STATIVE f. pl. Instalație casnică pentru țesut; război de țesut. /<ucr., sb. stativa

RĂZBOI², războaie, s. n. Unealtă casnică de țesut (pînză, stofă etc.); (regional) stative; (în industrie) mașină de țesut. Război țărănesc. Război mecanic. ▭ Și zilnic producția merge în creștere: Se-ntrec țesătorii cu degete meștere Și cîntă războaiele-n valuri. DEȘLIU, G. 47. Și cum țeseam, nici n-am știut Cum am sărit și m-am zbătut Să ies de la război. COȘBUC, P. I 93. [Apele pîrăului] alergînd cu pripă d-a curmezișul văii... ca suveica pe ițele războiului. ODOBESCU, S. I 164.

ALERGĂTOR, -OARE, alergători, -oare, adj., subst. I. Adj. Care aleargă. ◊ Piatră alergătoare (și substantivat, f.) = piatra de moară care se învârtește spre a măcina boabele. Păsări alergătoare (și substantivat, f.) = păsări din țările calde, având picioare lungi, cu care aleargă foarte repede. II. S. m. și f. 1. Atlet care concurează la probe de alergări. 2. (Rar) Curier (însărcinat cu transmiterea unui mesaj). 3. Cal de curse. III. S. f. 1. Dispozitiv pe care se pun mosoare cu fire pentru a face urzeala la războaiele de țesut țărănești. 2. (Înv.) Parc vast, împrejmuit, în care erau ținute anumite animale și în care se organizau vânători. – Alerga + suf. -ător.

BATE, bat, vb. III. I. 1. Tranz. și refl. A (se) lovi, a (se) izbi repetat și violent (cu palma, cu pumnul, cu bățul, cu biciul etc.) A bate peste obraji, peste gură, peste picioare. A bate la palmă, la tălpi, la spate. A bate în cap. ◊ Expr. (Tranz.) A fi bătut în cap = a fi îndobitocit de loviturile primite în cap. Bătut în cap = prost, nebun, țicnit. (Refl.) A se bate cu pumnii în piept = a se mândri, a se fuduli; a face caz de ceva. ♦ Tranz. A atinge, a lovi ușor cu palma umărul, mâna sau spatele cuiva spre a atrage atenția, a-l reconforta sau a-i arăta bunăvoința; a lovi în același fel o parte a corpului unui animal spre a-l liniști sau a-l mângâia. ◊ Expr. A bate pe cineva la cap sau a bate capul cuiva = a cicăli, a plictisi pe cineva cu vorba. (Refl. recipr.) A se bate pe burtă cu cineva = a fi într-o intimitate familiară cu cineva. A bate palma (sau, arg., laba) cu cineva = a da mâna cu cineva; p. ext. a încheia cu cineva o tranzacție, dând mâna cu el în semn de învoială. 2. Tranz. A învinge un adversar într-un joc, la un concurs (sportiv); a birui un dușman în luptă, în război. ◊ Expr. A bate un record (sportiv) = a depăși un record (sportiv). ♦ Refl. A se lupta, a se război. ◊ Loc. vb. (Refl. recipr.) A se bate în duel = a se duela. ◊ Expr. A se bate cap în cap = a fi în opoziție, în contradicție, a nu se potrivi. Se bate ziua cu noaptea = se luminează de ziuă sau amurgește. 3. Tranz. A lovi, a izbi repetat (cu un instrument potrivit) un obiect, un material etc. în diverse scopuri. Gospodina bate covoarele. Bate fierul până-i cald. ◊ Loc. vb. (Fam.) A bate la mașină = a dactilografia. A bate la ochi = a frapa (1). ◊ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. A bate monedă = a) a fabrica monede de metal; b) a insista asupra erorii cuiva, în defavoarea lui. A bate toba = a spune peste tot un secret (intim) încredințat de cineva. A bate o carte = a juca o carte de joc. A bate tactul (sau măsura) = a lovi (ușor) un obiect cu mâna sau a imita lovirea lui în ritmul unei bucăți muzicale sau al unui vers. A bate mult drum (sau multă cale) = a parcurge o distanță lungă. A bate podurile = a vagabonda. A bate (pasul) pe loc = a nu realiza nici un progres într-o acțiune, a nu înainta într-o problemă. A bate câmpii = a spune cu totul altceva decât ceea ce se discută, a divaga, a vorbi aiurea. ♦ A fixa un obiect țintuindu-l de ceva. A bătut tablourile pe pereți. Bătuse capacul lăzii în cuie. ♦ A freca învârtind și lovind de pereții unui vas. Batem albușurile până se fac spumă. Bate untul în putinei. ♦ A freca, a apăsa producând bășici, răni sau bătături. Mă bate un pantof. ♦ (La războiul de țesut) A presa cu spata firele din băteală. II. Intranz. 1. A izbi în ceva făcând zgomot; a ciocăni (la poartă, la ușă, la fereastră). Valurile bat de zidurile cetății. Cine bate oare la fereastra mea? ◊ Expr. A bate la ușa cuiva = a veni la cineva spre a-i cere un ajutor material. A bate din picioare = a tropăi. A bate din (sau în) palme = a aplauda. A bate din gură degeaba (sau în vânt) = a vorbi în zadar, a trăncăni. 2. A face o mișcare (relativ regulată). ◊ Expr. A bate din aripi = (despre păsări) a face mișcarea de zbor lovind aerul cu aripile. A bate mătănii = a îngenunchea și a atinge fruntea cu pământul de mai multe ori la rând, în semn de pocăință sau de cucernicie. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului omenesc) A avea pulsații ritmice; a palpita, a zvâcni. Îi bate inima de frică. Îmi bat tâmplele. ◊ Refl. Mi se bate ochiul drept. ♦ (Despre un motor sau un organ de motor) A funcționa dereglat, scoțând zgomote anormale. 3. (Despre arme de foc) A trage, a trimite proiectilul până la o anumită distanță, până într-un anumit punct. O pușcă veche care nu mai bătea decât la 100 de pași. ♦ (Înv.) A bombarda. ♦ (Reg.; despre câini) A lătra. ♦ Intranz. și tranz. (Despre aștri) A atinge (ceva) cu razele. Pune-ți pălăria, să nu te bată soarele la cap. ♦ (Despre ape) A se izbi (de maluri etc.). 4. A face aluzie critică la ceva. Bate în ciocoi. ◊ Expr. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a lua în derâdere pe cineva; b) a necinsti, a viola o fată, o femeie. 5. (Despre vânt) A sufla. 6. (Despre ploaie, grindină, brumă) A cădea (lovind) peste semănături, livezi etc. 7. (În expr.) A bate în retragere = a) a se retrage din luptă; b) a retracta cele spuse mai înainte. 8. (Despre culori) A se apropia de..., a avea o nuanță de... Bate în albastru. III. Intranz. și tranz. A emite zgomote ritmice care indică ceva. ♦ (Înv.; despre telegraf) A emite țăcănitul prin care se transmit mesajele telegrafice. ◊ Expr. (Tranz.) A bate o telegramă (sau o depeșă) = a da, a transmite o telegramă. ♦ (Despre un clopot, un ceasornic, despre toacă etc.) A emite sunete ritmice cu o anumită semnificație. – Lat. batt(u)ere.

BĂTAIE, bătăi, s. f. I. 1. Lovitură repetată dată de cineva cuiva cu mâna sau cu un obiect. ◊ Loc. vb. A (se) lua la bătaie = a (se) bate. ◊ Expr. A stinge (sau a snopi, a zvânta etc.) în bătaie (sau în bătăi) (pe cineva) = a bate (pe cineva) foarte rău. (Fam.) A da bătaie = a zori, a grăbi. Bătaie de cap = frământare a minții; p. ext. trudă, osteneală. Bătaie de joc = batjocură; p. ext. faptă urâtă, incalificabilă. 2. (Înv.) Luptă, bătălie. ♦ Bombardament cu artileria. 3. (În expr.) A pune (ceva) la bătaie = a) a oferi (ceva) spre a fi cheltuit sau consumat; b) a risca (ceva). II. 1. Lovire, izbire (repetată) a unui obiect de altul. ◊ Bătaie de aripă (sau de aripi) = fâlfâit. ♦ Lovitură a vatalei la războiul² de țesut. ♦ (Concr.) Băteală. ♦ Stârnire a peștelui sau a vânatului. 2. Lovitură dată într-un obiect (cu mâna, cu ciocanul etc.) ♦ Fiecare dintre zvâcniturile inimii sau ale pulsului. 3. Zgomot (ritmic) produs de un motor sau de un mecanism în funcție. 4. Distanță până la care poate ajunge un proiectil, o săgeată etc; felul cum trimite o armă proiectilul; traiectoria unui proiectil; p. ext. Distanță până la care poate ajunge vederea cuiva; rază vizuală. 5. (În legătură cu anumite fenomene ale naturii, a căror denumire determină sensul cuvântului) a) Suflare a vântului; adiere. b) Cădere a ploii, a grindinii etc. c) Dogoreală, arșiță. d) Lumină. 6. (Reg.) Lătrat (scurt și ritmic) al câinilor. 7. Boiște. ♦ Epocă în care se împerechează cocoșii-de-munte. III. 1. (Sport) Izbire a pământului cu piciorul înainte de desprinderea de pe sol, la o săritură. 2. (În expr. și loc. adv.) (A cântări) cu bătaie = (a cântări) cu puțin peste greutatea exactă. [Pr.: -ta-ie] – Lat. batt(u)allia.

BRÂGLĂ, brâgle, s. f. Parte mobilă la războiul de țesut, care susține spata. – Et. nec.

BUTUC, butuci, s. m. 1. Bucată dintr-un trunchi de copac tăiat și curățat de crengi; butură. ♦ Bucată groasă de lemn de foc; buștean, buturugă. ◊ Expr. (Adverbial) A lega (pe cineva) butuc = a lega (pe cineva) astfel încât să nu mai poată mișca; a lega cobză, a lega fedeleș. A dormi butuc = a dormi adânc. ♦ Bucată groasă de lemn pe care se taie lemnele de foc; trunchi de lemn pe care se taie carnea la măcelărie; trunchi care servea călăului pentru decapitarea condamnaților. 2. Fig. Om prost și necioplit. 3. Partea de jos, mai groasă, a tulpinii viței de vie (de la pământ până la punctul de ramificație). 4. Partea centrală a unui corp rotativ, care se montează pe un arbore și în care sunt înfipte spițe (la roți), pale (la elice) etc. Butucul roții. 5. Bucată groasă de lemn prevăzută cu găuri, în care se prindeau în vechime picioarele, mâinile sau gâtul arestaților și prizonierilor. 6. Partea superioară a jugului. 7. Talpa sau scaunul războiului de țesut. – Et. nec.

CĂSUȚĂ, căsuțe, s. f. 1. Diminutiv al lui casă¹ (1); căscioară, căsișoară, căsulie. ♦ Căsuță poștală = ghișeu sau compartiment special unde se repartizează și se păstrează, la poștă, scrisorile pe care le ridică personal adresantul. 2. Compartiment dintr-o cutie de litere tipografice, în care se păstrează un singur fel de literă. ◊ Căsuță tipografică = spațiu destinat colofoniului. 3. (La pl.) Spațiile dintre dinții spatei, prin care trec firele de urzeală la războaiele de țesut – Casă¹ + suf. -uță.

IAPĂ, iepe, s. f. 1. Femela calului. ◊ Expr. A bate șaua (ca) să priceapă (sau să înțeleagă) iapa = a da să se înțeleagă ceva în mod indirect, a face aluzie la ceva. 2. (Reg.) Tălpig (la războiul de țesut). – Lat. equa.

IȚĂ, ițe, s. f. Dispozitiv la războiul de țesut, format dintr-o ramă dreptunghiulară pe care sunt fixate sârme sau sfori paralele, prin ochiurile cărora trec firele de urzeală pentru formarea rostului; fiecare dintre firele cu ochiuri care fac parte din acest dispozitiv. ◊ Expr. A (i se) încurca (cuiva) ițele = a (i se) strica planul (cuiva); a (se) complica situația. A (se) descurca ițele = a (se) lămuri o situație. – Lat. licia (pl. lui licium).

ÎNCORDĂTOR, încordătoare, s. n. (Reg.) Întorcător al războiului de țesut. ♦ Întinzător al coardei ferăstrăului; cordar. – Încorda + suf. -ător.

ÎNTINZĂTOR, întinzătoare, s. n. 1. Nume dat mai multor dispozitive folosite pentru a întinde unele obiecte elastice sau flexibile. 2. Băț, lemn la războiul de țesut, cu ajutorul căruia se răsucește țesătura pe sulul dinainte; întorcător, încordător. – Întinde + suf. -ător.

ÎNTORCĂTOR, întorcătoare, s. n. Piesă la războiul de țesut, constând dintr-un băț lung cu care se strânge, pe sulul dinainte, pânza țesută; întinzător, încordător. – Întoarce + suf. -ător.

JACARD, jacarde, s. n. Dispozitiv special, montat la războaiele de țesut, care servește la obținerea unor țesături cu anumite desene complicate. ◊ Țesătură obținută cu ajutorul acestui dispozitiv. – Din fr. jacquard.

JOARDĂ, joarde, s. f. 1. Nuia lungă, subțire și flexibilă; vargă, jordie. 2. (La pl.; reg.) Bețele vârâte între firele natrei la războiul de țesut. – Din magh. zsorda. Cf. sl. žrŭdĩ.

SUCALĂ, sucale, s. f. Unealtă cu ajutorul căreia se deapănă pe țevi firul pentru războiul de țesut manual. ◊ Loc. adv. (Reg.) În sucală = în cercuri, în spirală. ◊ Expr. (Reg.) A merge cum e sucala = a merge ușor, repede. – Din bg., scr. sukalo.

ȚESĂTOR, -OARE, țesători, -oare, s. m. și f. Persoană care țese, care se ocupă cu meșteșugul țesutului; muncitor care lucrează la un război de țesut. – Țese + suf. -ător.

ȚESĂTURĂ, țesături, s. f. 1. Produs textil obținut la războaiele de țesut prin încrucișarea în unghi drept a unor fire de urzeală și de bătătură; pânză, stofă sau alt obiect țesut din fire textile. ♦ Reparație făcută la un obiect de îmbrăcăminte printr-o cusătură specială. 2. Felul în care este țesută o pânză, o stofă etc. 3. Fig. Structură, fel de compoziție al unei opere, al unui lucru etc.; urzeală. ♦ Împletire, întretăiere de lucruri de același fel. ♦ Intrigă, uneltire. – Țese + suf. -ătură.

ȚESE, țes, vb. III. 1. Tranz. A încrucișa în unghi drept două sisteme de fire la războiul de țesut, trecând cu suveica bătătura prin urzeală, pentru a face o țesătură. ◊ Refl. pas. Se țese pânză multă. 2. Tranz. A cârpi un ciorap, o haină etc., făcând cu acul o cusătură specială. ♦ A broda, a împodobi. 3. Tranz. (Despre păianjeni) A-și face pânza. 4. Refl. recipr. Fig. A se încrucișa, a se întretăia (ca firele unei urzeli). ♦ A se îmbina. 5. Tranz. Fig. A pune la cale, a urzi o intrigă, un complot etc.; a unelti. – Lat. texere.

URZEALĂ, urzeli, s. f. 1. Ansamblul firelor textile paralele montate în războiul de țesut, printre care se petrece firul de bătătură pentru a se obține țesătura. 2. Fig. (Rar) Alcătuire, conformație, structură. 3. Fig. Intrigă, uneltire, complot. – Urzi + suf. -eală.

URZI, urzesc, vb. IV. Tranz. 1. A pregăti, a întinde, a așeza urzeala (1) în războiul de țesut pentru a începe țesutul. 2. Fig. A funda, a întemeia; a clădi; a concepe, a alcătui. ♦ Intranz. (Reg.) A lua ființă, a se forma, a se înfiripa. ♦ A născoci, a scorni, a inventa. 3. Fig. A pune la cale o acțiune (reprobabilă); a unelti, a complota. – Lat. ordire (= ordiri).

VATALĂ, vatale, s. f. Organ mobil al războiului de țesut, care susține spata și permite dirijarea suveicii prin rost, menținerea paralelă a firelor de urzeală și îndesarea firului de bătătură. [Var.: (pop.) vătală s. f.] – Din bg. vatala (pl.).

