașul negru”, „Cântecul sirenei”) ori pe teme citadine sau rurale („Clipe și talazuri”); reportaje, eseuri („A călători în vis și în imaginație”).

MACROBIU (Ambrosius Macrobius Theodosius) (sec. 4-5), scriitor și gramatic latin de origine africană. Este autorul unui comentariu filozofic inspirat din Platon și Plotin la „Visul lui Scipio” de Cicero, cu influență asupra gândirii Evului Mediu, ca și al unor dialoguri („Saturnalii”) conținând informații despre religia și obiceiurile romanilor.

MÁGIC, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care ține de magie, privitor la magie; ocult. ◊ (MAT.) Pătrat m. = tablou ale cărui căsuțe conțin numere care dau aceeași sumă pe fiecare rând, coloană și diagonală. ◊ Lanternă m. v. lanternă. (FIZ.) Număr m. = număr de protoni sau de neutroni ce conferă nucleului (care îi conține) o stabilitate deosebită. (LIT.) Realism m. = formă modernă de ficțiune literară în care realul se juxtapune fantasticului, visului, mitului, basmului etc. (ex. J.L. Borges, G. Garcia Márquez, M. Bontenpelli, I. Calvino, G. Grass, H. Alain-Fournier). 2. Fig. Fermecător, încântător; feeric.

MAILER, Norman (1923-2007), prozator, ziarist și actor american. Unul dintre precursorii postmodernismului. Participarea la cel de-al doilea război mondial i-a inspirat romanul „Cei goi și cei morți”. Într-un stil de un realism brutal, reportericesc, insistând asupra detaliilor, abordează în romanele sale teme privitoare la realitățile cotidiene ale vieții americane ca; politica, războiul, sexualitatea („Parcul căprioarelor”, „Avertismente pentru mine”, „Un vis american”, „De ce ne-am dus în Vietnam?”, „Veritabilii duri nu dansează”). Eseuri („Geniu Și voluptate”, „Prizonier al sexului”).

marcaj s. n. (sport) Acțiunea de a marca un jucător advers, împiedicându-l pe cât posibil să primească mingea ◊ „În ultimele 10 minute din prima repriză, după ce s-a descătușat de vădita incomodare a marcajului sever practicat de oaspeți, Steaua a ratat [...] două ocazii de a deschide scorul.” I.B. 30 VII 82 p. 3. ◊ „Marcajul în zonă al argentinienilor a dăruit azzurilor demarcați, mingi altminteri imposibil de recuperat, un vis.” Săpt. 13 VIII 82 p. 8 (din fr. marquage; DEX)

MARIA (Alexandra Victoria de Saxa Coburg) (1875-1938, n. Eastwell Park, Anglia), principesă de Marea Britanie și Irlanda, regină a României (1914-1927). M. de onoare al Acad. (1915) și m. coresp. al Acad. Franceze de Belle Arte (1919). Romancieră și memorialistă. Fiica lui Alfred, duce de Edinburgh și de Saxa-Coburg (fiul reginei Victoria) și a Mariei Aleksandrovna (fiica țarului Alksandru II). Căsătorită (1892) cu principele moștenitor Ferdinand de Hohenzollern. Identificându-se cu interesele țării adoptive, M., alături de alți oameni politici, s-a pronunțat pentru intrarea României în război de partea Antantei, în vederea realizării unității naționale. În anii războiului, prin activitățile de caritate în sprijinul răniților și a celor loviți de dezastrele războiului, precum și prin credința fermă în victoria Antantei, M. a contribuit la ridicarea moralului populației și a armatei. Autoare a unor lucrări de memorialistică valoroase din punct de vedere literar și documentar: „Povestea vieții mele”, 1892-1918, editată în engleză și concomitent în mai multe limbi străine și „Însemnări zilnice” (1918-1938), reprezentând o vastă frescă a societății românești de la sfârșitul sec. 19 și din prima jumătate a sec. 20. Povestiri și romane („Povestea unui dor neatins”, „Cartea de basme a reginei României”, „Visătorul de vise”, „Crinul vieții”, „Măști”, „Sămânța înțelepciunii”). După urcarea pe tron (1930) a fiului său Carol II, care a dus o politică de marginalizare a membrilor familiei regale, s-a retras la Balcic. Este înmormântată la Mănăstirea Curtea de Argeș, iar inima, închisă într-o raclă de sticlă, a fost depusă la Castelul de la Balcic, iar după cedarea Cadrilaterului (1940), a fost mutată la Castelul Bran.

MASSARI, Lea (pe numele adevărat Anna Maria Massatani) (n. 1933), actriță italiană de film. Roluri de subtilă compoziție și rafinată interpretare („O viață grea”, „Amantul”, „Vise în sertar”, „Femeia în alabastru”). Filme TV („Căpitanul Fracasse”, „Anna Karenina”).

*materializéz v. tr. Fac material, concretizez: pictoru îșĭ materializează visurile. Consider ca lucru material: a materializa sufletu.

MĂLĂELE, Horațiu (n. 1952, Târgu Jiu), actor român. Interpret carismatic, abordează o gamă largă a comicului, de la buf la grotesc și absurd (în teatru: „Scapino” după Molière, „Slugă la doi stăpâni” și „Mincinosul” de Goldoni, „Șase personaje în căutarea unui autor” de Pirandello, „Sinucigașul” de N. Erdman, „Unde-i revolverul” de Gergely Gabor; în film: „Gloria nu cântă”, „Secretul lui Bahus”, „Casa din vis”, „Această lehamite”).

MĂRĂSCU, Tudor (n. 1940, București), regizor român. Prof. univ. la București. Abordează o operă diversă, în care neliniștile omului modern sunt exprimate în forme care îmbină realismul psihologic cu fervoarea ludică, evocările precise cu metafora poetică (în teatru: „Descăpățânarea” de Al. Sever, „Visul unei nopți de vară” de Shakespeare; în televiziune „Întoarcerea tatălui risipitor”, de I.D. Sârbu; în film: „Bună seara, Irina”, „Învingătorul”).

McEWAN [mækjú:ən], Ian (n. 1948), scriitor englez. Lucrările sale fac o rece și nemiloasă prezentare a realității contemporane. Povestiri („Prima iubire, ultimele rituri”), romane („Grădina de ciment”, „Copii în timp”, „Câinii negri”, „Făuritorul de vise”, „Iubire fatală”). Preocupări în domeniul teatrului, scenarii de film și de televiziune.

