AUDIOFRECVENȚĂ s. f. (Fiz.) Frecvență a unei unde sonore percepută de auz. [Pr.: a-u-di-o-] – Din fr. audiofréquence.

ECOMETRU, ecometre, s. n. Aparat folosit mai ales pentru aprecierea adâncimii nivelului de lichid din gurile de sondă, pe baza reflexiei undelor sonore. – Din fr. échomètre.

ECOU, ecouri, s. n. 1. Repetare a unui sunet datorită reflectării undelor sonore pe un obstacol. ♦ Unde reflectate care pot fi percepute distinct în raport cu undele directe. 2. Fig. Răsunet, vâlvă produsă de un eveniment, de o problemă etc. ◊ Expr. A se face ecoul cuiva = a repeta, a răspândi cuvintele sau ideile cuiva. – Din fr. écho, lat. echo.

EMIȚĂTOR, -OARE, emițători, -oare, adj., s. n. 1. Adj. Care emite; emisiv. ◊ Post emițător = post de radioemisiune. 2. S. n. Dispozitiv, aparat sau instalație care emite unde sonore ori electromagnetice sau impulsii de curent. Emițător radio = radioemițător. – Emite + suf. -ător (după fr. émetteur).

SELECTA, selectez, vb. I. 1. Tranz. A selecționa după un criteriu stabilit. ♦ A-și arăta preferința, a aprecia, a distinge (dintre mai mulți). 2. Tranz. A separa, în vederea izolării dintr-o mulțime de obiecte, o serie de obiecte cu anumite caracteristici. 3. Intranz. (Despre aparatele de radiorecepție și de telegrafie) A recepționa clar diferitele unde sonore, diferitele posturi de emisiune; a fi selectiv. ♦ A regla în așa fel un aparat de radiorecepție, încât undele apropiate ca lungime să nu deranjeze audiția. – Cf. selectiv, selector.

SONOLOCAȚIE s. f. Operație prin care se determină poziția unui obiect față de un anumit reper cu ajutorul undelor sonore, fără participarea activă a obiectului. – Din fr. sonolocation.

SONOMETRU, sonometre, s. n. Dispozitiv folosit la verificarea legilor de vibrație a coardelor, pentru a compara înălțimea a două sunete sau pentru a măsura un interval. ♦ Instrument electronic pentru măsurarea intensității undelor sonore, de obicei a zgomotelor. – Din fr. sonomètre.

RECEPȚIONA vb. 1. a prelua, a primi. (A ~ marfa.) 2. (FIZ.) a capta, a înregistra, a prinde, a recepta. (A ~ undele sonore.)

RECEPȚIONARE s. 1. preluare, primire. (~ mărfii.) 2. v. recepție. 3. (FIZ.) captare, înregistrare, prindere, receptare, (rar) captație. (~ a undelor sonore.)

REFLECTA vb. 1. (FIZ.) a se întoarce, a se răsfrânge, a se repercuta, a reveni, (înv.) a se refrânge. (Unda sonoră se ~ la întâlnirea unui obstacol.) 2. v. oglindi. 3. a înfățișa, a oglindi, a reprezenta. (Un articol care ~ realitatea.) 4. v. chibzui.

REVENI vb. 1. v. reîntoarce. 2. a reapărea, (rar) a se reivi. (Actorul a ~ la rampă.) 3. a recădea. (A ~ în poziția inițială.) 4. v. întoarce. 5. (FIZ.) a se întoarce, a se răsfrânge, a se reflecta, a se repercuta, (înv.) a se refrânge. (Unda sonoră ~ la întâlnirea unui obstacol.) 6. v. recidiva. 7. v. răzgândi. 8. a se dezmetici, a se reculege, a se regăsi, a se trezi, (înv.) a se dezmeți, a se recuceri, a se remite, (rar fig.) a se dezbăta. (Și-a ~ destul de repede și a acționat normal.) 9. (livr.) a incumba. (Îți ~ o datorie de onoare.) 10. a i se cădea, a i se cuveni, (înv. și reg.) a-i veni. (Dă-mi partea care-mi ~.) 11. v. costa.

AUDIOFRECVENȚĂ ~e f. Frecvență a unei unde sonore, perceptibilă de urechea umană. /<fr. audiofréquence

A SE DIFRACTA pers. 3 se difractă intranz. (despre raze de lumină, fascicule de radiație, unde sonore) A suferi o difracție. /<fr. diffracter

ECOU ~ri n. 1) Repetare a unui sunet datorită reflectării undelor sonore de un obstacol. 2) fig. Efect produs de ceva asupra cuiva; răsunet; rezonanță. /<fr. écho, lat. echo

EMIȚĂTOR ~oare (~ori, ~oare) și substantival Care emite unde sonore sau electromagnetice. ~ de radio. /a emite + suf. ~ător

HIDROACUSTICĂ f. Ramură a acusticii care se ocupă cu studiul producerii și propagării undelor sonore în mediul acvatic. /<fr. hydroacoustique

INTERFERENȚĂ ~e f. 1) Întâlnire a undelor (sonore, luminoase, electromagnetice etc.) coerente, în urma căreia unele slăbesc sau se distrug, iar altele se intensifică. 2) Suprapunere a două sau mai multe fenomene, fapte, întâmplări care se întâlnesc; încrucișare. /<fr. interférence

IONOFON ~oane n. Difuzor care transformă direct energia electromagnetică în unde sonore, folosit la reproducerea fidelă a sunetelor într-un local public. /<fr. ionophone

A SE IRADIA pers. 3 se iradiază intranz. (despre raze de lumină sau de căldură, despre unde sonore sau electromagnetice) A se împrăștia în toate părțile; a se propaga radial. [Sil. -di-a] /<fr. irradier, lat. irradiare

A RADIA¹ ~ez 1. tranz. (raze de lumină sau de căldură, unde sonore, elemente etc.) A împrăștia în toate direcțiile; a împrăștia radial; a emite, a iradia. 2. intranz. fig. (despre persoane sau despre fața lor) A exprima încântare. ~ de bucurie. [Sil. -di-a] /<fr. radier

A RECEPTA ~ez tranz. 1) (unde sonore, radiații etc.) A prinde cu ajutorul unui receptor; a recepționa. 2) fig. A sesiza, a observa în mod neașteptat; a surprinde. /cf. receptor, receptiv, recepție

RECEPTOR² ~oare n. 1) Aparat sau instalație care receptează o energie brută transformând-o în energie utilizabilă. 2) Aparat destinat receptării undelor electromagnetice. 3): ~ telefonic dispozitiv care transformă curentul alternativ receptat în unde sonore, reproducând sunetul inițial. 4) Parte a aparatului telefonic prin care se ascultă și prin care se vorbește. /

A RECEPȚIONA ~ez tranz. 1) (obiecte, lucrări finisate etc.) A lua în primire, controlând calitatea. ~ o marfă. 2) (unde sonore, radiații etc.) A prinde cu ajutorul unui receptor; a recepta. [Sil. -ți-o-] /<fr. réceptionner

A SE REPERCUTA se ~ează intranz. 1) (despre unde sonore sau de lumină) A se propaga reflectându-se. 2) fig. A se face simțit; a se propaga, avînd anumite urmări; a se resimți; a se răsfrânge. /<fr. répercuter

SONOLOCAȚIE f. fiz. Locația unui obiect cu ajutorul undelor sonore. /<fr. sonolocation^[1]

TIMPAN ~e n. 1) anat. Membrană elastică care desparte partea externă a unei urechi de cea mijlocie și transmite undele sonore în interiorul urechii mijlocii și interne. 2) Instrument muzical de percuție constând dintr-o membrană întinsă pe o emisferă. /<fr. tympan, it. tompano

UNDĂ ~e f. 1) Ondulație care se propagă pe suprafața unei ape liniștite (mare, lac, iaz). ~ele lacului. 2) Mișcare (ușor) oscilatoare într-un mediu oarecare. ◊ ~ seismică undă pornită din epicentrul unui cutremur de pământ, de-a lungul căreia cutremurul se propagă în interiorul și la suprafața pământului. ~ sonoră undă de sunet ce se propagă prin mișcare oscilatoare. ~e scurte, ~e lungi, ~e medii, ~e ultrascurte clasificare a undelor electromagnetice, folosite în radiodifuziune. [G.-D. undei] /<lat. unda

BEL s.m. Unitate de măsură pentru intensitatea acustică, reprezentînd raportul logaritmic dintre intensitatea undei sonore măsurate și intensitatea la pragul de audibilitate. [< fr. bel, cf. Bell – fizician american].

DIFRACȚIE s.f. Deviere a unei raze luminoase, a unei unde sonore etc. care străbate un orificiu îngust sau întîlnește muchia unui corp opac. [Gen. -iei, var. difracțiune s.f. / cf. fr. diffraction].

DIFUZA vb. I. 1. tr. A răspîndi, a împrăștia, a propaga în diferite direcții mai ales unde de lumină, de căldură etc.; (spec.) a emite unde sonore prin radio; a transmite o emisiune radiofonică. 2. tr. A vinde, a pune în vînzare (o publicație). 3. intr. (Cu privire la molecule, particule) A se răspîndi, a se amesteca (în masa altui corp). [< fr. diffuser].

DIFUZOR s.n. 1. Dispozitiv folosit în radiofonie care transformă undele electrice în unde sonore prin punerea în vibrație a unei membrane plane sau a unui cornet; este folosit în dispozitivele de radiorecepție și în instalațiile de amplificare a sunetului. 2. Parte a unui carburator cu injecție unde se produce pulverizarea combustibilului. 3. Aparat folosit pentru extragerea zahărului din sfeclă, a taninului din stejar etc. [Pl. -oare, (s.m.) -ori. / cf. fr. diffuseur].

RADIAȚIE s.f. Radiere. ♦ Emisiune, răspîndire de unde sonore sau electromagnetice; rază. [Gen -iei, var. radiațiune s.f. / cf. fr. radiation, lat. radiatio].

RECEPȚIE s.f. 1. Primire. ♦ Luare în primire a unui material sau a unei lucrări pe baza unor verificări calitative. 2. Prindere, captare de unde sonore sau electromagnetice. 3. Reuniune, banchet, primire cu caracter festiv. ◊ Discurs de recepție = discurs de primire, de admitere ca membru la Academie. 4. Serviciu de primire a voiajorilor într-un hotel. [Gen. -iei, var. recepțiune s.f. / cf. fr. réception, lat. receptio].

RECEPȚIONARE s.f. 1. Acțiunea de a recepționa și rezultatul ei; primire, luare în primire. 2. Receptare, captare a undelor sonore, luminoase etc. [< recepționa].

AUDIOFRECVENȚĂ s.f. Frecvență a undelor sonore care pot fi percepute de urechea umană. [< fr. audiofréquence].

EMIȚĂTOR, -OARE adj. Care emite; emitent. // s.n. Dispozitiv sau instalație care emite unde sonore ori electromagnetice sau impulsii de curent. [< emite + -(ă)tor, după fr. émetteur].

GEOFON s.n. Aparat folosit în prospecțiunile geofizice pentru recepționarea undelor sonore. [< fr. géophone].

IONOFON s.n. (Fiz.) Difuzor care transformă direct energia electromagnetică în unde sonore. [< fr. ionophone].

RECEPTA vb. I. tr. A prinde, a capta; a recepționa (unde sonore, luminoase etc.). [< receptor].

REPERCUTA vb. I. refl. 1. (Despre unde sonore, luminoase) A se răsfrînge, a se retransmite. 2. (Fig.) A avea urmări, a-și manifesta efectele indirect. [P.i. 3 -tează, conj. 3 -teze. / < fr. répercuter, cf. lat. repercutere – a respinge].

SELECTA vb. I. 1. tr. A selecționa. ♦ A-și arăta preferința, a distinge. 2. intr. (Despre un radioreceptor) A recepționa clar diferitele unde sonore, diferitele posturi de emisiune; a fi selectiv. ♦ tr. A regla în așa fel un aparat de radiorecepție, încît undele apropiate ca lungime să nu deranjeze audiția. [< selecție, selector, cf. germ. selektieren].

SELECTIV, -Ă adj. 1. Care alege, care face distincție între elemente. ♦ (Despre un radioreceptor) Care poate recepționa clar undele sonore ale diferitelor posturi de emisiune. 2. Care se face prin selecție. ♦ (Statist.) Cercetare selectivă = cercetare a unei colectivități pe baza unui eșantion. [Cf. fr. sélectif, germ. selektiv].

SONOLOCAȚIE s.f. Determinare a poziției unui obiect față de un anumit reper cu ajutorul undelor sonore, fără participarea activă a obiectului. [< fr. sonolocation].

ecou (ecouri), s. n. – 1. Repetare a unui sunet datorită reflectării undelor sonore pe un obstacol. – 2. (Fig.) Răsunet, vîlvă. – Var. eho. Fr. écho. Var., din sec. XVIII, astăzi înv., direct din ngr. ἠχὼ.

DIFUZA vb. I. tr. 1. a răspândi, a propaga în diferite direcții, mai ales unde de lumină, de căldură etc.; (spec.) a emite unde sonore prin radio; a transmite o emisiune radiofonică. 2. a pune în vânzare (o publicație). II. intr. (cu privire la molecule, particule) a se răspândi, a se amesteca (în masa altui corp). (< fr. diffuser)

ECOMETRIE s. f. 1. arta de a construi clădiri, nave, calculând reflexia sunetelor. 2. măsurare a nivelului de lichid în găurile de sondă, pe baza reflexiei undelor sonore. (< fr. échométrie)

ECOU s. n. 1. repetare a unui sunet datorit reflectării undelor sonore pe un obstacol. ♦ sunetul astfel repetat. ♦ ~ semnal = înregistrare optică pe ecranul unui radar. 2. (fig.) răsunet, vâlvă produsă de un eveniment etc. (< fr. écho, lat. echo)

EMIȚĂTOR, -OARE I. adj. care emite; emitent, emisiv. ♦ post ~ = post de radioemisiune. II. s. n. dispozitiv, instalație care emite unde sonore ori electromagnetice sau impulsuri de curent. (după fr. émetteur)

GEOFON s. n. 1. aparat electroacustic folosit pentru recepționarea undelor sonore în prospecțiunile geofizice. 2. aparat acustic folosit la delectarea pierderilor de apă din conductele îngropate. (< fr. géophone)

INSONORIZANT, -Ă adj. care nu transmite unde sonore. ◊ (despre materiale) care insonorizează. (< fr. insono-risant)

IONOFON s. n. dispozitiv radiofonic care transformă direct energia electromagnetică în unde sonore, prin oscilațiile unei coloane de gaze ionizate. (< fr. ionophone)

RECEPTA vb. tr. a prinde, a capta; a recepționa unde sonore, luminoase etc. (< receptor)

RECEPȚIE s. f. I. 1. luare în primire a unui material, a unei lucrări pe baza unor verificări calitative; recepționare (1). 2. captare de unde sonore sau electromagnetice; recepționer (2). 3. proces neuropsihic constând în formarea unor imagini prin detectarea, captarea și codificarea la nivelul analizatorilor a informațiilor primite. II. 1. reuniune, banchet, primire cu caracter festiv. ♦ ~ diplomatică = reuniune organizată, în țara de reședință, de o misiune diplomatică cu ocazia sărbătoririi zilei naționale. 2. faptul de a primi un membru într-o societate (academică). ♦ discurs de ~ = discurs de admitere ca membru la Academie. 3. serviciu de primire și cazare a voiajorilor într-un hotel. (< fr. réception, lat. receptio)

REPERCUTA vb. refl. 1. (despre unde sonore, luminoase) a se răsfrânge, a se retransmite. 2. (fig.) a avea urmări, a-și manifesta indirect efectele. (< fr. répercuter, lat. repercutere)

SELECTA vb. I. tr. 1. a selecționa; a separa, a sorta. ◊ a-și arăta preferința, a distinge. 2. a regla în așa fel un aparat de radiorecepție încât undele apropiate ca lungime să nu deranjeze audiția. II. intr. (despre un aparat radioreceptor) a recepționa clar diferitele unde sonore, diferitele posturi de emisiune; a fi selectiv. (< germ. selektieren)

SELECTIV, -Ă adj. 1. care constituie, efectuează o selecție (2). 2. (despre sisteme tehnice sau fizico-chimice) care realizează o alegere adecvată a anumitor mărimi sau elemente dintr-un grup. ◊ (despre un aparat radioreceptor) care poate recepționa clar undele sonore ale diferitelor posturi de emisiune. 3. (stat.) cercetare ~ă = cercetare a unei colectivități pe baza unui eșantion. (< fr. sélectif)

SONOLOCAȚIE s. f. determinare a poziției unui obiect față de un anumit reper cu ajutorul undelor sonore. (< fr. sonolocation)

ANACÚSTICĂ (< fr.) adj. Zonă ~ = regiune a spațiului cosmic situată la peste 160 km de supr. Pămîntului, în care propagarea undelor sonore încetează (distanța dintre moleculele de aer este mai mare decît lungimea de undă a sunetului, instalîndu-se tăcerea absolută).