AMNAR, amnare, s. n. 1. Bucată de oțel cu care se lovește cremenea spre a scoate scântei în vederea aprinderii fitilului sau iascăi. 2. (Reg.) Fiecare dintre stâlpii de lemn care se pun la colțurile unei construcții țărănești, pentru a sprijini acoperișul. 3. (Reg.) Mâner de lemn cu ajutorul căruia se învârtește și se fixează sulul la războiul de țesut. 4. (Reg.) Dispozitiv cu ajutorul căruia se ridică sau se coboară fierul lat al plugului. [Var.: (reg.) amânar s. n.] – A + mânar[e] (< lat. manuale).

SUVEICĂ, suveici, s. f. 1. Piesă de lemn la războiul de țesut, de formă lunguiață, care servește la introducerea firului de bătătură în rostul urzelii; suvelniță. ◊ Expr. (Iute) ca o suveică sau ca suveica = foarte ager, sprinten; foarte harnic. 2. Piesă din mecanismul mașinii de cusut, în care se introduce un mosorel cu ață. – Din bg. sovalka.

FOFEAZĂ, fofeze, s. f. Nume dat mai multor obiecte în formă de aripă sau de braț: a) aripa unei ferestre, a unei uși sau a unei porți; b) fiecare dintre brațele care poartă scaunele unui scrânciob; c) fiecare dintre aripile unei mori de vânt; d) fiecare dintre tălpile războiului de țesut; e) fiecare dintre lopățelele pe care se întinde tortul când se pune pe vârtelniță; f) fiecare dintre aripile unei grape articulate. ◊ Expr. A umbla ca o fofează = a umbla repede. [Pl. și: fofezi] – Et. nec.

PÂNZĂ, pânze, s. f. I. 1. Țesătură făcută din fire de bumbac, de in, de cânepă etc., din care se confecționează albituri de corp, de pat etc.; bucată din această țesătură. ◊ Pânză de casă = pânză țesută la războiul manual; pânză țărănească. ◊ Loc. adv. Până în pânzele albe = fără încetare, până la capăt; până la ultima limită; necruțător. ◊ Expr. A zări ca printr-o pânză = a nu vedea limpede, a desluși cu greu; a vedea ca prin sită. Ține-te (sau să te ții) pânză (să nu te rupi), se spune pentru a arăta că este vorba de o acțiune grea și de durată, de un lucru care se desfășoară cu mare intensitate și care, pentru a fi rezolvat, cere curaj, răbdare etc. A i se ridica (sau a-i cădea, a i se lua cuiva) pânza de pe ochi = a începe să înțeleagă limpede lucrurile, a înceta să mai privească eronat un anumit lucru, o anumită situație; a i se deschide ochii. (Adverbial) A curge pânză = a curge fără întrerupere. A țese pânzele = a face intrigi. A (i) se încurca cuiva pânza = a nu-i reuși planurile făcute. ♦ Plasă deasă de pescuit. ♦ Fig. Șir, rând (de oameni). ♦ Fig. Șuviță; fascicul. 2. Bucată de pânză (1) cu diferite întrebuințări; a) țesătură cu care se acoperă fața sau trupul mortului; giulgiu. (Expr.) Parcă i-a luat pânza de pe obraz (sau de pe ochi, de pe față), se spune despre cineva foarte palid sau foarte slab; b) (la pl.) bucată mare de țesătură rezistentă care se fixează de vergelele catargelor unui vas și care, împinsă de vânt, face să înainteze vasul; velă; c) bucată de țesătură deasă fixată pe un cadru, pe care se pictează; p. ext. tablou; d) (în sintagma) pânză de cort = foaie de cort; e) țesătură pe care se proiectează imagini de la un aparat de proiecție; ecran. 3. Țesătură pe care o face păianjenul pentru a prinde prada. 4. Țesătură sau împletitură specială din fire textile sau metalice, folosită în industrie, în laboratoare etc. ◊ Pânză de calc = pânză subțire și transparentă pe care se desenează planuri tehnice. II. 1. Lama sau tăișul de metal al unor instrumente. ◊ Pânză de ferăstrău = tăișul de metal al unui ferăstrău. 2. (Geol.; în sintagmele) Pânză de șariaj = ansamblu de straturi geologice mai vechi, deplasate și împinse prin mișcările tectonice peste altele mai noi; suprafața pe care are loc deplasarea unor mase în acest proces. Pânză eruptivă = formă de zăcământ a rocilor vulcanice, rezultată prin consolidarea curgerilor de lave. Pânză de apă subterană = strat acvifer. 3. Desiș (de copaci) lung și îngust (crescut de-a lungul unui drum, al unei ape); perdea. – Et. nec.

ARGEA, argele, s. f. (Pop.) 1. Război de țesut. ♦ Nume dat celor două scânduri care unesc transversal extremitățile războiului de țesut. ♦ Fiecare dintre grinzile de lemn fixate de o parte și de alta a unei plute pentru a ține strânse lemnele care o compun. 2. Construcție rudimentară de scânduri în care se așază, vara, războiul de țesut. 3. Boltă ori acoperiș al unei clădiri. – Et. nec.

PICHER², pichere, s. n. Piesă la războiul de țesut mecanic așezată la capetele suveicii, care servește la amortizarea mișcării suveicii. – Din germ. Picker.

PIEDIN, piedine, s. n. (Pop.) Totalitatea firelor de urzeală de la capătul unei pânze, care rămân nețesute și se taie când pânza este scoasă de pe războiul de țesut. – Lat. *pedinus.

PODNOJIE, podnojii, s. f. 1. (Înv.) Perniță sau preș pus sub picioare pentru a le feri de frig. ♦ (Reg.) Ștergătoare de picioare din papură. 2. (Pop.) Fiecare dintre cele două pedale așezate în partea de jos a războiului de țesut, cu ajutorul cărora se schimbă ițele; p. ext. sforile cu care sunt legate aceste pedale. [Var.: (reg.) podnojă s. f.] – Din sl. podnožije, bg. podnoga, scr. podnožje, rus. podnožje, ucr. podnižžja.

POTNOG, potnogi, s. m. Fiecare dintre pedalele de la războiul de țesut, pe care se apasă cu picioarele pentru a schimba ițele; tălpig, iapă; p. ext. sfoara cu care se leagă aceste pedale. – Din bg. podnoga.

PROPTAR, proptare, s. n. Frână la războiul de țesut țărănesc, făcută dintr-o scândură cu crestături, care împiedică rotirea înapoi a sulului cu pânza țesută. – Proptă + suf. -ar.

VERGEA, vergele, s. f. Băț, vargă, nuia; bară (îngustă și flexibilă) de metal sau de lemn, cu folosiri diverse. ♦ (Spec.) Sucitor (1). ♦ Spec. Fiecare dintre bețișoarele care se pun între firele urzelii pe măsură ce acestea se înfășoară pe sulul războiului de țesut. ♦ Spec. Fiecare dintre stinghiile care alcătuiesc gratiile unei ferestre. – Lat. *virgella (= virgula).

VERGEL, vergeluri, s. n. 1. Bețișor de care se leagă în mănunchiuri firele urzelii pe sulul războiului de țesut. 2. Petrecere care se face la țară în seara de Crăciun sau în ajunul Anului nou, în cursul căreia se încearcă, prin mijloace magice, să se afle viitorul celor prezenți cu ajutorul unor bețișoare. – Vergea + suf. -el.

FĂLCEA, fălcele, s. f. Fiecare dintre: a) cele două tălpi ale saniei; b) cele două brațe ale vatalelor de la războiul de țesut; c) cele două scândurele între care intră limba meliței; d) stinghiile de lemn care leagă între ele scândurile care formează fundul carului; e) cele două stinghii laterale ale cârceiei carului prin care se leagă tânjala de proțap (când se înjugă patru boi); f) cele două brațe de lemn ale piscului (la car); g) cele două sau patru brațe laterale care constituie corpul afetului unui tun sau al unui obuzier. – Falcă + suf. -ea.

OTINC, otincuri, s. n. (Reg.) Bețișor cu ajutorul căruia se leagă firele rupte la războiul de țesut. – Cf. otic.

FUSCEL, fuscei, s. m. 1. Fiecare dintre vergelele trecute printre firele de urzeală la războiul de țesut; vergea, joardă. 2. Fiecare dintre vergelele sau scândurile orizontale care formează treptele unei scări. 3. Fiecare dintre vergelele verticale ale loitrei carului. 4. (Rar) Cotor de ceapă. [Var.: fușcel, fuștel s. m.] – Lat. *fusticellus (< fustis „băț, țăruș”).

CIOACĂ, cioace, s. f. 1. Fiecare dintre cele două console orizontale ale războiului de țesut, fixate pe stâlpii din mijloc și pe care se sprijină vatalele. 2. (Arg.) Balivernă. ◊ Expr. (Fam.) A se ține de cioace = a se ține de glume, de șmecherii. – Et. nec.

CORDENCI, cordenciuri, s. n. (Pop.) 1. Piesă componentă a războiului de țesut, constând dintr-o scândurică lungă cu crestături pe o margine, care oprește sulurile să dea înapoi; cripalcă, piedică. 2. Limba meliței. – Cf. coardă.

ZATCĂ, zătci, s. f. (Banat, Olt.; La războaiele de țesut) Ansamblul firelor de urzeală din planul orizontal. (prob. din sl. zadĩ = înapoi)

NATRĂ, natre, s. f. Parte a urzelii dintre ițe și sulul de dinapoi sau de dinainte al războiului de țesut; p. ext. urzeală învârtită pe sul; p. gener. toată urzeala de pe război și de pe sulul de dinapoi. – Din bg., scr. natra.

NĂVĂDI, năvădesc, vb. IV. Tranz. (La războiul de țesut) A trece firele urzelii prin ițe și spată, în ordinea cerută de modelul țesăturii. [Var.: (reg.) nevedi, nividi vb. IV] – Din sl. navoditi.

NODURAR, nodurare, s. n. Parte a războiului de țesut alcătuită dintr-un fuscel gros legat de fusul sau sulul dindărăt și de care se prind capetele urzelii când se învelește pânza. – Nod + suf. -urar.

COCLEȚ, coclețe, s. n. Pane a ițelor războiului de țesut prin care se trec firele de urzeală. – Et. nec.

DURĂ, dure, s. f. Roată, rotiță (metalică masivă); spec. rotița scripetelui de la ițele războiului de țesut. – Cf. dura¹.

DRUG, (1, 2) drugi, s. m., (3) druguri, s. n. 1. S. m. Bară de fier sau de lemn având diverse întrebuințări (în lucrări de construcții). ♦ (Înv.) Lingou. 2. S. m. Fiecare dintre cele două lemne groase, sprijinite pe câte două picioare, care alcătuiesc patul sau corpul războiului de țesut manual. 3. S. n. Punct de broderie asemănător cu festonul, prin care se obțin pe cusătură linii (dese și) pline. – Din scr. drug.

SPATĂ, (I, III) spate, (II) spete, s. f. I. Piesă la războiul de țesut formată dintr-un sistem de lamele paralele fixate la ambele capete, formând un fel de pieptene cu două rădăcini printre dinții căruia trec firele de urzeală. ♦ Bețișor peste care se petrec ochiurile când se împletește o rețea sau o plasă. II. 1. Porțiune a scapulei care susține articulația umărului; p. ext. regiunea corespunzătoare a corpului. ◊ Loc. adj. Lat în spete = cu umerii largi, spătos, voinic. ♦ Os lat care susține articulația membrelor la animalele patrupede; p. ext. regiunea corespunzătoare a corpului. 2. (Reg.) Spătarul scaunului. III. (Înv.) Sabie cu lamă lungă, dreaptă și lată, cu două tăișuri. – Lat. spatha.

SPETEAZĂ, speteze, s. f. 1. Parte mai înaltă a unui scaun, fotoliu etc., de care își reazemă spatele cel care șade; spătar¹, rezemătoare. 2. Bucată de scândură îngustă care servește ca element de sprijin sau de legătură între diverse părți ale unei construcții sau ale unui obiect: a) fiecare dintre aripile morii de vânt; b) fiecare dintre stinghiile care unesc obezile de la roata morii de apă; c) fiecare dintre piesele de lemn care leagă carâmbii loitrelor de la car; d) bucată de lemn care unește cele două coarne ale plugului; e) scândură cu care se ridică firele de urzeală când se țese cu alesături; f) fiecare dintre cele două brațe ale vatalelor la războiul de țesut; g) fiecare dintre scândurelele care alcătuiesc scheletul zmeului cu care se joacă copiii și care se fixează pe o coală de hârtie; h) fiecare dintre stinghiile care alcătuiesc scheletul stelei cu care colindă copiii și pe care se fixează hârtia și ornamentele. – Spată + suf. -ează.

TALPĂ, tălpi, s. f. I. 1. Partea inferioară a labei piciorului, la om și la unele animale, de la degete până la călcâi, care vine în atingere cu pământul și pe care se sprijină corpul. ◊ Expr. A o apuca la talpă sau a-și lua tălpile la spinare = a pleca, a o șterge. Arde focul la tălpile picioarelor, se spune când cineva este amenințat de o primejdie. (Reg.) A fi sau a (se) scula, a (se) pune în tălpi = a (se) scula din pat; p. ext. a (se) pune în mișcare, în acțiune. ♦ Compuse: talpa-gâștei = a) încrețiturile de la coada ochiului (la persoanele în vârstă); b) scris neîngrijit; c) plantă erbacee meliferă și medicinală, cu tulpina puternică, cu frunze lungi, cu flori mici, roz (Leonurus cardiaca); talpa-ursului = plantă erbacee cu frunze mari, spinoase și cu flori albe sau trandafirii, grupate în formă de spic (Acanthus longifolius); talpa-stâncii = mică plantă erbacee cu tulpina târâtoare, ramificată, cu flori mici, albe (Coronopus procumbens); talpa-lupului = plantă erbacee cu flori mici roșietice, cu frunzele acoperite în partea inferioară de numeroase glandule, albe, având proprietăți antiscorbutice și diuretice (Chaiturus marrubiastrum). 2. Partea de dedesubt a încălțămintei sau a ciorapului, care protejează talpa (I 1). 3. Piele groasă tăbăcită special, din care se confecționează pingelele încălțămintei, flecurile tocurilor etc. ◊ Talpă artificială = material fabricat, prin aglomerare cu lianți, din fibre de piele (provenite din deșeuri), fibre de celuloză și fibre textile, folosit ca înlocuitor pentru talpă (I 3), la branțuri, ștaifuri, bombeuri. II. 1. Lemn gros, grindă care se așază la temelia unei construcții pentru a o sprijini; p. ext. temelie. ◊ Talpa casei = capul familiei, bărbatul. Talpa țării (sau a casei) = țărănimea (considerată în trecut ca temelie a țării, obligată să suporte tot greul îndatoririlor). Talpa iadului = a) (în basme) temelia iadului; mama căpeteniei dracilor; b) om foarte rău, păcătos; babă rea, vrăjitoare. ♦ Fig. Sprijin, bază, susținere. 2. Fiecare dintre cele două lemne groase, orizontale, care alcătuiesc scheletul războiului de țesut manual. 3. Fiecare dintre cele două suporturi laterale, de lemn sau de oțel, curbate în sus la capătul de dinainte, pe care alunecă sania. ♦ Lemnul din spatele cormanei, pe care se sprijină plugul și care îl face să alunece mai ușor pe brazdă. ♦ Partea de dedesubt a corăbiei. ♦ Parte care formează fundul unui scoc de moară, de joagăr etc. 4. Partea inferioară, lățită, a unei piese, a unui organ de mașină sau a unui element de construcție, prin care acesta se reazemă pe altă piesă, pe teren sau pe un suport. ♦ Spec. Partea de jos, lățită, a unei șine, prin care aceasta se reazemă pe traverse. ♦ Spec. Parte a rindelei care alunecă pe lemnul supus prelucrării. ♦ Spec. Extremitate a unui pat de pușcă pe care se sprijină arma când stă vertical. ♦ Spec. Partea de dedesubt, pe care se clădește o claie sau un stog. ♦ Spec. Bază a unei excavații miniere sau a unei găuri de sondă. ♦ Spec. Parte mai lățită (inferioară) a unei litere tipografice. – Cf. magh. talp.