MENDELSSOHN-BARTHOLDY [méndəlszo:n], Felix (1809-1847), compozitor, dirijor; i pianist german. Nepotul lui Moses Mendelssohn. S-a creștinat în copilărie. Prof. și fondator al Conservatorului (1843) și șef al orchestrei „Gewandhaus”, din Leipzig. Opere, oratorii („Paulus”, „Elias”), simfonii („Italiana”, „Scoțiana”), uverturi programatice („Visul unei nopți de vară”), concerte, ciclul pentru pian „Cântece fără cuvinte”, muzică de cameră ș.a. A integrat spiritul romantic în forma sa tradițională, cu o inspirație profund originală, rafinament al scriiturii și ușurință tehnică. Unul dintre marii compozitori romantici, îmbinând cultura muzicală germană cu cea italiană și engleză. Ca dirijor, a introdus în circuitul muzical opera lui Bach.

MICHALS [máikəls], Duane (n. 1932), forograf american. Lucrări sugerând un univers oniric, în care artistul se întreabă și observă lumea (albumul „Visuri adevărate”, „Portretul lui John Shea și flori”).

MIRABILE DICTU (VISU) (lat.) e minunat de spus (de văzut) – Un spectacol (o întâmplare) mirabile dictu (visu).

MIT (< fr., ngr.; {s} gr. mythos „poveste, narațiune”) s. n. 1. (În sens propriu; accepție religioasă) Povestire din lumea sacrului, a divinității, a zeilor și eroilor destinată să explice originea zeilor, a lumii și a fenomenelor ei, originea, desăvârșirea și destinul omului. Spre deosebire de legendă, m. are întotdeauna funcție religioasă, zeii despre care povestește fiind aceiași cu cei venerați de om în culte; adesea, m. este parte integrantă a cultului. 2. P. ext. (În accepția profană) Construcție a spiritului pur imaginară. La Platon, m. este o parabolă sau alegorie folosită pentru a ilustra un adevăr ori pentru a-l demonstra pe cale analogică (ex. m. peșterii). În unele teorii sociale și politice, m. este tratat drept credință, speranță, vis, ideal împărtășite în prezent de oameni. 3. Reprezentare falsă, dar în general admisă de toți membrii unui grup (ex.: m. calmului englezesc, m. egalității etc.).

moróĭ m., pl. tot așa (d. vsl. bg. sîrb. rut. pol. mora, vis oribil, rus. kikimora, stahie, alb. móră, ngr. móra, înrudit cu vgerm. marâ, stahie, ngerm. mahr, care există în fr. cauchemar, vis oribil). Strigoĭ făcut din copil mort nebotezat. – În Ban. mu- (Șez. 36, 96).

Morpheus, zeul viselor și unul dintre cei o mie de fii ai lui Hypnus. Li se înfățișa oamenilor în timpul somnului.

muzică de scenă (engl. incidental music; fr. musique de scène; germ. Bühnenmusik), muzică compusă pentru a însoți anumite momente în reprezentația unei piese de teatru. Spre deosebire de genurile operei* și operetei*, în care muzica deține rolul predominant, în spectacolul teatral ea are importanță secundară; creează doar o atmosferă sau subliniază anumite efecte dramatice. Se poate vorbi pentru prima oară de m. în cea de a doua jumătate a sec. 16, o dată cu nașterea teatrului în Anglia. Reprezentarea unei piese era de neconceput fără câteva cântece sau arii*, fără dansuri*, fără antracte muzicale. Fiecare teatru avea angajați câtiva cântăreți și instrumentiști. Muzica completa și susținea sonor scenele de luptă, vânătorile, banchetele, intrările triumfale. În timpul lui Shakespeare au scris m. compozitori ca R. Johnson, Th. Morley, J. Wilson, iar în sec. 17 Purcell. În Franța, Lully scrie muzică pentru comediile lui Molière, în special suite* de balet* care se cântau între acte. În sec. 18, popularitatea operei aproape suprimă existența m. Ea va fi prezentă în sec. 19 și desigur, în sec. 20. Câteva exemple rămase celebre: Beethoven – „Egmont”; Schubert – „Rosamunda”; Mendelssohn-Bartoldy – „Visul unei nopți de vară”; Schumann – „Manfred”; Bizet – „Arleziana”; Grieg – „Peer Gynt”; Debussy – „Misterul Sf. Sebastian”; Stravinski – „Persephone”. În zilele noastre, m. se interpretează mai rar în sală, recurgându-se la banda magnetică înregistrată*.

NĂDULEALĂ s. v. aspirație, dor, dorință, năzuință, poftă, pornire, râvnă, tendință, vis.

năluci (nălucesc, nălucit), vb. – 1. A-și închipui, a-și reprezenta. – 2. A-și imagina, a visa, a avea o viziune. Sl. nalučiti „a afla” (Miklosich, Lexicon, 406; Cihac, II, 209; Conev 96, 106), cf. bg. nalučam „a ghici”. Se folosește cu pron. în dativ și mai des în forma reflexivă. – Der. nălucă, s. f. (fantasmă, viziune, arătare; închipuire, vis); nălucitură, s. f. (viziune); nălucitor, adj. (fantastic); nălucos, adj. (rar, sperios, fricos).

năplăĭálă f., pl. ĭelĭ. Olt ș.a. Zăduf. Fig. Opresiune în vis (fr. cauchemar). V. siclet.

NĂSLIRE s. v. aspirație, dor, dorință, năzuință, poftă, pornire, râvnă, tendință, vis.

NĂSLITURĂ s. v. aspirație, dor, dorință, năzuință, poftă, pornire, râvnă, tendință, vis.

NĂZUIRE s. v. aspirație, dor, dorință, năzuința, poftă, pornire, râvnă, tendință, vis.