VITEZĂ (DE ZBOR), viteza de deplasare a aeronavei în aer. Există: viteza de dezlipire, viteză atinsă în momentul desprinderii de sol; viteza de aterizare, viteza pe care trebuie să o aibă o aeronavă în momentul luării contactului cu solul în cazul unei aterizări normale; viteza ascensională, viteza pe verticală a aeronavei care asigură creșterea progresivă a înălțimii de zbor, fiind legată de poziția axei longitudinale xx’ în plan vertical, unghiul creat cu orizontala fiind denumit unghi de tangaj (v.); viteza de croazieră sau de drum, viteza corespunzătoare fineței maxime a aeronavei, fiind obținută cu un consum minim de combustibil și asigurând realizarea parametrilor maximi de durată și distanță a zborului (sin: viteza optimă); viteza de înfundare, componenta verticală a vitezei unei aeronave care coboară; viteza de așteptare, viteză adoptată în zonele de așteptare ale aerodromurilor unde se îmbunătățește stabilitatea vitezei în schimbul unui consum mărit de combustibil; viteza sonică, viteza unui vehicul aerian care parcurge într-o secundă un spațiu egal cu 340 m, viteza specifică deplasării undelor sonore în atmosferă și este egală cu 1M (Mach) adică 1224 Km/h; viteza subsonică, viteza unui vehicul aerian care parcurge într-o secundă un spațiu mai mic de 340 m; viteza supersonică, viteza unui vehicul aerian care parcurge într-o secundă un spațiu mai mare de 340 m, dar mai mic decât 1700 m (5M); viteza hipersonică, viteza unui vehicul aerian care parcurge într-o secundă un spațiu mai mare de 1700 m (peste 5M). Aceste viteze depind la avioanele cu reacție de viteza de evacuare (ejecție) a gazelor de ardere la ieșirea din ajutajul motorului, viteza medie de evacuare depinzând de temperatura jetului reactiv (v.), de construcția motorului și de proprietățile propergolului utilizat (la cei solizi viteza jetului este cuprinsă între 2-3 Km/s, iar la cei lichizi între 3-5 Km/s). Viteza critică este viteza constantă de cădere atinsă de un corp la un moment dat și peste a cărei valoare nu poate trece (Sin. viteza limită de cădere).

ecou (< gr. ἠχώ, de la numele nimfei Echo, „[ră]sunet”) I. Efect acustic produs de sunetul* reflectat de un obstacol (suprafață, zid, stâncă, margine de pădure) și perceput cu o mică întârziere de către emițătorul sunetului direct. Întârzierea trebuie să fie de cel puțin 0,1 s pentru ca perceperea să fie clară. Deoarece viteza sunetului este de c. 340 m/s, rezultă că unda sonoră trebuie să parcurgă în total minimum 34 m dus-întors, astfel că distanța dintre emițătorul-receptor și obstacol trebuie să fie de cel puțin 17 m. II. Manual* al orgii* dotat cu un registru (1) de sunete dulci și și care face e. registrelor acționate de alte manuale. III. (it. eco; fr. écho; engl. echo; germ. Echo; sp. echo) Procedeu componistic care constă în repetarea unei scurte teme* sau a unui motiv* muzical la o intensitate* sonoră mai scăzută. A fost mult folosit încă din sec. 15 și 16 în muzica vocală polif. de către compozitori ca Josquin Desprez, Luca Marenzio și Orlando di Lasso (în celebra vilanelă*, Ecoul, 1581), ca tehnică imitativă specială. În sec. 17 prima etapă a dezvoltării operei*, aduce o avalanșă de subiecte pastorale în care, de multe ori, este zugrăvită figura mitologică a lui Eco plângându-și iubirea neîmpărtășită; de aici nenumărate arii* în această perioadă folosesc procedeul de e., procedeu care se va extinde însă și în opere care nu au o legătură cu legenda. Rămânând un efect muzical de sine stătător, e. va fi cultivat și în scriitura instr., întreaga epocă a barocului* fiind dominată de această manieră de repetare în piano* a unei fraze* mai înainte enunțată în forte*. Procedeu este preluat în lucrări de factură concertantă sau responsorială, ca efect special (Stamitz, Simfonia in eco a 2 chori; Mozart, Notturno pentru 4 orch.; Chabrier, España; Rimski-Korsakov, Capriciul spaniol; Strauss, Ariadna la Naxos), sau ca principiu general al compoziției (Hindemith, Echo pentru flaut și pian), vizând uneori stereofonia*.

intensitate 1. (fiz.) I. de vibrație a unui sunet, cantitatea de energie care, transportată de undele* sonore, trece într-o secundă prin unitatea de suprafață perpendiculară pe direcția de propagare a sunetului*. Nivelul (diferența) de i. dintre 2 sunete (i. relativă) se măsoară în decibeli (dB – v. bel), pe când i. absolută în W/cm². Unei anumite i. de vibrație a sursei sonore îi corespunde o anumită i. auditivă (fiziol.) sau tărie a sunetului, care se măsoară în foni*. ♦ Puterea sonoră difuzată în spațiu de instr. muzicale variază în limite foarte largi. (Ex. orientative pentru fff orga mare, 12 W; trombonul, 6 W; pianul, 0,6 W; cl., 0,05 W; o voce bas, 0,03 W; cântând ppp o vl. emite o putere sonoră infimă, câteva milionimi de W). La însumarea surselor sonore, puterea ansamblului nu crește aritmetic, ci logaritmic*, deci mult mai puțin decât adunând puterile. De ex., dacă unei vl. care cântă cu o i. corespunzătoare unui nivel de 5 dB, i se adaugă alte 15 vl., care cântă fiecare cu aceeași i. nivelul sonor al ansamblului nu crește de la 5 dB la 80 dB (adică cu 5 x 15 = 75 dB), ci numai cu 12 dB (adică de la 5 la 17 dB).Aceasta explică în parte faptul că o orch. mare poate să acompanieze un instr. solist ca hf. sau chitara fără a prejudicia echilibrul sonor (v. și amplitudine). 2. (în teoria muzicală) Una dintre calitățile sunetului muzical (alături de înălțime (2), durată (I, 1) și timbru*) determinată de i. (1). Valoarea sa relativă (rezultând din diferența de i. a două sunete) a fost convențional stabilită de practica muzicală și redată prin semne dinamice*. Raporturile și variațiile de i. constituie astăzi obiectul dinamicii (1, 2).

magnetofon (< fr. magnétophone) (Fiz.), dispozitiv de înregistrare și reproducere a sunetelor, cu ajutorul unei benzi de oțel sau al unei benzi de plastic acoperite cu un strat fin de substanță feromagnetică. Înregistrarea se face prin magnetizarea variabilă a benzii în mișcare rapidă, de către curenții electrici ai unui amplificator comandat de un microfon* care recepționează undele sonore. Reproducerea se obține trecând banda magnetizată prin fața unui electromagnet conexat cu un amplificator și cu un difuzor*. Este folosit în radio-televiziune, pentru înregistrarea muzicii, a conferințelor etc., care urmează a fi transmise, în industria discului* (unde banda de m. constituie baza înregistrării) ca și în compoziția actuală (v. înregistrare). ♦ Principiul magnetofonului a fost materializată întâi de savantul danez V. Poulsen, care a făcut în 1900, la Expoziția Universală de la Paris, demonstrații cu telegrafonul său.

microfon (< fr. microphone) (Fiz.), dispozitiv pentru transformarea energiei undelor* sonore în energie electrică, aceasta putând fi transformată din nou în sunet*, după ce a fost transmisă prin fir sau radio. Există mai multe feluri de m. (cu contact, capacitate, eletrodinamice, cu cristal piezoelectric etc.). Se folosesc în radioteleviziune și în telecomunicații.

rezonanță (< fr. résonance), (acustică) fenomen datorită căruia undele* sonore propagate de la un emițător (vibrator) pot face să intre în oscilație* un receptor (rezonator), dacă una din frecvențele* proprii de vibrație ale rezonatorului este egală sau foarte apropiată de frecvența cu care vibrează emițătorul și dacă energia purtată de unda sonoră este suficient de mare față de distanța care separă corpurile în cauză. Experimental, fenomenul poate fi realizat ținând apăsată pedala (1) din dreapta a unui pian și emițând în apropierea lui un sunet suficient de puternic, de ex. un la vocal. Se constată că pianul reproduce clar acest sunet, coardele corespunzătoare aceluiași la intrând spontan în vibrație, sub excitarea undelor sonore vocale. Datorită r., sunetele pot fi amplificate. (Ex.: sunetul unui diapazon (6) ținut aproape de gura unei eprubete poate fi sensibil amplificat dacă, prin încercări, se realizează în eprubetă un volum adecvat de aer, turnând apă). ♦ Cele mai importante instr. muzicale sunt sisteme oscilatorii complexe, cuprinzând în esență două elemente distincte: un vibrator (coardă*, ancie*) și un rezonator, o cutie de r.* (corpul vl. sau al pianului, tubul cl.), ale cărui frecvențe proprii sunt excitate de vibrator. Vibratorul în sine dă un sunet slab, deoarece antrenează în mișcare un volum redus de aer. Cuplat la o cutie de r., sunetul lui este amplificat în dependență de diverși factori. Amplificarea trebuie să fie neselectivă, uniformă pentru toate sunetele emise de vibrator. În acest scop, este necesar ca forma corpului rezonator să fie neregulată, nedefinibilă geometric, astfel ca în el să se afle zone de aer cu cele mai variate frecvențe proprii de vibrație, apte să „răspundă” fidel vibratorului. Dacă rezonatorul are o formă definibilă geometric (paralelipipedic, sferă, cilindru), el este selectiv, amplificând o singură frecvență (sau o bandă foarte îngustă). Pe această proprietate se bazează rezonatorii sferici și cilindri inventați de Helmholtz cu care acesta a efectuat analiza și sinteza sunetelor complexe și a dovedit că timbrul* unui instr. muzical depinde numai de spectrul* acustic al sunetelor emise (numărul, frecvența și intensitatea relativă a armonicelor*). ♦ În expresii de tipul „r. superioară” sau „r. naturală a corpurilor sonore”, preluate necritic din unele lucrări fr., termenul r. este utilizat cu înțelesul de „producerea sunetelor armonice*”. Această extindere semantică nu este justificată, poate crea confuzii și trebuie evitată.

REZONATOR, rezonatori, s. m. Aparat sau sistem fizic care poate oscila cînd se găsește într-un cîmp de forțe periodice, datorită unui izvor de oscilații. ◊ Rezonator acustic = aparat care intră în oscilație numai cînd este lovit de unde sonore de o anumită frecvență și care este folosit pentru analizarea sunetelor compuse. Rezonator electric = circuit în care apare un curent electric atunci cînd se găsește într-un cîmp electromagnetic alternativ. – După fr. résonateur.

sală de concert, sală special construită pentru desfășurarea de manifestări muzicale. S. ideală dispune de o acustică perfectă (dacă se poate, pentru fiecare loc la fel). Calculele constructorilor țin seama mai ales de centrele de interferență* a undelor* sonore și de captarea lor. Studiul atent al propagării, reflectării și absorbției undelor sonore a dus la soluții optime de construcție. S-a dezvoltat în prezent o ramură specială a tehnicii: acustica sălilor*. Fenomenele de reflexie și de absorbție a sunetelor au un rol foarte important la calcularea s., unde trebuie să se țină sema de posibilitățile reflexiilor multiple ale undelor sonore pe pereți, pe tavan, în loji etc. De asemenea, se ia în considerație și timpul de reverberație* care, pentru s., trebuie să fie o mărime de ordinul a 1 secundă. Unele s. moderne, de dimensiuni ce depășesc posibilitățile de audiție obișnuite, necesită un sistem perfecționat de amplificare și de redare a sunetului prin difuzoare*.

sunet (< lat. sonitus) 1. În mod obiectiv și în sens larg, orice vibrație* mecanică în măsură să producă o senzație auditivă; în mod subiectiv, efectul vibrației, senzația însăși (v. și zgomot). Pentru crearea senzației, vibrația trebuie să aibă frecvența cuprinsă între c. 16 și 16.000 Hz (v. auz). Unele animale (câinele, pisica și mai ales liliacul) aud s. cu frecvențe de zeci de mii de Hz. Studiul s. cuprinde producerea, analiza calităților, propagarea, reproducerea și înregistrarea s., inclusiv studiul fenomenelor conexe. De primă importanță este clasificarea s. în pure (datorite unei vibrații sinusoidale, unda* sonoră respectivă fiind reprezentată de o curbă sinusoidală) și complexe (s. care conțin un număr de s. pure). Instr. muzicale emit s. complexe, numite și compuse sau timbrate; sunt formate dintr-o fundamentală și un număr de armonice*. Unele s. ale fl. și ale altor tuburi de orgă* sunt însă aproape pure; ocarina* și mai ales diapazonul (6) sau s. practic pure. Caracteristicile (calitățile) generale ale s. sunt în principal înălțimea* (v. și frecvență), tăria (v. intensitate) și timbrul*. Intensitatea s. nu se confundă cu volumul său. Prima depinde de amplitudinea* de oscilație* a elementului vibrator al instr. muzical (ancie*, coardă*), pe când al doilea de forma și mărimea spațiului rezonator (tubul, cutia de rezonanță*). Un s., deși emis cu putere, poate avea un volum mic și invers. La cele 3 calități arătate se adaugă durata*, în cazul s. muzicale. În acustica fizică, durata nu constituie o calitate a s., dar pentru muzică – artă temporală – ea este o calitate esențială. De durata relativă a s. depind valorile notelor*, măsura*, metrul (I), ritmul* cu formulele sale etc. 2. S. muzical, în sens larg, orice c. care poate îndeplini o funcție muzicală. În sens restrâns, un s. care posedă un plus de însușiri peste cele considerate în acustica fizică: o înălțime constantă, precis determinată și identificabilă cu vocea (1) sau cu un instr. muzical; o intensitate care poate fi modulată după necesitate sau dorință, în limitele permise de sursa emitentă; un timbru caracteristic, bine definit; o durată convenabilă, suficientă execuției, durata care poate fi organic mică (coarde lovite sau ciupite), mare sau cât mai mare (coarde solicitate cu arcușul, instr. de suflat, orgă, armoniu). De mare importanță în muzică sunt așa-numitele „procese tranzitorii” ale s., de care acustica fizică nu se ocupă. Este vorba de atac (1) (începutul s., perioada în care ia naștere și se stabilizează) și de extincție (sfârșitul, perioada în care se stinge). În timpul atacului și al extincției, frecvența, tăria și timbrul variază mult, ceea ce face ca în aceste perioade s. să aibă caracteristicile zgomotului. În ansamblu, toate acestea definesc și particularizează s., creându-i adevărata sa personalitate (v. timbru). S. considerate în felul arătat capătă o configurație muzicală atunci când sunt organizate într-o structură specifică, bazată pe funcționalitate, structură din care nu lipsește niciodată factorul zgomot, intrinsec și extrinsec. În arta muzicală, s. au un rol analog cuvintelor din lit. și culorilor în pictură. S-au studiat și unele corelații dintre s. muzicale și culori, în speță sinergia dintre organul văzului și cel al auzului care se manifestă în diferite moduri (audiție colorată, fotisme muzicale etc.). 3. S. alb v. alb, sunet. 4. S. armonic v. armonice, sunete. 5. S. cromatic*, alterație*, suitoare sau coborâtoare a unui s. diatonic*, dată de ex. de clapele negre ale pianului. 6. S. diatonic*, care face parte din scara diatonică, dat de ex. de clapele albe ale pianului. 7. S. eolian, s. specific, sugestiv, uneori straniu, produs de vântul care pune în vibrație o sârmă sau o coardă slab tensionată. Este un fel de muzicalitate a vântului utilizată în hf. eoliană (o cutie de rezonanță* cu lungimea de c. 1 m, pe care pot fi montate de ex. 12 coarde cu diametrul de la 0,2 la 1,5 mm, nu prea întinse și acordate la unison) (v. harfă). 8. S. lui Tartini, s. descoperit în 1754 prin studierea vibrațiilor simultane a două coarde ale vl. puternic solicitate cu arcușul. Tartini și marii teoreticieni din trecut au încercat fără succes să explice geneza acelui s. Fiziologia modernă a aparatului auditiv au arătat că este vorba de un așa-numit s. rezultant sau de combinație sau combinatoriu, efect subiectiv, creat de urechea însăși, ca și armonicele aurale. Asemenea s. nu există în afara urechii și se datorează disimetriei timpanului (fața exterioară a acestuia este liberă, pe când cea interioară este în contact cu lanțul osos care conduce vibrațiile în urechea internă). Au fost numite și „s. fantomă”. 9. S. temperat v. temperare. V. și: acustica sălilor; bătăi acustice; undă.

antizgomot ♦ 1. adj. inv., s. n. Împotriva zgomotului ◊ „Aeroportul internațional «Schiphol» de lângă Amsterdam va rămâne închis în cursul nopții [...] pentru avioanele care nu posedă certificate care să ateste că nu aduc prejudicii prin zgomotul produs la operațiunile de aterizare. Avioanelor care nu prezintă garanția anti-zgomot le este rezervată o singură pistă.” I.B. 5 VII 72 p. 4. ◊ „Gard anti-zgomot. Pentru a-și proteja căminul de zgomotele străzii, un locuitor din orașul Bremen (R.F.G.) a avut o idee originală: a ridicat în jurul casei sale un gard alcătuit din... ghivece uriașe de flori suprapuse.” Sc. 26 I 77 p. 5; v. și R.l. 17 V 74 p. 6, 11 II 77 p. 2, Cont. 11 V 79 p. 5. ♦ 2. s. n. ◊ „Prototipul unui nou tip de cască de protecție împotriva zgomotului a fost realizat în Anglia. Un dispozitiv montat în cască înregistrează intensitatea zgomotului și dă naștere unui «antizgomot» egal ca intensitate, dar cu o altă lungime de undă. În acest fel undele sonore se anihilează reciproc, realizându-se liniștea dorită.” Sc. 11 I 78 p. 6 (din anti- + zgomot, după fr. antibruit; PR 1972; DEX-S)

insonorizant, -ă adj. (acust.) Care nu are calitatea de a transmite undele sonore ◊ „Aceste podele sunt alcătuite dintr-un strat insonorizant de tablă, un strat de bitum și unul de scândură.” I.B. 29 VIII 67 p. 2. ◊ „Începând cu anul viitor, pe arterele cele mai circulate ale localității se vor amenaja din resturi menajere rambleuri înalte de 1012 metri, formând bariere insonorizante.” Sc. 22 X 73 p. 4 (cf. fr. insonorisation; DEX-S)

insonorizare s. f. 1980 Acțiunea de limitare a transmiterii undelor sonore v. kaldex (din insonoriza + -re; cf. fr. insonorisation)

RADIÁȚIE (< fr., lat.) s. f. 1. Emisie de unde (sonore, electromagnetice etc.) sau de particule (r. alfa, r. beta etc.). Oricare r. realizează un transport de masă și de energie, exercită o apăsare asupra corpurilor pe care cade și poate produce numeroase efecte de natură fizică, chimică sau biologică. ◊ R. electromagnetică = câmp electromagnetic variabil în timp și în spațiu, care se propagă sub formă de unde transversale, cu viteza de c. 300.000 km/h în vid; cele două componente, electrică și magnetică, oscilează în plane perpendiculare, linia de intersecție a cestora fiind însăși direcția de propagare. Bazele teoriei clasice a radiației electromagnetice au fost puse în sec. 19 de M. Faraday și J. Maxwell. Teoria cuantică a r. a apărut în 1900, fiind introdusă de Max Planck. ◊ R. alfa = radiație formată din nuclee de heliu-4 cu masa de 4,00273 u. și energia de legătură egală cu 28,11 MeV, ◊ R. beta = radiație formată din electroni și pozitroni emiși în timpul dezintegrării beta. ◊ R. canal = radiație corpusculară compusă din ionii pozitivi care au fost accelerați în câmpul electric intens al unei descărcări electrice și se propagă în spatele catodului perforat al unui tub de descărcare. Descoperită în 1886 de fizicianul german Eugen Goldstein (1850-1930). ◊ R. indusă (radiație stimulată) = proces de emitere a undelor electromagnetice de către atomi excitanți și alte sisteme cuantice sub acțiunea unei radiații exterioare (inductoare). Frecvența, faza, polarizarea și direcția radiației emise ș ia celei inductoare coincid. ◊ R. ionizantă = fluxuri de particule și de cuante electromagnetice care interacționând cu mediul duce la ionizarea atomilor și moleculelor lui. Ex.: razele Roentgen,razele gama, fluxurile de particule alfa, de electroni, pozitroni, protoni, neutroni. Poate avea efecte nocive asupra organismelor. ◊ R. optică = unde electromagnetice cu lungimea cuprinsă între 1nm și 1 mm. Pe lângă lumina percepută de ochiul uman, include de asemenea radiația IR și cea UW. ◊ Radiația solară = radiația electromagnetică și cea corpusculară a Soarelui. Radiația electromagnetică constă din unde în diapazonul de la raze gama, până la unde radio, cea corpusculară – protoni și electroni. ◊ R. terestră, radiația termică (infraroșie) a suprafeței terestre, având lungimea de undă cuprinsă între 3 și 80 mkm (micrometru.) ◊ R. termică, radiație electromagnetică emisă de o substanță aflată la o anumită temperatură pe seama energiei interne. Dacă se află în echilibru termodinamic cu substanța, se numește r.t de echilibru, iar distribuția energiei în spectrul ei determinată de legea de radiație Planck. Pentru r.t. este valabilă legea de radiație Kirchhoff. ◊ R. catodică, veche denumire (nu se mai folosește azi), pentru un flux de electroni într-o incintă vidată, emiși de catodul unui tub de descărcare. Razele catodice pot fi observate prin fluorescența sticlei pe care cad electronii într-un tub catodic. Descoperită de J. Plücker, în 1859. ◊ R. de fond, radiație ionizantă de mică intensitate prezentă la nivelul solului și în atmosferă, ca urmare a radiațiilor cosmice și a radioactivității naturale a rocilor și a solului. ◊ R. corpului negru, radiația termică a corpului absolut negru. Este o radiație de echilibru care nu depinde de natura materiei radiante și este caracterizată numai de temperatura sa. ◊ R. gamma, radiație electromagnetică cu lungimea de undă λ ≤ 1 Å, în care se manifestă proprietățile corpusculare ale luminii. Un fascicul de r. gamma este format din fotoni cu energie E = hω și impulsul p = hω/c, cu ω -pulsația. V. foton. R. cosmică v. cosmic. R. (sau raze) X vezi X. 2. R. adaptativă (BIOL.), evoluție prin care de la o specie de bază se ajunge la o serie de forme diferite, adaptate la diverse surse de hrană sau tipuri de habitate, ceea ce cu timpul duce la apariția unor specii distincte. Sin. evoluție divergentă.