TANDALUȚĂ, tandaluțe, s. f. Scândurică prevăzută la ambele capete cu câte un vârf de cui, cu care se fixează pânza la războiul de țesut ca să nu se strângă. – Et. nec.

TĂLPIG, (1, 2) tălpige, s. n., (3, 4) tălpigi, s. m. 1. S. n. Fiecare dintre pedalele de la războiul de țesut cu ajutorul cărora se schimbă ițele. 2. S. n. Fiecare dintre cele două suporturi laterale curbate cu care sunt prevăzute unele scaune fără picioare. ♦ Fiecare dintre tălpile unei sănii. ♦ Bucată de lemn sau de piatră care se fixează sub stâlpii unei galerii de mină pentru a împiedica pătrunderea stâlpilor în talpa galeriei. 3. S. m. Încălțăminte rudimentară alcătuită dintr-o talpă de lemn și o baretă de piele petrecută pe deasupra labei piciorului. 4. S. m. Șosetă foarte scurtă de damă care acoperă numai laba piciorului. [Var.: tălpic s. m. și n., tălpică s. f.] – Talpă + suf. -ig.

TEARĂ, teri, s. f. (Reg.) 1. Natră. 2. Război de țesut. – Lat. tela.

ROST, rosturi, s. n. 1. Sens, înțeles, tâlc; scop, menire, justificare, motivare. ♦ Atribuție, rol, misiune, sarcină. 2. Mod de a-și întocmi viața; stare, situație socială, materială, familială; p. ext. gospodărie. ◊ Expr. A (nu) ști rostul cuiva = a (nu) ști unde se află și cum își organizează cineva viața. A fi rost de ceva = a întrevedea posibilitatea de a găsi ceva. A face rost de ceva = a procura ceva (greu de obținut, de realizat). 3. Mod, fel de organizare a unei activități; ordine după care se desfășoară o acțiune; plan de desfășurare, de executare a ceva. ◊ Expr. A nu-și afla rost = a nu-și găsi locul, a nu-și găsi astâmpăr. A-și pierde rostul = a-și pierde cumpătul. A fi în rostul lui = a fi acolo unde îi este locul, unde se cuvine să fie. ♦ Ordine stabilă, stare de lucruri; rânduială. 4. Spațiu în formă de unghi, format la războiul de țesut între firele de urzeală ridicate de ițe și cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură. 5. Spațiu îngust lăsat între două construcții alăturate sau între două părți ale unei construcții, pentru a permite mișcarea lor relativă sub acțiunea forțelor interioare sau a variațiilor de temperatură. Rost de etanșare. Rost de lucru. ♦ Jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o ferestruică, o ușă, un capac. 6. (Înv.) Gură; (azi livr.) grai, vorbire. ◊ Loc. adv. Pe de rost = fără un text în față, din aducere-aminte, din memorie. ◊ Expr. A învăța pe de rost = a învăța un text pentru a-l putea reda din memorie. A lua (pe cineva) la rost = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. ♦ (Înv. și arh.) Facultatea de a vorbi. – Lat. rostrum.

ROSTI, rostesc, vb. IV. 1. Tranz. A articula, a pronunța sunete, cuvinte cu ajutorul organelor vorbirii. 2. Tranz. (Adesea fig.) A spune, a vorbi, a povesti; a expune. 3. Refl. (Rar) A se pronunța, a-și spune părerea autorizată. ♦ Tranz. A comunica o dispoziție, un ordin, o sentință. ♦ A se preocupa de ceva; a pregăti. 4. Intranz. A înfășura pe sulul din față al războiului de țesut porțiunea de pânză țesută, desfășurând în același timp o porțiune corespunzătoare de urzeală de pe sulul dinapoi, pentru a putea continua țesutul de câte ori rostul se micșorează. – Din rost.

ROSTUI, rostuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A așeza, a aranja așa cum trebuie; a face ordine. ♦ A aranja pe cineva într-un post, într-o situație convenabilă. 2. A procura ceva prin mijloace improvizate; a face rost de ceva. 3. A umple cu un material de etanșare și a netezi rosturile dintre cărămizile unei zidării, dintre pavelele sau bordurile unei șosele etc. pentru a împiedica pătrunderea apei de ploaie sau de infiltrație. 4. A forma cu mâna rostul urzelii la războiul de țesut. 5. A bate, de o parte și de alta, vârful dinților unei pânze de ferăstrău. – Rost + suf. -ui.

SCRIPETE, scripeți, s. m. Mecanism alcătuit dintr-o roată cu un șanț periferic, care servește la transmiterea unei forțe prin intermediul unui cablu sau al unui lanț ce rulează pe șanț; dispozitiv bazat pe mecanismul descris mai sus, care servește la ridicarea unor greutăți; muflă. ♦ Dispozitiv pentru mișcarea ițelor la țesăturile simple, format din două roți cu diametre diferite dispuse pe același ax și formând un bloc comun situat deasupra războiului de țesut. [Var.: (reg.) scripet s. m.] – Din bg. skripec.

SCÂNDURIȚĂ, scândurițe, s. f. Scândurea. ♦ Un fel de lopățică la amnarul războiului de țesut, care ajută la înfășurarea pânzei țesute pe sulul de dinainte. – Scândură + suf. -iță.

SLOBOZITOR, slobozitoare, s. n. Parte a războiului de țesut formată dintr-un băț lung care fixează sulul de dinapoi și care permite (când este înlăturat) desfășurarea urzelii de pe sul. – Slobozi + suf. -tor.

SPAȚ, spațuri, s. n. Spațiu între sulul dinainte și spată la războiul de țesut. – Lat. spatium.

STATIVE s. f. pl. (Reg.) 1. Război de țesut manual. ◊ Expr. A pune pânza în stative cu cineva = a lucra în tovărășie cu cineva, a se asocia cu cineva. 2. Instrument cu ajutorul căruia se întinde pielea vitelor tăiate, spre a fi curățată de păr, folosit în industria casnică. – Din scr. stative.

SUCITOR, sucitoare, s. n. 1. Sul neted de lemn, cu care se întinde și se subțiază foaia de aluat pentru plăcintă, tăiței etc.; vergea. 2. Dispozitiv de lemn sau de metal la ferăstrău, la războiul de țesut etc., care, prin învârtire, slăbește sau strânge o legătură. – Suci + suf. -tor.

CRIPALCĂ, cripălci, s. f. (Reg.) Cordenci la războiul de țesut. – Din bg. krepalka.

ALERGĂTOARE s. (prin Transilv.) leancă. (~ la războiul de țesut.)

AMNAR s. I. (reg.) oțele (pl.). (Iască și ~ pentru aprinderea focului.) II. 1. (reg.) jug, (Mold. și Bucov.) pochiheci. (~ la războiul de țesut.) 2. (Mold.) colțar. (~ul este stâlpul de la colțul unei case de țară.)

ARIPĂ s. 1. v. înotătoare. 2. v. flanc. 3. v. extremă. 4. cruce, spetează, (reg.) crucișă, cumpănă, fofelniță, răscruce. (~ la vârtelniță.) 5. săgeată, spetează. (~ la roata morii de vânt.) 6. fofează. (~ la moară.) 7. (la pl.) crucișe (pl.), cumpene (pl.), fofelnițe (pl.), răscruci (pl.), speteze (pl.). (~ la războiul de țesut.) 8. (pop.) fofează. (~ la ferestre, uși, porți.) 9. (la pl.) sfârcuri (pl.). (~ la fundul butoiului.)

BATĂ s. 1. v. betelie. 2. bantă. (~ la o cămașă.) 3. (TEHN.) băteală, braț, brățară, fălcea, fofează, lopățea, mănușă, mână, spetează. (~ la războiul de țesut.)

BRAȚ s. 1. (ANAT.) mână, (înv. și reg.) brâncă. (A duce pe cineva de ~.) 2. (GEOGR.) ramificație, (pop.) crac. (~ al unei ape curgătoare.) 3. (TEHN.) pârghie. (~ al unei balanțe.) 4. (TEHN.) crac, margine, mână, mâner, pervaz, spetează, (reg.) condac, cotoi. (~ la ferăstrău.) 5. (TEHN.) chingă, coardă, spetează, stinghie, (pop.) curmeziș. (~ la podul coșului morii.) 6. v. bată. 7. (TEHN.) furcă, mână, stâlp, (reg.) ciocan, cujbă. (~ la războiul de țesut.)

BRĂȚARĂ s. 1. (reg.) brățea, colbă. (Purta o ~ cu diamante.) 2. (TEHN.) bată, băteală, braț, fălcea, fofează, lopățea, mănușă, mână, spetează. (~ la războiul de țesut.) 3. v. cârceie. 4. (TEHN.) (reg.) bucea. (~ la șurubelniță.)

BRÂGLAR s. (TEHN.) (reg.) arțar. (~ la războiul de țesut.)

BUTUC s. 1. v. buturugă. 2. v. buștean. 3. tăietor, trunchi, (rar) tăiș, (reg.) tăiuș, (Transilv. și Bucov.) lemnar. (~ de spart lemne.) 4. (TEHN.) bedreag, scaun de cioplit. (Un ~ al rotarului.) 5. scaun, trunchi. (~ de măcelărie.) 6. obadă, (reg.) tumurug, (înv.) dibă, gros. (~ de tortură.) 7. (TEHN.) (pop.) căpățână, (reg.) bucium, buștean, bute, creier. (~ la roată.) 8. (TEHN.; la pl.) plazuri (pl.), tălpi (pl.), (reg.) craci (pl.)., drugi (pl.), fofeze (pl.), grindeie (pl.), lemne (pl.), tălpeți (pl.). (~ la războiul de țesut.) 9. (TEHN.) pat, picior, scaun, strat, talpă, (reg.) pitrucă, stârciog. (~ la sucală, la vârtelniță.)

CĂLUȘ s. 1. (reg.) proțap. (~ pentru gura calului.) 2. (înv. și reg.) scăluș, (înv.) proțap. (~ de pus în gura cuiva, ca să nu strige.) 3. (MUZ.) scaun, scăunaș, scăunel. (~ la un instrument cu coarde.) 4. v. șevalet. 5. (TEHN.) scripete. (~ la ițele războiului de țesut.) 6. (reg.) smâc. (Jucăria numită ~) 7. (COR.; art.) călușarii (pl. art.). (~ul se joacă de către flăcăi.)

CĂȚEL s. 1. (ZOOL.) (în limbajul copiilor) cuțu. 2. (TEHN.) cordenci, (reg.) cripalcă, piedică, proptar, răzuș, scară, scaun, tocălie. (~ la războiul de țesut.)

CILINDRU s. 1. (TEHN.) sul. (~ la războiul de țesut.) 2. v. glob. 3. v. joben. 4. cilindru-ax v. axon; neurit; cilindru urinar v. uretră.

COCLEȚ s. 1. (TEHN.) (reg.) ostreț. (~ la războiul de țesut.) 2. (TEHN.; la pl.) plasa ițelor, (reg.) ostrețe (pl.). (~i la războiul de țesut.) 3. (CONSTR.) (reg.) scaun. (~ la căpriorii unor case.)

CORDENCI s. (TEHN.) cățel, (reg.) cripalcă, piedică, proptar, răzuș, scară, scaun, tocălie. (~ la războiul de țesut.)

FEMEIUȘCĂ s. 1. (ZOOL.) femelă, (înv. și reg.) muierușă, muierușcă, muieruță. (~ sturzului.) 2. (TEHN.) muierușcă, (reg.) măiuț, mână, scânduriță. (~ la războiul de țesut.)

FUSCEL s. (TEHN.) 1. spiță, treaptă, (reg.) cui, pretcă, stinghie. (~ al unei scări de lemn.) 2. vergea, (reg.) joardă. (~ la războiul de țesut.) 3. (prin Transilv.) șiștoare. (~ la loitre.)

HUDULEȚ s. (TEHN.) (Transilv. și Ban.) sfârcel. (~ la războiul de țesut.)

LOPĂȚICĂ s. 1. (TEHN.) (pop.) scânduriță, (Transilv.) scândurea, scândurice. (~ la războiul de țesut.) 2. v. spetează. 3. v. atelă.

MÂNĂ s. 1. (ANAT.) membru superior, (înv. și reg.) brâncă. (Omul are două mâini și două picioare.) 2. (ANAT.) (pop. și fam.) labă. (Nu pune mâna pe mine!) 3. v. braț. 4. v. palmă. 5. mână de lucru v. forță de muncă. 6. v. pumn. 7. (BOT.) mâna-Maicii-Domnului (Anastatica hierochuntica) = (reg.) palma-sfintei-Mării. 8. mână curentă v. balustradă. 9. (TEHN.) braț, crac, margine, mâner, pervaz, spetează, (reg.) condac, cotoi. (Mână la ferăstrău.) 10. v. bată. 11. (TEHN.) braț, furcă, stâlp, (reg.) ciocan, cujbă. (Mână la războiul de țesut.)

PAT s. 1. (înv. și reg.) strat, (Mold.) crivat, (înv.) iatac. (S-a întins în ~.) 2. așternut, culcuș, (înv. și reg.) sălaș. (Se frământa în ~.) 3. v. strat. 4. (TEHN.) (reg.) reazem, strat, trup. (~ la războiul de țesut.) 5. v. butuc. 6. (înv. și reg.) strat, (reg.) condac, mai. (~ al puștii.)

PEDALĂ s. 1. (rar) talpă. (~ la mașina de cusut.) 2. tălpig, (reg.) scândureană. (~ la războiul de țesut.) 3. (reg.) călcător, tălpig. (~ la scăunoaia dulgherului.)

PLASĂ s. I. 1. fileu, rețea. (~ la un năvod.) 2. v. fileu. 3. fileu. (~ la jocul de tenis.) 4. (TEHN.) paravan. (~ la războiul de țesut.) 5. (TEHN.) plasa ițelor v. cocleți; ostrețe (pl.), (~ la războiul de țesut.) 6. v. păienjeniș. 7. v. sacoșă. II. (înv., în Mold.) ocol. (~ era o subdiviziune a județului.)

SCRIPETE s. (TEHN.) 1. muflă, palan. (~ pentru ridicarea greutăților.) 2. căluș. (~ la ițele războiului de țesut.)

SLOBOZITOR s. (TEHN.) întinzător, întorcător, (reg.) încordător, zăvor, (Munt.) crivea, (Mold. și Bucov.) pochiheci, (Olt. și Ban.) zatcă. (~ la războiul de țesut.)

SPETEAZĂ s. 1. v. spătar. 2. v. bată. 3. (TEHN.) chingă, scândură, stinghie, (pop.) blană. (~ la războiul de țesut.) 4. (la pl.) v. aripi. 5. (TEHN.) (reg.) chingă, curmeziș, fălce. 6. stinghie. (~ la fundul carului, al căruței.) 7. (TEHN.) (reg.) băț, blană, brățară, carfă, fus, fustel, gratie, lopățică, spiță, stic, sul, șuștor. (~la loitrele căruței.) 8. (TEHN.) lopățică, pop, stinghie. (La cârceiele carului se află o ~.) 9. (TEHN.) bulfeu, cruce, stinghie, (pop.) scăluș, (Transilv., Ban., și Olt.) fiulare, (Olt.) jiglă, (prin Mold.) lopățică, (Ban.) remeneacă, (Transilv.) scândurică. (~ la jug.) 10. (TEHN.) (reg.) brăcinar, chingă, mână. (~ la coarnele plugului.) 11. (TEHN.) braț, crac, margine, mână, mâner, pervaz, (reg.) condac, cotoi. (~ la ferăstrău.) 12. (TEHN.) braț, chingă, coardă, stinghie, (pop.) curmeziș. (~ la podul ori la scara coșului morii de vânt.) 13. (TEHN.) aripă, săgeată. (~ la roata morii de vânt.) 14. (TEHN.) (reg.) resteu. (~ la roata morii de apă.) 15. (TEHN.) aripă, cruce, (reg.) crucișă, cumpănă, fofelniță, răscruce. (~ la vârtelniță.)

STINGHIE s. 1. (înv. și reg.) preghiță, (prin Olt. și Ban.) ștează. (~ la o mobilă.) 2. chingă, (reg.) calafat, curmeziș, pop, punte, stâlp, ușă, zăplat. (~ la fundul unui vas.) 3. (TEHN.) braț, chingă, coardă, spetează, (pop.) curmeziș. (~ la podul coșului morii.) 4. (TEHN.) chingă, scândură, spetează, (pop.) blană. (~ la războiul de țesut.) 5. (TEHN.) lopățică, pop, spetează. (La cârceiele carului se află o ~.) 6. (TEHN.) bulfeu, cruce, spetează, (pop.) scăluș, (Transilv., Ban. și Olt.) fiulare, (Olt.) jiglă, (prin Mold.) lopățică, (Ban.) remeneacă, (Transilv.) scândurică. (~ la jug.)