NIMICI vb. 1. v. distruge. 2. a desființa, a distruge, a lichida, a prăpădi, (fig.) a topi. (Au ~ pur și simplu totul în calea lor.) 3. v. masacra. 4. a distruge, a potopi, a prăpădi, a sfărâma, a zdrobi, a zvânta, (înv. și pop.) a pierde, a răpune, a risipi, (pop.) a isprăvi, a zdrumica, (înv. și reg.) a sodomi, (reg.) a litrosi, (prin Transilv.) a potroși, (înv.) a cura, a nimicnici, a potrebi, a stropși, a târî, a zdruncina, (grecism înv.) a afanisi, (fig.) a secera, a spulbera. (I-a ~ pe dușmani.) 5. a distruge, a rade, a zdrobi, (înv. și reg.) a sparge, (fig.) a pulveriza, a șterge. (Au ~ cetatea dușmană.) 6. v. mistui. 7. a (se) distruge, a (se) prăpădi, a (se) strica. (Ploaia a ~ recolta.) 8. a distruge, (fig.) a sfărâma, a ucide, a zdrobi. (I-a ~ toate visurile.)

OCHI¹, (I, II 4, 7, 11, 12, III) ochi, s. m., (II 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 13) ochiuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre cele două organe ale vederii, de formă globulară, sticloase, așezate simetric în partea din față a capului omului și a unor animale; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal sau al unei insecte, indiferent de structura lui. ◊ Loc. adv. Văzând cu ochii = repede. Ochi în ochi = privindu-se unul pe altul. Cu ochii închiși = a) fără discernământ; b) pe dinafară, pe de rost; foarte ușor, fără dificultăți. ◊ Expr. (A fi) numai ochi (și urechi) = (a privi) foarte atent (la ceva). A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit; a dormi iepurește. Cât vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cât cuprinzi cu privirea, până la depărtări foarte mari. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi de față la o întâmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a judeca prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii din cap = a păzi, a îngriji etc. pe cineva cu cea mai mare atenție. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcând o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii din cap) = a iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau la ceva, a-i plăcea foarte mult cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau la ceva. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a fi mânios pe cineva, a nu putea suferi pe cineva. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a (nu) simpatiza pe cineva. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mânie. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întâlni pe cineva (pe neașteptate). A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a vedea ceva sau pe cineva care îți iese întâmplător în cale; a zări. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprâncene = e evident, e clar. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice când cineva este în agonie, când moare. A(-și) da ochii peste cap = a) a cocheta, a afecta²; a face fasoane; b) (a fi pe punctul de) a muri. A privi cu ochii mari = a privi atent, a fi uimit de ceea ce vede. A pune (o armă) la ochi sau a lua la ochi = a ținti, a ochi. A lua (pe cineva) la ochi = a avea bănuieli asupra cuiva, a suspecta. A pune ochii (pe cineva sau pe ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva; a pune sub observație, a urmări. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru foarte ușor, fără dificultate, fără ezitare. Între patru ochi = fără martori, în intimitate. Plin ochi = foarte plin. (Fam.) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care: a) se uită cruciș sau b) râvnește la două lucruri deodată. (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cât poate, din răsputeri. 2. Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere; privire, uitătură. ◊ Loc. adv. Cu ochi pierduți = cu privirea neconcentrată, privind în gol; în extaz. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră; b) acum, în prezent. În ochii cuiva = după părerea cuiva, după aprecierea cuiva, în conștiința cuiva; în fața cuiva. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, pentru a salva aparențele. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi nepăsător, rece, înmărmurit. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (sau a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia cu aproximație, cu privirea, însușirea unui obiect sau a unei ființe; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pe cineva. A vinde (sau a da, a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. A mânca (sau a înghiți) cu ochii = a mânca cu mare poftă; a pofti. Încotro vede cu ochii sau unde îl duc ochii = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. ♦ Fig. Putere de pătrundere, discernământ; judecată, rațiune. 3. (La pl.) Obraz, față. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. II. P. anal. 1. S. n. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. ♦ Mică deschizătură închisă cu sticlă, făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau la iluminarea unei încăperi. ◊ Ochi de bou = nume dat ferestrelor rotunde de mici dimensiuni folosite pentru iluminarea și aerisirea podurilor, a mansardelor sau a încăperilor de serviciu ale unui edificiu. 2. S. n. Porțiune de loc, în formă circulară, acoperită cu altceva (apă, nisip, zăpadă etc.) decât mediul înconjurător. 3. S. n. Întindere de apă în formă circulară, în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură; loc unde se adună și stagnează apa. ♦ Vârtej de apă, bulboană; copcă. 4. S. n. și m. Orificiu făcut într-o pânză de navă, plasă, foaie de cort, prin care se poate petrece o sfoară, o frânghie, un cablu; ocheț. ♦ Buclă formată prin îndoirea unei sfori, a unei frânghii etc., petrecută cu un capăt prin îndoitură; laț. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) aflate între firele unei împletituri, ale unor țesături, ale unor plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. S. n. Orificiu circular situat pe partea superioară a unei mașini de gătit, pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. S. n. (Mai ales la pl.) Mâncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămână întreg (cu albușul coagulat în jurul lui). 7. S. m. Complex de muguri existent pe nod la vița de vie sau la subsuoara frunzelor unor plante. 8. S. n. Despărțitură într-o magazie, într-un hambar etc.; boxă. 9. S. n. Fiecare dintre petele colorate de pe coada păunului. 10. S. n. Particulă rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. S. m. (În sintagmele) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca să arate în ce măsură este realizat acordul pe lungimea de undă dorită; indicator de acord. 12. S. m. Fiecare dintre punctele de pe zaruri, cărți de joc etc. 13. S. n. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. III. S. m. Compuse: ochi-de-pisică = a) disc de sticlă sau de material plastic (montat într-o garnitură de metal) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și care este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele; b) varietate de minerale care, șlefuite într-un anumit mod, capătă o luminozitate neobișnuită; ochi-de-ciclop = fereastră specială care separă acustic încăperile unui studio, permițând însă o vizibilitate bună; ochiul-boului = a) (Bot.) nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, albe sau viu colorate; b) (Ornit.) pitulice; ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre și cu fructe nucule (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu florile dispuse în formă de spice (Plantago indica); ochii-păsăruicii = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate și cu flori albastre, albe sau roșii (Myosotis palustris); b) nu-mă-uita; ochiul-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze mici în formă de rozetă, acoperite cu peri albi mătăsoși, cu flori albastre, rar albe, plăcut mirositoare (Eritrichium nanum); b) mică plantă erbacee cu frunze păroase și cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis); ochii-șoricelului = a) mică plantă erbacee cu tulpini roșietice, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu flori alburii, rareori liliachii (Saxifraga adscendens); b) nu-mă-uita; ochiul-soarelui = vanilie sălbatică; ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri); Ochiul-Taurului = numele unei stele din constelația Taurului. – Lat. oc(u)lus.

oficleid (< fr. ophicléide; germ. Ophikleid), instrument aerofon metalic cu ambușură* și clape (3), inventat la începutul sec. 19 de Jean Asté (Paris). Instr. învechit astăzi, o. a fost construit în mărimi diferite: discant (denumit quinticlave) în si bemol, alto în mi bemol sau fa, bas în si bemol și contrabas (ophicléide monstre) în mi bemol sau fa. Tipul bas a fost utilizat de Wagner (Rienzi), F. Mendelssohn-Bartholdy (Visul unei nopți de vară) și de alți compozitori. O. a cedat locul trb. bas, fiind utilizat doar de câteva fanfare militare.