OHM [o:m], Georg Simon (1789-1854), fizician german. Prof. univ. la Nürnberg, și München. Cercetări de electricitate, optică și acustică. A studiat (din 1826) trecerea curentului electric prin conductori, stabilind o lege (1827) conform căreia intensitatea acestuia este direct proporțională cu tensiunea aplicată la capetele conductorului și invers proporțională cu rezistența lui (legea lui O.). În domeniul acusticii, a dovedit că senzația de auz a urechii omenești nu depinde de diferența de fază a undelor sonore.

*interferénță f., pl. e (inter- și -ferență, ca în di-ferență). Fiz. Întîlnirea razelor luminoase orĭ undelor sonore, ceĭa ce produce o scădere de lumină orĭ de sunet.

DOPPLER, Christian (1803-1853), fizician și matematician austriac. A descoperit variația frecvenței undelor sonore când sursa se deplasează față de observator, variație explicată corect de A. Fizeau (efect D.-Fizeau). A prevăzut că un efect similar are loc și în cazul luminii (v. și efect D.-Fizeau). A studiat culoarea stelelor duble.

EFÉCT (< germ., lat., după fr.) s. n. 1. (FILOZ.) Ceea ce este produs de un agent sau o cauză; ceea ce este considerat ca rezultat al unei acțiuni sau al unei intenții; urmare, consecință. 2. Impresie produsă asupra organelor de simț; p. ext. impresie produsă de cineva asupra cuiva. ◊ Exp. A-și face efectul = a da rezultatul scontat. ◊ Loc. De efect = care impresionează puternic, care atrage atenția. 3. (GEOGR.) E. de seră = proces de încălzire a aerului și a solului datorită reflectării pe stratul de dioxid de carbon (situat la plafonul serelor) a radiațiilor infraroșii emise de la sol în urma încălzirii sale de la Soare. Este specific serelor, dar și unor aglomerări urbane și tinde să devină global la nivelul atmosferei, din cauza cantității mari de dioxid de carbon eliminat în aer. 4. (GENET.) E. cis-trans = fenomen care rezultă din posibilitatea ca două gene (ce nu se referă la același locus) să se găsească pe același cromozom al unei perechi de omologi (cis) sau pe cromozomi diferiți (trans). 5. (FIZ.) E. corona v. corona. ◊ E. Doppler-Fizeau = modificare a frecvențelor undelor (sonore sau luminoase) recepționate de un observator în raport cu frecvența cu care undele sunt emise de sursă, datorită faptului că observatorul și sursa se deplasează unul față de celălalt. ◊ E. Procopiu v. Procopiu. ◊ E. tunel v. tunel. ◊ Efecte speciale = totalitatea mijloacelor tehnice utilizate în producerea filmelor, cu scopul creării iluziei sau simulării unor fenomene; pot fi mecanice, optice, electronice, pe computer. ♦ (TEHN.) Efectul Coandă = modificare (deflectare) cu un unghi de până la 180° a direcției unui jet fluid, practic bidimensional, tangent în secțiunea de ieșire la o suprafață solidă convexă, tinzând să urmeze curbura acestei suprafețe. Descoperit de H. Coandă în 1910 și brevetat în 1934, are aplicații în: sustentația și propulsia vehiculelor aeriene, construcția dispozitivelor pneumatice, medicină. 6. Impresie produsă de cineva sau de ceva asupra unei persoane. 7. (Concr.; la pl.) Bunuri mobile ♦ Spec. (La pl.) Îmbrăcăminte militară; echipament (1). 8. (FIN.; la pl.) Hârtii de valoare. ◊ Efecte de comerț = denumire generică atribuită titlurilor de credit negociabile (cambii, bilete la ordin, cecuri etc.) care atestă existența unei creanțe de o valoare determinată plătibilă imediat sau la un termen scurt. ◊ Efecte publice = titluri de creanță emise de stat sau de instituții de drept public. 9. (EC.) E. util = rezultatul efortului depus la nivel micro- și macroeconomic, exprimat în formă valorică, materială și socială.

ÓPTIC, -Ă (< fr.; {s} gr. optikos „relativ la vedere”) adj., s. f. I. Adj. 1. Care se referă la ochi, la vedere. ◊ Nerv o. = nerv care transmite informațiile vizuale de la ochi la centru respectiv din creier. 2. Care se bazează pe lumină, privitor la fenomenele luminoase; care aparține obiectului de studiu al opticii (II, 1). ◊ Drum o. v. drum. Iluzie o. v. iluzie. ◊ Optic-activ = (despre substanțe) care prezintă activitate optică. V. activitate. II S. f. 1. Ramură a fizicii care studiază natura luminii, fenomenele legate de emisia, absorbția, propagarea și interacțiunea ei cu materia radiațiile electromagnetice din domeniul ultraviolet (inclusiv razele Röntgen moi) și cel infraroșu până la undele radio milimetrice, precum și metodele de măsurare a mărimilor care le caracterizează, construcția și funcționarea instrumentelor bazate pe lumină etc. Cuprinde: o. geometrică (studiază propagarea razelor luminoase și proiectarea geometrică a instrumentelor optice); o. fizică (studiază natura ondulatorie și fotonică a luminii, fotometria etc.); o. acustică (studiază proprietățile optice ale substanțelor la aplicarea undelor sonore); o. neliniară (se ocupă cu propagarea undelor electromagnetice de putere mare, ca de ex. fasciculele laser, în mediile solide, lichide și gazoase). Optica fibrelor (studiază propagarea luminii și transmiterea informației prin ghiduri de lumină); metodele ei se folosesc în telecomunicația optică la aparatele medicale (iluminarea rinofaringelui, stomacului ș.a.), la filmarea cu viteze mari, în fizica nucleară, fototelegrafie, telemetrie, tehnica de calcul, acustica ș.a. O. integrală (studiază sistemele optice miniaturale cu conductoare de lumină peliculare având grosimi de ordinul lungimii de undă a luminii). O. neutronică (studiază interacțiunea neutronilor lenți cu substanța în condiții în care proprietățile ondulatorii ale neutronilor ca difracția, polarizarea ș.a. se manifestă destul de pronunțat). ◊ O. electronică = capitol al electromagnetismului care studiază mișcarea fasciculelor de particule încărcate cu sarcini electrice (ex. electroni) în câmpuri electrice sau magnetice, care determină focalizarea lor și și obținerea unor imagini electronice. 2. Aspect special pe care îl ia un obiect văzut la distanță dintr-un punct determinat. 3. Fig. Mod, fel de a vedea și de a interpreta lucrurile, fenomenele; concepție, punct de vedere.

*reflexiúne f. (lat. refléxio, -ónis. V. inflexiune). Fiz. Aruncarea luminiĭ saŭ a undelor sonore înapoĭ saŭ în altă direcțiune (repercusiune, ecoŭ). Unghĭ de reflexiune, unghĭu pe care-l face normala la punctu de incidență cu raza reflectată (V. incidență). Acțiunea de a cugeta din noŭ și serios la lucru. Cugetare (rezultată din această reflexiune): o culegere de reflexiunĭ. A face reflexiunĭ pe socoteala cuĭva, a te gîndi la el apreciindu-l ironic. – Și -éxie. Fals -écție.

HIDROLOCÁȚIE (< fr.) s. f. Sistem folosit de nave pentru determinarea poziției diferitelor obiecte aflate în apă; se bazează pe proprietatea undelor sonore de a fi reflectate de obstacolele întâlnite.

INTERFEROMÉTRU (< fr. {i}; {s} fr. interférence „interferență” + gr. metron „măsură”) s. n. Instrument optic care se bazează pe fenomenul interferenței luminii și care poate servi la determinarea lungimilor de undă sonore sau luminoase, a unor dimensiuni liniare (lungimi, grosimi etc.) în astronomie (la măsurarea diametrului aparent al stelelor sau a distanței unghiulare dintre componentele unei stele duble), la măsurarea indicilor de refracție etc. ♦ I. acustic = instrument folosit pentru determinarea vitezei de propagare a sunetelor în medii fluide, formând un sistem de unde staționare (ex. tubul lui Kundt).

RADIOFRECVÉNȚĂ (< radio¹- + frecvență) s. f. Frecvența undelor electromagnetice limitată superior de frecvența undelor infraroșii, iar inferior de frecvența undelor sonore; corespunde aproximativ domeniului cuprins între 10⁴ și 10¹² Hz.

AUDIBILITATE s. f. (Fiz.) Proprietate a unei unde sonore de a putea fi auzită. [Pr: a-u-] – Din fr. audibilité.

SELECTA, selectez, vb. I. 1. Tranz. A selecționa după un criteriu stabilit. ◊ A-și arăta preferința, a aprecia, a distinge (dintre mai mulți). 2. Tranz. A separa, în vederea izolării dintr-o mulțime de obiecte, o serie de obiecte cu anumite caracteristici. 3. Intranz. (Despre aparatele de radiorecepție și de telegrafie) A recepționa clar diferitele unde sonore, diferitele posturi de emisie; a fi selectiv. ♦ A regla în așa fel un aparat de radiorecepție, încât undele apropiate ca lungime să nu deranjeze audiția. – Cf. selectiv, selector.

SONAR, sonare, s. n. Echipament pentru telecomunicații subacvatice, conținând elemente pentru emisia și recepția undelor sonore și folosit pentru reperarea unor obiecte submarine. – Din fr. sonar.

SONOLOCAȚIE s. f. Determinare a poziției unui obiect față de un anumit reper cu ajutorul undelor sonore. – Din fr. sonolocation.

SONOMETRU, sonometre, s. n. Instrument pentru verificarea legilor de vibrație a coardelor, pentru a compara înălțimea a două sunete sau pentru a măsura un interval. ♦ Aparat electronic pentru măsurarea intensității undelor sonore, de obicei a zgomotelor. – Din fr. sonomètre.

ECOMETRU, ecometre, s. n. Aparat folosit pentru aprecierea adâncimii nivelului stratului de lichid în gurile de sondă, pe baza reflexiei undelor sonore. – Din fr. échomètre.

EMIȚĂTOR, -OARE, emițători, -oare, adj., s. n., s. m. 1. Adj. Care emite; emisiv. ◊ Post emițător = post de radioemisie. 2. S. n. Dispozitiv, aparat sau instalație care emite unde sonore ori electromagnetice sau impulsii de curent. ◊ Emițător radio = radioemițător. 3. S. m. (Lingv.) Persoană care emite un enunț lingvistic. – Emite + suf. -ător (după fr. émetteur).

GEOFON, geofoane, s. n. 1. Aparat construit după principiul seismografului, care recepționează undele sonore ce se propagă în stratele superficiale ale scoarței terestre. 2. Aparat acustic folosit la detectarea pierderilor de apă din conductele îngropate. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géophone.

ECOU, ecouri, s. n. 1. (Fiz.) Fenomenul de reflectare a sunetelor pe o suprafață discontinuă. Se face mai albastru-adîncul... mai viu al stîncilor ecou. MACEDONSKI, O. I 63. ♦ Unde sonore, sunete reflectate de o suprafață de discontinuitate și ajunse într-un punct de unde pot fi percepute distinct în raport cu undele directe (primare). Văile toate răsună de metalice și asurzitoare ecouri. BOGZA, C. O. 170. Pașii, pe lespezi reci, deșteptară ecouri prelungi. SADOVEANU, O. I 293. Un șuier lung... trezește somnul codrilor, toată valea auiește de-un ecou frumos, muzical. VLAHUȚĂ, O. AL. II 33. ◊ Fig. Să spună comandatura că ne facem ecoul nemulțumirilor și încurajăm răzvrătirea? PAS, Z. III 157. 2. Fig. Răsunet, vîlvă produsă de un eveniment, de o problemă etc. Luptele revoluționare din Rusia (răscoalele țăranilor din Rusia conduse de Pugacev) și influența revoluției burgheze din Franța au avut ecouri în țara noastră. IST. R.P.R. 244. În toate flamurile dimineții, În toate adevărurile vieții, În tot ce e freamăt puternic și nou Răzbate, străbate mărețul ecou Al zilei mărețe, ce-n veci nu va trece: Noiembrie șapte din șaptesprezece! DEȘLIU, G. 46. Problemele discutate... au avut ecou mondial. SAHIA, U.R.S.S. 158. – Variante: (învechit) echo (ODOBESCU, S. III 36), eho (NEGRUZZI, S. I 154) s. n.

EMIȚĂTOR, -OARE, emițători, -oare, adj. Care emite. ◊ Post emițător = post de radioemisiune. ♦ (Substantivat) Dispozitiv sau instalație care emite unde sonore ori electromagnetice sau impulsii de curent.

GEOFON, geofoane, s. n. Aparat folosit în prospecțiunile geofizice, pentru recepționarea undelor sonore. – Pronunțat: ge-o-.

DIFRACȚIE, difracții, s. f. (Fiz.) Deviere sau complex de devieri pe care le suferă, după anumite legi, o rază de lumină, o undă sonoră etc., cînd trec prin deschideri înguste sau pe lîngă marginea unor obiecte opace.

DIFUZOR², difuzoare, s. n. 1. Aparat, de obicei în formă de pîlnie, care, fiind acționat de curenți electrici variabili, produce unde sonore și le împrăștie în jur; se întrebuințează la aparatele de radio și la amplificarea vocii (în săli publice, în piețe sau pe străzi). 2. Aparat bazat pe principiul difuzibilității corpurilor, întrebuințat la extragerea diferitelor substanțe (a zahărului din sfeclă, a taninului din stejar etc.). 3. Parte a camerei de amestec a unui carburator unde se efectuează pulverizarea combustibilului (prin trecerea unui curent de aer).

INTERFERENȚĂ, interferențe, s. f. Fenomen de suprapunere și compunere a efectelor a două (sau mai multe) mișcări vibratorii (unde sonore, luminoase etc.), provenite din surse diferite; intensificare (sau slăbire reciprocă) a intensității undelor prin suprapunerea lor. Interferența sunetelor.

MICROFON, microfoane, s. n. Aparat (cu sau fără sursă proprie de energie) care sub acțiunea undelor sonore este străbătut de un curent electric variabil; este folosit în transmisiunea telefonică, în radiodifuziune etc. Pentru transmiterea sunetului la distanță ne servim de două aparate: microfonul și telefonul. Microfonul este aparatul transmițător care prinde sunetele la postul de emisiune. FIZICA 118.

RADIAȚIE, radiații, s. f. Undă sonoră sau electromagnetică; ansamblul particulelor emise de un corp.Radiații electrice sau luminoase. ◊ Fig. Ladima simțea... radiația nevăzută a mării în sporul de lumină peste miriști. CAMIL PETRESCU, N. 88. ♦ Radiere. Au fost puse la punct noi metode de protecție împotriva radiațiilor calorice. CONTEMPORANUL, S. II, 1956, nr. 486, 3/5.

RECEPTA, receptez, vb. I. Tranz. (Mai ales despre unde sonore sau luminoase) A primi, a prinde, a înregistra, a capta.

RECEPTARE, receptări, s. f. Acțiunea de a recepta și rezultatul ei; înregistrare, captare (mai ales a undelor sonore sau luminoase).

RECEPTOR¹, receptoare, s. n. Sistem tehnic care primește o anumită formă de energie pentru care este construit și o transformă în alta folosită sub această formă. ◊ Receptor telegrafic = aparat cu ajutorul căruia se primesc și se înregistrează pe o bandă de hîrtie semnalele telegrafice. Receptor (telefonic) = aparat care transformă oscilațiile electromagnetice dintr-un circuit electric în oscilații acustice pe care le iradiază pentru a se putea asculta sunetele sau convorbirile telefonice; p. ext. piesă a unui telefon care cuprinde acest aparat (cîteodată împreună cu microfonul). A așezat învingător receptorul pe aparat. CAMIL PETRESCU, U. N. 72. Am scos receptorul telefonului să nu mă ademenească nici o chemare. C. PETRESCU, S. 158. Bologa, în postul de comandă, cu receptorul telefonic la ureche, asculta indicațiile observatorilor. REBREANU, P. S. 82. Receptor acustic = dispozitiv folosit pentru captarea undelor sonore. ♦ Sistem tehnic care primește un anumit material din interiorul sau din afara unui alt sistem tehnic.

REPERCUTA, pers. 3 repercutează, vb. I. Refl. 1. (Despre unde sonore sau luminoase) A se răsfrînge, a se retransmite, a reveni. 2. Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «asupra», mai rar «în») A avea urmări, consecințe, a-și manifesta efectele. Abuzul de mîncare și de băutură se repercutează asupra sănătății. ▭ Nu-mi sînt indiferenți... seceta ori foametea pe care o îndură ei știu că se repercutează în viața mea de fiecare zi. C. PETRESCU, Î. II 267. – Conj. prez. și: pers. 3 să repercute (ANGHEL-IOSIF, C. M. I 96).