SUCALĂ s. (TEHN.) rodan, (reg.) cicârâg. (Pe ~ se deapănă firele pentru războiul de țesut.)

SUVEICĂ s. (TEXT.) navetă, (pop.) suvelniță. (~ la războiul de țesut.)

TALPĂ s. 1. (ANAT.) plantă, (prin Transilv.) tablă. (~ a piciorului.) 2. (CONSTR.) tălpoi, (reg.) subtoi, (prin Olt. și Ban.) bălvan, (prin Transilv., nordul Munt., nordul Olt. și Dobr.) temei. (~ casei.) 3. (TEHN.) tălpig, (rar) patină (pop.) fălcea, (reg.) tălpeț, (Olt. și Munt.) plaz. (~ la sanie.) 4. (TEHN.) colac. (~ la o roată.) 5. (TEHN.; la pl.) butuci (pl.), plazuri (pl.), (reg.) craci (pl.), drugi (pl.), fofeze (pl.), grindeie (pl.), lemne (pl.), tălpeți (pl.). (~ la războiul de țesut.) 6. v. butuc. 7. (TEHN.) călcător, (pop.) tălpigă. (~ la scaunul dogarului.) 8. (TEHN.) (reg.) pod. (~ la joagăr.) 9. v. plaz. 10. v. grindei. 11. (BOT.) talpa-gâștei (Leonurus cardiaca) = (reg.) apucătoare, cătușniță, cervană, somnișor, buruiana-orbalțului, buruiană-de-bleasnă, coada-leului, creasta-cocoșului, iarba-cășunăturii, iarbă-de-dat, iarbă-flocoasă, laba-lupului; talpa-lupului (Cheiturus marubiastrum) = (reg.) poala-Sfintei-Mării; talpa-ursului = a) (Acanthus longifolius) (reg.) matrună, pălămidă, brânca-ursului; b) (Heracleum palmatum) plăcinta-porcului.

TĂLPIG s. 1. v. talpă. 2. iapă, schimbător, (reg.) călcător, măiuț, piciorog, potnog, scândurea, tălpău, tălpel, tălpete, tălpiș, tălpiță. (~ la războiul de țesut.) 3. pedală, (reg.) scândureană. (~ la războiul de țesut.)

TINDECHE s. (TEHN.) (reg.) colțar, măieț, măiug, mâță, tandaluță, zimțar, zimți (pl.). (~ la războiul de țesut.)

VATALĂ s. (TEHN.) (pop.) brâglă. (~ la războiul de țesut.)

caraftă (parte a războiului de țesut) s. f., g.-d. art. caraftei; pl. carafte

drug (bară, parte a războiului de țesut) s. m., pl. drugi

ițar (la războiul de țesut) s. n., pl. ițare

pânzar (sul la războiul de țesut, corabie) s. n., pl. pânzare

picher (la războiul de țesut) s. n., pl. pichere

spată (piesă la războiul de țesut, spadă) s. f., pl. spate

stative (război de țesut) s. f. pl.

tălpig (pedală la războiul de țesut, talpă la sanie) s. n., pl. tălpige

țesătoare (război de țesut) s. f., g.-d. art. țesătorii; pl. țesători

AMNAR² ~e n. 1) Fiecare dintre stâlpii care se pun la colțurile caselor țărănești pentru a susține acoperișul. 2) Mâner de lemn cu care se fixează și se învârtește sulul războiului de țesut. 3) Unealtă cu care se ridică sau se coboară fierul lat al plugului. /a + mânar[e]

A BATE bat 1. tranz. 1) A da lovituri (cu palma, cu pumnul, cu bățul, cu biciul etc.) unui om sau unui animal. ~ calul să meargă. ~ peste obraji. ◊ ~ măr a bate foarte tare (pe cineva). ~ palma cu cineva a da mâna cu cineva pentru a cădea de acord într-o tranzacție. Bătut în cap prost, țicnit. ~ capul cuiva (sau ~ pe cineva la cap) a cicăli; a necăji întruna pe cineva. A-și ~ capul cu ceva a-și frământa mintea. ~ la ochi a atrage atenția; a fi suspect. A-și ~ gura degeaba (sau în vânt) a vorbi în zadar. A-și ~ joc de cineva a necinsti pe cineva; a batjocori pe cineva. A-l ~ pe cineva gândul (sau mintea) a se gândi insistent la ceva. 2) A lovi repetat un obiect, un material cu un instrument în diverse scopuri (pentru a-l prelucra, a-l ascuți, a-l înfige în ceva etc.). ~ frișca. ◊ Bate fierul până-i (sau cât îi) cald acționează până nu-i târziui. ~ bani a fabrica monede. 3) A înfrânge într-o luptă sau într-o întrecere; a birui; a învinge. 4) A lovi ușor cu palma umărul, spatele cuiva, pentru a-i atrage atenția sau pentru a-i arăta bunăvoința. 5) (toba, toaca etc.) A face să răsune. * ~ toba a răspândi zvonuri; a nu păstra secret. 6) (covoare, haine etc.) A curăța de praf (lovind repetat cu un băț, cu bătătorul etc.). 7) (suprafețe, terenuri etc.) A îndesa pentru a face drept și neted; a bătători; a bătuci; a tăpși. 8) A lovi ca să cadă de pe copac. ~ nucile. ◊ ~ tactul (sau măsura) a marca tactul unei bucăți muzicale prin lovirea ușoară a unui obiect cu mâna. ~ drumurile (sau podurile) a umbla fără rost; a hoinări; a vagabonda. ~ pasul pe loc a nu realiza nici un progres într-o acțiune. ~ câmpii a vorbi fără nici o legătură logică; a vorbi aiurea. ~ mătănii a face mătănii. 9) (la războiul de țesut) A presa cu spata firele de băteală. 2. intranz. 1) A lovi o dată sau repetat în ceva (la poartă, la ușă etc.). ~ la fereastră. ◊ ~ la ușa cuiva a veni la cineva spre a-i cere ajutor material. 2) A lovi, a mișca repetat o parte a corpului. ~ din picioare. ◊ ~ din palme a aplauda. Cât ai bate din palme foarte repede, într-o clipă. ~ din picior a) a lovi cu piciorul în pământ; b) a se răsti; a porunci. ~ din buze a rămâne înșelat în așteptările sale. 3) (despre ploaie, grindină, brumă) A cădea (făcând stricăciuni în agricultură). 4) (despre vânt) A purta curenții de aer; a sufla. 5) A face aluzie (critică) la ceva. 6) (despre inimă, puls) A-și intensifica bătăile; a se mișca neregulat (din cauza unei emoții, a unui efort sau a unei boli); a palpita; a zvâcni. 7) (despre clopote, ceasornice etc.) A emite sunete ritmice. 8) reg. (despre câini) A scoate sunete caracteristice speciei; a hămăi; a lătra. 9) (despre Soare, Lună) A atrage cu razele, răspândind lumină, căldură. 10) (despre armele de foc) A trimite proiectilul până într-un anumit loc. 11) (despre culori) A avea o nuanță de... /<lat. batt[u]ere

CICÂRÂC ~ce n. pop. 1) Unealtă casnică de depănat firele pe țeavă (pentru războiul de țesut); sucală; rodan. 2) Dispozitiv, alcătuit dintr-un val cu mâner, cu care se scoate apă din fântână. /<turc. çikrik

CORDENCI ~uri n. pop. 1) (la războiul de țesut) Bucată alungită de lemn, cu crestături pe una din margini, care împiedică răsucirea sulurilor în sens opus. 2) (la meliță) Piesă (zimțată) cu care se rup tulpinele de cânepă. /coardă + suf. ~enci

DRUG, drugi m. 1) Bară (groasă) de fier sau de lemn folosită, mai ales, în construcții. 2) Fiecare din cele două tălpi ale războiului de țesut cu ajutorul cărora se ridică și se coboară ițele; tălpig. /<sb. drug

FĂLCEA ~ele f. 1) Fiecare dintre cele două tălpi ale saniei. 2) Fiecare dintre cele două brațe ale vatalelor de la războiul de țesut. 3) Fiecare dintre cele două scânduri între care intră limba meliței. 4) Fiecare dintre cele două părți laterale ale afetului unui tun sau ale unui obuzier. /falcă + suf. ~ea

HULUDEȚ ~e n. (la suveica războiului de țesut, la pușca de soc etc.) Piesă în formă de bară pe care se îmbracă o țeavă. /<rus. holodețu

IAPĂ iepe f. 1) Femelă a calului. ◊ A umbla ca mânzul după ~ v. MÂNZ. 2) Fiecare dintre pedalele unui război de țesut cu ajutorul cărora se ridică și se coboară ițele; tălpig. [G.-D. iepei] /<lat. equa

IȚĂ ițe f. mai ales la pl. 1) Dispozitiv la războiul de țesut, constând din două vergele între care sunt așezate vertical unele după altele coclețele, prin ochiurile cărora se trec firele de urzeală pentru formarea rostului. 2) Fiecare din firele cu ochiuri folosite la acest dispozitiv. ◊ A (i se) încurca ițele cuiva a (i se) strica cuiva planurile. A (i se) descurca ițele a clarifica situația; a lămuri lucrurile. /<lat. licia

A ÎNVELI ~esc tranz. 1) A acoperi cu ceva de asupra sau de jur împrejur. 2) (urzeală) A înfășura pe sulul dinapoi al războiului de țesut. /în + sl. valiti

JACARD ~e n. Mecanism la războiul de țesut care formează rostul la țesăturile cu desene complicate. /<fr. jacquard

JOARDĂ ~e f. 1) Ramură lungă, subțire și flexibilă, curățată de ramificații și de frunze; nuia; vargă. 2) reg. la pl. Bețe care se vâră între firele natrei la războiul de țesut. /<sl. žrudi

NATRĂ ~e f. Toată urzeala de pe războiul de țesut. /<bulg., sb. natra

PIEDICĂ ~ci f. 1) Factor care împiedică realizarea unei acțiuni; stavilă; obstacol; impediment; baraj; barieră. ◊ A pune ~ (sau ~ci) a) a face ca cineva să-și piardă echilibrul (folosind în acest scop piciorul); b) a crea greutăți artificiale în realizarea unui scop. 2) Dispozitiv menit să încetinească sau să blocheze o mișcare. ~ la războiul de țesut. ◊ ~ la căruță talaghir. 3) Frânghie sau lanț cu care se leagă picioarele de dinainte ale cailor ca să nu se ducă departe, când sunt scoși la păscut. [G.-D. piedicii; Sil. pie-] /<lat. pedica

PROPTAR ~e n. Piesă la războiul de țesut, constând dintr-o scândură cu crestături care permite învârtirea sulului cu pânză țesută. /proptă + suf. ~ar

ROST ~uri n. 1) Destinație a unui lucru în funcție de utilitatea lui; noimă; sens. A ști ~ul vieții. 2) Bază rațională care justifică existența unui lucru sau realizarea unei acțiuni; sens. ◊ Fără ~ fără folos; degeaba. A-și avea ~ul a) a fi îndreptățit; b) a avea o anumită destinație. N-are ~ nu face. Ce ~ are? a) nu are nici o bază rațională; b) la ce folosește? la ce bun? 3) Situație în societate. ◊ Om cu ~ om aranjat în viață; gospodar. A-și face un ~ în viață a se aranja. A face ~ de ceva a procura ceva care nu se găsește ușor. 4) Stare de lucruri. ◊ A fi în ~ul lui a fi la locul cuvenit. A nu-și afla ~ a fi cuprins de neastâmpăr. A-și pierde ~ul a se pierde cu firea. 5) (la războiul de țesut) Spațiu (în formă de unghi) format de cele două plane ale firelor de urzeală, prin care se trece suveica cu bătătura. ~ul pânzei. ◊ Să crească ~ul mare formulă de urare spusă într-o casă unde se lucrează la războiul de țesut. 6) Spațiu îngust, lăsat între două elemente ale unei construcții sau ale unui sistem tehnic. 7) înv. Cavitatea dintre maxilarul superior și cel inferior, mărginit de buze; gură. ◊ A învăța pe de ~ a însuși un text pentru a-l putea reproduce din memorie. A lua la ~ a cere cuiva socoteală pentru cele înfăptuite, certându-l. /<lat. rostrum

SLOBOZITOR ~oare n. (la războiul de țesut) Băț cu ajutorul căruia se fixează sau se sloboade sulul de dinapoi. /a slobozi + suf. ~tor

SPATĂ² ~e f. Piesă la războiul de țesut prin care se trec firele de urzeală și cu care se îndeasă firele bătăturii. /<lat. spatha

SPAȚ ~uri n. (la războiul de țesut) Distanța dintre spată și sulul de dinainte. /<lat. spatium

SUCALĂ ~e f. Unealtă casnică de depănat firele pe țevi (pentru războiul de țesut manual); rodan; cicârâc. /<bulg. sukalo

SUVEICĂ ~ci f. 1) Piesă la războiul de țesut, servind la introducerea firului de bătătură în rostul urzelii. ◊ (Iute) ca o ~ (sau (iute) ca ~ca) se spune despre o persoană harnică și sprintenă. 2) Organ al mașinii de cusut în care se introduce mosorul sau țeava cu ața ce vine dedesubt. [Sil. -vei-] /<bulg. sovalka

TALPĂ tălpi f. 1) (la om și la unele animale) Partea de dedesubt (puțin concavă) a labei piciorului, de la călcâi până la degete, care vine în atingere cu pământul în timpul mersului. ◊ Din ~ (sau din tălpi) până-n creștet, din creștet până-n ~ (sau până-n tălpi) din cap până-n picioare. A-l frige pământul sub tălpi a fi cuprins de neliniște; a sta ca pe ace. ~a-gâștei a) totalitate a ridurilor care se formează la coada ochiului; b) scris urât, neîngrijit; c) plantă erbacee cu tulpina erectă, înaltă, cu frunze mari, păroase, de forma labei de gâscă, cu întrebuințări medicinale. ~a-ursului plantă erbacee cu tulpina erectă și cu frunze mari, spinoase. ~a-stâncii plantă erbacee cu tulpina culcată, ramificată, cu frunze lungi, pețiolate și flori mici, albe, cu întrebuințări medicinale. ~a-lupului plantă erbacee cu tulpina erectă și cu frunze eliptice, presărate pe partea inferioară cu glandule albe, având întrebuințare în medicină. 2) Porțiune a încălțămintei sau a ciorapului care acoperă această parte a labei piciorului. ◊ A bate ~a (la pământ) a păși apăsat. 3) Piele groasă, special tăbăcită, din care se fac pingele. 4) fig. Grindă groasă care stă la baza unei construcții. ◊ ~a casei capul familiei; bărbatul. 5) Fiecare dintre cele două lemne groase, așezate orizontal, care constituie baza războiului de țesut. 6) Fiecare din cele două suporturi paralele pe care alunecă sania. 7) Partea de la temelia morii, pe care se sprijină scocul. 8) Partea de desupt, mai lată, a unor obiecte, care servește drept suport. ◊ ~a plugului suport (de lemn) la plug care înlesnește alunecarea acestuia pe brazdă; taban. 9) Parte a rindelei care vine în atingere cu lemnul ce se prelucrează. 10) Partea inferioară a unei corăbii. 11) Partea inferioară a patului de pușcă, pe care se sprijină arma când este pusă în poziție verticală. 12) Temelie pe care se clădește un stog, o claie. 13) Temelie a unei găuri de sondă. [G.-D. tălpii] /<ung. talp

TĂLPIG² ~ge n. 1) Fiecare dintre pedalele unui război de țesut cu ajutorul cărora se ridică și se coboară ițele. 2) Fiecare dintre tălpile unei sănii. /talpă + suf. ~ig

ȚESĂTOR ~oare (~ori, ~oare) m. și f. 1) Muncitor specializat în operații de țesătorie. 2) Persoană care lucrează la un război de țesut. /a țese + suf. ~ător

A ȚESE țes 1. tranz. 1) (pânze, stofe etc.) A confecționa prin încrucișarea firelor de bătătură cu cele de urzeală (la războiul de țesut). 2) (ciorapi, haine sau stofe rupte) A repara refăcând țesătura cu acul. 3) fig. (acțiuni ostile sau lucruri reprobabile) A organiza pe ascuns; a pune la cale; a unelti; a urzi; a monta. 2. intranz. 1) A se ocupa cu confecționarea țesăturilor. 2) (despre păianjeni) A-și face pânza. /<lat. texere

URZEALĂ ~eli f. 1) v. A URZI. 2) Totalitate a firelor întinse în lungime pe războiul de țesut, printre care se trec transversal firele de bătătură pentru a obține țesătura. 3) fig. rar (despre opere de artă) Fel de aranjare a elementelor componente; compoziție; țesătură. 4) Acțiune reprobabilă pusă la cale în taină pentru a stârni vrajbă sau a zădărnici ceva; intrigă. [G.-D. urzelii] /a urzi + suf. ~eală

A URZI ~esc tranz. 1) (fire textile) A așeza în stative sau în războiul de țesut, trecând prin spată și înfășurând pe suluri. 2) fig. (planuri, idei, gânduri) A-și reprezenta în minte; a-și schița în gând; a plăsmui; a plămădi. 3) fig. (acțiuni dușmănoase, fapte reprobabile) A organiza pe ascuns; a pune la cale; a țese; a unelti. 4) reg. A face să se urzească. /<lat. ordire

VATALĂ ~e f. la pl. Dispozitiv mobil constând din două piese orizontale, în care se prinde spata la războiul de țesut. /<bulg. vatala

HISTO- Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la un) țesut organic”. [Var. isto-. / < fr. histo-, it. isto-, cf. gr. histos – război de țesut; țesătură].