ONIRIC, -Ă adj. 1. referitor la vise, la onirism; (despre fenomene psihice) care se desfășoară în vis. ◊ (despre stări psihopatologice) asemănător visului; delirant, halucinant. 2. (despre creații literare) care presupune o stare de vis, inspirat de vis. (< fr. onirique)

ONIRIC, -Ă adj. Care se referă la vis; care are halucinații (cauzate de obsesii sau de anumite boli). ♦ (Liv.) Care se referă la onirism; delirant, halucinant. [< fr. onirique, cf. gr. oneiros – vis].

ONIRIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de vise; propriu viselor. Stare ~că. Viziune ~că. 2) Care are aspect de vis; asemănător cu un vis. Atmosferă ~că. Decor ~. /<fr. onirique

ONIRIC, -Ă, onirici, -ce, adj. 1. Privitor la vise, care aparține visului; care delirează, care aiurează din cauza unei obsesii sau a unor halucinații. ◊ Delir oniric = delir asemănător cu visul, care se manifestă în unele boli psihice și în care bolnavul se comportă ca un somnambul. ♦ (Despre oameni) Care este străin de ceea ce se întâmplă în jurul lui, care trăiește într-o lume de vis. 2. (Despre creații literare) Care are ca temă principală situațiile onirice (1). – Din fr. onirique.

ONIRISM s. n. 1. delir, halucinație asemănătoare visului, care însoțește unele stări psihopatologice. 2. atmosferă, caracter oniric al unei creații. (< fr. onirisme)

ONIRISM s. n. 1. Delir, aiurare asemănătoare visului, provocată de obsesii sau de halucinații. 2. (Lit.) Înclinare spre cultivarea situațiilor, a motivelor onirice; atmosferă, caracter oniric al unei creații. – Din fr. onirisme.

ONIRISM s.n. (Liv.) Halucinație, delir care se înrudește cu visul; aiurare. ♦ Structură estetică rezultată din fluxul spontan al conștiinței și opusă celei realiste. [< fr. onirisme].

ONIR(O)- elem. „vis”. (< fr. onir/o/-, cf. gr. oneiros)

ONIRO- Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) vis”. [Var. onir-. / < fr., it. oniro-, cf. gr. oneiros].

ONIROID, -Ă adj. (despre stări ale conștiinței) care se caracterizează prin reverii, bolnavul realizând combinații stranii, asemănătoare celor din vis. (< fr. oniroïde)

ONIROIDIE s. f. tulburare a conștiinței constând dintr-un amestec de real și vis, la care subiectul nu participă activ. (< fr. oniroïde)

ONIROLOGIE s. f. studiu științific al mecanismului și conținutului viselor. (< fr. onirologie)

ONIROMANȚIE s. f. pretinsă artă de a interpreta visele. (< fr. oniromancie)

ONIROMANȚIE s. f. Prezicere pe baza viselor, interpretare a viselor. – Din fr. oniromancie.

ONIROMANȚIE s.f. Pretinsă artă de a interpreta visele. [Gen. -iei. / < fr. oniromancie].

ONIROMANȚIE f. rel. Practică ocultă de tălmăcire a viselor; prezicere pe baza viselor. /<fr. oniromancie

OPIU s.n. Substanță toxică, narcotică, extrasă din capsulele de mac și folosită în medicină; fumată, provoacă vise plăcute și stări de halucinație dăunătoare organismului. [Pron. -piu, var. opium s.n. / < fr., lat. opium].

Pistor, în mitologia romană, denumire purtată de Iupiter, datorită ajutorului pe care l-a dat odată Romei în timpul asedierii ei de către gali. El s-a arătat atunci într-o noapte în vis romanilor și, îndemnîndu-i să le arunce galilor tot ce aveau mai de preț, le-a făgăduit în schimb victoria. Or, cum la Roma bîntuia o foamete cumplită și făina era lucrul cel mai de preț, romanii au făcut din puțina făină care le rămăsese pîini, pe care le-au aruncat, de sus din cetate, asupra galilor. Înspăimîntați de această dovadă de belșug, galii, care sperau să-i învingă pe cei asediați prin înfometare, au renunțat la planul lor și n-au mai continuat lupta. În felul acesta îndemnul lui Iupiter a adus victoria. Drept recunoștință și în amintirea acestui eveniment, romanii l-au supranumit „brutarul” (pistor) și i-au ridicat un altar.

POLUȚIE s. f. ejaculare spontană (nocturnă), în timpul somnului, ca urmare a unor vise erotice. (< fr. pollution)

A SE PRĂBUȘI mă ~esc intranz. 1) (despre obiecte masive) A cădea brusc (și cu zgomot) de la înălțime sfărâmându-se. 2) (despre guverne sau regimuri reacționare) A cădea de la putere (fiind depășit de evenimente). 3) (despre ființe) A cădea sau a se lăsa cu toată greutatea corpului; a se trânti. 4) (despre ape) A curge cu repeziciune de pe un loc abrupt (formând o cascadă); a se prăvăli. 5) fig. (despre planuri, speranțe, vise etc.) A se risipi până la dispariția completă; a înceta să mai existe; a se spulbera. 6) fig. A cădea într-o stare inferioară celei precedente; a regresa; a decădea. /<bulg. probusa(se)

PSIHANALIZĂ s.f. 1. Teorie psihologică și tehnică psihoterapică enunțată de Sigmund Freud, bazată pe analiza proceselor psihice inconștiente și pe conflictul dintre diferitele sfere ale psihicului (eul și libidoul). V. freudism. 2. Metodă de tratament al bolilor neuropsihice, bazată pe asociația liberă (bolnavul trebuind să relateze tot ce-i trece prin minte fără nici o reținere), pe analiza viselor și a unor reacții automate, în aparență neînsemnate. [< fr. psychanalyse, cf. gr. psyche – suflet, analysis – analiză].