REPERCUTAT, -Ă, repercutați, -te, adj. (Despre unde sonore) Răsfrînt, retransmis, multiplicat (prin ecou). Doi călărași veneau în trapul cel mare. În urma lor, răsunau comandele lungi, repercutate departe, pe văi: «drepți!». D. ZAMFIRESCU, R. 255. Și ce curios răsună pe aici, repercutat, huruitul roților. VLAHUȚĂ, O. AL. II 33.

REZONATOR, rezonatori, s. m. Aparat sau sistem fizic care poate oscila cînd se găsește într-un cîmp de forțe periodice, datorit unui izvor de oscilații. ◊ Rezonator acustic = aparat care intră în oscilație numai cînd este lovit de unde sonore de o anumită frecvență și care este folosit pentru analiza unui sunet compus. Rezonator electric = circuit în care apare un curent electric, atunci cînd se găsește într-un cîmp electromagnetic alternativ.

TIMPAN, timpane, s. n. 1. Membrană elastică care desparte urechea externă de cea mijlocie, transmițînd undele sonore în interiorul urechii mijlocii și interne. Avea chipul lui Nicachi Sacară și rînjea... strigînd cu un glas care detuna în timpan. C. PETRESCU, R. DR. 218. 2. Instrument muzical de percuție, al cărui corp de rezonanță este o emisferă de alamă acoperită cu o membrană de piele tăbăcită care poate fi întinsă mai mult ori mai puțin și, care, lovită cu niște baghete, produce sunete. El făcu cazacilor o primire strălucită... cu împușcăturile tunurilor și zgomotoasa armonie de trîmbițe, tobe, fluiere, timpane. HASDEU, I. V. 73. Vom cînta dar acum noi, În timpane și-n cimpoi. ȘEZ. VIII 41. 3. Suprafață (netedă sau ornamentată cu sculpturi) cuprinsă între cele trei cornișe ale frontonului unei clădiri, al unui monument etc. Sculpturile din căpătîiele aticului și cele de la timpanele arcului ne amintesc izbînzile lui Traian în contra dacilor și parților. ODOBESCU, S. III 73.

UNDĂ, unde, s. f. I. 1. Cantitate dintr-o masă de apă care face o mișcare ritmică, ușoară, de ridicare și coborîre (v. val, talaz); p. ext. apă (curgătoare sau stătătoare). Priveam în unda limpede jocul peștilor care fulgerau prin lumina apei ca niște săgeți de argint. SADOVEANU, O. VII 294. Bătrîne Olt! – cu buza arsă Îți sărutăm unda căruntă. GOGA, P. 15. Unde zglobii împrejur clipotind se-nălțau curioase, Nava plutea ușurel, fără pilot în lumină. TOPÎRCEANU, P. 47. Pîrîului se tînguiește-o floare: Ce blînd erai în vremuri mai senine! Purtai în unde numai dezmierdare. CERNA, P. 92. ◊ Fig. Undele poporului se despică îndată sub pașii lor... și se închid după ei. BOLINTINEANU, O. 287. (Cu aluzie la mișcarea ondulatorie a apei) O părere de rău cumplită îi aduse în piept o undă de dor. SADOVEANU, O. II 29. Intra, oare, în tulburarea mea și ceva din prestigiul acelui obraz atît de drag... sub undele arămii ale părului? GALACTION, O. I 58. Era fără îndoială un paroxism, o undă de nebunie în furia ei. CAMIL PETRESCU, U. N. 93. Pe fața femeii trecu o undă de înviorare. REBREANU, R. II 65. ◊ Expr. A ieși în undă = a ieși la suprafață, a se afirma. Vroința să ne fie tare și vom ieși iar în undă. ALECSANDRI, S. 110. Sfînta dreptate a ieșit în undă pentru toți. id. T. III 1470. (Despre lichide) A da în undă v. da³ (II 9). ♦ Șuvoi, torent. Am trecut eu Tazlăul de-amu vro trei zile, după bureți, da m-o prins unda dincoace și n-am mai putut trece-napoi. HOGAȘ, M. N. 212. ♦ Ploaie, ninsoare etc. care se abate în trîmbe, fără continuitate. Cătră sfîrșitul lunii martie veniră cîteva unde reci de lapoviță. SADOVEANU, O. IV 51. Ploaia cade-n unde. ALECSANDRI, P. III 453. 2. Masă de aer care se mișcă ușor; p. ext. aer, văzduh. Intrai c-o undă aspră a vijeliei. SADOVEANU, O. I 434. Unde de fierbințeală vibrau peste bisericuța adormită. GALACTION, O. I 42. Ciocîrliile înnebuniseră, plutind și ciripind în undele curate ale înălțimilor. SANDU-ALDEA, U. P. 25. Aerul, răsfirat în unde diafane subt arșița soarelui... oglindește ierburile și bălăriile din depărtare. ODOBESCU, S. III 14. ◊ (Determinat prin «de vînt») Clopotele se stingeau în vreo undă de vînt rece. DUMITRIU, N. 54. Ce de joc și veselie cînd e soarele la toacă! Iată-le, sărind se joacă Undele de vînt. COȘBUC, P. II 16. ◊ Fig. Luca Talabă intră cu cîțiva tovarăși, aducînd o undă violentă de usturoi. REBREANU, R. I 170. (Cu aluzie la durata scurtă, dar puternică a mișcării de deplasare) Calul se năpustea cîte o undă. SADOVEANU, O. I 511. 3. Mișcare de vibrație; zgomot, sunet. Începură în noaptea de primăvară, afară, a tremura vibrările clopotului celui mare. Veneau unde după unde, cînd mai slăbite, cînd mai pline. SADOVEANU, O. IV 54. II. (Fiz.) Fenomen variabil în timp, care se produce într-un mediu continuu printr-o acțiune din aproape în aproape. ◊ Undă sonoră = undă care, prin propagarea ei, transmite sunetul într-un mediu. Lungime de undă = distanța dintre două puncte succesive, în direcția de propagare a unei unde periodice, în care oscilația are aceeași fază, după depășirea căreia valorile succesive ale funcțiunii de undă se reproduc cu aceleași valori și în aceeași ordine. Undă seismică = undă pornită din epicentrul unui cutremur de pămînt și de-a lungul căreia cutremurul se propagă în interiorul și la suprafața pămîntului. (În radiofonie) Undă scurtă = undă electromagnetică cu o lungime de 0-50 m. Undă mijlocie = undă electromagnetică cu o lungime de 200-600 m. Undă lungă = undă electromagnetică cu o lungime de 700-2000 m.

SONOR, -Ă, sonori, -e, adj. 1. Care produce, prin vibrare, sunete (pline, puternice); care răsună sau face să răsune. Răsună... muzica lui Chopin, cîntată pe sonore piane de concert sau pianine modeste. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 159, 9/1. Mă deșteptară ca dintr-un vis clopotele cailor, mai sonore, cu bătaie mai rară. SADOVEANU, O. VIII 18. Rîuri de armonie Se revarsă în cascade de sub degetele ei. Și pe coardele sonore [ale clavirului] trece-ntreaga ei junie. MACEDONSKI, O. I 87. ◊ Undă sonoră, vibrație sonoră v. c. ◊ (Adverbial) Pașii oamenilor sună sonor pe caldarîm. SADOVEANU, E. 114. Cuvintele-ntre cupe sonor se-ntreciocnesc. MACEDONSKI, O. I 257. 2. (Despre sunete, voce, rîs) Puternic, răsunător, plin, armonios. Parcă nu-ți vine a crede că dintr-un gîtlej așa de gingaș poate porni un sunet așa de sonor. SADOVEANU, O. VI 329. Glasul lui e cald și sonor. VLAHUȚĂ, O. AL. II 65. [Melodia] tot crește mai sonoră, mai plăcută, mai frumoasă. ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ (Adverbial) Era veselă, rîdea sonor. C. PETRESCU, S. 166. Numai izvorul cîntă nostalgic și sonor. LESNEA, C. D. 114. 3. Care amplifică sunetele, care răsună, care are rezonanță. Vasile Mogrea se plimba... pe cimentul sonor. C. PETRESCU, Î. II 69. Un timp se auzi numai țăcănitul monoton al roților. Vuietul trenului pe poduri sonore de fier. id. C. V. 9. 4. (Lingv.; despre consoane, în opoziție cu surd) Care se produce cu vibrarea coardelor vocale, glota fiind închisă. Sunetul «d» este o dentală sonoră. 5. (Despre filme cinematografice, în opoziție cu mut) Însoțit de vorbire sau de muzică. Pistă sonoră v. pistă (4). 6. Fig. Important, cu răsunet, renumit, p. ext. pretențios, emfatic. Numele sonor al divului Pompei stăpînea toată larma aceasta veselă și fericită. ANGHEL-IOSIF, C. L. 6.

CAPTA vb. a înregistra, a prinde, a recepta, a recepționa. (~ undele sonore.)

CAPTARE s. înregistrare, prindere, receptare, recepționare, (rar) captație. (~ a undelor sonore.)

ECO-₂ „ecou, zgomot, semnal sonor”. ◊ gr. ekho, „sunet, zgomot, ecou” > fr. écho-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. eco-. □ ~acuzie (v. -acuzie), s. f., tulburare a funcției auditive, caracterizată prin perceperea unui sunet auzit altădată; ~chinezie (~kinezie) (v. -chinezie), s. f., tendință patologică de imitare automată a acțiunilor și gesturilor persoanelor din jur; sin ecopraxie; ~encefalografie (v. encefalo-, v. -grafie), s. f., metodă de diagnosticare a proceselor patologice intracraniene cu ajutorul ultrasunetelor; ~estezie (v. -estezie), s. f., semnale somatoestezice false determinate de propagarea difuză a excitației; ~frazie (v. -frazie), s. f., tendință patologică de repetare automată a propozițiilor auzite la alte persoane; ~graf (v. -graf), s. n., aparat pentru aprecierea densității mediilor, bazat pe principiul vibrațiilor ultrasonore; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Metodă de apreciere a densității țesuturilor cu ajutorul ecoului reflectat de vibrațiile ultrasonore. 2. Intercalare în scris de către bolnav a unor cuvinte auzite întîmplător; ~gramă (v. -gramă), s. f., diagramă obținută la ecograf; ~lalie (v. -lalie), s. f., repetare automată a cuvintelor spuse de interlocutor, constituind un simptom al unor boli nervoase; ~metrie (v. metrie₁), s. f., procedeu de determinare a nivelului unui lichid într-o sondă; ~metru (v. -metru₁), s. n., aparat de măsurare a adîncimii nivelului de lichid dintr-o gură de sondă, pe baza reflexiei undelor sonore; ~mimie (v. -mimie), s. f., imitare a expresiilor mimice ale persoanelor din jur, care apare în anumite stări patologice; ~patie (v. -patie), s. f., manifestare patologică constînd în repetarea fără sens a unor cuvinte sau acțiuni; ~praxie (v. -praxie), s. f., ecochinezie*; ~timie (v. -timie), s. f., reflectare în reacțiile emoționale ale unei persoane a tonusului afectiv al celor din jur.

GEO- „pămînt, sol, teren, terestru, teluric”. ◊ gr. ge „pămînt” > fr. géo-, it. id., germ. id., engl. id. > rom. geo-. □ ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază relațiile dintre evoluția globului terestru și dezvoltarea vieții; ~biont (v. -biont), s. n., organism vegetal care trăiește permanent în sol; ~blast (v. -blast), s. n., 1. Embrion cu germinație subterană. 2. Stolon subteran; ~cancerologie (v. cancero-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază interdependența dintre cancer și condițiile geografice; ~carpie (v. -carpie), s. f., fenomen prezent la unele plante care, după fecundație, își afundă floarea în pămînt, unde se dezvoltă fructele; ~carpotropic (v. carpo-₁, v. -tropic), adj., (despre plante) care se curbează dirijînd fructul în pămînt; ~centric (v. -centric), adj., 1. Care este raportat la centrul pămîntului. 2. Care are globul terestru drept centru; ~clază (v. -clază), s. f., ruptură mare în scoarța terestră; sin. litoclază; ~cratic (v. -cratic), adj., referitor la mișcările tectonice de ridicare și de coborîre a scoarței, manifestate prin regresiunea și transgresiunea apelor marine; ~criologie (v. crio-₁, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază zonele de îngheț ale pămîntului; ~criptofite (v. cripto-, v. -fit), s. f. pl., plante care se înmulțesc prin muguri subterani; ~cronologie (v. crono-, v. -logie₁), s. f., ramură a geologici care se ocupă cu măsurarea timpului istoric și cu stabilirea succesiunii fenomenelor geologice; ~dezie (v. -dezie), s. f., disciplină care studiază forma și dimensiunile pămîntului și tehnica reprezentării cartografice a suprafeței lui; ~dinamic (v. -dinamic), adj., referitor la modificările suferite de scoarța terestră sub acțiunea diferiților agenți externi; ~ecologie (v. eco-₁, v. -logie₁), s. f., ecologia pămîntului; ~ecotip (v. eco-₁, v. -tip), s. n., ecotip geografic stabilizat; ~estezie (v. -estezie), s. f., sensibilitate a plantelor față de forța de gravitație; ~fag (v. -fag), adj., care se hrănește cu pămînt; ~fagie (v. -fagie), s. f., ingerare patologică de pămînt; ~fil (v. -fil₁), adj., (despre un organ vegetal) care crește subteran; ~fite (v. -fit), adj., s. f. pl., (plante) care în perioada repausului vegetativ sau în condiții nefavorabile continuă să supraviețuiască numai prin organele subterane; ~fon (v. -fon), s. n., instrument folosit în prospecțiunile geologice pentru recepționarea undelor sonore; ~gen (v. -gen₁), adj., (despre agenți patogeni) care pătrunde din sol în organele plantei; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de formare a pămîntului; ~genie (v. -genie₁), s. f., disciplină care studiază originea și formarea pămîntului; ~gnozie (v. -gnozie), s. f., disciplină care are ca obiect de studiu compoziția mineralogică și resturile florei și faunei pămîntului; ~gonie (v. -gonie), s. f., formare a pămîntului; ~graf (v. -graf), s. m. și f., specialist în geografie; ~grafie (v. -grafie), s. f., știință care descrie și studiază scoarța terestră, cu toate elementele sale, din punct de vedere fizic, economic, biologic etc.; ~id (v. -id), s. n., corp geometric reprezentînd forma teoretică a pămîntului, redusă la nivelul oceanelor; ~izotermă (v. izo-, v. -term), s. f., linie care unește pe o hartă puncte cu aceeași temperatură din scoarța terestră; ~latrie (v. -latrie), s. f., adorație a pămîntului; ~lit (v. -lit₁), s. n., zeolit*; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în geologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază modul de formare, structura și istoria dezvoltării pămîntului; ~mal (v. -mal), adj., 1. (Despre organe vegetale) Cu dezvoltare orizontală, ca rezultat al acțiunii forței de gravitație. 2. (Despre plante) Care prezintă organe tîrîtoare; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., ramură a matematicii care studiază formele și proprietățile figurilor spațiale; ~metrografie (v. metro-₂, v. -grafie), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul găsirii unei soluții cît mai simple, dar exacte, a unei probleme de construcție geometrică; ~metru (v. -metru₁), s. m. și f., 1. Specialist în geometrie. 2. Topograf; ~morfic (v. -morfic), adj., referitor la forma globului pămîntesc; ~morfie (v. -morfie), s. f., parte a geodeziei care se ocupă cu studiul figurii pămîntului; ~morfogeneză (v. morfo-, v. -geneză), s. f., proces de apariție a formelor de relief ale suprafeței terestre; ~morfogenie (v. morfo-, v. -genie₁), s. f., disciplină care studiază originea formelor de relief de pe pămînt; ~morfolog (v. morfo-, v. -log), s. m. și f., specialist în geomorfologie; ~morfologie (v. morfo-, v. -logie₁), s. f., parte a geografiei fizice care studiază forma și evoluția reliefului scoarței terestre; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., influență morfogenetică a forței de gravitație asupra organelor vegetale; ~nastie (v. -nastie), s. f., fenomen biologic de curbare sau de răsucire a organelor vegetale spre pămînt; ~nemie (v. -nemie), s. f., ramură a biogeografiei care studiază condițiile și distribuirea organismelor vegetale și animale pe suprafața terestră; ~nictinastie (v. nicti-, v. -nastie), s. f., mișcare de curbare a plantelor sub influența puterii de gravitație pentru luarea poziției de somn; sin. geonictitropie; ~nictitropie (v. nicti-, v. -tropie), s. f., geonictinastie*; ~nomie (v. -nomie), s. f., studiul legilor fizice după care se produc schimbările scoarței terestre; ~oceanografie (v. oceano-, v. -grafie), s. f., geologie marină; ~patologie (v. pato-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază efectele climatului și ale mediului înconjurător în apariția bolilor; ~sferă (v. -sferă), s. f., fiecare din învelișurile concentrice care intră în componența globului terestru; ~speologie (v. speo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază morfologia, mineralogia, petrografia și speogeneza regiunilor carstice; ~taxie (v. -taxie), s. f., 1. Mișcare de orientare a organelor vegetale în direcția forței de gravitație. 2. Sensibilitate a protoplasmei celulare față de forța de gravitație; ~termic (v. -termic), adj., referitor la căldura internă a pămîntului; ~termie (v. -termie), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul variațiilor termice ale pămîntului, în raport cu adîncimea lui; ~termometru (v. termo-, v. -metru₁), s. n., termometru cu care se măsoară temperatura solului; ~tip (v. -tip), s. n., populație cu caractere particulare, rezultate ale selecției, în anumite condiții de mediu; ~trofie (v. -trofie), s. f., creștere unilaterală și inegală a unui organ datorită poziției luate în urma puterii de gravitație; sin. geotrofism; ~tropic (v. -tropic), adj., (despre organe vegetale) care prezintă mișcări de curbare în direcția razei pămîntului, sub influența gravitației; ~xen (v. xen), adj., (despre animale) care trăiește majoritatea timpului la suprafața solului.