PICHER s.n. Piesă la războiul de țesut, care amortizează mișcarea suveicii; tachet. [< germ. Picker].

mâță sf [At: ANON. CAR. / Pl.: mâțe / E: pbl fo cf. alb mica] 1 (Pop.) Pisică (Felis domestica). 2-3 (Prc) Pui (de sex feminin) al pisicii. 4 (Reg.; îcs) (De-a) mâța oarbă sau de-a mâța Joc de copii Si: de-a baba oarba. 5 (Pop.; îcs) (De-a) mâța și șoarecele Joc de copii în care jucătorii sunt așezați în cerc, iar doi dintre ei, care îndeplinesc rolul de mâță, respectiv de șoarece, se fugăresc în jurul cercului. 6 (Pop.; îcs) mâța de vânzare Joc de copii la priveghiul mortului, în care unul dintre jucători încearcă, după un anumit sistem, să vândă celorlalți o mâță reprezentată printr-o lingură. 7 (Pop.; îcs) mâța popii Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 8 (Fam.; îe) a fi mâță blândă A fi prefăcut, ipocrit. 9 (Fam.; îe) a fi (ca o) mâță plouată (sau udă) A fi fără chef, abătut. 10 (Îae) A fi rușinat, umilit. 11 (Reg.; îe) (A cumpăra sau a lua, a fi etc.) mâța-n sac Se spune despre un lucru pe care nu-l poți cunoaște înainte de a intra în posesia lui. 12 (Fam.; îe) A umbla (sau a prinde pe cineva) cu mâța-n sac A umbla sau a prinde pe cineva cu înșelăciuni. 13 (Fam.; îe) A trăi (sau a se înțelege etc.) ca mâța cu șoarecii (sau cu șoarecele ori cu câinele) A fi în relații foarte rele unii cu alții. 14 (Reg.; îe) A se stupi ca mâțele A nu se înțelege bine. 15 (Îae) A se certa mahalagește. 16 (Pop.; îe) A fi învățat ca mâța la lapte A fi rău învățat. 17 (Îae) A avea un obicei prost. 18 (Reg.; îe) A păți cinstea mâței la oala cu smântână A fi bătut. 19 (Reg.; îe) A se învârti ca mâța în jurul oalei cu smântână A da târcoale unui lucru sau unei ființe care îi place. 20 (Reg.; îe) A umbla ca mâța pe lângă laptele fierbinte A dori ceva de care se teme. 21 (Reg.; îe) A se învârti ca mâța pe lângă blidul cu păsat A evita să spună adevărul. 22 (Reg.; îe) A trăi ca mâța pe rogojină A o duce rău. 23 (Fam.; îe) A trage mâța de coadă (sau reg., pe rogojină) A o duce greu din cauza sărăciei. 24 (Reg.; îe) A nu avea nici mâța la casă A fi foarte sărac. 25 (Reg.; îe) A se uita ca mâța la pește A privi cu lăcomie. 26 (Fam.; îe) A se uita (sau a se pricepe etc.) ca mâța-n calendar A nu pricepe nimic. 27 (Reg.; îe) Mătură ca mâța Se spune despre un om murdar care își ascunde murdăriile. 28 (Pfm; îe) A se spăla ca mâța A se spăla superficial. 29 (Reg.; îe) (Taci) să nu te audă (sau că te aude) mâța Taci, că spui minciuni pe care nimeni nu le crede nimeni. 30 (Îae) Bagă de seamă ce spui. 31 (Reg.; îe) A călca în urme de mâță stearpă A fi îndrăgostit. 32 (Fam.; îe) A rupe mâța-n două A fi voinic. 33 (Îae) A fi energic, hotărât. 34 (Îae) A fi vrednic. 35 (Reg.; îae) A se învoi la preț cu cineva. 36 (Reg.; îe) A se face mâță A se ghemui ca o pisică la pândă. 37 (Reg.; îe) A-i oua și mâța A fi om norocos. 38 (Pfm) Persoană vicleană ca pisica, ipocrită. 39 (Rar; dep) Cal slab, prăpădit Vz gloabă, mârțoagă. 40 (Îvr) Blană prelucrată a pisicii. 41 (Îr; pgn) Blană prelucrată a unor animale asemănătoare cu pisica. 42 (Reg.; lpl; gmț) Cosițe la fete. 43 (Reg.; îs) Mâță sălbatică Pisică sălbatică (Felix silvestris). 44 (Înv; îc) mâță de mare Specie de șarpe cu coada lungă, nedefinit mai îndeaproape. 45 (Reg.; îc) mâța-popii Omidă mare, păroasă, colorată pe spate în negru-roșiatic, din care iese fluturele Arctia caja Si: omidă-urs. 46 (Ent; reg.; îac) Cantaridă (Lytta vesicatoria). 47-48 (Ent; reg.; îac) Câinele-babei (Oniscus murarius și asellus). 49 (Ent; reg.; îac) Scolopendră (Oniscus scolopendra). 50 (Ent; reg.; îac) Repede (Cicindela compestris) 51 (Pop.; îe) A se da de-a mâța-popii A se da peste cap, de-a rostogolul, de-a berbeleacul. 52 (Bot.; reg.) Mâțișor (4) 53 (Bot.; reg.) Salcie. 54-55 (Pgn; șhp) Creangă (mică). 56 (Bot.; reg.) Barba ursului (Equisetum arvense). 57 (Bot.; reg.) Păpădie (Taraxacum officinale). 58 Mușchi de pe scoarța copacilor. 59 Rădăcină aeriană a porumbului. 60 (Trs; Ban) Mâț (11). 61 (Reg.) Botniță pentru vițel. 62 (Pes; reg.) Ostie. 63 (Reg.) Fiecare dintre cele două vârfuri ale scoabei. 64 (Reg.) Mâner al cleștelui de tras cercuri la butoaie, la putini etc. 65 (Reg.) Clește. 66 (Prc) Cârlig al cleștelui de tras cercuri la butoaie, la putini etc. 67 (Mar.) Broască în care se fixează sfredelul. 68 (Înv) Ancoră de navă. 69 (Trs; Ban) Cârlig cu mai multe brațe îndoite și ascuțite la vârf, cu care se prinde și se scoate un obiect căzut în fântână. 70 Dispozitiv de siguranță, prevăzut cu un fel de gheare, care servește la prinderea automată a coliviei dintr-o mină, când se rupe cablul. 71 (Reg.) Laț de prins păsări. 72 (Reg.) Bucată de lemn sau de metal care prinde căpriorii unei case sau care leagă diverse părți componente ale unei construcții Vz grindă. 73 (Mol; Buc) Cârlig gros de fier, prins într-o coadă de lemn, care servește la rostogolitul buștenilor împinși pe uluc. 74 (Trs; Mol) Placă de fier cu unul sau mai mulți colți, fixată pe fundul ulucului, pentru a micșora viteza buștenilor împinși pe uluc. 75 (Reg.) Butuc greu, prins cu un capăt pe o margine a ulucului și cu cellalt sprijinit pe marginea opusă, având rolul de a micșora viteza buștenilor împinși pe uluc. 76 (Trs; Mol) Tindeche la războiul de țesut. 77 (Trs) Oiște. 78 (Reg.) Dispozitiv în formă de furcă cu două coarne, aplicat la inima căruței sau a carului, care împiedică vehiculul oprit pe o pantă să dea înapoi. 79 (Reg.) lanț sau curea care leagă grindeiul plugului de rotile Si: potâng. 80 (Trs; Olt) Cumpănă de care se leagă stavila joagărului. 81 (Trs; Olt) Dispozitiv de fier, în formă de furcă, care împinge roata dințată a joagărului. 82 (Trs; Olt la joagăr) Grăunțar. 83 (Trs; Olt) Coadă a furcii joagărului. 84 (Trs; Olt) Roată zimțată a joagărului. 85 (Trs; Olt) Fiecare din torțile care întind pânza joagărului. 86 (Trs; Olt) Fiecare dintre ghearele de fier ale joagărului. 87 (Trs; Olt) Jug de lemn al joagărului. 88 (Reg.) Bucată de lemn scobit pe care se învârtește cepul grindeiului la roata morii. 89 (Trs; Mol; mpl) Patină pentru alunecat pe gheață. 90 (Reg.) Placă de fier cu colți ascuțiți pe care muncitorii forestieri și-o așează pe talpa încălțămintei ca să nu alunece. 91 (Reg.) Cârlig de fier cu colți, cu ajutorul căruia muncitorii de la întreținerea liniilor electrice sau de telegraf se urcă pe stâlpi. 92 (Mar.) Coșuleț care are în partea superioară un cerc prevăzut cu dinți, cu care pot fi prinse cozile fructelor, la cules. 93 (Reg.) Grătar pe care se frige carne. 94 (Trs) Pirostrie pe care se pune un vas la foc. 95 (Reg.) Grătar de fier care se pune pe vatră, sub lemnele care ard, cu scopul de a le face să ardă mai bine. 96 (Reg.) Dig de proporții reduse. 97-98 (Reg.) Firidă mică făcută în peretele cămării Si: (reg.) mâțoacă(3). 99 (Pop.; art.) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 100 (Pop.; art.) Melodie după care se execută mâța(99).

cocaie, cocăi, s.f. (reg.) 1. lemn strâmb cu care ciobanii atârnă căldarea cu mămăligă; cujbă. 2. cobiliță, coromâslă, cumpănă. 3. bățul folosit în jocul popic. 4. parte a războiului de țesut. 5. parte a pivei de aba.

coclet, cocleți și coclete, s.n. și m. (reg.) 1. ochi de iță la războiul de țesut. 2. fir apucat greșit prin ițe; coclete. 3. ochi la împletitura unui ciorap. 4. ivăr, mânerul de la încuietoarea ușii; coclanță. 5. (fig.) motiv de ceartă, pricină, chichiță.

crucelnic, crucelnice, s.n. (reg.) 1. lemnul de care atârnă ițele la războiul de țesut; părângă, fuștel, botă. 2. vârtelniță.

cucă¹, cuci, s.f. (reg.) 1. măciucă cu cârlig cu care se lovește în cap morunul prins la cârlige. 2. instrument de pescuit alcătuit dintr-o plasă pe două inele puse cruciș; capcană, gaie, năpastă. 3. (reg.) o parte a războiului de țesut.

cușmă, cușme, s.f. (reg.) 1. căciulă de blană, muhai. 2. pătură de lână cu glugă, purtată de ciobani. 3. burete comestibil de pădure. 4. parte a războiului de țesut, care ține ițele și brâgla; cavaftă, brâncare, jug.

amnar (amnare), s. n. – 1. Bucată de oțel cu care se lovește cremenea spre a scoate scîntei; uneori folosește și pentru a ascuți. – 2. Dispozitiv cu care se urcă sau se coboară fierul lat al plugului. – 3. Mîner de lemn cu care se învîrte sulul la războiul de țesut. – 4. Stîlpi de lemn puși la colțurile construcțiilor țărănești spre a sprijini acoperișul. – Mr. mănar, megl. mănar, amnar. Lat. mănuārius (după Pușcariu 82; REW 5332; DAR), cf. mîner. Mai puțin probabilă este der. de la *ignarium (Philippide, Principii, 46; Körting 4706), dacă luăm în considerație rezultatele dialectale. Densusianu, Rom., XXXIII, 274, și GS, II, 317, se gîndește la posibilitatea unei der. interne, pe baza lui mînă.

femeiușcă, femeiuște, s.f. (pop.) 1. femeie drăguță și vioaie. 2. femeie rea, a dracului; femeie cu purtări rele; muierușcă. 3. bărbat condus de femeie în căsnicie. 4. animal de sex feminin. 5. scândurică cu găurele la războiul de țesut; muierușcă, găurar, găureancă, scânduriță, potiheci, bărbătuș.

gurar, gurari, s.m. n. (reg.) 1. lucrător la intrarea în ocnă. 2. astupătoare la gura cuptorului. 3. partea războiului de țesut în care se prinde urzeala. 4. bubă în gură.

argea (argele), s. f. – 1. Firidă, nișă, boltă. – 2. Încăpere făcută în partea sub nivelul solului, unde se păstrează războiul de țesut și lîna sau inul. Cuvînt foarte discutat, în care, în ce ne privește, vedem un cuvînt oriental, fie tc. arca „cutie”, fie corespondentul său cuman sau tăt. (cf. DAR). Totuși, conform unei tradiții îndelungate în filologia romînească, acest cuvînt provine dintr-un etimon autohton. Hasdeu, Col. Traian, 1873, 232, indica drept posibil un dacic *argilla, în timp ce în Etymologicum, 1577-9, se referea la gr. ἄργιλλα „casa subterană” sau la macedoneanul ἄργελλα „camera de baie”. Ipoteza a fost adoptată de Densusianu, Filologie, 449 și Hlr., 38; GS, VII, 86; de Philippide, Principii, 33 și 148; de Iordan, Dift., 58; și semnalată cu reținere de DAR (cf. REW 636). La rîndul lor, Jokl, IF, XLIV, 13 și Pușcariu, Lr., 257, consideră că cuvîntul macedonean reprezintă un prototip cimerian conservat și în alb. ragëlia (cf. Philippide, II, 698, și Rosetti, II, 108), Grégoire, Byzantion, XIV, 537, se referă la ngr. ἀργαλείος, și pentru Lahovary 313, avem a face cu un cuvînt anterior fazei indoeurop. Cuvîntul tc. (pronunțat arğa) pare a fi explicația cea mai sigură, cel puțin din punctul de vedere al rom.

mânzălaie s.n. pl. (reg.) firele care rămân afară din spată pe războiul de țesut.

năpustitor, năpustitoare, s.m. și f. (înv. și reg.) 1. persoană care lasă pe cineva fără ajutor. 2. slobozitor (la războiul de țesut). 3. grăunțar (la roata morii).

