PODNOJIE, podnojii, s. f. 1. (Înv.) Perniță sau preș pus sub picioare pentru a le feri de frig. ♦ (Reg.) Ștergătoare de picioare din papură. 2. (Pop.) Fiecare dintre cele două pedale așezate în partea de jos a războiului de țesut, cu ajutorul cărora se schimbă ițele; p. ext. sforile cu care sunt legate aceste pedale. [Var.: (reg.) podnojă s. f.] – Din sl. podnožije, bg. podnoga, scr. podnožje, rus. podnožje, ucr. podnižžja.

PRESUPUNCTURĂ, presupuncturi, s. f. Variantă a acupuncturii care constă în masarea și presarea unor puncte ale tegumentului cu activitate biologică deosebită. – Pres[iune] + [ac]upunctură.

DUCE¹, duc, vb. III. I. Tranz. 1. A transporta ceva sau pe cineva într-un anumit loc, a lua ceva sau pe cineva dintr-un loc și a-l pune într-altul. ◊ Expr. A duce (pe cineva) la groapă = a conduce un mort la locul de înmormântare. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce, a-l îndruma, a-l introduce undeva; a conduce. ◊ Expr. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a-i promite (cuiva) mereu ceva, amânând îndeplinirea promisiunii; a înșela (pe cineva) făcându-i promisiuni mincinoase. (Fam.) A duce (pe cineva) cu zăhărelul (sau de nas, cu cobza, cu preșul) = a înșela, a amăgi (cu promisiuni mincinoase). A se lăsa dus (de gânduri, de visare etc.) = a se lăsa cuprins, copleșit de gânduri. A-l duce pe cineva gândul (sau mintea, capul) la ceva = a-i veni cuiva ceva în minte; a se pricepe (să facă ceva); a face ceva. ♦ Intranz. (Despre un drum) A conduce sau a ajunge într-un anumit loc, a da în... ♦ Intranz. Fig. A avea drept rezultat. 3. A deplasa pentru a apropia de cineva sau ceva; p. ext. a apropia de cineva sau ceva. Duce lingura la gură. 4. A transmite vești, vorbe, răspunsuri, salutări etc. 5. A-și petrece viața, zilele etc. într-un anumit fel; a trăi. ◊ Expr. A o duce în... = a nu mai înceta cu..., a o ține în... A nu o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi pe moarte. 6. A îndura, a suporta, a răbda, a suferi. ◊ Expr. A duce grija (cuiva sau a ceva) = a) a fi îngrijorat să nu (i) se întâmple ceva rău; b) a se interesa, a se ocupa îndeaproape (de cineva sau de ceva). A(-i) duce dorul = a) a-i fi dor de cineva; b) a fi dornic de ceva, a simți lipsa unui lucru. 7. A purta războaie, lupte, tratative etc. 8. A depune, a presta o muncă. ◊ Expr. A (o) duce la capăt (sau la îndeplinire, la bun sfârșit) = a îndeplini (în bune condiții) ceva. 9. A trage, a trasa linii. II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mișca, a pleca undeva sau către cineva. ◊ Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) = a merge undeva repede, fără ocol. (Pop.) A se duce după cineva = a se mărita. A se tot duce = a merge fără încetare. A se duce cu Dumnezeu (sau în plata, în știrea lui Dumnezeu, în plata Domnului) = a merge unde vrea, unde poate, oriunde. A se duce de râpă = a se prăpădi, a se distruge; a se cheltui; a decădea. Du-te-ncolo! = exclamație prin care se exprimă neîncrederea față de ceea ce spune cineva. (În imprecații) Du-te (sau ducă-se) dracului! (Substantivat) Du-te-vino = mișcare continuă (și intensă) încoace și încolo. (Pop.) Ducă-se pe pustii = a) dracul; b) epilepsie. ♦ A colinda, a cutreiera (fără țintă). ♦ A pluti pe apă sau a zbura în aer. 2. (Despre vești, zvonuri etc.) A se răspândi, a se împrăștia. 3. Fig. A trece; a dispărea. 4. A muri; a se sfârși. III. Intranz. A rezista la... – Lat. ducere.

PREȘ s. 1. (prin Transilv. și Ban.) tepih. 2. traversă. 3. ștergătoare.

ȘTERGĂTOARE s. preș.

TEPIH s. v. covor, preș, scoarță.

TRAVERSĂ s. 1. (Transilv. și Ban.) șlip, șliper. (~ de cale ferată.) 2. preș. (~ pusă peste un covor.)

presetupă s. f. (sil. mf. pres-), g.-d. art. presetupei; pl. presetupe

preș s. n., pl. preșuri

BOMPRES ~e n. Catarg mic și înclinat aproape orizontal, montat la prora unei veliere. [Sil. bom-pres] /<it. bompreso

EXPRES¹ ~să (~și, ~se) 1) (tren, autobuz etc.) Care merge cu viteză mare, oprindu-se doar la un număr restrâns de stații. 2) (despre scrisori, colete) Care ajung la destinatar mai repede decât în mod obișnuit (în schimbul unei suprataxe). [Sil. ex-pres] /<fr. express

PORFIRĂ ~e f. înv. 1) Culoare roșie-închisă care bate în violet; purpură. 2) Substanță colorantă de această culoare preparată pe cale sintetică (în trecut extrasă din sucul unor moluște); purpură. 3) Stofă plușată de preș vopsită cu această substanță; purpură. 4) Haină confecționată din astfel de stofă și purtată în trecut de regi, împărați sau domnitori; purpură. /<ngr. porfíra

PREȘ ~uri n. 1) Covor lung și îngust care se așterne în camere, pe culoare sau pe scările unei clădiri. 2) Covor mic, așezat la intrarea unei case, de care se șterge încălțămintea. /Orig. nec.

mondase s.f. pl. (reg.) fâșii de cârpă din care se țes preșuri; zdrențe, rufe mărunte.