IONO- „ioni, ionizare”. ◊ gr. ion „migrator, călător” > fr. iono-, germ. id., engl. id. > rom. iono-. □ ~fon (v. -fon), s. n., dispozitiv radiofonic care transformă direct energia electromagnetică în unde sonore, prin oscilațiile unei coloane de gaze ionizate; ~foreză (v. -foreză), s. f., introducere în organism a unor substanțe medicamentoase cu ajutorul ionizărilor prin curent continuu; ~grafie (v. -grafie), s. f., procedeu radiochimiografic bazat pe variațiile de intensitate a fasciculului de raze X, în urma trecerii lui printr-un organ în activitate; ~gramă (v. -gram), s. f., oscilogramă ridicată de o stațiune ionosferică, indicînd înălțimea aparentă de reflexie a undelor în funcție de frecvență; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., metodă de prospecțiune radiometrică folosită la măsurarea ionizării aerului de către radiațiile radioactive; ~metru (v. -metru₁), s. n., 1. Instrument folosit pentru determinarea radiațiilor ionizate. 2. Aparat cu care se determină concentrația de ioni de hidrogen a unei soluții; ~sferă (v. -sferă), s. f., strat superior al atmosferei care este alcătuit din gaze rarefiate și puternic ionizate; ~terapie (v. -terapie), s. f., introducere în organism a ionilor medicamentoși.

ÎNREGISTRA vb. 1. a inventaria, (înv.) a catagrafia, a registra, a scrie. (A ~ bunuri materiale.) 2. a consemna, a înscrie, a însemna, a nota, a scrie, a trece, (înv.) a notifica, a semna. (~ într-un caiet cheltuielile zilnice.) 3. a (se) înmatricula, a (se) înscrie, (înv.) a (se) matricula. (A ~ un vehicul.) 4. a consemna, a menționa, a preciza, a specifica. (Cronica ~ acest eveniment.) 5. a capta, a prinde, a recepta, a recepționa. (~ undele sonore.) 6. a arăta, a indica, a marca. (Termometrul ~ o temperatură înaltă.) 7. a percepe. (~ toate senzațiile comune.) 8. a obține, a repurta. (A ~ un răsunător succes.)

ÎNREGISTRARE s. 1. înscriere, trecere. (~ în inventar.) 2. consemnare, înscriere, însemnare, notare, notație, (înv.) notificare. (~ cheltuielilor zilnice.) 3. înmatriculare, înscriere, (rar) inscripție, (înv.) matriculare, matriculație. (~ unui bun.) 4. consemnare, menționare, precizare, specificare, (înv.) scriptură. (~ acelor evenimente în...) 5. captare, prindere, receptare, recepționare, (rar) captație. (~ a undelor sonore.) 6. obținere, repurtare. (~ unei victorii sportive.)

ÎNTOARCE vb. 1. a se înapoia, a reveni, a veni, (pop.) a se înturna, (prin Ban.) a proveni, (înv.) a se toarce, a se turna. (Cînd te-ai ~ acasă?) 2. a reapărea, a recidiva, a reveni, (reg.) a se înturna. (I s-a ~ boala.) 3. (FIZ.) a se răsfrînge, a se reflecta, a se repercuta, a reveni, (înv.) a se refrînge. (Unda sonoră se ~ la întîlnirea unui obstacol.) 4. a răspunde, a replica. (I-a ~ vreo două!) 5. a (se) învîrti, a (se) răsuci, a (se) roti, a (se) suci, (reg.) a (se) rotila. (~ cheia în broască.) 6. (pop.) a cîrni. (~ cîrma spre dreapta.) 7. a da. (A ~ filele la o carte.) 8. a răsturna, (reg.) a îmburda. (A ~ mămăliga.) 9. a îndrepta, a întinde, a ochi, a ținti. (A ~ arma spre mine.)

acustic, ~ă [At: NEGRUZZI, S. I, 345 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr acoustique, ngr ᾶϰουστιϰος] (Fiz) 1-3 a Care emite, transmite sau recepționează unde sonore. 4 a Care se referă la acustică. 5 sf Disciplină a fizicii care studiază emiterea, transmiterea și recepționarea undelor sonore. 6 sf Calitate a unei încăperi, a unui aparat etc. de a asigura o bună audiție.

audiofrecvență sf [At: DN³ / P: a-u-di-o~ / Pl: ~nțe / E: fr audiofréquence] Frecvență a undelor sonore care pot fi percepute de urechea umană.

PRINDE vb. I. 1. a apuca, a înhăța, a înșfăca, a lua, (pop. și fam.) a căpui, (pop.) a încăibăra, (prin Transilv.) a agîmba, (Mold. și Transilv.) a găbji, a găbui, (grecism înv.) a proftaxi, (fam. fig.) a căptuși, a umfla. (~ în mînă o bîtă.) 2. (reg.) a prijini. (~ pietricelele în palmă.) 3. a apuca, a lua, (înv. și reg.) a sprijini, (prin Transilv.) a agîmba. (~ copilul în brațe.) 4. a (se) cuprinde, a (se) îmbrățișa, a (se) înlănțui. (Se ~ de mijloc.) 5. a fixa, a imobiliza, a înțepeni, a pironi, (reg.) a proțăpi. (A ~ ceva în cuie.) 6. a fixa, a pune. (~ olanele pe casă.) 7. a (se) agăța, a (se) atîrna, a (se) spînzura, a (se) suspenda, (livr.) a (se) acroșa, (pop.) a (se) anina, a (se) zgrepțăna, (reg.) a (se) tăgîrța, (prin Munt.) a (se) atăgîrța, (Transilv.) a (se) împrinde. (~ ceva în cui.) 8. a se agăța, a se apuca, a se atîrna, a se ține, (pop.) a se anina, (reg.) a se tăgîrța. (Se ~ de crengi ca să nu cadă.) 9. a se agăța, a se fixa. (Vița de vie se ~ de araci.) 10. a îmbina, a încheia, a uni. (A ~ capetele bîrnelor.) 11. (MED.) a se suda. (Oasele s-au ~.) 12. a (se) lipi. (~ cu pap foile.) 13. a aplica, a pune. (Își ~ barbă și mustăți.) 14. a înhăma, a pune. (~ caii la căruță.) 15. a înjuga, a pune. (A ~ boii la car.) 16. (JUR.) a aresta, a captura. (Criminalul a fost ~ ieri.) 17. a captura. (A ~ un animal sălbatic.) 18. a vîna, (înv.) a vînători. (A ~ multe păsări.) 19. a pescui, (înv. și reg.) a pescări, (înv.) a vîna. (A ~ doi crapi.) 20. a surprinde, (înv. și reg.) a pripi, (Mold., Transilv. și Ban.) a zăpsi. (L-a ~ asupra faptului.) II. 1. a cîrpi, a coase, a țese, (Transilv.) a ștopoli, (Mold.) a țîrîi. (I-a ~ ciorapul.) 2. a se coagula, a se închega, (Transilv.) a se strînge. (Laptele s-a ~.) 3. (MED.) a anchiloza, a înțepeni. (Reumatismul i-a ~ articulațiile.) III. 1. a capta, a înregistra, a recepta, a recepționa. (~ undele sonore.) 2. a auzi. (~ cîteva șoapte.) 3. a afla, a găsi. (Voia să-l ~ singur ca să-i poată vorbi.) 4. a ajunge, (înv. și pop.) a sosi, (prin Olt.) a scurta. (Mergeți, vă ~ eu din urmă.) 5. a ajunge, a apuca. (Se grăbește să ~ trenul.) 6. a apuca, a trăi, a vedea. (Simțea că nu va mai ~ ziua de mîine.) 7. a ajunge, a apuca, a surprinde. (Ploaia i-a ~ în cîmp.) 8. a cuprinde, a vedea, (fig.) a îmbrățișa. (Cît ~ cu ochii, cu privirea.) 9. a(-l) ajunge, a(-l) birui, a(-l) copleși, a(-l) covîrși, a(-l) cuprinde, a(-l) înfrînge, a(-l) învinge, a(-l) podidi, a(-l) răzbi, a(-l) toropi, (înv.) a(-l) precovîrși, (fig.) a(-l) doborî, a(-l) lovi. (L-a ~ somnul, oboseala.) 10. a(-l) copleși, a(-l) covîrși, a(-l) împresura, a(-l) năpădi. (Îl ~ gîndurile.) IV. 1. a i se potrivi. (Aerul ștrengăresc o ~ de minune.) 2. a deprinde, a-și însuși, a învăța. (Nu e meșteșug pe care să nu-l poată ~.) 3. a izbuti, a reuși. (Viclenia lui nu a ~.) V. a începe, a se porni. (~ să țipe, să fugă.)

PRINDERE s. I. 1. apucare, luare, prins. (~ vasului cu mîna.) 2. înhățare, înșfăcare, luare, (fam. fig.) umflare. (~ cuiva.) 3. fixare, fixat, imobilizare, înțepenire, pironire, țintuire, (rar) pecetluire. (~ în cuie a unui obiect.) 4. agățare, agățat, atîrnare, atîrnat, prins, spînzurare, spînzurat, suspendare, (livr.) acroșaj, acroșare, (pop.) aninare, aninat. (~ unui obiect în cui.) 5. agățare, fixare. (~ viței de vie de araci.) 6. îmbinare, unire. (~ celor două capete ale bîrnei.) 7. lipire. (~ mai multor foi cu pap.) 8. înhămare, înhămat, punere. (~ cailor la căruță.) 9. înjugare, înjugat, punere. (~ boilor la car.) 10. (JUR.) arestare, capturare, prins, (reg.) prinzare, (înv.) prinsoare, prinsură. (~ unui hoț evadat.) 11. capturare, captură. (~ a unui animal sălbatic.) 12. vînare, vînat. (A început sezonul de ~ a păsărilor.) 13. pescuire, pescuit, (înv. și reg.) pescărie, pescărit, (reg.) pescuială. (~ a doi păstrăvi.) II. 1. cîrpire, coasere, cusut, țesere. (~ găurii de la ciorap.) 2. coagulare, închegare. (~ laptelui.) 3. (MED.) anchilozare, anchiloză, înțepenire. (~ articulațiilor.) III. captare, înregistrare, receptare, recepționare, (rar) captație. (~ undelor sonore.)

RĂSFRÎNGE vb. 1. (FIZ.) a se întoarce, a se reflecta, a se repercuta, a reveni, (înv.) a se refrînge. (Unda sonoră se ~ la întîlnirea unui obstacol.) 2. a se repeta. (Sunetele se ~.) 3. a se oglindi, a se proiecta, a se reflecta, (astăzi rar) a se prevedea, a se străvedea, (înv.) a se mira, (fig.) a se scălda. (Imaginea i se ~ pe luciul apei.) 4. a îndoi, a ridica, a sufleca, a sumete, a trage, (reg.) a sumeca, a supune, (prin Munt. și Dobr.) a sumeteca. (A-și ~ mînecile cămășii.) 5. (reg.) a (se) răzbuza. (Haina s-a ~.)

RECEPTA vb. (FIZ.) a capta, a înregistra, a prinde, a recepționa. (A ~ undele sonore.)

RECEPTARE s. (FIZ.) captare, înregistrare, prindere, recepționare, (rar) captație. (~ a undelor sonore.)

RECEPȚIONA vb. 1. a prelua, a primi. (A ~ marfă.) 2. (FIZ.) a capta, a înregistra, a prinde, a recepta. (A ~ undele sonore.)

RECEPȚIONARE s. 1. preluare, primire. (~ mărfii.) 2. recepție. (Cînd e termenul de ~ a lucrării?) 3. (FIZ.) captare, înregistrare, prindere, receptare, (rar) captație. (~ a undelor sonore.)

REFLECTA vb. 1. (FIZ.) a se întoarce, a se răsfrînge, a se repercuta, a reveni, (înv.) a se refrînge. (Unda sonoră se ~ la întîlnirea unui obstacol.) 2. a se oglindi, a se proiecta, a se răsfrînge, (astăzi rar) a se prevedea, a se străvedea, (înv.) a se mira, (fig.) a se scălda. (Imaginea i se ~ pe luciul apei.) 3. a înfățișa, a oglindi, a reprezenta. (Arta ~ realitatea.) 4. a chibzui, a cugeta, a gîndi, a judeca, a medita, a raționa, (înv.) a meditarisi, a mîndri, a rezona, a semui. (Vrea să ~ în liniște.)

REPERCUTA vb. 1. (FIZ.) a se întoarce, a se răsfrînge, a se reflecta, a reveni, (înv.) a se refrînge. (Unda sonoră se ~ la întîlnirea unui obstacol.) 2. a se resimți, a se simți. (Unele efecte se ~ asupra lui.)

REVENI vb. 1. a se reîntoarce, a se returna, (pop.) a se reînturna. (A ~ la punctul de plecare.) 2. a recădea. (A ~ în poziția inițială.) 3. a se înapoia, a se întoarce, a veni, (pop.) a se înturna, (prin Ban.) a proveni, (înv.) a se toarce, a se turna. (Cînd ai ~ acasă?) 4. (FIZ.) a se întoarce, a se răsfrînge, a se reflecta, a se repercuta, (înv.) a se refrînge. (Unda sonoră ~ la întîlnirea unui obstacol.) 5. (MED.) a se întoarce, a reapărea, a recidiva, (reg.) a se înturna. (Boala i-a ~.) 6. a se răzgîndi. 7. a se dezmetici, a se reculege, a se regăsi, a se trezi, (înv.) a se dezmeți, a se recuceri, a se remite, (rar fig.) a se dezbăta. (Și-a ~ destul de repede și a acționat normal.) 8. (livr.) a incumba. (Îți ~ o datorie de onoare.) 9. a i se cădea, a i se cuveni, (înv. și reg.) a-i veni. (Dă-mi partea care-mi ~.) 10. a costa, a face, a fi, (rar) a prețui, (înv. și reg.) a veni, (înv.) a costisi. (Cît ~ metrul de stofă?)

bel² sm [At: LTR / Pl: ~i / E: fr bel] Unitate de măsură pentru intensitatea sunetelor, reprezentând raportul logaritmic dintre intensitatea undei sonore măsurate și intensitatea la pragul de audibilitate.

difuza [At: MACAROVICI, CH. 238 / Pzi: ~zez / E: fr diffuser] 1 vt (C.i. unde sonore, unde de lumină, de căldură etc.) A propaga în toate părțile sau în diverse părți Si: a împrăștia, a răspândi. 2 vt (C. i. idei, știri etc.) A răspândi (prin viu grai, prin presă, prin radio etc.) 3 vt (C.i. publicații) A pune în vânzare Si: a distribui. 4 vi (D. molecule, particule, substanțe etc.) A pătrunde în masa altui corp cu care se află în contact.

difuzare sf [At: SADOVEANU, O. XX, 404 / Pl: ~zări / E: difuza] 1 Propagare a undelor sonore, a undelor de lumină, de căldură etc. 2 Răspândire (prin viu grai, presă etc.) a ideilor, știrilor etc. 3 Punere în vânzare a unei publicații. 4 (Îs) ~ telegrafică Operație prin care se realizează transmiterea telegramelor spre mai multe posturi telegrafice de recepție, cu ajutorul unor aparate teleimprimatoare obișnuite.

dispersie sf [At: PONTBRIANT, D. / V: desperiune, ~iune / Pl: ~ii / E: fr dispersion, lat dispersio, -onis] 1 Împrăștiere. 2 Răspândire. 3 (Chm) Stare de împrăștiere, într-un mediu oarecare, a unei substanțe aflate în particule foarte mici. 4 (Fiz) Separare a unei radiații sau a unei unde sonore în urma refracției, difracției etc. 5 (Fiz; îs) ~ia luminii Descompunere sub forma unui spectru, a unei radiații de lumină compuse, care trece printr-o prismă de sticlă. 6 (Mat) Repartizare a unei mulțimi de valori în jurul unei anumite valori tipice. 7 Fenomen balistic prin care traiectoriile succesive ale proiectilelor trase cu aceeași armă și cu aceleași elemente de tragere nu se confundă.

ecou¹ sn [At: ȘINCAI, ÎNV. 68/20 / V: (înv) eco (S și: echo) / A și: echo) sn și, rar, sf / V: eho (pl: rar ehole), iho, (îvr) ecu (S și: echu) / Pl: ~ri, (îvr) ~oi / E: fr écho, it eco, lat echo] 1 Repetare a unui sunet prin reflectarea undelor sonore pe un obstacol. 2 (Lpl) Unde sonore reflectate care pot fi percepute distinct în raport cu undele directe. 3 (Adesea fig) Răspuns. 4 (Adesea fig) Sunet. 5 (Adesea fig) Zgomot. 6 (Fig) Impresie pe care o produce un lucru, un fapt, un eveniment asupra cuiva Si: răsunet, vâlvă. 7 (Fig) Interes stârnit de ceva. 8-9 (Fig) Persoană care repetă spusele sau faptele cuiva. 10-11 (Îe) A se face ~l cuiva A răspândi cuvintele sau ideile cuiva. 12 (Asr) Rubrică de ziar consacrată noutăților (mondene). modificată

emițător, ~oare [At: ENC. TEHN. I, 132 / Pl: ~i, ~oare / E: emite + -ător, cf fr émeteur] 1 a Care emite (2) Si: emitent (1). 2 a (Îs) Post ~ Post de radioemisie. 3 a (Îs) Putere ~oare Putere emisivă (2). 4 sn Dispozitiv sau instalație care emite unde sonore sau electromagnetice ori impulsuri de curent. 5 sm (Lin) Persoană care produce un enunț. 6-7 smf, a (Persoană) care emite acte, certificate etc. 8 sf Instituție financiară care pune în circulație bani, titluri, acțiuni, obligațiuni etc.

interferometru sn [At: LTR / Pl: ~re / E: fr interféromètre] 1 Instrument optic, folosit pentru determinarea unor mărimi cu ajutorul interferenței (2). 2 Aparat pentru măsurarea vitezei de propagare a undelor sonore și ultrasonore, precum și a absorției acestora într-un anumit mediu.