PSIHANALÍZĂ (< fr.; {s} psih- + gr. analysis „analiză”) s. f. (În general) Orice tehnică de cercetare psihologică și de psihoterapie prin exploatarea inconștientului; (în sens restrâns) doctrina psihologică și metoda terapeutică a lui Freud. În p. natura umană este interpretată în termeni de conflict, mintea fiind înțeleasă ca o expresie a forțelor în conflict: unele conștiente și majoritatea inconștiente. Psihanaliștii practicanți pun accentul pe importanța forțelor inconștiente în modul în care lucrează mintea. Freud, fondatorul p. ca metodă terapeutică determinată și știință a inconștientului psihic, atribuia majorității tulburărilor psihice o origine instinctuală sau erotică. „Libido”-ul sau instinctul vieții ne provoacă dorințe pe care „supra-eul” sau conștiința socială ne face să le refulăm în inconștient; când aceste dorințe ajung la același nivel cu conștiința, apar angoasa și tot felul de inhibiții și complexe. „Eul” sau personalitatea se definește ca un echilibru între tendințe instinctive și cenzura conștiinței sociale. Dorințele inconștiente nu se manifestă decât în contextul „asocierii libere”, care are loc doar în vis și în expunerea spontană. În urma conștientizării motivelor reale ale tulburărilor, angoaselor, obsesiilor, fobiilor, se așteaptă restabilirea echilibrului psihic. P. este aplicată în cazul tulburărilor de sexualitate (impotență la bărbați și frigiditate la femei), în psihoze (schizofrenie, pierderea sensului realității), în cazuri de eșecuri repetate în viață etc., cura putând dura foarte mult timp. Printre cei mai importanți psihanaliști: C.G. Jung, A. Adler, E. Erikson, K. Horney, E. Fromm ș.a. Sin. freudism. V. psihologie abisală.

PSIHANALIZĂ s. f. 1. Ansamblul concepțiilor lui Freud privind viața psihică conștientă și inconștientă, după care tendințele sau dorințele profunde ale individului vin în conflict cu convingerile sale morale și sunt alungate în subconștient, de unde tind să reapară sub o formă travestită. 2. Metodă de analiză psihologică și de tratament al bolilor neuropsihice, care își propune, prin diverse probe (asociații de cuvinte, relatări de vise, interpretări de figuri confuze etc.), să descopere cauzele nevrozelor și psihozelor și să vindece aceste boli. – Din fr. psychanalyse.

PSIHEDELIC, -Ă adj. 1. (despre o stare sufletească specifică) care rezultă din folosirea de halucinogene. 2. care evocă viziuni, vise ale unei asemenea stări. ◊ (despre muzică, pictură) inspirat de efectele vizuale sau sonore produse asupra omului de droguri. (< fr. psychédélique)

PSIHEDELIC, -Ă, psihedelici, -ce, adj. 1. Referitor la psihedelism. 2. Care se caracterizează prin efecte de lumină, culoare, atmosferă sonoră etc.; care evocă viziuni, halucinații, vise produse prin drogare. Muzică psihedelică. Pictură psihedelică. – Din engl. psychedelic, fr. psychédélique.

QUANTUM MUTATUS AB ILLO! (lat.) cât de mult s-a schimbat! – Vergiliu, „Eneida”, II, 274. Reflecția lui Enea, căruia Hector i se arătase în vis plin de răni, cu totul altul decât strălucitorul viteaz care fusese cândva. Reflecție la vederea unei persoane ajunsă într-o stare de mare decădere fizică sau spirituală.

QUASIMODO [cuazímodo], Salvatore (1901-1968), poet, critic și traducător italian. Unul dintre principalii reprezentanți ai școlii ermetice italiene, a cultivat o lirică densă, esențializată, în tonalități elegiace, marcată de panteism și pătrunsă de amintirea Siciliei („Ape și pământuri”, „Oboiul uitat”, „Și brusc se lasă seara”), de inspirație clasică („Erato și Apollo”) sau de rezonanță socială și umanistă („Zi după zi”, „Viața nu e un vis”, „Pământul neasemuit”, „A da și a avea”). Eseuri („Poetul și omul politic”, „Scrieri despre teatru”). Traduceri din Tudor Arghezi. Premiul Nobel pentru literatură (1959).

RABEARIVELO, Jean-Joseph (1901-1937), poet malgaș de expresie franceză. Lirică inspirată de miturile ancestrale ale poporului său cu influențe ale literaturii occidentale („Cupa cu cenușă”, „Aproape vise”, „Puiul nopții”). Printre primii care au afirmat valorile spirituale naționale („Vechi cântece din ținuturile Imerina”).

RADIOSERVICE s. n. Service pentru aparatura de radiocomunicații. [Pr.: -di-o-ser-vis] – Din engl. radio-service.

RADIOSERVICE SER/VIS/ s. n. service pentru aparatura de radiocomunicații. (< engl. radio-service)

RĂU² rea (răi, rele) 1) (în opoziție cu bun) Care are însușiri negative; lipsit de calități bune. Purtare rea. ◊ Viață rea (sau trai ~) viață plină de greutăți; trai zbuciumat. Vorbe rele bârfeli; calomnii. Veste rea veste care întristează. ~ conducător de căldură (sau de electricitate) care nu transmite căldură (sau electricitate). A duce casă rea cu cineva a se certa tot timpul; a trăi în dușmănie. A-și face sânge ~ (sau inimă rea) a se mâhni; a se întrista. 2) Care este câinos la suflet; plin de răutate; avan. Om ~. ◊ Poamă rea (sau soi ~) persoană cu apucături, deprinderi urâte. ~ de mama focului foarte rău. ~ la inimă lipsit de omenie; hain. 3) (despre acțiuni, fapte ale oamenilor) Care contravine regulilor moralei. Purtare rea. Deprinderi rele. 4) (în superstiții) Care aduce sau prevestește nenorociri. Semn ~. Vis ~. /<lat. reus

RÂVNIRE s. v. aspirație, chef, ciudă, credință, cucernicie, cuvioșenie, cuvioșie, dispoziție, dor, dorință, evlavie, gelozie, gust, invidie, năzuință, necaz, pică, pietate, pioșenie, piozitate, pizmă, plac, plăcere, poftă, pornire, ranchiună, religiozitate, râvnă, smerenie, tendință, vis, voie, voință, vrere.