împresura (împresor, împresurat), vb. – 1. A apăsa, a face presiune. – 2. A copleși, a împovăra, a strînge cu ușa. – 3. A sufoca. – 4. A asedia, a încercui. – 5. A invada, a ocupa. – 6. A asupri, a umili. Probabil din lat. pressus „greutate, apăsare”, al cărui rezultat rom., *pres, nu s-a păstrat. De la pl. său, *presuri, s-a putut forma împresura, ca de la gînduri, îngîndura, sau de la fumuri, înfumura. După Cipariu, Gram., I, 140 (urmat de Pușcariu 792 și DAR), din lat. pressura „apăsare”, prin intermediul unui der. *pressurāre; după Candrea-Dens., 825, din lat. pressōrium, prin intermediul unui der. *impressoriāre; după Koerting 4789, din lat. *impressulāre. – Der. împresurător, adj. (grabnic, presant); împresurătură, s. f. (înv., asuprire; împilare); despresura, vb. (a ridica asediul; a desprinde; a face să înceteze presiunea).

pătură (-ri), s. f. – 1. Înveliș, strat. – 2. Pled, cergă, cuvertură. – 3. Valtrap, cioltar. – 4. (Trans. de S.) Pliu de ie. – Mr. petur „plăcintă de foi”. Din pat „sol, înveliș”, pl. paturi, de unde s-a refăcut un sing. analogic, în conformitate cu tipul mături-mătură, cf. latură < lat. fagure < faguri < fag etc. Alte ipoteze nu satisfac: din lat. *pittŭla, dim. de la *pitta „pată”, cf. pată (Candrea, Conv. Lit., XXXVIII, 874; Pușcariu 1287; Candrea-Dens., 1358; REW 6548); din gr. πέταλον „foaie” (Diculescu, Elementele, 471); din lat. *coactile; prin intermediul unei forme *quactula (Giuglea, Dacor., II, 819; cf. REW 2001a). Der. pături (var. împături, (îm)pătura), vb. (a suprapune, a pune strat peste strat; a plia, a dubla), cf. Bogrea, Dacor., IV, 878; păturică, s. f. (covoraș, scîndurică, preș, ștergător). Din rom. sau din mr. trebuie să provină alb. petulë „minciunică”, bg. petura „plăcintă de foi”, ngr. πέτουρον „plăcintă de foi” (Capidan, Raporturile, 225; Candrea-Dens., 1358).

poneavă (ponevi), s. f. – (Banat) Preș. Sb. ponjava (Candrea). – Der. ponivos (var. ponevos), adj. (miop, greoi), probabil de la ideea „care are un văl pe ochi” (după Cihac, II, 276, din sl. poniknąti „a-și pierde vederea”).

preș (preșuri), s. n. – Covor lung și îngust. Origine incertă. Probabil în loc de *prej, dintr-un cuvînt sl. neidentificat, dar cf. sb. prežina „șorț”, și opreg (Cihac, II, 285; Byhan 327; Tiktin). Cf. pregetoare (var. prigitoare, prijitoare, prejitoare), s. f. (fustă), în Trans., Bucov., care pare a fi același cuvînt.

presură (presuri), s. f. – 1. Gen de păsări cîntătoare (Emberiza citrinella, hortulana, miliaria). – 2. Par care se așază deasupra stogului, pentru a-i mări rezistența la vînt. Origine îndoielnică. După opinia mai plauzibilă (Cihac, II, 286; Tiktin), legat de sl. prŭsi „piept”, datorită petelor de culoare purtate pe piept, cf. presin. S-ar putea porni de la un *pres, pl. *presuri, de unde noul sing. analogic. Legătura cu gr. πυρρούλας, prin intermediul unui doric *πυρσούλας (Diculescu, Elementele, 487), cu lat. pressula (Densusianu, GS, V, 173) sau cu lat. praesŭl (Scriban) este dubioasă.

prinde (prind, prins), vb. – 1. A apuca. – 2. A lua, a captura. – 3. A surprinde, a lua prin surprindere. – 4. A înhăța, a înșfăca. – 5. A ademeni, a înșela. – 6. A percepe, a înțelege. – 7. A ajunge din urmă. – 8. A obține, a dobîndi, mai ales un preț. – 9. A conține, a cuprinde (în brațe). – 10. A ocupa, a ține ocupat (mai ales la part.). – 11. A începe. – 12. A da rădăcini, a se înrădăcina. – 13. A se solidifica un solid, a îngheța apa, a se închega laptele. – 14. A atîrna, a agăța, a fixa. – 15. A repara, a completa. – 16. A pune bine, a conveni, a prefera. – 17. (Cu adv. bine) A cădea bine, a fi oportun. – 18. (Refl.) A avea succes, a reuși. – 19. (Refl.) A se încleșta, a se lipi, a se încurca, a fi arestat. – 20. (Refl.) A se obliga, a se promite. 21. (Refl.) A paria. – 22. (Refl.) A se angaja, a se lega de. – 23. (Refl.) A intra într-o combinație, a interveni, a se asocia. – Mr. prindu, primșu, prindire, megl. prind, preș, istr. prind, prins. Lat. prĕhendĕre (Pușcariu 1388; Candrea-Dens., 1447; REW 6736), cf. it. prendere, prov. prenre, fr. prendre, sp., port. prender și aprinde, cuprinde, deprinde. – Der. prinde-muște, s. m. (vagabond, haimana); prindoare, s. f. (Trans., bunăstare, confort); prins, s. m. (captiv, prizonier; s. n., joc de copii de-a hoții și vardiștii); prinsoare, s. f. (înv., carceră, închisoare; înv., avere, bunuri; pariu; Trans., cusătură, legătură a două bucăți cusute); desprinde, vb. (a desface, a detașa, a separa; a dezlega, a dezlipi; a deduce, a presupune); prinzător, adj. (care prinde); prinzătoare, s. f. (cursă, capcană; laț, legătoare); împrinde, vb. (a prinde, a lua; a captura, a deține; refl., a se îndrăgosti), cuvînt trans., pe care DAR îl deduce dintr-un lat. *imprendĕre; surprinde, vb., traduce a fr. surprendre; surprinzător, adj. (uimitor); surpriză, s. f., din fr. surprise.