SONAR (< fr.; siglă de la eng. so[und] n[avigation] a[and] r[anging] „navigare și localizare prin sunet”) s. n. Echipament pentru telecomunicații subacvative, conținând elemente pentru emisiunea și recepția undelor sonore; utilizat pentru reperarea unor obiecte subacvatice. Folosit pentru prima oară în 1916 la detectarea submarinelor.

radia¹ [At: DDRF / P: ~di-a / Pzi: ~iez / E: fr radier] 1 vt A emite raze de lumină, de căldură, de unde sonore sau fascicule de particule în toate direcțiile Si: (pop) a răza. 2 vi (Fig) A avea o înfățișare care reflectă o stare de fericire, de bucurie etc. 3 vi (D. străzi) A se ramifica.

radiație sf [At: MARIN, PR. I, 17/18 / P: ~di-a~ / V: ~iune / Pl: ~ii / E: fr radiation] 1 Emitere și propagare de unde sau de corpusculi. 2 Undă sonoră, luminosă, electromagnetică etc. Si: rază (7). 3 Radiere¹ (1).

radiere¹ sf [At: DRĂGHICESCU, C. 93 / P: ~di-e~ / V: (înv) ~iare / Pl: ~ri / E: radia¹] 1 Emitere de raze de lumină, de căldură, de unde sonore sau fascicule de particule în toate direcțiile. 2 (Fig) Reflectare a unei stări de fericire, de bucurie etc.(D. străzi) Ramificare (1).

recepta vt [At: DL / Pzi: ~tez / E: ns cf receptor, receptiv, recepție] A primi și a înregistra unde sonore sau luminoase Si: a recepționa (2).

receptare sf [At: VIANU, A. P. 258 / Pl: ~tări / E: recepta] Înregistrare a undelor sonore sau luminoase.

receptat, ~ă a [At: VIANU, M. 246 / Pl: ~ați, ~e / E: recepta] (D. unde sonore sau luminoase) Care a fost captat și înregistrat Si: recepționat (2).

receptor, ~oare [At: PONI, F. 282 / Pl: ~i, ~oare / E: fr récepteur] 1 a (Teh) Care receptează o acțiune mecanică, un curent, o undă sonoră sau luminoasă, un semnal etc. 2 sn Sistem tehnic destinat primirii și, eventual, dirijării energiei de o anumită formă. 3 sn Dispozitiv destinat să primească energie de o anumită formă și să o transforme în forma în care aceasta trebuie folosită. 4 sn (Îs) ~ telegrafic Aparat cu ajutorul căruia se primesc și se înregistrează pe o bandă de hârtie semnalele telegrafice. 5 sn (Îs) ~ radio Radioreceptor (1). 6 sn (Șîs) ~ telefonic Dispozitiv care transformă oscilațiile electromagnetice în oscilații acustice similare mesajului sonor transmis. 7 sn (Pex) Piesă a unui aparat telefonic care cuprinde receptorul (6). 8 sm (Fzl) Organ care transformă energia stimulilor externi în excitație nervoasă.

repercuta vr [At: BARCIANU / Pzi: ~tez / Cj: 3 să ~teze / E: fr répercuter] 1 (D. unde sonore sau luminoase) A se răsfrânge Si: a se întoarce, a se reflecta (1). 2 (Fig) A avea urmări, consecințe. 3 (Fig) A-și manifesta indirect efectele.

timpan sn [At: AMFILOHIE, G. F. 274V14 / V: (înv) ~ă sf / S și: (înv) tym~ / Pl: ~e / E: it timpano, lat tympanum, fr tympan, ngr τύμπανον] 1 (Atm) Membrană elastică ce desparte urechea externă de cea mijlocie, transmițând undele sonore în interiorul urechii mijlocii și interne Si: (înv) tobă (23). 2 (Rar) Auz (9). 3 Instrument muzical de percuție acordabil, al cărui corp de rezonanță este o emisferă de alamă acoperită cu o membrană de piele tăbăcită, care poate fi întinsă mai mult sau mai puțin și care, lovită cu niște baghete, produce sunete Si: (îvr) tas¹ (18), (îrg) paucă¹. 4 (Aht) Suprafață de zidărie cuprinsă între o grindă orizontală și un arc de deasupra golului unei uși sau al unei ferestre. 5 (Teh) Pinion dințat.

undă sf [At: PSALT. HUR. 74^v/25 / Pl: ~de / E: ml unda] 1 Masă de apă cu o mișcare ritmică, de ridicare și coborâre (dând impresia că se deplasează) Si: val, talaz. 2 (Pex) Apa mării. 3 (Pex) Apă curgătoare sau stătătoare. 4 Suprafața apei. 5-6 (Îe) A ieși (sau a scoate) în ~ A ieși sau a face să iasă la suprafață. 7-8 (Fig; îae) A se afirma sau a face să se afirme. 9 (Îe) A da în ~ A spăla. 10 (Îae) A clăti (17). 11 Cantitate mică. 12 (Pan) Mulțime de oameni care se mișcă în valuri. 13 (Fig) Revărsare. 14 (Reg; îe) A-i veni cuiva ~dele cele rele A-i veni (cuiva) toanele, nebuniile, istericalele. 15 (Reg; îe) Într-o ~ Într-un acces de mânie. 16 (Reg; fig) Fire iute. 17 (Reg; fig) Hotărâre pripită. 18 (Înv; fig) Neplăcere. 19 (Înv; fig) Necaz. 20 Mișcare a unui lichid care fierbe. 21 (Îe) A da în ~ (sau, rar, a da ~ sau ~de) A clocoti (1). 22 (Pan) Încrețitură. 23 (Lpl) Reflexe pe care le au unele țesături de mătase Si: apă (42). 24 Torent. 25 (Pex) Curs de apă rapid Si: puhoi, șuvoi¹. 26 Masă de aer care se mișcă ușor. 27 (Pex) Aer¹ (1). 28 (Fig) Val de miros. 29 Sunet (repetat). 30 Fragment de melodie, de cântec. 31 (Pop; lpl) Rânduri. 32 (Reg) Moment. 33 (Fiz) Formă de propagare a unei oscilații, care se deplasează din aproape în aproape, schimbându-și periodic valoarea în diferitele puncte ale spațiului. 34 (Îs) Lungime de ~ Distanța dintre două puncte succesive ale unei unde aflate în aceeași fază de oscilație. 35 (Îs) ~ electromagnetică Undă în care mărimile ce se propagă sunt intensitățile unui câmp electric și ale unui câmp magnetic, depinzând unele de celelalte. 36 (Îs) ~ radio Undă electromagnetică a cărei frecvență se situează în domeniul radiofrecvențelor. 37 (Îs) ~ sonoră Undă care corespunde propagării unei mișcări oscilatorii elastice și care transmite sunete a căror înălțime e cu atât mai mare cu cât frecvența e mai înaltă. 38 (Îs) ~ seismică Fenomen de propagare din aproape în aproape a unui cutremur de pământ din epicentru în toate direcțiile (și la suprafața Pământului).

sonar sn [At: LTR² / Pl: ~e / E: fr sonar] Dispozitiv de recepție sau de emisie-recepție a undelor sonore, folosit în mediul subacvatic pentru detectarea unor obiecte sau pentru telecomunicații.

sonolocație sfs [At: M. D. ENC. / E: fr sonolocation] Operație prin care se determină poziția unui obiect față de un anumit reper cu ajutorul undelor sonore, fără participarea activă a obiectului.

vocoder s.n. 1 (telec.) Sistem electronic de telefonie, în care vorbirea este codificată și apoi reconstituită artificial, pentru a se obține o inteligibilitate sporită. 2 (muz.) Instrument electronic de analiză-sinteză în timp real a undelor sonore, folosit pentru generarea unor efecte sonore deosebite, cum ar fi imitarea vorbirii cu ajutorul instrumentelor muzicale clasice. 3 (inform.) Aparat care analizează sunetele, permițînd sinteza răspunsurilor vocale într-un sistem informatic. • acc. și vocóder. pl. -e. /<fr. vocoder, engl. vocoder.

bel¹ s.m. (fiz.) Unitate de măsură pentru intensitatea sunetelor, reprezentînd raportul logaritmic dintre intensitatea undei sonore măsurate și intensitatea la pragul de audibilitate (b). • pl. -i. /<fr. bel; cf. nm. pr. Alexander Graham Bell, fizician american.

*ANCIE sf. 🎼 Mică lamă elastică (de trestie, de lemn sau de metal) care e adaptată la capătul superior al tubului unui instrument muzical, spre a produce, prin vibrațiunile ei, unde sonore (🖼118) [it. ancia].

*ECOU (pl. -ouri) sn. 1 📻 Răsunet, repetarea unui sunet ce se produce cînd unda sonoră care-l propagă se izbește de un obstacol și o face să salte înapoi silind-o să reia în sens invers drumul pe care l-a străbătut: pietrele... au trecut... pe deasupra capului meu, făcînd ... să răsune ecourile GN.; ecouri lungi auesc prin coridoare VLAH. ¶ 2 Locul unde se produce această reflexiune a sunetului ¶ 3 Fig. Persoană care repetă spusele sau actele cuiva: s’a făcut ecoul neghiobiilor auzite de la alții ¶ 4 Fig. pl. Știri diverse, întîmplări de-ale zilei publicate de un ziar [fr. écho].

UNDĂ (pl. -de) sf. 1 Val, talaz, apa mării, unui lac, unui rîu, etc., care se mișcă încoace și încolo ridicîndu-se și coborîndu-se pe rînd: (Sfîntul) au potolit și unda mării ce se scornise și vivorul au încetat (DOS.); Acuma la ureche-i un cîntec vechiu străbate... Ca molcoma cadență a undelor pe lac (EMIN.); își aduce Ialomița dinspre apus undele-i galbene și liniștite (VLAH.); pr. ext. poet. suprafața apei: Pășește lin o barcă pe unda adormită (ALX.); Ⓕ a ieși în ~, a ieși la suprafață: sfînta dreptate a ieșit în ~ pentru toți (ALECS.) ¶ 2 Pr. anal. Tot ce se ridică și coboară ca o undă, clocot: biata cătană se tot uita acum la scalda ce da unde (RET.) ¶ 3 Mold. Trans. Ⓕ Furie momentană (PAMF.) (VIC.) ¶ 4 ~ de sînge, val de sînge, țîșnitură: Și grabnic unda sîngelui țîșni din rană (COȘB.) ¶ 5 Ⓕ Val, roiu de oameni, mulțime nenumărată ce dă năvală: mai mulți din slujitori se mirau, curtea or păzi despre acea ~, au la mănăstiri s’or căra ca și alți tîrgoveți (N.-COST.) ¶ 6 Pr. ext. Ceea ce prezintă ridicături și scufundături ca niște unde; în spec. vorb. de păr: părul ei castaniu ce se slobozea în unde de mătase pe albii ei grumazi (NEGR.); perișorul subțire și tufos îi cădea pe umeri în unde (ISP.) ¶ 7 Succesiune alternativă de reflexe pe care le au unele stofe de mătase, ape ¶ 8 📻 ⚡ Serie de mișcări concentrice ce se propagă într’un fluid elastic în interiorul căruia s’a exercitat o impulsiune; unde sonore, unde luminoase, mișcări care se presupune că sînt produse în aer prin vibrațiunea corpurilor sonore, în eter prin vibrațiunea razelor luminoase, și cu care se explică fenomenele sunetului și al luminei; lungime de ~, distanța străbătută într’o unitate de timp de propagarea impulsiunii care a dat naștere undei; unde scurte, unde a căror lungime e mică [lat. ŭ n d a].

DIFRACȚIE ~i f. Deviere de la propagarea rectilinie a unei unde (luminoase, sonore etc.) atunci când întâlnește un obstacol sau când trece pintrun mediu neomogen. [Art. difracția; G.-D. difracției; Sil. -ți-e] /<fr. diffraction

DIFRACȚIE s. f. 1. deviere de la propagarea rectilinie a undelor luminoase, sonore, radio etc. la întâlnirea unor obstacole, la trecerea printr-o fantă sau în imediata vecinătate a marginii unui ecran, propagându-se și în spatele acestora. 2. modificare a direcției unui val la izbirea cu un obstacol. (< fr. diffraction)

RADIORECEPTOR s. n. instalalție de radiocomunicații cu care se recepționează unde electromagnetice (sonore sau luminoase). (< fr. radiorécepteur)

REFRACTA vb. I. tr. a produce fenomenul refracției. II. refl. (despre unde luminoase, sonore etc.) a suferi fenomenul refracției. (< fr. réfracter)

concretă, muzică ~, muzică realizată pe baza unui complex de sunete, incluzând atât sunete* muzicale cât și zgomote*, care în această concepție devin obiecte sonore*. Fiecare obiect sonor se realizează prin înregistrări* speciale, în care sunetul (zgomotul) este variat, prelucrat mecanic (schimbarea vitezei de turației a benzii magnetice, reverberații*, ecou [1] etc.), fiind astfel perceptibil ca un tot ce gravitează în jurul unui centru de interes. Aceste obiecte sonore joacă rolul pe care îl au notele* în muzica obișnuită. Fiind însă cazuri particulare, complexitatea lor nu permite utilizarea notației* normale, c. rămânând o muzică perceptibilă doar sonor, oral, liberă de schematism (atât cât nu se reduce singură la schemă). C. există prin însăși sursa sonoră și utilizează teoretic toate sursele imaginabile, deci este o muzică a concretului sonor, de unde și denumirea. C. a fost inventată și teoretizată (1948) de Pierre Schaeffer, la Radiodifuziunea fr. Cu un grup de colaboratori (printre care D. Milhaud, S. Varèse, H. Scherchen, O. Messiaen, P. Henry, P. Arthuis, P. Boulez, M. Constant), dar mai ales cu J. Poullin au fost puse la punct diferite aparate care permit valorificarea resurselor obiectelor sonore, transformându-le în diferite moduri pentru a obține „o melodie”. Audiția c. este legată de reproducerea prin difuzoare*, ceea ce a dus la realizarea unor procedee care să creeze iluzia sursei sonore deplasabile în spațiu (v. stereofonie). Cercetătorii și creatorii în acest domeniu au realizat câteva lucrări pe baza tehnicii c. Sunt cunoscute lucrări de P. Schaeffer ca Symphonie pour un homme seul sau Voile d’Orphée de P. Henry și Le crabe qui jouait avec la mer de P. Anthuis, etc. Percepută ca un curent estetic-tehnic înnoitor în muzica sec. 20, c. a fost deja depășită de alte curente (ex. muzica electronică*) în căutarea ineditului muzical.

distanțial, principiu ~, principiu, emis de C. Stumpf, potrivit căruia procesele melodice, cu deosebire cele monodice*, sunt guvernate de o apreciere inconștientă a distanțelor intervalice. Această explicație psihologistă a nașterii structurii melodice se bazează pe observația că la intonarea (I, 1, 3) intervalelor* de către subiecți aparținând culturilor primitive sau unora neinstruiți fie că acuratețea intervalului corespunde numai arareori raporturilor matematice simple ale vibrațiilor* fie că această trăire distanțială este singura reprezentare (inconștientă) a spațiului sonor (de unde distanța în sine devine măsurabilă). Ceea ce este îndeajuns de clar pentru cercetătorul modern, și anume: capacitatea selectivă a auzului* (v. și consonanță; sunet) de a organiza logaritmic* continuum-ul frecvențelor*, de unde și aproximația intonației dar și „corectarea” ei în cazul unei cântări prea false (de ex. în cazul unui instrument dezacordat), devenise un argument, dedus pe cale empirică, de către Aristoxenos, care spunea că intervalele muzicale sunt trăite și nu conforme cu rapoartele gamei pitagoreice. Teoreticianul grec deschidea astfel calea unor aprecieri psihologiste a fenomenului sonor și preconiza mai curând intervenția unor etaloane echidistante în măsurarea spațiului sonor decât a unor organizări proporționale (amintita gamă pitagoreică sau gama naturală* din Renaștere*). Dacă proporționalitatea acestor game a fecundat numeroasele speculații numeric-geometrice ale antic., ev. med. și Renașterii, gândirea mai nouă de tip geometric aplicată spațiului sonor pornește, fără îndoială, de la egalizarea distanțelor operată prin temperare*. În acest sens, d. vădește numai o apropiere formală de noua viziune geometrică, esența fenomenală a celor două puncte de vedere fiind diferită. V. consonantic, principiu; dodecafonie; polarism; proporție; simetrie.

undă (< lat. unda; fr. onde; it. onda; germ. Welle; engl. wave) (Fiz.) 1. Formă de propagare a unei oscilații* în care o mărime (de ex. deplasarea unei particule) își modifică periodic [v. perioadă (2)] valoarea în jurul unei valori medii, în puncte succesive pe direcția de propagare. Reprezentarea u. prin curbe periodice sau prin valurile produse de o piatră aruncată pe o apă liniștită este o interpretare metaforică, dar permite o primă înțelegere concretă a fenomenului de propagare a unei oscilații. Vibrațiile* produse într-un punct al unui corp elastic [de ex. locul unde este lovit diapazonul (6)] se propagă în tot cuprinsul lui, prin mișcările ondulatorii ale particulelor. Vibrând, brațele diapazonului produc comprimări și dilatări succesive ale aerului înconjurător, adică variații (mici) de presiune, care se propagă din aproape în aproape în formă de u. sonore. Ajungând la timpanul urechii, pulsațiile presiunii îl fac să vibreze cu aceeași frecvență de 440 Hz* a brațelor diapazonului, creând în final senzația de sunet*. Lungimea de u. este distanța parcursă de un sistem de u. pe durata unei perioade (2) – sau distanța dintre 2 comprimări (dilatări) succesive ale aerului, sau încă, mai concret, distanța dintre 2 creste (adâncituri) ale undei produse de ex. prin scuturarea periodică a unei funii suficient de întinse. Între lungimea de undă λ, perioada de oscilație T, viteza de propagare ν a sistemului de unde și frecvența* de oscilație f există relațiile: λ = ν • T = ν/f. Considerând pentru aer ν = 340 m/s și pentru diapazon f = 440 Hz, rezultă că undele aeriene (sonore) produse de oscilațiile diapazonului au lungimea de 0,773 m. 2. U. staționară, v. interferență.

antifonic, -ă adj. Care apără de zgomot ◊ „Un nou tip de cască antifonică au elaborat specialiștii Institutului de cercetări și proiectări din Cluj. Destinată muncitorilor care lucrează în medii unde frecvența sonoră este ridicată, noua cască antifonică are o eficiență dublă, în comparație cu tipul care se fabrică în prezent.” R.l. 24 VI 75 p. 5. ◊ „Un nou zid antifonic, eficace și economic – relatează cunoscuta revistă franceză Science et Vie – a fost pus la punct [...] Zidul respectiv nu se limitează la protecția sonoră a locuitorilor prin devierea zgomotului în altă parte, ci pur și simplu îl absoarbe [...]” I.B. 10 VIII 83 p. 8 (din anti- + fonic; DEX, DN3 – alt sens, DEX-S)

RADIOFONÍE (< fr.; {s} radio¹- + gr. phone „sunet”) s. f. Transmisie și recepționare a mesajelor sonore prin unde radio fără a folosi fire conducătoare între postul de emisiune și cel de recepție.

radiofonie sf [At: CADE / Pl: ~ii / E: fr radiophonie] 1-2 (Sistem de) transmitere și recepționare a mesajelor sonore prin unde electromagnetice. 3 Ramură a fizicii care studiază radiofonia (2).

refractat, ~ă a [At: PONI, F. 359 / Pl: ~ați, ~e / E: refracta] (D. unde luminoase, sonore etc.) Care a suferit fenomenul refracției (1).