bărbat (bărbați), s. m. – 1. Om adult. – 2. Persoană de sex masculin. – 3. Om însurat, bărbat, soț. 4. (Adj.) Energic, curajos, viguros. – Mr., megl. bărbat, istr. bărbǫt. Lat. barbatus (Pușcariu 183; REW 946; Candrea-Dens., 134; Densusianu, GS, II, 314; DAR), cuvînt păstrat în limbile romanice (it. barbato, prov. barbat, sp., port. barbado), dar cu sensul etimologic de „om cu barbă”. Totuși, sensul de „vir” figurează încă în glose latine și este atestat și în ngr. βαρβάτος › alb. varvát (unii consideră, nejustificat, că ngr. provine din rom.). Pentru barbatus „soț, bărbat”, cf. Graur, Rom., LVI, 105. Cf. de asemenea lat. med. barbanus „unchi” (Du Cange; Castro, Glos., 175), de unde gris. barbane, tarent. barbano „unchi”. Expresia deal bărbat, rar folosită cu sensul de „coastă abruptă, pantă” este derivată de Giuglea, Dacor., V, 538-42, din lat. vervactum (› sp. barbecho; cf. REW 9264, cu rezerve). Pare a fi mai curînd vorba de un cuvînt înrudit cu sp. bravo, bravío, a cărui derivare din barbarus nu pare a fi general acceptată. Der. bărbățel, s. m. (soțior); bărbătesc, adj. (caracteristic bărbaților, de bărbat); bărbătește, adv. (ca bărbații); bărbăție, s. f. (maturitate, vigoare, curaj, virilitate); bărbățime, s. f. (oamenii adulți, bărbații); bărbătos, adj. (viril, viguros); bărbătuș, s. m. (mascul al animalelor, în general; cui de lemn, care pune piedică sulului la războiul de țesut); îmbărbăta, vb. (a încuraja, a reconforta). – Din rom. provine mag. borbáth „activ” (Candrea, Elemente, 407).

oplean, oplene, s.n. (pop.) 1. traversă în care e fixată talpa saniei; scaun. 2. numele unor părți ale carului; talpa războiului de țesut.

otinc, otincuri, s.n. (reg.) 1. bețișor cu care se leagă firele rupte la războiul de țesut. 2. pârghie.

bate (bătut, ut), vb. – 1. A da lovituri, a lovi, a izbi. – 2. A ciocăni în ușă. – 3. A lovi cu ciocanul, a ciocăni. – 4. A scoate monedă. – 5. A scutura cu putere grînele, a treiera. – 6. A ciomăgi, a da cu parul. – 7. A lovi cu bătătorul rufele pentru a le spăla. – 8. A țese. – 9. A amesteca, a face cărțile de joc. – 10. (Înv.) A tipări. – 11. A doborî, a culca la pămînt. – 12. A încrusta, a face marchetărie. – 13. A străbate, a merge în recunoaștere. – 14. A vizita. – 15. A lovi în pămînt. – 16. A lovi un instrument muzical de percuție. – 17. A cînta (la un instrument), a produce un sunet ritmic. – 18. A lătra. – 19. A palpita, a pulsa. – 20. A ține tactul. – 21. A răni, a face rău. – 22. A bombarda; a agresa cu armele. – 23. A atinge, a ajunge la. – 24. A cădea peste ceva. – 25. (Despre vînt) A sufla. – 26. (Despre ploaie și mai ales despre grindină) A cădea. – 27. A pedepsi, a da lovituri. – 28. A se îndrepta spre, a o apuca într-o anumită direcție. – 29. A tinde spre, a semăna cu ceva. – 30. A se lupta, a participa la o bătălie sau bătaie. – 31. A da lovituri cu ceva, a pălmui; a biciui. – 32. A învinge, a birui, a ieși victorios. – 33. A fi mai mult, a valora mai mult. – 34. A se împerechea calul cu iapa. – 35. (Refl.) A face ouă, a depune ouăle. – 36. A-și bate joc, a batjocori, a zeflemisi, a rîde de cineva. – Mr. bat (batire), megl. bat, istr. bǫtu. Lat. battĕre, din clasicul battuĕre (Diez, I, 59; Pușcariu 192; REW 996; Candrea-Dens., 144; DAR)ș cf. it. battere, prov. batre, fr. battre, sp. batir, port. bater. Multe din sensurile rom. sînt romanice, cf. it. batter moneta (4), batter il grano (5), batter la cassa (18), batter l’ore (18), batter la strada (13), gli batte il cuore (20), il sole batte (25). Multe din aceste întrebuințări sînt proprii și fr. și altor limbi romanice. În gal. din Lubián, bater are accepțiile 19 („a palpita, a pulsa”) și 2 („a ciocăni în ușă”). Pentru lapte bătut, cf. lat. batuta „lac pressum” (Du Cange; Castro 175) și fr. lait battu. Expresia a-și bate joc „a batjocori” este greu de explicat semantic, cf. batjocură; apropierea de fr. s’en battre les fesses (Spitzer, Dacor., IV, 669) este ingenioasă, dar neconvingătoare. Der. bătălie, s. f. (nicovală portativă), cu suf. ca în tocălie, țăcălie; bătător, adj. (care bate); bătător, s. n. (băț, în special cel cu care se bate laptele); bătătoare, s. f. (lopățică, mai; meliță; perie de tipografie); bătătarnic, s. n. (plantă, Senecio crucifolius); bătători, vb. (a tasa, a bătuci; a face bătături); bătătură, s. f. (lovitură; pulsație, bătătorit; îngroșare a pielii palmelor sau tălpilor; ogradă; urzeală), pentru a cărui formare cf. lat. med. battetura „bătaie” (Bull Du Cange, V, 105); bătăuș, s. m. (persoană căreia îi place să se bată; scandalagiu); băteală, s. f. (urzeală; lopățică la războiul de țesut; titirez de moară); băteliște, s. f. (rar, teren plan; loc expus); batiște, s. f. (ogradă); bătuci, vb. (a tasa pămîntul; a face bătături); bătuceală, s. f. (acțiunea de a bătuci); bătucel, s. m. (muscă de cal); bătută, s. f. (joc popular tipic); bătălău, s. n. și m. (mai; servitoare a spălătoreselor; bărbat afemeiat, desfrînat), der. cu suf. -lău, ca fătălău „hermafrodit”, de la fată, sdrăngălău „amorez”, pulărău „bărbat desfrînat, cu înclinații de priapism”. Este utilă, prin urmare, explicația dată de Diez, Gramm., I, 128, bazată pe gr. βάταλος (cf. împotrivă, Cihac, II, 124). Sensul de „afemeiat” pare a proveni de la acela de „servitoare a spălătoreselor”, considerată aici ca simbol priapic; și poate și de la sensul 35 al vb. a bate, uz cu totul explicabil, în lumina sensului 20, și pe care Giuglea, Dacor., III, 618, îl consideră în mod inutil, încă pentru gr. βατεύω.

păcănel, -ea, păcănei, -ele, s.m. și f. pl. (reg.) 1. (s.m.) brotăcel. 2. (s.f. pl.) cele două bețe de la războiul de țesut, cu capetele legate de câte o iță și cu mijlocul de prăjină.

pătavăț s.n. (reg.) piesă la războiul de țesut; bărbătuș.

pânzător, pânzătoare, s.n. (reg.) mâner la războiul de țesut, cu care se învârtește sulul.

piciorag, piciorage și piciorăgii, s.n. (reg.) 1. (la pl.) fiecare dintre cele două picioroange. 2. tălpig (la războiul de țesut). 3. ciolan (de porc afumat).

pochiheci, pochiheciuri, s.n. (reg.) nume dat mai multor piese ale războiului de țesut: întorcător, întinzător; amnar; lopățică cu găuri care pătrunde în scobitura amnarului; bărbătușul; sulul dinapoi.

podnog, podnogi, s.m. 1. (pop.) fiecare dintre cele două pedale așezate în partea de jos a războiului de țesut, cu ajutorul căruia se schimbă ițele; iapă, tălpig, talpă, schimbător. 2. (reg.; în forma „pomnoaje”) nume dat uneia dintre curelele de la șa. 3. (reg.; în forma „podnoaje”) legătură de zdrențe.

poteahău s.n. (reg.) dispozitiv la războiul de țesut, la stative, care ține sulul strâns și pânza întinsă.

potnogi s.m. pl. (reg.) iepele sau călcătorile războiului de țesut.

braț (brațe), s. n. – 1. Parte a membrului superior cuprinsă între cot și umăr. – 2. Cantitate de lemne care se poate cuprinde și duce în brațe. – 3. Cantitate mică, în general. – 4. Ramificație a cursului principal al unei ape. – 5. Diferite organe, piese sau instrumente care amintesc de forma sau funcțiile brațului, cum sînt cele ale fotoliului; la războiul de țesut, bara verticală unde se fixează sulul la urzeală; la ferăstrăul de mînă, cele două bare verticale; părțile cleștelui etc. – Mr., megl. braț, istr. brǫț. Lat. brachium (Pușcariu 217; REW 1256; Candrea-Dens., 179; DAR); cf. it. braccio sau brazzo, prov. bratz, fr. bras, cat. bras, sp. brazo, port. braço. Este cuvînt cunoscut în general (ALR 233). Der. brațetă, s. n. sau f., din it. (ven.) brazzeto; brățaț, s. n. (rar., lungime a unui braț); brățiș, adv. (corp la corp); îmbrățișa, vb. (a strînge în brațe; a adopta; a cuprinde), din adv. precedent.

brîglă (brîgle), s. f. – Parte mobilă la războiul de țesut. – Var. bîr(g)lă, braglă, braclă. – Megl. bîrdilă. Bg. bŭrdilo (Cihac, II, 9; DAR), prin intermediul unei forme bîrd(i)lă, ca în megl. – Der. brîglar, s. m. (arțar).

priț, priți, s.m. (reg.) fiecare dintre scândurelele care alcătuiesc partea principală a tindechei de la războiul de țesut.

procilă s.f. (reg.) marginea spetei de la războiul de țesut.

scăuniș, scăunișuri, s.n. (reg.) 1. (în forma: scamniș) scaun pe care se stă la războiul de țesut. 2. (în forma: scamniș) piesă a scaunului de tras la cuțitoaie, formată dintr-o scândură așezată pieziș pe corpul scaunului. 3. bucată de lemn fixată deasupra osiei carului sau al căruței, pe care se sprijină dricul.

scripecior, scripeciori, s.m. (reg.) scripete mic folosit la mișcarea ițelor de la războiul de țesut.

sidelcă, sidelci, s.f. (reg.) 1. perniță care se pune sub cureaua hamului de pe spinarea calului, pentru ca animalul să nu se rănească. 2. scaun pe care stă țesătoarea la războiul de țesut.

slobozitură, slobozituri, s.f. 1. (înv.) eliberare (din robie, din închisoare, din captiviate etc.). 2. (reg.; la războiul de țesut) distanța dintre sulul dinainte până la spată. 3. (pop.) jgheab foarte lat și lung, construit din trunchiuri de copac, folosit la coborârea buștenilor dintr-o pădure de munte; uluc, jilip. 4. (reg.) bucată de lemn lungă de un metru, folosită la sprijinirea acoprișului. 5. (înv. și pop.) descărcare (a unei arme de foc). 6. (reg.) făină pentru plămădeală. 7. (reg.) popas.

cal (-ai), s. m. – 1. Animal domestic erbivor. – 2. Aparat (pentru exerciții de gimnastică). – 3. Piesă de șah. – 4. Mecanism care reglează presiunea morii de făină. – 5. Masă de dulgherie. – 6. Frînă a cilindrului războiului de țesut. – 7. Lampă de gaz. – 8. Dans tipic. – 9. Vase care se folosesc la priveghiul morților. – Mr., megl. cal, istr. co. Lat. caballus (Diez, I, 119 și Gramm., I, 9; Pușcariu 252; REW 1440; Candrea-Dens., 209; DAR); cf. alb. kalj, it. cavallo, prov. cavahl, fr. cheval, cat. cavall, sp. caballo, port. cavallo. După ipoteza lui Meillet, cuvîntul lat. ar proveni din stepele din estul balcano-scitic, unde numele gr. apare pentru prima oară, în sec. III a. Cr. (ϰαβαλλεῖον, într-o inscripție de la Callatis, în Dobrogea). Totuși, noi cercetări sprijină ideea că este cuvînt autentic lat., bazat pe cabo „castrat”, de la cavus (V. Cocco, Caballus, „Biblios”, XX, 71-119; cf. H. Grégoire, L’étymologie de caballus, în Recueil publié en l’honneur du millénaire d’Horace, Bruxelles 1937, p. 81-93). Uzuri speciale: calul dracului (libelulă), cf. sp. caballito del diablo, gal. din Lubian cabalo de demo, ngr. ἄλογο τη διάβολο (Danguitsis 141). Cf. călare, călător, încălica. Der. căiesc, adj. (cabalin); căișor, s. m. (căluț; șah; călușei); căluț, s. m. (dim. al lui cal; lăcustă, cosaș); căloniu, s. m. (Banat și Trans., horn sau nișă în perete, în spatele sobei, pentru a strînge fumul; banchetă de căruțaș; scaun de tăbăcar); căluș, s. n. (piesă mică de lemn pe care se sprijină coardele întinse ale viorii; botniță; șevalet; botniță prevăzută cu cuie pentru a împiedica vițeii să sugă; piesă la războiul de țesut, în general, suport, sprijin, reazem; mănunchi de alune care cresc împreună; dans tipic; joc de copii, cu un arc a cărui săgeată sau căluș se răsucește o dată cu coarda și se lansează ca efect al mișcării de răsucire); călușel, s. m. (căluț; mănunchi de alune; bîrne care susțin coșul de moară; lăcustă, Dicticus verrucivorus); călușei, s. m. (carusel, căișori; joc de noroc); călușar, s. m. (dansator tipic; dansează în grupuri de 7, 9 sau 11, conduși de o căpetenie care face legămînt să nu vorbească vreme de 40 de zile; poartă costume tipice, cu clopoței la picioare, iar dansul lor este foarte complicat și plin de figuri acrobatice); călușerească, s. f. (dans tipic din Moldova); călușeresc, adj. (propriu călușarilor); călușerește, adv. (în felul călușarilor); călușerie, s. f. (grup de călușari). – DAR îl explică pe călușar prin căluș, datorită legămîntului de a nu vorbi al căpeteniei. În călușei este posibil să fie vorba de o etimologie pop. a fr. carrousel. Din rom. provine bg. kalušar (Capidan, Raporturile, 190).

călca (calc, călcat), vb. – 1. A pune piciorul pe jos, a păși. – 2. A zdrobi, a strivi cu picioarele. – 3. A nu respecta, a nesocoti. – 4. A ataca, a viola domiciliul. – 5. A vizita pe neașteptate, a lua prin surprindere. – 6. A netezi rufăria, îmbrăcămintea etc. cu fierul de călcat. – 7. La păsări, a fecunda bărbătușul femela. – 8. La animale de tracțiune, a-și lovi picioarele, a și le răni, datorită faptului că au fost legate prea strîns. – 9. A rostui, a abate dinții de ferăstrău. – 10. A supune un bolnav unui anume masaj propriu medicinei populare, făcîndu-l să fie călcat de un urs domesticit. – Mr., megl. calcu. Lat. calcāre (Pușcariu 254; REW 1491; Candrea-Dens., 217; DAR; Iordan, BF, VI, 150); cf. it. calcare, prov., sp., port. calcar, v. fr. chaucier, fr. cocher „a călca (păsările)”. Sensurile sînt în general cele din sp. pisar; în plus, sensul 2 coincide perfect cu cel al vb. rom. a pisa. Pentru 7, cf. fr. cocher, sp. pisar. Cihac, I, 35, afirma că a călca și a încurca „a încîlci” sînt în mod fundamental identice, pornind pentru aceasta de la o interpretare destul de forțată a etimonului care le presupune, lat. inculcare. Der. călcat, s. n. (călcătură, urmă); călcător, s. n. (presă, teasc; pedală, de ex. cea a mesei dulgherului sau a războiului de țesut; pilă pentru a rostui dinții ferăstrăului); călcătoreasă, s. f. (femeie care are meseria de a călca rufe); călcătorie, s. f. (atelier de călcat rufele); călcătură, s. f. (pas, mers; urmă; nesocotire, violare, nerespectare; incursiune, invazie), care poate fi un der. intern (cf. căzătură, scurtătură, strîmbătură etc.); Pușcariu 255 și Candrea-Dens., 220 propun totuși, o der. de la lat. calcatura, care este de asemenea posibilă; încălca, vb. (a viola, a nu respecta); încălcător, adj. (infractor; invadator).

solodeț, solodețe, s.n. (reg.; la războiul de țesut) bețișor de lemn în care se introduce țeava la suveica războiului; fus, huludeț, lemnuș, sfârcel, surcel.