scoarță (-țe), s. f. – 1. Coajă. – 2. Crustă. – 3. Loitră, corlată. – 4. Cuvertură, învelitoare, preș. – 5. Covor, tapet. – 6. Copertă. – 7. (Olt.) Portofel. – Istr. scorțĕ. Lat. scortea „de piele” (Diez, I, 374; Densusianu, Hlr., 158; Pușcariu 1557; REW 7742), confundată cu cortex „coajă”, cf. it. scorza, prov., cat. escorsa, fr. écorce, sp. escuerzo. Pentru evoluție, cf. coaje-cojoc. Der. scorțar, s. m. (bocănitoare, Sitta caesia); scorțar, s. n. (covor); scorțăraș (var. scorțărel), s. m. (arbore, Cinnamonum zeylanicum); scorțișoară, s. f. (scoarța scorțișorului; varietate de pere); scorțos (var. scorțoros, scorțuros), adj. (tare, uscat; aspru, dur; morocănos, iritabil); scorțoșa (var. înscorțoșa), vb. refl. (a se întări, a se înăspri); scorțolină (var. scorțotină), s. f. (prostituată); înscorți, vb. refl. (a crește scoarța; a se usca, a se înăspri).

a duce cu cobza / iordanul / muia / preșul expr. (intl.) a înșela, a minți.

FRANCE PRESSE [frã:s pres] (Agence ~; AFP), principala agenție de presă din Franța, cu sediul la Paris. Înființată în 1944 (ca succesoare a agenției Havas).

BĂIEȘU, Ion (pseud. lui Ion Mihalache) (1933-1992, n. sat Băiești, jud. Buzău), scriitor român. Debut cu schițe, povestiri și reportaje minate de clișee („Noaptea cu dragoste”, „Sufereau împreună”). Proză satirică („Iubirea este un lucru foarte mare”, „Pompierul și opera”). Comedii, unele în tonalitate ebsurdă („Iertarea”, „Preșul”), un roman („Balanța”), scenarii.

A FI ÎNȘELAT a se fraieri, a înghiți corcodușa, a se lăsa dus cu preșul / cu zăhărelul, a se lăsa dus de nas, a lua plasă / țeapă, a se pârli, a pica de fazan, a se prăji, a pune botul, (d. bărbați) a purta coarne, a rămâne de fazan.

A ÎNȘELA a aburi, a o arde în terțe, a arunca praf în ochi, a arunca șperlă-n ochi, a beli, a ciupi la cântar, a cobzări, a da țeapă, a duce, a duce cu cobza / cu iordanul / cu muia / cu preșul, a se face broască la pământ, a face (pe cineva) din vorbe, a face figura, a-i face (cuiva) pontul, a fenta, a fraieri, a lăsa cu buzele umflate, a lăsa țuț, a lifta, a o da în tangou, a pârli, a potcovi, a prăji, a prinde în mreje, a prosti, a pungăși, a sfănțui, a șmecheri, a șmenui, a traduce, a trage o contră, a trage în piept / pe sfoară, a trage o țeapă (cuiva), a țepui, a umbla cu cața / șahăr-mahăr / șoalda, a zvârli praf / șperlă în ochii cuiva.

a se lăsa dus cu preșul / cu zăhărelul expr. a se lăsa păcălit.

A MINȚI a aburi, a o arde în terțe, a arunca jargoane, a se bărbieri, a se căca pe el, a se căca împrăștiat, a o da în tango (cu cineva), a duce, a duce cu cobza / cu iordanul / cu muia / cu preșul / cu zăhărelul, a se face broască la pământ, a îndruga verzi și uscate, a mânca căcat / ciuperci / praz / rahat, a minți de îngheață apele / de stinge, a minți (pe cineva) la obraz, a pune bărbi / calupul / perucă (cuiva), a-i pune (cuiva) mintea pe bigudiuri, a răspândi bășini, a scoate panglici pe nas, a spune gogoși / ocabele, a tăia piroane, a tromboni, a turna gogoși, a se ține de goange / iordane, a umbla cu cioara vopsită, a vinde gogoși.

chanson (cuv. fr. [ʃāsõ] „cântec”), compoziție vocală polifonică, profană, cu text francez, ajunsă la înflorire în epoca Renașterii*. Având la bază formele vocale laice ale sec. anterioare ca: rondeau*, balade (1), virelai*, bergerette* etc., ch. iese din tiparele acestora și adoptă forme mai libere, legate de text. Conținutul poetic, de obicei liric, exprimă dragostea, bucuria sau durerea, dar poate avea și un caracter descriptiv, epic sau satiric. Materialul melodic de influență pop. se desfășoară într-o ritmică simplă și un cadru modal diatonic*. Tratarea polif. este în exclusivitate vocală, cu utilizarea procedeelor epocii, în special a imitației*. În sec. 15 ch. este cultivat de compozitorii flamanzi (v. neerlandeză, școală), în maniera polif. a motetului*, ajungând la apogeu prin creația lui Josquin Des Prés. În sec. 16, ch. evoluează mai aproape de gustul fr., diversificându-se în mai multe tipuri. Cel mai important tip este cel al ch. parizian (Sermisy, Passereau, Sandrin, Janequin), caracterizat prin simplificarea structurii polif., cu imitații scurte și declamație silabică. Subordonat în totalitate textului poetic cult (Cl. Marot, P. Ronsard ș.a.), ch. parizian recurge la mijloace plastice de exprimare muzicală prin diferite culori timbrale, onomatopee etc. (Ex.: Bătălia, Vânătoarea, Cântecul păsărelelor de Janequin). Alte tipuri de ch. se disting printr-un aspect strofic și omofon (v. omofonie), sub influența cântecelor de lume de largă circulație (Certon), sau a cântecelor pop. armonizate (Bonnet, Planson). Tendințele renascentiste ale poeților fr. ai Pleiadei, de reînviere a metrului antic, îmbogățesc ritmica creației unor reprezentanți ai ch.: Costeley, Cl. Le Jeune. Acesta din urmă duce ch. la o mare complexitate, nu numai în privința ritmului, ci și a structurii polif., prin sporirea numărului de voci (2), ajungând chiar la o scriitură policorală [v. cor (2); antifonie]. Cu toate că se dezvoltă independent de madrigalul* it., ch. suferă pe alocuri unele influențe ale acestuia. „Madrigalismele”, constând în special din utilizarea cromatismelor* și a grupărilor melismatice (v. melismă), sunt prezente mai ales ch. lui Orlando di Lasso, a cărui creație ilustrează ambele genuri. Sfârșitul sec. 16 marchează declinul, atât al ch. cât și al madrigalului, odată cu încheierea „epocii de aur a polif. vocale”.