A EMITE emit tranz. 1) (ipoteze, teorii, opinii) A pune în circulație; a înainta; a promova. 2) (legi, decrete) A pune în vigoare în mod oficial; a elabora. 3)(bancnote, hârtii de valoare) A pune în circulație. 4) (adeverințe, acte oficiale) A pune la dispoziție ca urmare a unei solicitări. 5) (raze de lumină sau de căldură, unde electromagnetice sau sonore) A împrăștia în toate direcțiile; a transmite radial; a radia; a iradia. 6) (știri, vești, informații) A aduce la cunoștință publicului larg; a transmite; a comunica; a relata; a anunța; a difuza. /<lat. emittere

reflex, ~ă [At: DESEN ARH. 12/18 / S și: ~ecsă af / Pl: ~cși, ~e, (rar) ~uri sn / E: lat reflexus, fr réflex, ger Reflex] 1 a (Înv; d. unde luminoase sau sonore) Care suferă o reflexie (1). 2 a (Înv; d. frunze, petale etc.) întors în afară Si: răsfrânt (1). 3 a (Fzl) Produs în mod spontan, independent de voință. 4-5 sn, a (Șîs act ~) (Reacție motorie, secretorie etc. a organismului animal sau uman la o modificare a mediului extern sau intern) care reprezintă un act fundamental al sistemului nervos. 6 sn (Îs) ~ necondiționat Act reflex (4) înnăscut. 7 a (Îs) ~ condiționat Act reflexdobândit în cursul vieții. 8 a (Pgn) Care reprezintă o reacție imediată, spontană. 9 sn Rază reflectată. 10 sn Strălucire. 11 sn (Fig) Oglindire a unei stări de lucruri, a unui fenomen, a unei stări sufletești etc. Si: (înv) reflect (2).

REVERBERAȚIE s.f. 1. Persistență, datorită reflexiei pe pereți, a unui sunet într-o încăpere închisă după ce sursa sonoră nu mai emite unde. 2. Reflexie a luminii sau a căldurii; strălucire, scînteiere. ◊ Cuptor cu reverberație = cuptor de topit cu acoperișul boltit și căptușit cu cărămidă refractară, în care încălzirea materialului se face prin contactul cu gazele de ardere și prin radierea căldurii din acoperiș. [Gen- -iei, var. reverberațiune s.f. / < fr. réverbération].

REFRACȚIE s.f. Fenomenul de deviere a unei raze luminoase ori sonore sau a unei unde electromagnetice care străbate medii transparente (de densități) diferite. ♦ Indice de refracție = număr care reprezintă cîtul dintre viteza unei radiații electromagnetice în vid și viteza ei în mediul respectiv din care provine. [Gen. -iei, var. refracțiune s.f. / cf. fr. réfraction, germ. Refraktion].

REFRACȚIE s. f. deviere a unui fascicul de radiații luminoase, sonore sau a unei unde electromagnetice care străbate medii transparente (de densități) diferite. ♦ ~ astronomică = deviere a razei de lumină a unui astru de la direcția rectilinie, datorită refracției sale în atmosfera terestră; indice de ~ = număr, câtul dintre viteza unei radiații electromagnetice în vid și viteza ei în mediul din care provine. (< fr. réfraction, lat. refractio)

REVERBERAȚIE s. f. 1. reflexie a luminii sau a căldurii. 2. (și fig.) persistență, datorită reflexiei pe pereți, a unui sunet într-o sală, după ce sursa sonoră nu mai emite unde. ♦ ~ artificială = realizare cu mijloace acustice, electromagnetice, electromecanice sau electrice a unor efecte asemănătoare celor produse de reverberația naturală. (< fr. réverbération)

auz I. 1. A. fiziologic, simțul prin care se percep sunetele. Analizatorul auditiv cuprinde: urechea, căile auditive spre scoarța cerebrală și ariile auditive corticale. Variațiile de presiune produse de vibrațiile* corpurilor sonore, captate direcționat de urechea externă și transmise prin conductul auditiv la timpan sunt transformate în vibrații mecanice; în urechea medie acestea deplasează oscioarele-pârghii ale căsuței timpanului (ciocanul, nicovala și scărița) care leagă timpanul de fereastra ovală a melcului, amplificând vibrațiile. Căsuța comunică posterior cu cavitățile mastoide care au un rol de cutie de rezonanță, iar anterior cu naso-faringele prin trompa lui Eustache, a cărei deschidere în timpul deglutiției restabilește o presiune internă egală cu cea atmosferică, absolut necesară bunei funcționări a timpanului. Vibrațiile se transmit sub formă de unde compresiune lichidului peri- și endolimfatic al urechii interne; aceasta cuprinde labirintul osos și membranos, respectiv vestibulul comunicând cu cele 3 canale semicirculare (organul echilibrului) și cu melcul (organul auzului). În melc, mișcarea lichidului pune în vibrație membrana bazilară, excitând selectiv, pe zone, și celulele senzoriale ciliate (c. 24.000-30.000) ale organului Corti așezate paralel. Fenomenul transformării energiei fizice în influx nervos și întreg mecanismul analizei sunetului nu e încă elucidat. Teoria armonicelor* (Helmholtz) e amendată de cercetările moderne (ex. Georg von Békésy, 1899-1972, premiul Nobel 1961). Vibrațiile membranei bazilare, cu o regiune de maximă amplitudine* în funcție de frecvență*, generează potențiale electrice, care sunt transmise în impulsuri de diverse grupări de fibre auditive (formând, împreună cu cele vestibulare ale echilibrului, perechea a 8-a de nervi cranieni) prin variate formațiuni bulbare, apoi diencefalice ambelor emisfere ale cortexului temporal – sediul recepției imaginilor auditive (ariile 41, 42, 22 și 52 ale lui Brodmann). Procesul de analiză și sinteză auditivă, începută în melc, se perfecționează pe măsura apropierii de scoarță, unde se produc reprezentări sonore și generalizări. Diversitatea ariilor auditive și a legăturilor cu cele motrice, vizuale, de memorare, de integrare intelectuală etc., asigură pecepția „integrată” a muzicii (Encicl. Fasquelle). Percepția sonoră are o mare relativitate, un caracter „zonal”; fiecărui sunet îi corespunde o „zonă” (N.A. Garbuzov) de excitație nervoasă sau o „plajă neuronală” (Collaer) de c. 20 Hz*, iar calitățile sunetului sunt într-o complexă interdependență. Timpul (durata) minim de percepere ar fi de 1/20-1/10 secunde (Fritz Winckel). Zona audibilității umane, care scade cu vârsta, cuprinde frecvențe (înălțimi (1)) între 16 și 20.000 Hz și intensități (1) între 0 și 120 dB*. În registrul (I) mediu cea mai mică diferență de frecvență perceptibilă ar fi de 12 cenți*, respectiv c. 3 Hz = 1/40 ton (Winckel) sau de 1/200 ton (Willems), iar de intensitate 0,2 dB (Winckel) sau 1 dB (Popescu-Neveanu). Perceperea timbrului* e un proces psihic subtil, bazat pe fuziunea componentelor spectrului sonor și regimul tranzitoriu al sunetelor [v. atac (1)]. Audiția biauriculară asigură localizarea sursei sonore, prin aprecierea diferenței de fază a vibrațiilor care ajung la cele două urechi. În perceperea mai multor sunete simultane pot apărea armonice* subiective, sunete adiționale sau diferențiale (v. bătăi), efectul de „mască” (acoperirea unor sunete mai înalte sau mai slabe) etc. Rapiditatea și precizia percepției cresc în prezența unui fond sonor constant (A. Daniélou). 2. A. psihologic modifică percepția auditivă în funcție de: proprietățile obiective ale stimulului (randament maxim la intensități medii, dependența de durata acțiunii stimulului, de frecvența și contextul apariției acestuia; variațiile aleatorii ale stimulului diminuează precizia percepției) sau de: factorul psihofiziologie și de personalitate (generând fenomene legice ca: adaptarea, sensibilizarea, saturația, depresia, oboseala, depinzând de vârstă, de factorii tipologici și temperamentali, de stările de „set” sau motivație, de contextul social de manifestare a subiectului etc.). II. A. muzical, capacitatea senzorială, emoțională și rațională de considerare a fenomenului sonor, condiționată social și istoric. A. senzorial, capacitatea de primi obiectiv impresiile (nivel bulbar); a. afectiv, capacitatea de ascultare subiectivă, urmată de o apreciere calitativă (nivel diencefalic); a. rațional, sinteza experienței senzoriale și afective (nivel cortical). În practica muzicală cele 3 aspecte formează o unitate. A. melodic, capacitatea de a recepționa, trăi, recunoaște și reproduce o melodie (Popescu-Neveanu). A. armonic, capacitatea superioară de integrare într-o configurație unitară de două sau mai multe sunete (melodii) emise concomitent. A. relativ, conștiința raporturilor sonore (de la intervale*, trepte* funcționale la denumirea sunetelor). Cuprinzând cele 3 aspecte, a. e legat de natura artistică a muzicii și constituie o caracteristică esențială a capacității muzicale. A. absolut, posibilitatea identificării înălțimii sunetelor, fără reper (exterior). E o capacitate de memorare sonoră, de esență fiziologică cu 2 aspecte complementare: pasiv (recunoașterea unui sunet dat) și activ (intonarea sunetului corespunzător unei note date). Fiind mai rapid, favorizează, în limita posibilităților de eroare de apreciere (v. A. I. 1.), virtuozitatea*, memorizarea, orientarea în pasaje modulante sau atonale, corectarea greșelilor, dar neglijează senzorialitatea și afectivitatea; dezavantajele pot fi grave în interpretarea enarmonică* eronată a sunetelor, în cazul distonării în muzica vocală sau a acordajului (2) defectuos al instr. și mai ales în aprecierea reală a capacității muzicale. Adesea a. absolut e legat de timbrul* instr. sau de diferite asocieri auditive cromatice* etc. A. interior, formă evoluată a a. muzical, constând în posibilitatea de imaginare pasivă a fenomenului sonor, în toată compexitatea, a. este perfectibil. Educarea ca și determinarea a. muzical trebuie să țină seama de limitele percepției și de cele 3 aspecte menționate. Educația e cu atât mai eficientă cu cât începe mai timpuriu, paralel cu educarea a. verbal, fiind însoțită de mișcare și activitate vocală (dezvoltarea afectivității) folosind instr. cu sunete fixe și temperate* (ex. pianul), dar și alte instr. netemperate, ideal electronice (dezvoltarea senzorialității). După perioada preinstr., obligatorie, se poate aborda un instr. evoluat. Esențiale rămân solfegiul* și dictatul* (melodic, armonic, polifonic), pregătite de studiul intervalelor (a. melodic) și acordurilor* (a. armonic), cultivând simțul tonal și modal, memoria muzicală (a. anterior), inspirația creatoare prin improvizație* și îmbinând a. relativ cu cel absolut. V. acustică; psihologie muzicală.

difuzor, dispozitiv de transformare a undelor electromagnetice ale unor curenți electrici în putere sonoră, prin punerea în vibrație a unei membrane sau a unui cornet. Folosit inițial în dispozitive de radiorecepție, d. a devenit parte componentă a sistemelor de redare sonoră (picup, magnetofon* etc.), unde se întrebuințează uneori două sau chiar multe d. în scopul redării stereofonice* a înregistrării sau corespunzător diferitelor benzi de frecvență* (sunete joase, medii, înalte). V. megafon (1).

RADIO- „rază, radiație, energie radiantă”. ◊ L. radius „rază” > fr. radio-, it. id., germ. id., engl. id. > rom. radio-. □ ~altimetru (v. alti-, v. -metru₁), s. n., instrument de radiolocație instalată la bordul unui avion, cu ajutorul căruia se determină altitudinea acestuia față de sol; ~astronomie (v. astro-, v. -nomie), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul corpurilor și fenomenelor din spațiul cosmic, prin recepționarea și interpretarea undelor electromagnetice provenite din univers; ~autografie (v. auto-, v. -grafie), s. f., 1. Metodă roentgenologică de verificare a prezenței substanțelor radioactive în glandele hormonale ale viețuitoarelor. 2. Imagine obținută pe o peliculă radiografică după injectarea și localizarea selectivă într-un organ sau țesut a unui izotop radioactiv; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul biologic al interacțiunilor dintre energia radiantă și materia vie; ~biotic (v. -biotic), adj., relativ la efectele biologice ale radiațiilor; ~cardiografie (v. cardio-, v. -grafie), s. f., metodă pentru studiul activității cardiace cu ajutorul substanțelor radioactive; ~chimografie (v. chimo-₁, v. -grafie), s. f., înregistrare a mișcărilor organelor interne pe un film radiografic; ~cinematografie (v. cinemato-, v. -grafie), s. f., metodă de diagnostic constînd în înregistrarea pe peliculă cinematografică a imaginii radiografice a unui organ intern în activitate; sin. cinefluorografie; ~cristalografie (v. cristalo-, v. -grafie), s. f., disciplină care studiază structura internă a substanțelor cristalizate, cu ajutorul radiațiilor; ~cronologie (v. crono-, v. -logie₁), s. f., determinare a vîrstei unei roci cu ajutorul unui element radioactiv; ~cronometru (v. crono-, v. -metru₁), s. n., instrument pentru determinarea calității mijlocii a unui fascicul de radiație eterogenă; ~ecologie (v. eco-₁, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază efectele radiațiilor naturale asupra asociațiilor vegetale; ~estezie (v. -estezie), s. f., radiestezie*; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de efectele dăunătoare ale radiațiilor ionizante; ~fon (v. -fon), s. n., instalație de comunicare prin radiofonie; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., 1. s. f., Disciplină care studiază sistemul de transmitere și de recepție a mesajelor prin unde electromagnetice. 2. s. f., Sistem special de transmisiune a mesajelor sonore, utilizîndu-se proprietății undelor electromagnetice; ~fonograf (v. fono-₁, v. -graf), s. n., aparat de radio prevăzut cu fonograf; ~fotografie (v. foto-, v. -grafie), s. f., realizare pe un clișeu fotografic a imaginii radiologice, cu ajutorul razelor X; ~gen (v. -gen₁), adj., care emite raze X; ~geologie (v. geo-, v. -logie₁), s. f., ramură a geologiei care utilizează tehnica radioactivității; ~goniograf (v. gonio-, v. -graf), s. n., radiogoniometru înregistrator; ~goniometrie (v. gonio-, v. -metrie₁), s. n., procedeu special de determinare a unui radioemițător, pe baza undelor electromagnetice; ~goniometru (v. gonio-, v. -metru₁), s. n., instalație de radiorecepție, utilizată în radiogoniometrie, pentru determinarea direcției din care vine o emisiune; ~grafie (v. -grafie), s. f., ansamblu de procedee utilizate pentru realizarea unor fotografii ale interiorului corpului omenesc cu ajutorul razelor X sau al radiațiilor gamma; ~gramă (v. -gramă), s. f., 1. Comunicare transmisă prin radio. 2. Fotografie obținută cu ajutorul razelor X; ~heliograf (v. helio-, v. -graf), s. n., instalație tehnică pentru înregistrarea unor imagini ale activității solare; ~histografie (v. histo-, v. -grafie), s. f., metodă de studiere a distribuției topografice a unui radioizotop la nivelul celulei; ~izotop (v. izo-, v. -top), s. m., izotop radioactiv; ~liză (v. -liză), s. f., fenomen de transformare chimică, realizată în urma acțiunii unor radiații izolante; ~logie (v. -logie₁), s. f., 1. Disciplină medicală care se ocupă cu examinarea corpului uman cu ajutorul razelor X și cu utilizarea acestora în diagnosticarea și tratarea unor boli. 2. Studiu al radiațiilor și al aplicațiilor lor; ~manometrie (v. mano-, v. -metrie₁), s. f., procedeu de diagnosticare constînd în utilizarea radiologiei la măsurarea presiunii din interiorul unor organe anatomice; ~manometru (v. mano-, v. -metru₁), s. n., aparat medical utilizat în radiomanometrie; ~metalografie (v. metalo-, v -grafie), s. f., parte a metalografiei care se ocupă cu studiul structurii metalelor cu ajutorul razelor X; ~meteorograf (v. meteoro-, v. -graf), s. n., aparat înregistrator al datelor atmosferice la diferite înălțimi cu ajutorul unei radiosonde; ~meteorologie (v. meteoro-, v. -logie₁), s. f., utilizare a mijloacelor radio în vederea stabilirii prognozei meteorologice; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., tehnică de măsurare a fluxurilor de radiații; ~metru (v. metru₁), s. n., 1. Aparat utilizat pentru măsurarea presiunii exercitate de o radiație sonoră. 2. Instrument cu ajutorul căruia se pune în evidență efectul radiometric; ~micrometru (v. micro-, v. -metru₁), s. n., instrument întrebuințat la măsurarea fluxurilor slabe de energie radiantă; ~mimetic (v. -mimetic), adj., (despre substanțe) cu acțiune asemănătoare radiațiilor ionizante; ~necroză (v. -necroză), s. f., mortificare a unui țesut produsă de radiații ionizante; ~patologie (v. pato-, v. -logie₁), s. f., studiu al efectelor patologice produse de radiațiile penetrante; ~pelvigrafie (v. pelvi-, v. -grafie), s. f., folosire a mijloacelor radiografice pentru măsurarea diametrului pelvian; ~pelvimetrie (v. pelvi-, v. -metrie₁), s. f., aplicare a radiografiei la măsurarea diametrelor bazinului obstetrical; ~scopie (v. scopie), s. f., examinare vizuală a imaginii pe care o formează pe un ecran fluorescent un corp opac, străbătut de razele X; ~stereografie (v. stereo-, s. -grafie), s. f., metodă radiologică cu ajutorul căreia imaginea radiografică apare tridimensională; ~stereoscopie (v. stereo-, v. -scopie), s. f., tip de radioscopie care realizează o impresie de relief prin folosirea a două surse de radiație; ~telefonie (v. tele-, v. -fonie₁), s. f., sistem de comunicație radiofonică în ambele sensuri între două posturi înzestrate fiecare cu aparate de emisie și recepție; ~telegrafie (v. tele-, v. -grafie), s. f., comunicație telegrafică prin unde electromagnetice; ~telegramă (v. tele-, v. -gramă), s. f., telegramă transmisă prin radio; ~telemetrie (v. tele-, v. -metrie₁), s. f., determinare a distanței dintre un obiect și un reper dat, folosind undele electromagnetice; ~telemetru (v. tele-, v. -metru₁), s. n., aparat utilizat în radiotelemetrie; ~telescop (v. tele-, v. -scop), s. n., instrument astronomic folosit la recepționarea, măsurarea și studierea radioundelor emise de corpurile cerești; ~terapie (v. -terapie), s. f., utilizare a radiațiilor ionizante în scop terapeutic; ~tom (v. -tom), s. n., tomograf*.

