intensitate 1. (fiz.) I. de vibrație a unui sunet, cantitatea de energie care, transportată de undele* sonore, trece într-o secundă prin unitatea de suprafață perpendiculară pe direcția de propagare a sunetului*. Nivelul (diferența) de i. dintre 2 sunete (i. relativă) se măsoară în decibeli (dB – v. bel), pe când i. absolută în W/cm². Unei anumite i. de vibrație a sursei sonore îi corespunde o anumită i. auditivă (fiziol.) sau tărie a sunetului, care se măsoară în foni*. ♦ Puterea sonoră difuzată în spațiu de instr. muzicale variază în limite foarte largi. (Ex. orientative pentru fff orga mare, 12 W; trombonul, 6 W; pianul, 0,6 W; cl., 0,05 W; o voce bas, 0,03 W; cântând ppp o vl. emite o putere sonoră infimă, câteva milionimi de W). La însumarea surselor sonore, puterea ansamblului nu crește aritmetic, ci logaritmic*, deci mult mai puțin decât adunând puterile. De ex., dacă unei vl. care cântă cu o i. corespunzătoare unui nivel de 5 dB, i se adaugă alte 15 vl., care cântă fiecare cu aceeași i. nivelul sonor al ansamblului nu crește de la 5 dB la 80 dB (adică cu 5 x 15 = 75 dB), ci numai cu 12 dB (adică de la 5 la 17 dB).Aceasta explică în parte faptul că o orch. mare poate să acompanieze un instr. solist ca hf. sau chitara fără a prejudicia echilibrul sonor (v. și amplitudine). 2. (în teoria muzicală) Una dintre calitățile sunetului muzical (alături de înălțime (2), durată (I, 1) și timbru*) determinată de i. (1). Valoarea sa relativă (rezultând din diferența de i. a două sunete) a fost convențional stabilită de practica muzicală și redată prin semne dinamice*. Raporturile și variațiile de i. constituie astăzi obiectul dinamicii (1, 2).