frottola (cuv. it.), piesă vocală de largă circulație în Italia sec. 16. Conținutul piesei, de factură lirică, de dragoste, își pune amprenta asupra stilului muzical, simplu, omofon* (spre deosebire de madrigalul* polifonic*). Forma poetică, o variantă a balletei [v. baladă (I, 1, 2)] urma, în general, tiparul strofic (după fiecare strofă* un refren*) cu schema metrică trohaică* (8 silabe pe vers). Cei mai cunoscuți compozitori ai genului au fost Giovanni d’Antiquis, Marco Carra, Ludovico Fogliano, Josquin des Prés, Benedetto Tromboncino. Cele mai reprezentative creații au fost tipărite între anii 1504-1514 la Veneția de Ottaviano dei Petrucci, considerat inventatorul tipăriturii muzicale cu corpuri de metal mobile.

misă (< lat. missa, fr. messe; germ. Messe; engl. Mass; it. messa; sp. misa) (din lat. missio sau dimissio, „trimitere, încheiere”, expresia „Ite missa est”, rostită de preot la sfârșitul echivala inițial cu invitația adresată celor de altă credință de a părăsi biserica) 1. Secțiunea principală a ceremonialului liturgic creștin. După doctrina religioasă pe care o deservește, după lb. oficială de cult și modul de organizare a serviciului divin se disting: a) m. cat. (oficiată în lb. lat. – azi în lb. națională, în bis. cat. din V Europei); b) m. glagolitică și biz. (oficiate în lb. slav. și în lb. naționale în bis. ort. din N-E și respectiv S-E Europei și cunoscută sub denumirea de liturghie*) și c) m. coptă sau coptică (a egiptenilor creștinați, slujită în lb. coptă). M. cat. se compune din aprox. 15 episoade – recitate sau cântate (solistic sau în grup) – orânduite în trei momente: introductiv, central și final. În forma ei primitivă, m. nu avea structura de azi, unele părți adăugându-se pe parcurs. Textele pentru m., consideră exegeții, sunt antedatate anului 600 și este evident că multe din cântările acestei perioade au fost intonate de enoriași cu toate că unele erau susținute de Schola Cantorum* (corul pontifical). Către sec. 10 cântarea m. a fost abandonată de către congregație datorită, probabil, complexității muzicii care solicita interpretarea de către cântăreți profesioniști. După nașterea contrapunctului*, compozitorii au utilizat cânturi greg.* pentru cantus firmus*-ul m., acestea constituind tema* comună pentru întreaga lucrare, conferindu-i astfel un caracter ciclic*. Cinci dintre episoadele cântate ale ceremonialului se oficiază în mod obligatoriu, în tot timpul anului, și alcătuiesc ordinarium*-ul („obișnuit”) m. (Kyrie*, Gloria*, Credo*, Sanctus*, Benedictus*, Agnus Dei*); celelalte se execută numai în anumite circumstanțe și formează proprium*-ul („caracteristic”) m. (1) [Introit*, Gradual (1), Alleluia* – înlocuit în zilele de doliu de Offertorium și Communio etc.]. Conținutul secvențelor constitutive ale m. catolice (text și muzică) și ordinea succesiunii acestora se fixează în linii generale în sec. 8-10. După modul de celebrare, m. poate fi: m. cantata (preotul singur), m. lecta (preotul care doar citește textele), m. solemnis (bogată din punct de vedere muzical, preotul fiind secondat de diaconi și subdiaconi). M. oficiată cu prilejul unor funeralii poartă numele de Requiem*. 2. Lucrare vocală sau vocal-instr. bazată pe textul literar al celor cinci episoade ale ordinarium-ului m (1). M. începe să se constituie ca gen muzical specific în epoca polif. timpurii (sec. 9-12). Inițial, ea utilizează – în tratare contrapunctică* – melodiile greg.* consacrate ale m. (1). ♦ M. era cunoscută după numele cântului greg. utilizat. Cu timpul s-au folosit pentru cantus firmus* și melodii pop. (melodia L’homme armé, utilizată în creațiile lor de G. Dufay, J. des Prés și Palestrina). M. a parcurs mai multe etape (de evoluție sau involuție), începând cu sec. 14, când Guillaume de Machault a compus prima sa m. în patru părți. În această perioadă se stabilește baza științifică și practică a muzicii bis., între compozitorii reprezentativi numărându-se G. Dufay și G. Binchois. Urmează o epocă de înflorire (în sec. 15) care include pe J. Obrecht, Okeghem și alți membri ai așa-numitei școli neerlandeze*. Genialul elev al lui Okeghem, J. des Prés a îmbogățit, la sfârșitul sec. 15, patrimoniul muzical eclaziastic cu 32 m. care au devenit celebre fiind întrebuințate în mod curent în serviciul religios (datorită poate și faptului că lucrările au fost tipărite). Alături de el, creații de referință au realizat și A. Willaert, C. de Rore, C. Festa. Diverse abuzuri în privința apelului la melodii și texte neliturgice au întârziat evoluția genului, care cunoaște un nou punct culminant în a doua decadă a sec. 16, precedată de instituirea reformelor necesare și dominată de personalitatea lui Giovanni Pierluigi da Palestrina care a avut ca sarcină revizuirea regulilor de scriitură polif. Missa Papae Marcelli a fost privită ca un model în ceea ce privește perfecțiunea polif. (v. Romană, Școala). El a scris mai mult de 90 de m. și alte lucrări de factură bis. Exemplul lui Palestrina a fost urmat de L. di Vittoria și G. Fr. Anerio la Roma, G. Gabrieli și Giovanni Groce la Veneția, O. di Lasso în Țările de Jos și W. Byrd în Marea Britanie. În epoca post-renascentistă, m. se îndepărtează treptat de cântul liturgic tradițional, reținând numai textul lit. al acestuia. Dezvoltarea muzicii instr. și a muzicii laice, începuturile oratoriului* au marcat o nouă cotitură în evoluția genului. Cu Gregorio Allegri în 1652, școala lui Palestrina a trecut într-o nouă etapă, acomp. instr. a fost introdus în m. a cappella*. Al. Scarlatti și Fr. Durante au scris m. la sfârșitul sec. 17 și începutul sec. 18, dominat de personalitatea lui J.S. Bach, a cărui M. în si minor este probabil cea mai grandioasă creație corală scrisă vreodată pentru serviciul liturgic. Lucrări de referință au scris G.B. Pergolese, J. Haydn, W.A. Mozart, L. van Beethoven, L. Cherubini, Fr. Listz, A. Bruckner, Leos Janáček, I. Stravinski, A. Jolivet. Stilul acestor lucrări reflectă schimbările care au avut loc în creația muzicală. ♦ M. polifonică a cappella. Apogeul ei aparține Renașterii*, epoca de înflorire a polif. vocale. Primele începuturi ale m. polif. au constat în din fragmente izolate, la mai multe voci (2), pentru ca mai târziu ciclul (I, 1) să fie realizat prin alăturarea unor părți de proveniență diferită: M. de Tournai, Toulouse, Barcelona, Besançon (sec. 14). Prima lucrare omogenă, compusă în întregime de un singur autor, a fost în această perioadă M. Notre-Dame de Machault. În sec. 15, prin creația lui Dufay și apoi a celorlalți compozitori flamanzi, m. se constituie într-un ciclu unitar, având ca principiu unificator cantus-firmus*-ul, prezent în toate părțile sale. Acesta consta dintr-o melodie religioasă sau laică (ex. chanson*-ul fr. L’homme armé a servit drept. c. f. pentru numeroase m. ale epocii). C. f. repartizat de obicei la tenor (3) ieșea în evidență prin duratele* mari și egale din care era format, străbătând întreaga m. ca un fir conducător și servind în același timp ca suport al edificiului polif., bazat pe o tehnică imitativ-canonică de mare virtuozitate. În m. sec. 16, forma rigidă c. f. este abandonat treptat pentru a face loc unei melodii de bază cu un profil ritmic mai liber și variat, prezentă în toate părțile m. și subliniată prin tratare imitativă la toate vocile. Datorită acestei manevre caracteristică formei de motet*, m. sec. 16 devine un ciclu de motete construite pe aceeași melodie, promovând astfel principiul monotematismului* și al variației*. Alături de această formă, numită m. parafrază, bazată pe dezvoltarea unei melodii religioase, laice sau creată de compozitor, în sec. 16 apare din ce in ce mai des m. parodie, care utilizează ca element generator un fragment polif. dintr-o lucrare deja elaborată, motet sau madrigal* din creația proprie sau a altor autori. (Ex. m. Lauda Sion de Palestrina este construită pe începutul motetului său cu același nume, bazat la rândul lui pe melodia cunoscutei secvențe (I, 1)). M. polif. ajunge la cea mai mare desăvârșire în creația lui Palestrina, care însumează peste 100 de m., dintre care cea mai cunoscută este Missa Papae Marcelli, considerată, încă de la apariția ei, drept model de claritate pentru m. polif. M. palestriană în general reprezintă genul în care stilul* acestui autor se arată în întreaga sa perfecțiune.