RÂVNITURĂ s. v. aspirație, descântec, dor, dorință, farmec, magie, năzuință, poftă, pornire, râvnă, tendință, vis, vrajă, vrăjitorie.

Realitate ≠ iluzie, închipuire, irealitate, vis

REALIZARE s. 1. v. executare. 2. v. creare. 3. (concr.) înfăptuire, lucrare, operă. (O mare ~.) 4. v. creație. 5. executare, execuție, facere, făurire. (~ unei opere durabile.) 6. v. concretizare. 7. v. turnare. 8. v. obținere. 9. v. inventare. 10. v. făurire. 11. v. înfăptuire. 12. v. repurtare. 13. v. stabilire. 14. v. îndeplinire. 15. îndeplinire, înfăptuire, (înv.) realizație. (~ unui vechi vis.)

REIMANN [ráiman], Albert (n. 1936), compozitor german. Lieduri și operă („Un joc al visului”, „Sonata fantomelor” după Strindberg, „Lear” după Shakespeare, „Castelul” după Kafka).

REVERIE s. contemplație, meditație, vis, visare. (Cufundat în reverie.)

REVERIE ~i f. Stare plăcută de vis; visare. [G.-D. reveriei] /<fr. réverie

A SE RISIPI se ~ește intranz. 1) A se răspândi în diferite direcții sau pe un spațiu mai mare; a se dispersa; a se împrăștia. 2) (despre construcții) A cădea la pământ, desfăcându-se în bucăți. 3) (despre nori, ceață etc.) A se împrăștia treptat, răsfirându-se; a se spulbera. 4) fig. (despre vise, iluzii, idealuri etc.) A înceta să mai existe; a se spulbera. /<bulg. razsipja, sb. rasipati

ROSSETTI, Dante Gabriel (1828-1882), pictor și poet englez. Întemeietor și principal reprezentant al prerafaelismului. Cultivă o poezie a detaliului precis, evoluând spre sugestia simbolistă („Fericita fecioară”, „Casa vieții”, „Balade și sonete”). Tablouri („Proserpina”, „Visul lui Dante”).

ROUSSEAU [rusó], Henri, zis Le Douanier („Vameșul”) (1844-1910), pictor francez. Autodidact. Reprezentant al picturii naive. A evocat cu ingenuitate aspecte din cartierele pariziene, scene exotice, alegorice, în compoziții pline de fantezie, de un colorit viu și armonios, în care formele sunt precis decupate („Războiul”, „Plimbare”, „O nuntă la țară”, „Vrăjitoare de șerpi”, „Leul flămând”, „Muza și poetul”, „Visul”, „Țigancă adormită”).

RUNCEANU, Mihaela (1955-1989, n. Buzău), cântăreață română de muzică pop. Activitate pedagogică. Șlagăre („De-ar fi să vii”, „Speranțe-vis, speranțe-flori”).

SANDVIȘ ~uri n. Două felii de pâine, așezate una peste alta, între care se pune un aliment rece (unt, salam, jambon, brânză, etc.). [Sil. sand-viș; Var. sandvici] /<fr., engl. sandwich

scară, scări s. f. 1. Obiect alcătuit din două părți laterale lungi și paralele, unite prin piese paralele așezate transversal la distanțe egale și servind la urcarea și la coborârea spre un alt nivel. ◊ Scara lui Iacov = temă iconografică ilustrând două episoade: din Vechiul Testament: „Visul lui Iacov” și „Lupta lui Iacov cu îngerul”, având semnificația purității și tăriei credinței; este frecventă mai ales în pictura murală din Transilvania în sec. 18. 2. Succesiune, șir, serie ordonată de elemente diferite, servind la stabilirea valorii a ceva. ◊ Scara cerului, se spune în glumă despre un om foarte înalt. ◊ Scara muzicală = succesiunea celor șapte sunete muzicale, (reprezentate în muzica bisericească psaltică prin cele șapte denumiri: „pa”, „vu”, „ga”, „di”, „ke”, „zo” și „ni”), fie ascendentă, fie descendentă, urmată de repetarea sunetului de la început; gamă. 3. Fig. Denumire dată exercițiilor treptate de perfecționare spirituală atribuite sfântului Ioan Scărarul († c. 580 d. Hr.), stareț al m-rii Sinai. ♦ Ierarhia manifestărilor și a valorilor morale și spirituale. – Din lat. scala.

SI VIS AMARI, AMA! (lat.) dacă vrei să fii iubit, iubește! – Seneca, „Epistulae ad Lucilium”, IX, 6.

SI VIS ME FLERE, DOLENDUM EST PRIMUM IPSI TIBI (lat.) dacă vrei să mă facă să plâng, trebuie să te doară mai întâi pe tine – Horațiu, „Ars poetica”, 102-103. Sinceritatea sentimentului este una dintre condițiile forței emoționale ale operei de artă.

SI VIS PACEM, PARA BELLUM (lat.) dacă vrei pace, pregătește-te de război – Vegetius, „Epitome institutionum rei militaris”. În sens mai larg, pentru a ocroti munca pașnică, trebuie să fii pregătit să te aperi de agresorul potențial.

SOMN² (lat. somnus) s. n. 1. Stare funcțională normală a organismelor animale și umane care survine periodic în alternanță cu starea de veghe și care se caracterizează prin repaus motor, lipsă de receptivitate pentru stimulii obișnuiți ai mediului (la om întreruperea activității psihice conștiente), prin particularități ale activităților vegetative și ale undelor electrice cerebrale. Înregistrarea activităților cerebrale în timpul s. a pus în evidență alternanța (de 5 până la 8 ori pe noapte) a unor perioade de somn profund, care apar în electroencefalogramă sub formă de unde lente (de frecvență joasă și cu mare amplitudine) și perioade cu unde rapide (de frecvență înaltă șicu amplitudine mică), asociate cu creșterea frecvenței pulsului, agitație, vise, mișcări rapide ale globilor oculari, care caracterizează somnul paradoxal. Echilibrul dintre s. și veghe, ca și între s. profund și cel paradoxal este indispensabil stării de sănătate. Unele boli se manifestă și prin tulburarea acestui echilibru în sensul insomniei sau hipersomniei. ♦ Inerție, toropeală, amorțire. ◊ Somn ușor, formulă prin care dorim cuiva să aibă un somn liniștit. 2. Somnul de veci (cel lung sau veșnic) = moartea.