bătăi (acustice) (fr. battements; it. battimenti; germ. Schwebungen; engl. beats), alternări regulate ale tăriei sunetului care rezultă din interferența (suprapunerea, compunerea) a două sunete de frecvență* puțin diferită și de amplitudine* egală (sau aproape egală). O imagine plastică a fenomenului b. se poate avea suprapunând unde 1 și 2. Însumarea lor, adică a elongațiilor (v. sunet) moment cu moment, creează unda 3, rezultanta undelor 1 și 2, care are amplitudine regulat variabilă, între maximele M și minimele m. Este un caz de așa-numita „modulație de amplitudine”. Existența maximelor și a minimelor produce senzația unor pulsații, a unor „valuri” sonore periodice. Fiecare maxim al undei 3 dă naștere la o b. Numărul acestora pe s este egal cu diferența dintre frecvențele sunetelor 1 și 2 ♦ Fenomenul b. are diferite utilizări în muzică (acordarea* tuburilor de orgă*, a anciilor* de armoniu* sau a coardelor* de pian; producerea unor efecte speciale etc.). 1. Când un sunet este produs de 2 sau 3 coarde (cazul pianului), unisonul* perfect al fiecărui grup de coarde se obține atunci când coardele fiecărui grup nu produc b., ceea ce se controlează ușor cu urechea. La orgă, la pian sau la armoniu, cvintele perfecte fiind temperate*, se acordează la o valoare ceva mai mică decât aceea a cvintelor perfecte naturale* respective. Ex. începând acordarea cu sunetul la = 440 Hz al diapazonului (5), prima cvintă perfect superioară va trebui să corespundă raportului de frecvențe 659/440 = 1,149, iar nu raportului 660/440 = 3/2 = 1,5 din gama* naturală. Trebuie deci ca între mi natural și mi temperat să se audă o b. pe s. (660-659=1). În alte octave* ale pianului, cvintele „bat” cu alte valori. La orgă, în registrul (II, 1) unda maris („valul mării”), o tastă* comandă două tuburi puțin dezacordate, care produc 6-8 b. pe s, ceea ce face să se audă un sunet ondulant, ușor tremurat. ♦ Fenomenul b. a fost invocat de Helmholtz pentru elaborarea teoriei sale asupra genezei fizice a consonanței* și a disonanței*. Explicația mecanismului b. se bazează pe faptul că un sunet, chiar simplu (fără armonice*), excită nu o singură fibră (rezonator auricular) din urechea internă, ci un grup de fibre apropiate, printre care există una care îndeplinește condiția de maximă rezonanță*. V. auz (I, 1).

muzică serială, sistem de organizare a obiectului* sonor care, este bazat pe o riguroasă tehnică a detaliului, presupune nașterea oricăror configurații sonore dintr-o serie* de bază inițial construită. Serialismul reprezintă o cucerire a muzicii sec. nostru fiind o continuare firească a căutărilor și împlinirilor romantismului* târziu al cărui personaj central a fost R. Wagner, „înconjurat” de nume sonore ca Brahms, Mahler, R. Strauss ș.a. Mobilul dezagregării sistemului (II, 3) tonal: excesiva cromatizare a limbajului armonic pe care Wagner a împins-o până la ultimele consecințe (Tristan) lăsând loc unui Mahler, dar mai ales unui R. Strauss să treacă dincolo de pragul tonalității (1) (Electra), a însemnat necesitatea lărgirii limbajului muzical și totodată a expresiei. După o perioadă de tatonări în zone nebuloase, care impuneau din ce în ce atonalitatea* (perioada dodecafonică*), a urmat o limpezire datorită cristalizării unui nou sistem ce punea ordine între cele 12 sunete folosite liber de către unii compozitori ai vremii: serialismul dodecafonic. Gruparea componistică ce s-a format cunoscută azi prin denumirea de „noua școală vieneză”, reprezentată de A. Schönberg și A. Webern, descoperea un alt univers sonor bazat pe organizarea celor 12 sunete după reguli precise care urmăreau principiul nonrepetabilității și anularea atracției tonale. Astfel se creează serii de 12 sunete care sunt tratate după principiul variațiunii (1) perpetue (inițiat de Schönberg) urmărindu-se, prin înlăturarea dublajelor instr. (este interzisă octavizarea) și a excesului de culoare postromantică, ajungerea la timbrurile* pure – idee pe care A. Webern o va exploata la maximum printr-un stil cameral, trasparent, confesiv, aproape imploziv. Teoreticianul, și bineînțeles cel care aplică primul în practică noul sistem prin Piesa nr. 5 intitulată „Vals” din lucrarea Cinci piese pentru pian op. 23, a fost A. Schönberg. Piesa datează din 1923. (Se pare că înaintea lui Schönberg, Hauer a creat un alt tip de organizare dodecafonică – v tropi (4)). Tehnica serială presupune o serie de bază de 12 transpoziții* și 4 forme: directă, inversă*, recurentă*, recurentă inversă. Deci cele 4 forme a câte 12 transpoziții fiecare înseamnă 48 de posibilități de a lucra cu o singură serie. Desigur conceperea seriei la începutul practicii seriale era încă legată de ideea de tematism. Cu cât s-a câștigat în tehnică și în expresia noii estetici, depărtarea de influențele tematice a fost tot mai vizibilă. Astfel A. Webern ajunge în creațiile sale să depășească încorsetările tradiționale, chiar și ideile estetice ale impresionismului* și să creeze o artă abstractă unde vechile concepte nu își găseau locul. El este inițiatorul stilului punctualist* prin tehnica „melodiei timbrurilor” (Klangfarbenmelodie) pe care o utilizează încă din 1909, în op. 6, și primul care reușește să spargă formele* clasice (în care erau turnate majoritatea lucrărilor seriale ale lui Schönberg sau Berg), prin construirea de forme noi bazate alăturări de secțiuni date de utilizarea seriei. Totuși, nici el, nici ceilalți doi compozitori nu s-au putut elibera de principiul variațional care le-a dominat creația și de sistemul polif. linear*, deși în multe creații se poate observa o noutate în privința scriiturii polif.: organizarea obiectelor sonore pe o dimensiune oblică* (în special la Webern). O altă caracteristică a grupării de la Viena este concentrarea în timp. Lucrările seriale, cu precădere creațiile weberniene, au aspectul unor „concentrate”. (Toată creația lui Webern se poate audia în aproximativ 3 ore). Această esențializare a însemnat un pas înainte în expresia muzicală abstractă fiind totodată conformă cu gradul de percepere a noii organizări a materialului sonor. Care au fost ecourile conceptului serial? Bineînțeles cei care au urmat și au privit cu alți ochi creațiile școlii vieneze au putut observa și limitele acesteia. Cei trei compozitori reprezintă o bază solidă de plecare pentru aventura muzicii europ. de mai târziu. Ei s-au oprit în a organiza serial doar înălțimile (2) sunetelor. În schimb, în 1949 compozitorul fr. O. Messiaen propune în piesa Mode de Valeurs et d’Intensités din Quatre Études de Rythmes o organizare pe bază modală* (de unde și serialismul modal care provine din procedeul de a folosi tronsoane ale seriei, răspândit până în zilele noastre) a tuturor parametrilor* cu care operează (înălțimi, durate*, intensități (2)). Un an mai târziu, Pierre Boulez, plecând de la o sinteză a muzicii weberniene și a sugestiei date de Messiaen, ajunge la metoda de organizare denumită serialismul integral. Metodologia serialismului integral presupune crearea seriilor de înălțimi, durate, intensități și timbru [mai târziu: spațiul (II)] precum și derivarea sau conjugarea lor, de unde rezultă complexele acordice*, blocuri sonore (provenite din creația lui E. Varèse), diferite tipuri de densități sonore etc. Serialismul integral operează mai ales cu microstructuri, obținute prin structurarea multiserială, care la rândul lor sunt serializate și dispuse în macrostructuri formale (v. structură). Limita, atât teoretic cât și practică, reiese din faptul că sintaxa noului vocabular nu rezolvă problemele formei. Înlănțuirea structurilor și realizarea unei structuri rămân în afara preocupărilor serialismului total, deși viziunile teoretice ale lui Boulez prezentate în cartea sa Penser la musique aujourd’hui (Geneva, 1964) deschid unele perspective în acest sens. Cartea insistă însă pe studiul morfologic și numai parțial pe cel al sintaxei (2). De această barieră s-au lovit și ceilalți serialiști de după anii ’50, fie că făceau parte din grupul serialiștilor it. în frunte cu Nono, fie din cel germ. avându-l ca personaj principal pe Stockhausen. Totodată, ei nu au putut depăși scriitura polif. liniare care în ideea organizării multiseriale devenea ineficientă anulându-și detaliile. A trebuit să apară compozitorul Y. Xenakis care, stabilit la Paris în 1955, declanșează un „atac” împotriva concepției serialismului integral, arătând că în s. total perceperea detaliului se pierde. Astfel, o atare tehnică devine în acest caz un nonsens. Xenakis propune un sistem mai potrivit de structurare a fenomenului, prin evenimente sonore ce se realizează în planul ansamblului care să fie controlate de media mișcării obiectelor cu ajutorul calculului probabilistic (v. stochastică, muzică). Tot în ideea neputinței perceperii detaliului ci doar a fenomenului global, în Europa se introduce treptat aleatorismul* în muzică, provenit de la compozitorii de peste Ocean. Aleatorismul privește într-un mod nou punerea în timp a evenimentelor aducând o notă de prospețime și de adevăr (poate chiar de natural) în această direcție. Chiar una dintre ultimele, și cele mai cunoscute lucrări integral seriale, Gruppen für drei Orchester, semnată de Stockhausen, se contrazice în organizarea totală prin serializarea tempo(2)-urilor (celor trei orch. suprapuse) care, până la urmă, intră în sfera aleatoriului, neputând fi realizate practic, ci doar pe hârtie. Cu toate neajunsurile ei, s. rămâne totuși o aventură deosebită a intelectului și a spiritului uman.

REVERBERAȚIE, reverberații, s. f. 1. Persistență a unui sunet într-o încăpere închisă, datorită reflexiei, după ce izvorul sonor a încetat să mai emită unde. ◊ Reverberație artificială = realizare cu mijloace acustice, electromagnetice, electromecanice sau electrice a unor efecte asemănătoare celor determinate de reverberația (1) naturală. 2. Reflexie a luminii. 3. Reflexie repetată a căldurii pe pereții unui focar sau ai unui cuptor special. ◊ Cuptor cu reverberație = cuptor cu acoperișul boltit, căptușit cu cărămidă refractară, în care încălzirea materialului se face prin contactul cu gazele de ardere și prin radiere din acoperișul boltit. – Din fr. réverbération.

minimală, muzică ~ O definiție simplificatoare a noțiunii afirmată în spațiul amer., „minimal music”, ar viza o orientare muzicală postmodernă (Danuser, 1984), apărută după 1960, manifestată prin compunerea unui flux sonor repetitiv, adesea de lungă durată, unde muzica se transformă gradual prin repetarea ușor modificată a celor mai mici componente ale discursului. Conceptul a fost împrumutat din artele plastice din perioada respectivă: criticul Richard Wollheim publica în 1965, în Arts Magazine, un articol despre „minimal art”. În muzică, termenul este folosit de la începutul anilor ’70 (v. Tom Johnson, recenzie în The Village Voice, 1972), desemnând la început diverse tendințe muzicale manifestate din 1960: „muzica hipnotică”, „pulsatorie”, „repetitivă”, „procesuală”, „modulară”, „sistemică” etc. A devenit emblematic pentru creația americanilor La Monte Young (n. 1935), Terry Riley (n. 1935), Steve Reich (n. 1936) și Philip Glass (n. 1937), ceea ce nu înseamnă că cei citați ar fi fost de acord cu această etichetă. (Reich vorbește mai degrabă de „muzica – proces gradual”). M.m. este cunoscută așadar și sub denumirea de „sistemică” (semnificația termenului de „sistem” în jur de 1960 de referă la varietatea de noi practici componistice, dintre acestea accentul fiind pus pe repetiție). Este vorba de repetări extinse ale unui motiv* sau un grup de motive muzicale (Riley), repetările fiind guvernate de un sistem: fie lungirea progresivă a materialului repetat (Glass), fie discrepanțe care modifică simultaneitatea (Reich) etc. Alături de ancorarea în cultura californiană (al cărei sincretism relevă puternice influențe asiatice), în scena avangardistă a New York-ului, de experiența muzicii seriale*, asimilarea lui J. Cage, a practicii de jazz*, pop* și rock*, de folosirea posibilităților electronice, de raporturile stabilite între compozitor și practica interpretativă în asambluri proprii, compozitorii americani de m.m. studiază – și din punct de vedere interpretativ – muzicile extra-europene. Acest interes îi conduce în diverse zone asiatice și africane: în India (Glass, Riley, Young), Africa de N (Glass), Africa de V (Reich). Unele piese vizează psihologia receptării, ceea ce a condus spre descrierea autorilor drept componenți ai „școlii new-yorkeze hipnotice” (Johnson, 1989). În publicațiile muzicale de lb. engleză s-a folosit adesea termenul de „minimalism” sau „muzică minimală” fără un conținut specific, ci doar ca extindere la muzică a termenului din artele plastice. De fapt, încă nu s-a clarificat în literatura de specialitate definirea precisă, bine delimitată, a m.m. Însăși enumerarea trăsăturilor caracteristice – repetiție, non-evoluție, reducția materialului tematic, armonic, ritmic, renunțarea la expresivitatea tradițională, decontextualizarea, renunțare la finalitate și scop – nu descriu exclusiv și nici integral m.m. În plus, reprezentanții săi au stiluri componistice extrem de diferite: concepțile personale includ elemente minimale aplicate la diverși parametri* muzicali (desfășurarea temporală non-evolutivă pe sunete lungi, dedusă dintr-o practică a muzicii seriale la Young, construcția pe un model unic a frazei* muzicale, generator de multiple variante, sonoritate continuă / pulsatorie, cu schimbări lent – gradual, repetiții mecanice ale unui singur cluster* etc.). Diatonia*, în unele cazuri întoarcerea la funcționalitate armonică justifică pe unii teoreticieni să considere minimalismul drept curent postmodern (v. postmodernă, muzică). În multe cazuri, repetiția ritmică se cuplează chiar cu tonalitatea* tradițională (John Adams, n. 1947). Criticii amer. preferă definirea m.m. ca orientare genuin amer., extinsă la numeroși alți compozitori; ei au studiat însă prea puțin afinitățile minimaliștilor cu jazz-ul, semnificative la Reich, Riley și Young. Acestora le urmează compozitori mai tineri care aderă la minimalism – în spațiul amer. și englez. În ceea ce privește compoziția europ., atributele m.m. se pot găsi, pasager, în creații semnificative: exemplul cel mai celebru îl constituie György Ligeti (1923-2006), care utilizează tehnici minimaliste în Poéme symphonique (1962), Continuum (1968), Clocks and Clouds (1972), Studiile pentru pian (1985), adică suprapuneri de grile ritmice, ritmuri iluzorii, transformări repetitive de pattern-uri. De altfel, predilecția pentru cercetarea folc. african îi conduc pe Ligeti, Reich și Riley spre similitudini creatoare. Pierzând cu timpul semnificațiile sale inițiale, m.m. devine în anii ’90 un „mainstream” al muzicii cotidiene, de la muzica reclamelor la genul „tehno”, „hip-hop” (repetivitatea, motorica), muzica ambientală (liniște pseudo-meditativă). Tendința de a uza de formule simple, în scopul obținerii unui efect psihic maxim, alătură această orientare unui tip de neoromantism, practicat în ideea găsirii unei noi accesibilități a „muzicii contemporane”.

REVERBERAȚIE, reverberații, s. f. 1. Persistența, datorită reflexiei pe pereți, a unui sunet într-o încăpere închisă, după ce izvorul sonor a încetat să mai emită unde. ♦ Reflexie a luminii. Ascultam cum cîntă vîntul toamnei, cum trosnesc lozbele de fag în soba de faianță cu reverberații ca zăpada Ceahlăului. I. BOTEZ, ȘC. 98. 2. (Tehn.) Reflexia repetată a căldurii pe pereții unui focar sau ai unui cuptor special. ◊ Cuptor cu reverberație = cuptor cu acoperișul boltit, căptușit cu cărămidă refractară, în care încălzirea materialului se face prin contactul cu gazele de ardere și prin radiere din acoperișul boltit.

reverberație sf [At: BREZOIANU, A. 319/23 / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr réverbération] 1 Persistență a unui sunet într-o încăpere, după ce sursa sonoră a încetat să mai emită unde, datorată reflexiilor sunetului pe pereți sau pe alte corpuri. 2 Reflexie a luminii sau a căldurii Si: scânteiere (3), strălucire, reflex. 3 (Teh) Reflexia repetată a căldurii pe pereții unui focar sau ai unui cuptor special. 4 (Îs) Cuptor cu ~ Cuptor cu acoperișul boltit, căptușit cu cărămidă refractară, în care încălzirea materialului se face prin contactul cu gazele de ardere și prin radierea căldurii din acoperișul boltit Si: cuptor cu reverber.

stochastică, muzică ~ (› gr. στόχος, „scop”, „țintă”); στοχαστιϰόν, „care merge la țintă”, muzică apărută ca o reacție necesară la limitele polifoniei* serialismului* integral și rezultată din introducerea noțiunii de probabilitate (care implică calculul combinatoriu). Polif. muzicii multiseriale (Boulez, Nono, Stockhausen) ajunsese la un punct când tehnica detaliului și perceperea lui deveneau contradictorii. Muzica era sesizată pe suprafețe tot mai mari. Trebuia astfel ales un alt sistem, mai potrivit, de structurare a fenomenului. În acest sens s-au afirmat două direcții: una care renunța la orice sistem de organizare introducând factorul alea (școala amer. care se impune cu muzica de tip aleatoriu*); a doua care găsește un sistem de organizare propriu fenomenului global, unde multitudinea de sunete „creează un eveniment sonor pe planul ansamblului” – după definiția lui Xenakis – compozitorul care a inițiat această cale. În cartea sa Musiques formelles, apărută în 1963, Xenakis expune respectiva teorie, pe care o aplică dealtfel și în practică cu mult succes, realizând unele lucrări valoroase ca Pithoprakta, Metastatis, Terretektorh etc. El demonstrează că în fenomenele globale nu contează detaliul, ci media statistică de transformare a obiectelor sonore a stărilor izolate luate la un moment dat. De aici necesitatea introducerii principiilor matematice care nu servesc ca scop în sine, ci ca mijloc. Au fost astfel introduse noțiunile de calcul statistic. A luat naștere deci s. – bazată pe calculul matematic al probabilităților. Pornind de la determinismul statistic (sau stochastic), Xenakis ajunge în următoarele faze de cercetare a fenomenelor muzicale globale și la alte aplicații în muzică ale matematicii moderne. De exemplu, probabilitatea inegală în succesiune, care este asimilată cu orice producție umană, a fost aplicată muzicii prin teoria matematică a lanțurilor Markov (a rezultat „muzica markoviană”) sau cercetările matematice din domeniul jocurilor au născut strategia muzicală. De asemenea, logica simbolică a constituit un instrument în determinarea muzicii simbolice, sau folosirea ordinatorului, un mijloc de a ușura calculul statistic (a rezultat s. realizată la ordinator). Toate aceste aspecte au dus, pe lângă apariția unui proces inedit de creație, și la metode de analiză* a altor opere, aparținătoare chiar trecutului.