Renașterea. Epocă de înflorire culturală proprie îndeosebi țărilor Europei occidentale, apărută la sfârșitul evului mediu (sec. 14-16). Cuprinde în egală măsură științele, filosofia, literatura și artele, având drept trăsătură generală umanismul, ca reacție față de spiritul religios medieval. În domeniul artelor, R. se caracterizează prin tendința spre perfecțiune al cărei model a fost antic. greco-romană. R. muzicală este o perioadă stilistică bine determinată în evoluția acestei arte, reprezentând atât o culminație față de trecut, cât și o bază de dezvoltare a muzicii pentru sec. următoare. R. însumează toate cucerile de până atunci ale tehnicii polif., pe care o duce la apogeu, realizând ceea ce în istoria muzicii poartă numele de „epoca de aur a polif. vocale”. Cele mai caracteristice genuri (1, 2) vocale polif. care ilustrează această epocă prin forme desăvârșite sunt: motetul* și misa* în muzica religioasă, chansonul* fr. și madrigalul* it. în cea profană. La făurirea tezaurului muzical al R. și-au adus contribuția mari personalități creatoare: Josquin des Prés, Orlando di Lasso, în Țările de Jos; Palestrina, Marenzio, Gesualdo da Venosa, Andrea și Giovanni Gabrieli, Monteverdi în Italia – cu mai multe școli: romană*, venețiană*, florentină; Janequin, Claude Le Jeune, în Franța; Tomas Luis de Victoria, în Spania; Dowland, Thomas Morley în Anglia; Hans Leo Hassler, în Germania. Deși R. s-a afirmat în muzică mai târziu decât în celelalte arte, atributele sale esențiale (laicizarea muzicii, ca expresie a suflului umanist, perfecționarea tehnicii polif., condiție a măiestriei artistice) au fost pregătite cu mult timp înainte. Astfel, Ars Nova* (fr., cu G. De Machault, și it., cu Fr. Landino) introduce în forme polif. genurile laice de proveniență pop. [ballata – v. baladă (I, 1, 2), rondellus*, virelai*, caccia*], iar școala polif. franco-flamandă (v. neerlandeză, muzică) din sec. 15 (G. Dufay, J. Ockeghem, G. Binchois, J. Obrecht) ajunge la o deosebită virtuozitate a artei contrapunctice imitative*. Pătrunderea tehnicii flamande în Italia a fost urmată de o influență reciprocă, contribuind la îmbinarea spiritului speculativ nordic cu melodicitatea mediteraneană, fenomen caracteristic apogeului R. Laicizarea muzicii s-a produs nu numai pe calea cântecului pop. ci și prin aceea a abordării unor texte din poezia cultă. Madrigalul it. recurge la versurile lui Petrarca și Tasso, iar chansonul fr. la cele ale lui Cl. Marot și P. Ronsard. Este de menționat tendința poeților fr. ai Pleiadei de a reînvia metrul (3) antic, ceaa ce a avut drept urmare o îmbogățire a creațiilor muzicale sub aspect ritmic. Imitarea antichității a dus însă și la consecințe mai profunde asupra evoluției muzicii în general. Datorită descoperirii tragediei* antice, la sfârșitul R., prin contribuția Cameratei florentine*, apare opera*, strâns legată de transformarea radicală a limbajului muzical datorită dezvoltării monodiei (2) acompaniate. Structura polif. de până atunci, formată din linii melodice suprapuse, este înlocuită printr-o structură armonică, constând dintr-o melodie principală plasată pe un suport acordic. Cadrul orizontal-modal de desfășurare a liniilor din țesătura polif. lasă loc cadrulului vertical-armonic, deschizând o nouă eră în dezvoltarea muzicii europ., cea a armoniei (III, 1) tonal-funcționale. Procesul de destrămare a polif. vocale la sfârșitul R. a fost determinat și de larga răspândire a diferitelor instr. de acomp. (laută, clavecin*, orgă*), care, preluând executarea muzicii plurivocale (v. multivocalitate), au acționat asupra ei printr-o simplificare a polif. în favoarea unei tratări armonice. Consolidarea noului stil armonic va evolua apoi, mână în mână cu tendința generală de instrumentare, a muzicii, spre epoca barocului* muzical.