SOMN², (rar) somnuri, s. n. Stare fiziologică normală și periodică de repaus a ființelor, necesară redresării forțelor, caracterizată prin încetarea totală sau parțială a funcționării conștiinței, prin relaxare musculară, prin încetinirea circulației, a respirației și prin vise; starea celui care doarme. ◊ Somnul de veci (sau cel lung, veșnic) = moartea. ◊ Expr. A dormi somnul iepurelui = a dormi ușor, iepurește. A trage un (pui de) somn = a dormi (bine). A-l fura (pe cineva) somnul = a ațipi. Somn ușor, formulă prin care se dorește cuiva care se culcă somn liniștit. A-l păli (sau a-l toropi pe cineva) somnul sau a pica (sau a nu mai putea) de somn = a nu mai putea rezista nevoii de a dormi. ♦ Fig. Stare de inerție; toropeală, amorțire. ♦ Necesitatea de a dormi; senzație provocată de această necesitate. – Lat. somnus.

SOMNA, somnez, vb. I. Intranz. și refl. (Pop.) A dormi. ◊ Tranz. Ceastă noapte mare Puțin somn somnai, Frumos vis visai (PAMFILE). – Din somn².

SOMNORA, somnorez, vb. I. Intranz. (Rar) A dormi (puțin, ușor). ◊ Tranz. Acel somn ce-l somnoră Grozav vis visă (SEVASTOS). – Din somnuri (pl. lui somn²).

SPERA vb. 1. a crede, a nădăjdui, (înv. și reg.) a se nădăi. (~ că își va realiza visul.) 2. a nădăjdui, (înv.) a upovăi. (~ în zile tot mai senine.) 3. a (se) aștepta, a nădăjdui, (înv. și reg.) a se nădăi. (Să nu ~ nimic de la el.)

A SE SPULBERA pers. 3 se spulberă intranz. 1) A se împrăștia treptat, răspândindu-se; a se destrăma; a se risipi. 2) fig. (despre vise, iluzii, idealuri) A înceta să mai existe; a se risipi; a demitiza. /<lat. expulverare

supershow s. n. (anglicism) Spectacol de mare amploare, superspectacol ◊ „Despre ansamblul spectacolului, nu vom spune: «That’s entertainment» (Aceasta-i distracție, nu glumă!) – căci nu este nici «supershow» nici «all stars out», ci pur și simplu, vers și vis [...]” R.lit. 24 XI 77 p. 17. ◊ „În stilul său caracteristic, Cassius Clay, alias Mohammad Ali, a declarat că va anunța retragerea sa din activitatea competițională în cadrul unui supershow televizat.” R.l. 3 II 79 p. 6 [pron. superșou] (din engl. supershow)

SUPRAREALISM s.n. Curent artistic și literar de avangardă din sec. XX, care neagă gîndirea logică și își îndreaptă toată atenția asupra iraționalului, inconștientului, viselor și fenomenelor de automatism, considerîndu-le ca fiind unica modalitate revelatoare a veritabilei noastre esențe și potențialități. [Pron. -re-a-. / < supra- + realism, după fr. surréalisme].

SUPRAREALISM s. n. curent literar și artistic de avangardă din sec. XX, care, negând gândirea logică și activitatea premeditată a rațiunii în procesul creației artistice, preconiza o totală libertate de expresie, punând accentul pe irațional, inconștient, pe vise și pe automatismul psihic și verbal. (după fr. surréalisme)

știucă s. f. (lb. vorbită) ♦ 1. Pantofi cu vârful foarte ascuțit ◊ „Sandu a fost sfătuit de croitor să-și comande la prietenul de vis-à-vis [...] și o pereche de știuci.” Sc. 7 I 61 p. 2. ♦ 2. Șofer care efectuează, ilegal, curse de taximetru cu mașina proprie ◊ „Ica a venit de la Gară cu o știucă.” (prin asemănare cu știuca, tip de pește prădător; Fl. Dimitrescu în LR 4/62 p. 394)

Trezie ≠ beție, somn, vis

UTOPIE s. f. 1. nume dat teoriilor fanteziste, irealizabile, care preconizează crearea unei alte ordini sociale, fără a ține seama de condițiile concret-istorice date și de legile obiective ale dezvoltării societății. 2. concepție, proiect irealizabil, fantezie, himeră, vis. (< fr. utopie)

UTOPIE s.f. 1. Operă literară, filozofică sau politică în care se imaginează o lume ideală. 2. Proiect irealizabil; dorință irealizabilă; fantezie, himeră, vis. 3. Concepție politică sau socială generoasă, progresistă, dar irealizabilă pentru că nu ține seama de condițiile istorice-concrete date și de legile obiective ale dezvoltării societății. [Gen. -iei. / < fr. utopie, lat. utopia, cf. Utopia – titlul operei principale a lui Thomas Morus < gr. ou topos – loc care nu există].

via (viez, vis), vb. – A trăi. – Mr. vie. Lat. vῑvĕre (Tiktin; Candrea; lipsește în REW 9411), cf. it. vivere, prov., cat. viure, fr. vivre, sp. vivir, port. viver. Înv., aproape ieșit din uz; totuși se aude uneori; de ex. în Munt. Conjug. înv. era viu, vie, în loc de viez, viează. A fost înlocuit de trăi, poate din cauza omofoniei parțiale cu a veni (Pușcariu, Lr., 207). Cf. viu. – Der. vietnic, adj. (locuitor, stătător), cu suf. sl. -nic, greșit -tnic, cum apare în multe cuvinte sl., cf. cîrstnic, platnic etc. (după Tiktin, prin analogie cu sl. žitelĭnikŭ).

vibrator s. n., adj. Aparat care transmite vibrații în scopuri erotice ◊ „Există truse vibratoare cu scule schimbătoare ca la strung [...] Reporterul roagă să i se satisfacă un vechi vis: să probeze [în sex-shop] un vibrator.” As 187/95 p. 3 (din fr. vibrateur; DN, DEX, DN3 – sensuri generale)

vis (vise), s. n. – 1. Înlănțuire de imagini în timpul somnului. – 2. Iluzie, himeră. – Mr. vis, megl., istr. vis. Lat. vῑsum (Densusianu, Hlr., 195; Pușcariu 1960; REW 9383); cf. campid. bizu, prov., v. fr. vis. – Der. visa, vb. (a avea un vis), mr. nvisedz, visare, megl. visés, istr. misǫ, din lat. visāre, atestat (cf. Serra, Dacor., IX, 204 și REW 9383), logud. bizare; visător, adj. (care visează, înclinat spre reverie); visătorie, s. f. (visare, fantezie, reverie), format după fr. rêverie. Visa este cuvînt de uz general (ALR, I, 73).