car (care), s. n. – 1. Vehicul cu patru roți, cu tracțiune animală. – 2. Cărătură. – 3. (Înv.) Obligația de a contribui personal la transporturile de Stat. – 4. Parte a unor aparate ca ferăstrăul mecanic, mașina de scris etc. – Mr., megl. car. Lat. carrus (Pușcariu 284; Candrea-Dens., 253; REW 1721; DAR); cf. alb. karrë, it., prov., cat., sp., port. carro, fr. char. Der. căroaie, s. f. (car cu două roți; car pentru transportul trunchiurilor de copaci, cu distanța între osii care poate fi schimbată; dispozitiv care pune urzeala în războiul de țesut); cărucer, s. m. (înv., căruțaș); cărucior, s. n. (dim. al lui car; trăsurică de copil); căruț, s. n. (car, căruță); căruță, s. f. (car), mr., megl. căruță; căruțaș, s. m. (vizitiu; Arg., dezertor); căruți, vb. (a transporta). Căruță poate fi un sing. analogic de la căruțe, pl. de la dim. normal căruț; însă ar putea fi la fel de bine lat. carucca, al cărui pl. *căruce ar putea da căruțe, prin influența aceluiași dim. (Pascu, I, 57, îl derivă de la un lat. *carrucia, care este inutil; cf. și Iordan, BF, VI, 150). Din rom. provine bg., rut. karuca (Miklosich, Wander., 16), rut. kary, „car” (Candrea, Elemente, 404), sb. karuce, mag. karuca (Edelspacher 15).

caraftă (carafte), s. f. – Cui de siguranță care oprește stativul războiului de țesut. Origine necunoscută. Poate de la caravei cu suf. -ete.

cățel (căței), s. m. – 1. Pui de cîine. – 2. Pui de animal din familia canidelor. – 3. Adulator, lingușitor. – 4. Larvă de albină, viespe sau furnică. – 5. Gaură în mînerul coasei, în care se fixează lama acesteia. – 6. Parte ce se desprinde din căpățîna de usturoi. – 7. Parte a cheii care intră în broască. – 8. Frînă la războiul de țesut, care împiedică mișcarea de recul a sulului de urzeală. – 9. Montant de ușă. – 10. Stîlp, coloană, suport vertical destinat să susțină o greutate. – 11. Trăgătoare de cizme. – 12. (Arg.) Avocat, apărător. – Mr. cătsăl; megl. cătsǫl. Lat. catellus (Pușcariu 314; Candrea-Dens., 273; REW 1763; Șeineanu, Chien, DAR); cf. it. catello, v. prov. cadel, fr. chiot, cat. cadell, arag. cadillo, gal. cadelo. Hasdeu, Cuv. Bătrîni, I, 274, pleca de la catullus, cf. Corominas, I, 569. Accepția 6 ar reprezenta după Pușcariu, Lat. ti, 10 și Pușcariu 315, lat. cap(i)tellum; însă la această opinie pare a se renunța în DAR, și nu se justifică, dacă se are în vedere sensul der. cățeli, și accepția identică a it. cacchio „germen”, abruz. kakkye „sfert de nucă”, fr. caïeu „bulb”, care pleacă de la același cuvînt lat. Der. cățelandru, s. m. (cățel, pui de cîine); cățelește, adv. (precum cîinii); cățeli (var. cățela), vb. (a fi în călduri; despre animale, a se împerechea; a se multiplica; despre plantele cu bulb, a da lăstari; despre albine, a ieși din larvă), cuvînt pe care Koerting 2021 și Graur, Rom., LV, 251 îl derivă greșit de la lat. cattullire (cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 276 și Graur, BL, VI, 145), și care ar putea reprezenta lat. catillare, glosat de Du Cange „per alienas domos girare, tractum a catulis”. Din rom. provine mag. kecel (Candrea, Elemente, 405; Edelspacher 16).

spătărit s.n. (reg.) meșteșugul, meseria celui care face spete (pentru războiul de țesut); meseria spătarului.

speterează², spetereze, s.f. (reg.) 1. scândurică cu care se ridică firele de urzeală, când se țese cu alesături; spetează. 2. piesă de lemn la războiul de țesut, fixată în poziție verticală în talpă și carafte.

stativă stative, s.f. 1. (pop.; mai ales la pl.) război de țesut. 2. (reg.; la pl.) tălpile războiului. 3. (reg.; la pl.) părțile laterale ale războiului. 4. (înv.) meseria țesătorului. 5. (reg.; la pl.) gherghef. 6. (reg.; în sintagmă) stative de întins piele = suport de lemn folosit în tăbăcărie pentru curățirea de păr a pieilor. 7. (reg.; la pl.) scară. 8. (reg.) scaun de înspițat al rotarului. 9. (reg.; la pl.) capră pentru tăiat lemne. 10. (reg.) instalație de lemn în care sunt potcoviți caii. 11. (reg.; la pl.) fiecare dintre cele două paralele ale ferăstrăului, de care se leagă pânza.

stramă, strame, s.f. (înv. și reg.) 1. fir destrămat dintr-o țesătură; destrămătură, strămătură, stramiță, zdreanță, scamă. 2. (reg.; în forma: strană) urzeala de pe sulul războiului de țesut; natră. 3. (reg.) lână colorată pentru țesut sau pentru brodat.

strungar, -ă, s.m. și n., adj. 1. (s.m.; pop.) cioban care mână oile la strungă, pentru a fi mulse; strungaci, strungaș, mânător, mânzar, mânzărar. 2. (s.n.; reg.; în forma: strungariu) preducea, potricală, perforator. 3. (s.m.; reg.) deschizătură îngustă prin care trec oile pe rând; strungă, portiță, strungăreață. 4. (s.n.; reg.) coclet (la războiul de țesut). 5. (reg.; în forma: strungariu) miuerușcă, femelă. 6. (adj.; reg.; despre oameni) cu strungăreață, strungaci, strungaș.

suceavă, suceve, s.f. (reg.) țeava suveicii de la războiul de țesut manual.

șinier, șiniere, s.n. (reg.) speteaza de sus a vatalei de la războiul de țesut.

șiță¹, șițe, s.f. (reg.) 1. șindrilă lungă (scândură de brad sau de fag îngustă și subțire). 2. (în forma: șisă) fuscel (la războiul de țesut), vergea, joardă. 3. (în forma: șisă) tindeche (la războiul de țesut).

tălpiță, tălpițe, s.f. (reg.) 1. tălpig (1). 2. chingă la războiul de țesut. 3. laviță în casele țărănești.

trantaveie s.f. pl. (reg.) boarfe, catrafuse; ustensilele războiului de țesut.

cioacă (cioace), s. f. – 1. Cîrlig, gheară, obiect care prinde. – 2. Zăvor, ivăr. – 3. Crampon, cîrlig. – 4. Suport al ferăstrăului de mînă. – 5. (La războiul de țesut) Știft, bolț al stativului. 6. Cîrlig al scaunului dogarului. – 7. Clește. – 8. Găleată de scos apa. – 9. Trunchi, butuc, buștean. – 10. Culme, înălțime. – Var. (pl.) cioci; cioancă, s. f. (vîrf; nuia, vargă). Creație expresivă pe baza lui cioc. Sensul de „trunchi” este explicat de DAR plecîndu-se de la ideea de „tăiat prin lovituri”, și de Hubschmidt, Sardische Studien, în legătură cu lat. med. choca, it. ciocco, v. fr. coche, port. soca. Mai curînd trebuie plecat de la ideea de „cioc”, interpretat ca „obiect rotund, cilindric”, ca în cazul lui boc › boacă sau al lui bot › butuc. Cioacă, s. f. (cioară-de-cîmp, Corvus monedula; poreclă dată țiganilor), cu var. ceucă, ceaucă, pare a proveni din mag. cšoka (DAR; Gáldi, Dict., 87), cf. bg. čavka, fr. choucas; însă der. arată că s-a confundat cu familia expresivă a lui cioc. – Der. ciocoi, s. m. (bărbătușul ciorii-de-cîmp; servitor; fecior în casă; vătaf; om îmbogățit de curînd, exploatator; bogătan, burghez, retrograd), pe care Roesler 608 îl derivă greșit de la tc. çokodar „lacheu” (acest ultim sens se explică greșit în DAR prin lăcomia ciorii și a servitorilor în general; se explică prin porecla dată țiganilor mai bine decît prin ideea de lăcomie și parazitism proprii servitorilor, cf. ciocotniță „linge-blide”); ciocoi, vb. (a se îmbogăți; a se purta ca un îmbogățit de curînd); ciocoaică, s. f. (nevastă de om îmbogățit de curînd); ciocoinicie, s. f. (servilism); ciocoesc, adj. (privitor la ciocoi); ciocoește, adv. (în felul ciocoilor); ciocoime, s. f. (clasa ciocoilor); ciocoinic, adj. (servil); ciocoism, s. n. (servilism, lipsă de demnitate); ciocofleandură, ciocorofleac, liopciofleandură, s. f. (om lipsit de demnitate, linge-blide), formații umoristice datorate lui Alecsandri și care nu s-au mai folosit; cioclovină (var. ciocloavă), s. f. (om lipsit de demnitate). – Din rom. provine bg. čokoi, čokoika (Mladenov 687); și din rom. sau din mag., țig. čoka.^[1]

coardă (coarde), s. f. – Spadă. – Mr. coardă. Sl. korŭda, cf. sb., rus. korda, ceh., pol. kord (Berneker 569; Vasmer 624), alb. kordë. După DAR, din mag. kard. Sec. XVI, înv., azi numai în Trans. – Der. cordenci, s. n. (frînă la războiul de țesut; cuțit la melița mecanică).

colț (-ți), s. m. – 1. Dinte, canin. – 2. Canin de mistreț sau de elefant. – 3. În general, vîrf, proeminență a unui obiect. – 4. Zimț de ferăstrău. – 5. Fiecare din vîrfurile ascuțite ale greblei. – 7. Extremități ale tăișului securii. – 8. Știft, bolț, bulon. – 9. Cui, țintă care împiedică alunecarea pe gheață. – 10. Cîrlig, scoabă. – 11. Vîrf, țanc, stîncă ascuțită. – 12. Crestătură, semn. – 13. Zuluf, cîrlionț. – 14. Mugure, vlăstar. – 15. Germen, embrion. – 16. Boboc, mugure. – 17. Loc format de două străzi care se întîlnesc, unghi. – 18. La pîine, capăt, extremitate. – 19. Intersecție, răscruce. – 20. Extremitățile laterale ale gurii (unde se întîlnesc buzele). Sl. kolĭcĭ, de la klati, koljǫ „a înțepa” (Cihac, II, 70; Conev 50; DAR); cf. bg. kolec „țăruș”, sb. kolac „țăruș”, rut. kolecĭ „germen”, pol. kolec „ghimpe”. – Der. colțui, s. m. pl. (broderie în formă de triunghi, la cămașă); colțișor, s. n. (ungher; ornament triunghiular; buclă, cîrlionț; plantă, Dentaria bulbifera); colțoi, s. m. (colțui); colțăriș, s. n. (stîncărie); colțos (var. colțat), adj. (cu dinții canini mari; trufaș, înfumurat, mîndru; certăreț, scandalagiu); colțuros, adj. (stîncos; aspru; colțat, ascuțit); colțurat, adj. (colțuros, rar); colță, s. f. (Trans. de Sud, agrafă de păr), cu toată incertitudinea DAR care nu crede că este vorba de un der. de la colț, datorită lipsei diftongării; colțan, s. m. (persoană sau animal cu dinții canini mari; libarcă; gîndac; castană de apă, Trapa natans; vîrf, țanc); colțan, s. m. (gogoașă de stejar); colțar, s. m. (bîrnă ce formează unghi sau colț exterior; dinte canin; Trapa natans; colț de stradă; poliță, masă ori canapea așezate în colțul camerei; zgardă cu ghimpi, pentru cîinii de pază; darac, dărăcitor; bocanc cu ținte pentru alpiniști); colțar, s. n. (echer; culegător, culegar; piesă a războiului de țesut; gogoașă de stejar); cloțan, s. m. (stîncă; țanc), metateză a lui colțan; încolți, vb. (a înfige dinții, a mușca; a hăitui; a germina; a înmuguri).

ȘABLON s.n. 1. Model, tipar după care se poate face o piesă etc. ♦ Instrument cu care se controlează sau se măsoară dimensiunile ori unghiurile unei piese în curs de fabricație. 2. Piesă avînd însemnate anumite dimensiuni, după care se reglează războiul de țesut. 3. Tip de subiect, acțiune, personaj, procedeu etc. mult utilizat și a cărui reluare dovedește incapacitatea de invenție a autorului; (fig.) clișeu, formulă repetată invariabil. [< germ. Schablone, cf. rus. șablon].

cotoc (-ci), s. m. – 1. Pisoi. – 2. La car, talpă. – 3. La războiul de țesut, traversa de piept. – 4. La roabă, mîner. – 5. Inflorescența unor copaci, cum sînt salcia sau plopul. Sl. kotŭka „pisică” (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 306; Cihac, II, 77), sau mai probabil din sl. kotŭ „pisică”; cu suf. -oc. Cu alt suf. s-a format cotoi, s. m. (motan; traversă; mîner de ferăstrău; Arg., crai), cuvînt mai folosit decît cel anterior (după Pușcariu, Dacor., III, 1091; DAR; și Pușcariu, Lr., 281, de la *cătoi › lat. cattus, cu influența sl.). – Der. cotoci (var. cotîrci, cotoi), vb. (a se aduna la un loc pisicile). Pare a fi același cuvînt ca cotoi, s. n. (pulpă; picior de pasăre; os), pe care DAR îl consideră în legătură cu cot, „articulație care unește brațul cu antebrațul”, și Scriban cu cotonog, dar care poate reprezenta și aceeași trecere semantică de la lat. musculus › mus; de aici cotolan, s. n. (știulete de porumb); cotoier, s. m. (Olt., la nunțile țărănești, persoană însărcinată cu organizarea ospățului). Cotoșman, s. m. (motan, cotoi; picior de pasăre) este un der. de la cotoc, sau mai curînd de la pl. cotoci, cu suf. expresiv -man (Cihac, II, 77; DAR; Skok 66), și încrucișat cu contuș, cf. aici.

cripalcă (cripălci), s. f. – Piedică la războiul de țesut. Sl. krepelŭ „băț” (DAR). În Munt.

cruce (cruci), s. f. – 1. Obiect format din două bucăți de lemn, piatră etc. puse perpendicular una peste alta, constituind simbolul credinței creștine. – 2. Semnul crucii. – 3. Crucifix. – 4. (Rar) La cărțile de joc, treflă. – 5. Steag al unei oști creștine. – 6. Companie, breaslă. – 7. Diademă în formă de cruce purtată de mirese la ceremonia de nuntă. – 8. Răscruce, răspîntie. – 9. Miez de nucă. – 10. Nume dat mai multor plante cu flori în formă de cruce: Galium cruciata; Paris quadrifolia etc. – 11. Nume dat diferitelor obiecte în formă de cruce: orcic, bîrnă transversală, transept, căprior, traversă, grindă longitudinală, cap de cruce, spiță, diblu, braț. – Mr. c(ă)ruță, megl. cruță. Lat. crŭcem (Pușcariu 416; Candrea-Dens., 411; REW 2348; DAR); cf. alb. krük (Meyer 207; Philippide, II, 639), it. croce, prov. crotz, fr. croix, sp., port. cruz. Este cuvînt de uz general (ALR, I, 300). – Der. cruciuliță, s. f. (crucifix; medalion; nume dat mai multor plante cruciforme); cruci, vb. (a răstigni; a încrucișa, a amesteca două rase de animale; a blasfemia; refl., a-și face semnul crucii, a se închina; a se minuna, a fi surprins), pentru al cărui al doilea sens cf. corci; încruci, vb. (a încrucișa; a-și face cruce); crucelnic, s. n. (piesă la războiul de țesut; vîrtelniță); crucer, s. m. (centimă dintr-un florin austriac), de la cruce după modelul lui Kreuzer, cf. creițar; crucer, s. m. (monedă), formație artificială din sec. XVIII; descruci, vb. (a descompune elementele unei cruci, a desface); răscruce, s. f. (răspîntie; cruce a căruței; cruce a vîrtelniței); cruciș, adv. (pieziș, oblic; în formă de cruce); încrucișat, s. n. (răscruce; cruce de vîrtelniță); încrucișa, vb. (a pune în formă de cruce; a amesteca animale de rase diferite; refl., a-și tăia drumul, a se întretăia; refl., a-și face cruce; refl., a se uita cruciș); încrucișetură, s. f. (răspîntie, răscruce); descrucișa, vb. (a desface ce era încrucișat); crucișetor, s. n., format după fr. croiseur. – Der. neol. cruciadă, s. f., din fr. croisade; cruciat, s. m., cf. it. crociato; crucifica, vb., din lat. crucificare, sec. XIX; crucifix, s. n., din fr.; cruciform, adj., din fr.