PONEAVĂ, ponevi, s. f. (Reg.) Pătură, învelitoare de pat; covor, preș. – Sb. ponjava.

presopunctură s. f. Variantă a acupuncturii care constă în masarea și presarea anumitor puncte vitale ale corpului ◊ „Librarul I.C. ne recomandă, pentru această săptămână, o lucrare căutată atât de femei, cât și de bărbați: Presopunctura (un masaj la îndemâna oricui).” Săpt. 25 XI 83 p. 7. ◊ „Un tip special de sandale, cu «dinți» din material plastic a fost realizat la Bacău, destinate efectuării procedurii de presopunctură.” R.l. 3 VIII 85 p. 5; v. și Săpt. 6 IV 84 p. 7, Cont. 4 V 84 p. 12 (din pres[are] + [acu]punctură; DEX-S – presupunctură)

OXFORD UNIVERSITY PRESS [óksfəd ju:nivə:siti pres], casă editorială britanică care și-a început activitatea la Oxford (1585).

*interprét m. și -ă f. (fr. interprète, it. sp. intérprete, d. lat. intér-pres, intérpretis). Traducător, tălmacĭ, dragoman, cel care spune pin cuvintele uneĭ limbĭ înțelesu cuvintelor alteĭ limbĭ: eĭ nu se pot înțelege fără interpret. Cel ce lămurește înțelesu unuĭ text (uneĭ legĭ, uneĭ opere literare ș. a.): interpreții bibliiĭ. Cel însărcinat a declara (a comunica) cuĭva voința, intențiunile altuĭa: fiĭ interpretu meŭ pe lîngă el.

FRANCE PRESSE [frã:s pres] (Agence ~; AFP), principale agenție de presă din Franța, cu sediul la Paris. Înființată în 1944 (ca succesoare a agenției Havas).

oprég n., pl. e (sîrb. opreg, șorț, d. vsl. prenšti-prengon, întind. V. preș, prag, prăjină, prujesc). Olt. Ban. Serbia. Vîlnic, fotă brodată (anterioară saŭ posterioară) în costumu național. V. fîstîc 2.

MISERÉRE (cuv. lat. „îndură-te!”) subst. (MUZ.) Începutul psalmului 50, considerat prototipul cântărilor de penitență și deseori transpus în muzică (Josquin des Prés, G. Allegri). ♦ Imn catolic pe mai multe voci.

pocróv n., pl. oave (vsl. po-krovŭ, învălitoare, covor, d. po-kryti, a acoperi; sîrb. pokrov, rus. pokróv și pokrýška. V. croh, pocrovăț, pocriș). Vechĭ. Învălitoare (de lucrurĭ sfinte). Coviltir (ArhO. 1924, 130). O sărbătoare la 1 Octobre (în onoarea văluluĭ Maĭciĭ Domnuluĭ). Azĭ. Trans. Procov, vălu mireseĭ. Preș, scoarță.