VIS, visuri, s. n. 1. Faptul de a visa; înlănțuire de imagini, de fenomene psihice și de idei care apar în conștiința omului în timpul somnului. ◊ Carte de vise = carte care cuprinde semnificația profetică a visurilor. ◊ Loc. adj. De vis = propriu visului; fig. extrem de frumos, de necrezut, ireal. ◊ Loc. adv. Ca prin vis = vag, confuz. ♦ Fig. Atmosferă, imagine, frumusețe ireală. 2. Reverie, meditație, visare. 3. Fig. Iluzie deșartă; gând, idee, aspirație irealizabilă. ♦ Dorință arzătoare. ◊ Expr. A-și vedea visul cu ochii = a-și (sau a i se) îndeplini cea mai arzătoare dorință, a-și (sau a i se) realiza tot ce și-a propus. [Pl. și: vise] – Lat. visum.

Vis ≠ realitate, trezie

VIS visuri n. 1) Succesiune de fenomene psihice (imagini, reprezentări, idei) care se manifestă involuntar în timpul somnului (păstrându-se uneori și după trezire). Vis frumos. Vis rău. ◊ Visuri plăcute formulă de urare care se spune seara, înainte de culcare. De vis a) care atinge culmea perfecțiunii; sublim; b) ceea ce nu poate fi real; ireal. Ca prin (sau ca în) vis lipsit de claritate; puțin determinat; vag; confuz. 2) Stare a celui cuprins de gânduri și de amintiri plăcute; visare. 3) fig. Idee fantastică, irealizabilă. 4) fig. Dorință puternică; aspirație; năzuință. ◊ A-și vedea visul cu ochii a-și vedea dorința împlinită. [Pl. și vise] /<lat. visum

!vis¹ (aspirație) s. n., pl. visuri

VIS s. 1. v. visare. 2. v. aspirație.

vis s. n., pl. visuri / vise

!vis² (imagine din timpul somnului) s. n., pl. vise

VISA, visez, vb. I. 1. Tranz. A avea un vis (1) în timpul somnului, a vedea în vis pe cineva sau ceva. ♦ Refl. A se vedea în vis. ◊ Expr. Unde te visezi? = unde crezi că te afli? unde te trezești? 2. Intranz. A se lăsa în voia gândurilor, a imaginației; a-și imagina; a medita. 3. Tranz., intranz. și refl. A dori ceva (cu ardoare), a râvni la ceva. – Din vis.

A VISA ~ez 1. tranz. 1) A-și imagina ceva prin somn. 2) fig. A dori ceva foarte mult. 2. intranz. 1) A se lăsa cuprins de gânduri; a da frâu liber imaginației. 2) A vedea în vis. /Din vis

VISARE s. contemplație, meditație, reverie, vis. (Cufundat în ~.)

VIȘINAP ~uri n. Băutură preparată din vișine fermentate în zahăr, uneori adăugându-se și alcool; vișinată. /<turc. viș[i]nab

viță (-țe), s. f. – 1. Vie (Vitis vinifera). – 2. Lăstar, mlădiță de vie. – 3. Urmaș, descendent. – 4. Fiecare dintre ramificațiile care împletesc o funie sau o codiță. – 5. Șuviță de păr. – Megl. viță. Lat. vῑtĕa (Densusianu, Rom., XXXIII, 288; Pușcariu 1911; Tiktin; REW 9388), cf. it. dial. vittsa, fr. vis. Der. din rus. vica (Weigand, BA, III, 109) este total improbabilă, deoarece cultivarea viței de vie nu este proprie țărilor sl. Pentru trecerea semantică de la ideea de „lăstar” la cea de „smoc”, cf. sp. guedeja < lat. viticula. – Der. vițion, s. n. (smoc); vițos, adj. (mițos). Din rom. provin ngr. βίτσα (Meyer, Neugr. St., II, 18; Hoeg 132), bg., sb., rus. vica (Capidan, Raporturile, 220).

VIZAVI adv. 1) Peste drum (de...). 2) Față în față. 3) Față de..., în raport cu... /<fr. vis-à-vis

VIZAVI adv. peste drum, (față) în față; față de..., în raport cu... (< fr. vis-à-vis)

VIZAVI adv. Peste drum (față) în față, în punctul exact opus. ♦ Persoană care se găsește în fața cuiva la o masă, la un bal etc. ♦ Față de..., în raport cu..., în comparație cu... [Scris și: vis-a-vis] – Din fr. vis-à-vis.

VIZAVI adv. Peste drum, (față) în față. ♦ Față de..., în raport cu... [< fr. vis-à-vis].

VIZIONAR, -Ă adj. 1. (Despre oameni sau despre firea lor; adesea s.) Care este stăpînit de vise, de idealuri; care prevede și prevestește evenimente viitoare. 2. Fantastic, extravagant. [Pron. -zi-o-. / < fr. visionnaire].

VIZIONAR, -Ă, vizionari, -e, adj. 1. (Despre oameni sau despre firea, ideile lor; adesea substantivat) Care se lasă stăpânit de vise, de idealuri (nelegate de realitatea imediată); care prevede, prevestește evenimentele viitoare. 2. Cu caracter de viziune; fantastic; extravagant, neobișnuit. [Pr.: -zi-o-] – Din fr. visionnaire.

VIZIONAR, -Ă adj. 1. (și s.) care prevede, întrezărește evenimente viitoare; stăpânit de vise, de idealuri. 2. fantastic, fantezist. (< fr. visionnaire)