cujbă (cujbe), s. f. – 1. Nuia flexibilă ce servește la legat. – 2. Partea împletită a biciului. – 3. Lanț cu cîrlig pentru ceaun. – 4. Traversă de piept, la războiul de țesut. – Var. gujbă. Sb. gužba „legătură a plugului” (DAR; cf. Cihac, II, 447), cf. mag. guzsba, ceh. vazba „legătură”. Hasdeu, Col. lui Traian, 1876, 32, credea că este cuvînt dacic. Cf. gînj. – Der. (în)cujba, vb. (a înfoi, a curba; a supune; a înmuia, a face să cedeze); încujbătură, s. f. (încovoiere); cujbar, s. n. (cotitură, sinuozitate); cujbi, vb. (Arg., a bate).

cunună (cununi), s. f. – 1. Coroană. – 2. Ansamblu de grinzi cu care se închid în partea de sus cei patru pereți ai unei case de țară. – 3. Ghizd, colac de fîntînă. – 4. Pedală, la războiul de țesut. – 5. La cai, partea de deasupra a copitei. – 6. Plantă (Coronilla varia). – 7. În general, obiect, legătură sau ansamblu de fire ce amintesc forma unei coroane. – Mr., megl. curună. Lat. corōna (Pușcariu 449; Candrea-Dens., 447; REW 2245; Rosetti, Rhotacisme, 20; DAR); cf. alb. kurorë (Meyer 200; Philippide, II, 639), it., sp. corona, fr. couronne, port. coroa, ngr. ϰορώνη, sl. korona, k(o)runa. Este dublet al lui coroană, și al lui corună, pe care Giuglea, Cercetări lexicografice, 7, propunea să fie derivate din lat. columna. Forma normală este cea din dialect, alterată posterior printr-o asimilație. – Der. cununiță, s. f. (dim. al lui cunună; icoană care în Basarabia se pune în sicriu; plante diferite: Coronilla varia, Spiraea ulmifolia, Vinca minor, Xeranthemum annuum); cununa, vb. (înv., a pune coroană; a căsători, a celebra o căsătorie, a face căsătoria religioasă), care ar putea fi un der. direct din lat. corōnāre (Pușcariu 448; Candrea-Dens., 448; REW 2246; DAR) și al cărui semantism se explică prin ritualul ceremoniei nupțiale ortodoxe, cf. cu același sens dublu gr. στεφανόνω (Sandfeld 35), alb. kurunzoń (Jokl, BA, IV, 195), bg. venčavam (cu primul sens se preferă astăzi forma încununa); cununie, s. f. (căsătorie, una din cele șapte sfinte taine ale religiei creștine; oficiere a căsătoriei, nuntă; coroană ce se așază pe capul soților, în timpul oficierii căsătoriei), cuvînt general răspîndit (ALR, 253), fără îndoială datorită influenței bisericii; necununat, adj. (care nu a fost căsătorit la biserică); încununa, vb. (a pune coroana; a împodobi; a răsplăti; a desăvîrși; înv., a căsători); descununa, vb. (a divorța, a despărți).

falcă (fălci), s. f. – 1. Mandibulă. – 2. Obraz, față. – 3. Menghină. – 4. Braț al loitrei căruței. – 5. Talpă la sanie. – Mr., megl. falcă. Lat. falx, falcem „seceră”. Rezultatul normal, falce (cf. it. falce, prov. faus, fr. faux, cat. falx, fals, sp. falce, hoz, port. fouce) s-a păstrat numai cu sensul lat. med. falcata (Mold., suprafață egală cu 14323 m2); este însă evident că trebuie să fi circulat și în trecut, cu sensul de „seceră”. Schimbarea semantică de la „seceră” la „falcă” se explică prin forma caracteristică a mandibulei (cf. sard. cavanu „mandibulă”, cavana „seceră”); dar această schimbare apare numai în rom. și în alb. fëljkinë < *falcinea. Diferențierea fonetică între falce și falcă se explică în general plecîndu-se de la un lat. *falca pentru ultima formă (Pușcariu 575; Candrea-Dens., 542; Densusianu, GS, II, 315; REW 3175; DAR), cf. și rezultatul prov. falco „bucă”; este însă posibil și să fie vorba de un sing. reconstituit pe baza pl. fălci < falce. Der. lui falce din mag. falka „bucată” (Dumke, Jb., XIX, 76) nu este posibilă, cf. Drăganu, Dacor., VII, 214. Der. fălcar, s. m. (la ham, căpețea); fălcăriță, s. f. (tetanos), numit datorită contragerii musculare care îl împiedică pe bolnav să închidă gura; fălcată, s. f. (plantă, Dorycnium herbaceum); fălcău, s. m. (lăudăros), încrucișare a lui falcă cu fulău < *fălău; fălcea, s. f. (talpă de sanie; stinghii de lemn ce leagă scîndurele care formează fundul carului; la războiul de țesut, cele două brațe ale vatalelor; la car, piesă a piscului; la meliță, cele două scîndurele în care intră melița; braț lateral la afetul tunului); fălcer, s. m. (Mold., cositor care lucrează în acord), de la falce; fălcos, adj. (cu fălci mari; mîncău); fălcuță, s. f. (stinghie de pe fundul carului). – Din rom. provin rut. falĭča „măsură de suprafață” și falĭčarĭ „muncitor” (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 404).

femeie (femei), s. f. – 1. (Înv.) Familie. – 2. Nevastă, soție. – 3. Femeie căsătorită. – 4. Persoană de sex feminin. – Var. fomeie, (Mold.) fimeie, (înv.) făme(a)ie. Mr. fumeal’e, megl. fămel’ă, fumel’ă. Lat. fămĭlia (Pușcariu 595; Candrea-Dens., 575; REW 3180; DAR; Wagner, ZRPh., 1921, 586; Rohlfs, Differenzierung, 80), cf. alb. fëmiljë „copil”, v. lomb. fameja, gal., port. femia. Schimbarea semantică apare numai în dacorom. – Der. femeiesc, adj. (feminin); femeiește, adv. (ca femeile); femeiet, s. m. (mulțime de femei); femeiușcă, s. f. (muierușcă; femelă a unui animal; regulator de presiune la războiul de țesut de mînă); afemeiat, adj. (muieratic), reproduce fr. effeminé, redus la forma din rom. femeie. Este dublet de la familie.

HOMESPUN /HĂUM-SPÖN/ s. n. țesătură de lână ecosez, la războiul de țesut manual, din care se confecționează haine pentru femei. (< engl. homespun)

PICHER² s. n. piesă la războiul de țesut, care amortizează mișcarea suveicii. (< germ. Picker)

PINCOPS s. n. țeavă mică la războiul de țesut, cu firul de bătătură înfășurat pe ea, care se introduce în suveică. (< germ. Pinkop, engl. pincop)

ȘABLON s. n. 1. model, tipar după care se poate face o piesă etc. ◊ instrument cu care se controlează sau se măsoară dimensiunile ori unghiurile unor piese în curs de fabricație. 2. piesă având însemnate anumite dimensiuni, după care se reglează războiul de țesut. 3. tip de subiect, acțiune, personaj, procedeu etc. mult utilizat și a cărui reluare dovedește incapacitatea de invenție a autorului. 4. (fig.) formulă stereotipă; clișeu verbal. (< germ. Schablone)

fof- – Rădăcină expresivă care pare a reda ideea de „a mormăi, a bălmăji”. Această idee trebuie să fie proprie consonanței f-f, pentru că apare și în formele cu infix farf- și fîlf- (s. v.), ca și în var. fonf. Der. forîrnă, s. f. (femeie fonfăită); fofîrlică, s. f. (în expresia a umbla cu fofîrlica); fofează, s. f. (aripă la moara de vînt; parte de ușă; vîrtelniță; stativ la războiul de țesut; Arg., gură, cioc; fluier; inel de sfeștnic); toate sensurile se bazează pe ideea de „zgomot continuu” pe care îl produce piesa astfel numită (ultimul sens pleacă de la cel anterior; încercările făcute de Cihac, II, 500, care pornește de la mag. fokasz „scară”, și de Drăganu, Dacor., V, 359, din rut., nu sînt probabile); fofelniță, s. f. (vîrtelniță; femeie vorbăreață; cuțit de meliță), cf. Iordan, BF, II, 177; foflînca, vb. (Trans., a mișca, a clătina), pe care DAR îl pune în legătură, în mod curios cu fr. flanc; foflea, s. m. (leneș), numit astfel datorită încetinelii mișcărilor lui; fofolog (var. fofoloc), s. m. și n. (persoană greoaie; pui de rață; la cai, bulet), pus greșit în legătură de Loewe 80 cu sl. fŭfati; înfofoli, vb. (a îmbrăca cu haine prea groase); înfoforoja, vb. (a bombăni); înfolfoșa, vb. (a înfofoli). Foflenchi, interj. (poc!; exprimă zgomotul unui obiect care cade), aparține aceleiași serii de creații expresive; pare însă a fi o creație artificială a lui Creangă, și nu apare în alte texte (cf. Iordan, BF, II, 178). Folomoc (var. folmotoc, fălmătuc, folfotoc), s. n. (ghem, ghemotoc), pare a fi rezultatul unei încrucișări cu ghemotoc. Der. cu infix nazal fonf, adj. (gîngav), cf. sl. fŭfati „a se bîlbîi”; fonfăi vb. (a gîngăvi); fonfăni, vb. (a gîngăvi), cf. boncăni; fonfé, adv. (în expresia a la fonfé, de clasa întîi), prin imitație ironică a pronunțării nazale din fr. (cf. Iordan, BF, IV, 193).

funigel (funigei), s. m. – 1. Fir de pînză de păianjen care plutește liber în aer. – 2. Piesă de la războiul de țesut pe care se întind firele. Lat. *fŭnicĕllus, dim. de la fŭnis „funie”. Semantismul primei accepții se explică, întrucît este vorba de fire (cf. numele său francez, fil de la Vierge sau filandre). După ipoteza lui Pușcariu, Conv. lit., XXXIX, 67; Pușcariu 674; DAR; și Rosetti, Rhotacisme, 20, din lat. *fŭlĭgĕlla, dim. de la fŭlῑgo „funingine”, care nu pare posibil sub aspect semantic. Cel de al doilea sens, rar, apare numai în dicționarul lui Scriban. Pentru trecerea c › g, cf. formica › rom. dial., mr., megl. furnigă.

furcă (furci), s. f. – 1. Unealtă agricolă formată dintr-o prăjină de lemn terminată cu doi sau trei dinți încovoiați. – 2. Furcoi. – 3. Cantitate de fîn care se poate lua cu furca sau furcoiul. – 4. Muncă agricolă făcută cu furca sau furcoiul. 5. Spînzurătoare. – 6. Stîlp sau băț de care se sprijină cumpăna puțului. – 7. Crăcană, par de susținere a unei greutăți, a unei crengi etc. – 8. Stern, os al pieptului. – 9. Stîlp, par, țăruș. – 10. Suport al sulului de urzeală, la războiul de țesut. – 11. Răscruce, bifurcație. – 12. La car, loitră. – 13. Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors. – Mr., megl. furcă, istr. furke. Lat. fŭrca (Pușcariu 678; Candrea-Dens., 693; REW 3593; DAR; Densusianu, GS, II, 317), cf. alb. furkë (Meyer 111; Philippide, II, 643; ar putea proveni din rom.), it., prov., cat., port. forca, fr. fourche, sp. horca. Der. furcărie, s. f. (Mold., șezătoare la care femeile torc lînă); furcătură, s. f. (bifurcație), cu suf. -tură (după Candrea-Dens., 696 și DAR, de la un lat. *fŭrcatūra); furcea, s. f. (furcuță; loitră de car), poate din lat. *fŭrcĭlla, cf. basc. murkila; furcer, s. m. (Trans., furcă cu dinții de fier); furchiță, s. f. (furcă de tors); (în)furcitură, s. f. (bifurcație; furcoi de fîn, căpiță); furcoaie, s. f. (cuier); furcoi, s. n. (furcă mare); furculiță, s. f. (Trans., furculiță); înfurci (var. înfurca), vb. (a lua cu furca; a desface, a despica; a bifurca), pe care Pușcariu 874 și Candrea-Dens., 694 îl derivau de la un lat. *infŭrcāre. – Din. rom. provine ngr. φουρϰουλίτσα; alb. furkë și furkuljitsë „furculiță”; bg. furka, hurka (Candrea, Elemente, 408; Romanski, Jb., XV, 107; Berneker 286; Capidan, Raporturile, 195); bg. forkolica, fărkulica (Mladenov 660, care, totuși, derivă bg. furka direct din lat.); și mag. furkó (Drăganu, Dacor., VII, 199).

gaură (găuri), s. f. – 1. Scobitură, cavitate, groapă. – 2. (Arg.) Furt prin efracție. – Mr. gavră, megl. gaură. Lat. căvum, al cărui rezultat normal să fi fost *gău, cf. sgău și găoace. Acest rezultat s-a pierdut, însă de la forma sa de pl. găuri s-a refăcut un sing. analogic gaură, ca în fagure < fag și pătură < pat. Se consideră în general că etimonul este lat. *căvŭla (Densusianu, Hlr., 111; Candrea, Èlèments, XVI; Pușcariu, Diminutiv., 182; Pușcariu 701; Candrea-Dens., 720; REW 1693; Philippide, II, 713; Pascu, I, 91; Rosetti, I, 73) sau lat. caula (Cipariu, Gram., 117; Pușcariu, Dacor., III, 671), ipoteză posibilă, fără a fi necesară. Der. din lat. caverna (Crețu 326) nu este posibilă. Alb. gavrë provine din mr., iar rut. gav(o)ra din rom. (Candrea, Elemente, 404). – Der. găurar, s. n. (sulă; regulator la războiul de țesut; vas de lut cu fundul găurit); găuri, vb. (a perfora; Arg., a răni cu armă de foc); găuritor, adj. (Arg., hoț); găuricios, adj. (găurit); găuros, adj. (găurit). – Cf. găman. De la *gău derivă, de asemenea, prin intermediul unui suf. expresiv, găun, s. m. (înv., gol, cavitate; gărgăune, Vespa crabro), cu var. găună, s. f. (Bucov., gol, cavitate). Semantismul se explică prin trecerea de la ideea de „gol” la cea de „sunet sec”. Caracterul expresiv al suf. -ăur reiese și din der. ca bărzăun, gărgăun, căscăun(d), cf. și băuna, mieuna, scheuna. Totuși, se consideră în general (Candrea, Rom., XXXI, 312; Pușcariu, ZRPh., XXVIII, 618; Pușcariu 700; REW 1794; Candrea-Dens., 718 și 719; DAR) că etimonul lui găun este lat. *căvōnem, în loc de căvum, ipoteză incertă (cf. REW 1794; Battisti, II, 831). Văgăună, s. f. (groapă, cavitate, vizuină; rîpă), este fără îndoială un der. expresiv, poate prin intermediul unei reduplicări a lui găun › găgăună, urmată de o disimilație (după Cihac, II, 537, din mag. vagany „brazdă, făgaș”, care pare mai neconvingătoare). – Der. găuni, vb. (a săpa); găunos, adj. (gol, găurit; fără miez); găunoși (var. găunoșa), vb. (a săpa, a scobi); găunoșeală (var. găunoșitură), s. f. (cavitate).

gîlcă (gîlci), s. f. – 1. Tumoare, umflătură, nod. – 2. Amigdală. – 3. (Pl.) Amigdalită. – Megl. golcă „nod”. Sl. galka „umflătură” (Cihac, II, 113; Conev 92; DAR), cf. bg. gălka „inflamație a parotidei”, pol. galka „umflătură”. Din bg. glaka „fundul gurii”, după Drăganu, Dacor., V, 337; anterior indoeurop. după Lahovary 327. Cf. gălușcă. – Der. gîlcos, adj. (inflamat, umflat). Este dublet al lui galie s. f., (înv., glob), din pol.; și al lui gălie, s. f. (rolă la războiul de țesut).