PARIS [fr. parí] 1. Bazinul Parisului (sau Parizian), regiune în N Franței, extinsă în jurul Parisului, pe c. 500 km diametru de la E la V și c. 300 km de la N la S, având forma unui amfiteatru cu o înclinare generală pe direcția SE-NV, drenată de fl. Sena și afl. săi Marna, Oise ș.a. Este o zonă joasă, acoperită cu depozite sedimentare terțiare, limitată de masivele hercinice Ardeni (NNE), Vosgi (E), Masivul Central (S) și Armorican (V), iar spre N de colinele Artois, care constituie limita între B.P. și Câmpia Flandrei. 2. Capitala Franței, a regiunii și provinciei istorice Île-de-France, situată în bazinul cu același nume, în zona de confl. a râurilor Marna și Oise cu fl. Sena, la 170 km de gura de vărsare a acesteia în Marea Mânecii; 2,1 mil. loc. (1999). Marele P., împreună cu suburbiile și orașele-satelit (Argenteuil, Saint-Denis, Montreuil, Orly, Versailles, Boulogne-Billancourt, Saint-Cloud, Neuilly-sur-Seine, Clichy, Nanterre, Rueil-Malmaison, Saint-Germain-en-Laye, Poissy ș.a.), formează o conurbație de 11,2 mil. loc. (1999), extinsă pe 1.832 km². Orașul propriu-zis, încorsetat de meandrele Senei și Marnei, și dominat de mai multe coline (Montmartre 125 m alt., Chaillot, Buttes-Chaumont, Belleville, Ménilmontant ș.a.), ocupă o supr. de 105 km², având ca nucleu Île de la Cité. P. este cel mai important centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, cultural-artistic și turistic al țării, fiind sediul unor organisme internaționale (UNESCO, din 1947, OECD ș.a.); locul de desfășurare a Jocurilor Olimpice în anii 1900 și 1924. Important nod internațional de comunicații, cu trei mari aeroporturi (Orly, Le Bourget, Roissy-Charles de Gaulle), port fluvial și mai multe gări (Gara de Nord, Gara de Est, Austerlitz, Saint-Lazaire, Montparnasse ș.a.). Metrou (din 1900). P. este cel mai puternic centru ind. al Franței, care produce automobile (uzinele firmelor „Renault”, „Citröen” ș.a.), avioane, tractoare, produse electronice și electrotehnice (firma „Thomson”), mașini-unelte, aparatură de precizie și optică, produse chimice (mase plastice, medicamente, cosmetice, cauciuc sintetic, îngrășăminte) și textile (confecții, tricotaje, țesături), articole de blănărie și marochinărie, încălțăminte, mobilă fină, alimente, articole de lux (parfumuri, bijuterii ș.a.); mari edituri și tipografii. Studiouri cinematografice. Centru financiar internațional (Banca Franței, Banca Rothschild, Crédit Lyonnais) și bursier. Centru științific: Academia Franceză (fundată de Richelieu în 1634), Institutul Franței (1795), Institutul Pasteur (1888), Centrul Pompidou (1971-1977) etc. Numeroase teatre: Opera (1789), Comedia Franceză (1680), Teatrul Étoile ș.a.; universități: Sorbona (1257), Collège de France, (1530), L’École Normal Supérieure (1794), Conservatorul (1795), l’École Nationake de Beaux Arte ș.a.; muzee: Luvrul, inaugurat în 1793, Muzeul Național de Artă Modernă, Muzeul Cluny, Musée de l’homme, Muzeul de Artă Decorativă, Muzeul de Artă Tradițională Populară ș.a.; parcuri și grădini: Bois de Boulogne, 872 ha, Bois de Vincennes, 943 ha, Tuileries Luxembourg, Jardin des Plantes ș.a.; poduri pe Sena: Pont-Neuf (1578-1606), Notre-Dame, Alexandre III, Sully, Saint-Michel, Solférino, Royal, Louis-Philippe, Pont de la Concorde ș.a.; bulevarde și străzi renumite: Champs-Élysées, Sébastopol, Saint-Germain, Saint-Michel, Grand Armée, Royal etc.; cartiere faimoase: Quartier Latin, Montparnasse, Montmartre, Saint-German-des-Prés; piețe: Place de la Concorde, cu obeliscul din Luxor, Place Charles de Gaulle – fostă Place de l’Étoile, cu Arcul de Triumf, Place Vendôme, Place Champs de Mars, cu Trunul Eiffel, Place de la République, Place des États-Unis ș.a.; porți cu caracter triumfal-decorativ: Saint-Denis (1672), Saint-Martin (1674) ș.a.; cabarete: Moulin Rouge, Crazy Horse, Folies-Bergère, Olympia ș.a. Monumente: biserica Saint-Germain-des-Prés (sec. 6, reconstruită în sec. 10-11), catedrala Notre Dame (1177-1250), bisericile Saint-Martin-des-Champs (1140), Sainte-Chapelle (1246-1248), Saint-Joseph-des-Carmes (1613-1620), Saint-Louis (1644-1728), bazilica Sacré-Cœur (1876-1914), l’Hotel de Sens (1474-1519), l’Hotel de Cluny (1485-1498), l’Hotel de Ville (Primăria) (1533-1551, reconstruit în 1606-1628), l’Hotel des Invalides (1670-1720), în stil gotic, Palatul Bourbon (1722), Pantheonul (1764-1812), clădirea Bursei (1808-1825), Arcul de Triumf (1806-1836), clădirea Operei (1862-1875), Turnul Eiffel (1889), înalt de 320 m, Piramida de sticlă „Grande Louvre” (1989) ș.a. – Istoric. Pe locul orașului de azi a existat, în sec. 1 î. Hr., o așezare inițial pe o insulă a Senei (Île de la Cité) a tribului galic al parisilor, numită Lutetia. Cucerit de romani (52 î. Hr.), a devenit un puternic centru comercial (Lutetia Parisiorum apoi Parisia, de unde numele actual). Populația orașului a fost creștinată (sec. 3) de episcopul Denis (Dionisie) care a fost martirizat. Distrus de populațiile barbare (280), a fost reconstruit. În 360, prefectul Galiei, Iulian Apostatul a fost proclamat aici împărat de soldații săi, iar orașul a luat definitiv numele de P. De la începutul sec. 6, P. a fost reședința regilor franci, constituind, treptat, împreună cu împrejurimile sale, nucleul domeniului regal al Capetingilor, fiind și cel mai important centru economic, politic și cultural-artistic al Franței. Devenit capitala Franței (987) când Hugo Capet, conte de Paris a devenit rege; în sec. 11-15 a jucat rolul de centru unificator în procesul de centralizare a statului francez. În sec. 14-15 dezvoltarea sa a fost întârziată din cauza Morții Negre (epidemia de ciumă a secerat 1/3 din populație). P. este strâns legat de istoria Franței, aici desfășurându-se un șir de evenimente importante: răscoala condusă de Étienne Marcel (1356-1358), răscoala ciocănașilor (1382) și caboșienilor (1413), Noaptea Sf. Bartolomeu (1572), Fronda (1648-1653) etc. La sfârșitul sec. 18 și în sec. 19, parizienii au avut un rol important în cele mai de seamă evenimente din istoria Franței: Revoluția din 1789-1794, Revoluția din iul. 1830, Revoluția din 1848. P. a fost unul dintre cele mai importante centre ale emigrației revoluționare române de după 1848. Napoleon III l-a însărcinat pe G. Hausmann cu modernizarea infrastructurii orașului. În Războiul Franco-Prusian (1870-1871), locuitorii P. au luptat eroic împotriva trupelor prusace care asediau orașul. Aici a izbucnit, în 1871, o insurecție care a instaurat Comuna din Paris. În sec. 19 a devenit centrul cultural-artistic al lumii („Orașul-lumină”). Ocupat, la 14 iul. 1940, de trupele germane, orașul a fost eliberat în urma insurecției populare din 19-25 aug. 1944. Îm ami 1968, a fost teatrul unor tulburări studențești. La P. au avut loc numeroase întâlniri diplomatice, consfătuiri și conferințe internaționale. – Tratatul de Pace din 10 febr. 1763, încheiat la Versailles, în urma Războiului de 7 Ani (Inclusiv războiul Franței cu India) în care Franța aliată cu Austria, Spania și Rusia a luptat împotriva Angliei și Prusiei. Franța renunță în favoarea Angliei în America la Noua Franță (Canada) și la toate teritoriile de la est de Mississippi (Louisiana), cu excepția Noului Orleans. Spania cedează Florida Angliei, primind în schimb partea apuseană a Louisianei (care aparținuse Franței). În Indiile de Vest Anglia obține de la Franța insula Dominica, Saint-Vicent, Grenada și Tobago, iar în Africa aproape întreg teritoriul coloniei Senegal; ins. Minorca, cucerită de Franța în 1756 este retrocedată Angliei. În India, Franța păstra doar 5 orașe. Franța și Spania se obligau să evacueze trupele din Portugalia și coloniile acesteia. Trupele franceze trebuiau să părăsească teritoriul Hanovrei, care era moștenire ereditară a regilor Angliei din dinastia de Hanovra. Tratatul de Pace din 30 mai 1814, încheiat între Franța și Coaliția a VI-a (Anglia, Austria, Prusia, Rusia; ulterior s-a raliat Tratatului Suedia, Spania și Portugalia) și care prevedea restabilirea independenței Olandei, Elveției, principatelor germane și statelor italiene. Franța era redusă la granițele existente la 1 ian. 1792; totodată, i se retrocedează o parte însemnată a posesiunilor coloniale pierdute de ea în războaielor napoleoniene. Tratatul de pace din 20 nov. 1815, între Franța și Coaliția a VII-a (Rusia, Anglia, Austria și Prusia) confirmă clauzele Tratatului din 30 mai 1814, spre deosebire de care în prezentul Tratat se stipulează menținerea Franței în granițele existente în 1790, fiind deposedată astfel de reg. Saar și Savoia etc. și obligată la plata a 700 mil. franci, precum și la acceptarea unei armate de ocupație de 150.000 de oameni pe o perioadă de 3-5 ani. Tratatul de Pace din 18/30 mart. 1856, încheiat în urma Războiului Crimeii (1853-1856), care prevedea, printre altele, înlăturarea protectoratului rus asupra Principatelor Române, rămânând sub suzeranitatea Porții, dar cu garanția colectivă a marilor puteri europene (Franța, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia și Regatul Sardiniei); stabilește libertatea navigației pe Dunăre și neutralitatea Mării Negre, precum și crearea Comisiei Europene a Dunării, cu sediul la Galați. Rusia înapoiază Tursiei Karsul, iar Principatelor Române județele Bolgrad, Cahul și Ismail din Sudul Basarabiei, confirmând în același timp și autonomia Serbiei. Conferința din 10/22 mai-7/19 aug. 1858 (au participat semnatarii Tratatului de Pace din 1856), încheiată cu o convenție, care stabilea viitorul statut politic, social și administrativ al Principatelor Române. Conferința de Pace din 18 ian. 1919-10 aug. 1920, convocată de puterile victorioase în Primul Război Mondial (27 state, printre care și România) pentru semnarea tratatelor de pace cu țările învinse, Germania, Austria, Ungaria, Turcia și Bulgaria. Ea s-a încheiat cu semnarea unei serii de tratate la Versailles (1919), Saint-Germain (1919), Neuilly (1919), Sèvres (1920), Trianon (1920). Totodată, a hotărât înființarea Societăților Națiunilor. Conferința de Pace din 29 iul.-15 oct. 1946, convocată de puterile învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial pentru încheierea tratatelor de pace cu Bulgaria, Finlanda, Italia, România și Ungaria, state foste aliate ale Germaniei. Tratatele au fost semnate la 10 febr. 1947. Acordul de Armistițiu din 27 ian. 1973, acord semnat, în urma negocierilor de la Paris (1968-1973), de către miniștrii de Externe ai Republicii Democrate Vietnam, Guvernului Revoluționar Provizoriu al Republicii Vietnamului de Sud, S.U.A. și administrația de la Saigon prin care se hotărăște încetarea războiului și restabilirea păcii în Vietnam; prevede, între altele, evacuarea trupelor străine din Vietnamul de Sud, organizarea de alegeri sub control internațional, unificarea, treptată, pe cale pașnică a țării. Școala din ~, denumire (1925) prin care sunt desemnate în istoria artei grupările și creațiile pictorilor și sculptorilor străini stabiliți la P. în diferite epoci (sec. 14, 18 și 20). Cea mai importantă este cea din sec. 20, care a grupat artiști de prestigiu (M. Chagall, W. Kandinsky, A. Modigliani, P. Picasso, C. Brâncuși ș.a.), fără să genereze însă un stil sau un curent anume. Sunt numiți „a doua școală din P.” pictorii abstracți de după al Doilea Război Mondial (N. Staël, J.M. Atlan, M. Estève, Maria Vieira da Silva).

preș n., pl. urĭ (rudă cu opreg). Vest. Opreg. Covor lung și îngust făcut din fibre vegetale. Preș de pînză, pînză albă maĭ îngustă care se așterne pe un covor ca să-l ferească de murdărie și de roadere. Preș de masă s’ar putea numi ceĭa ce e fr. chemin de table orĭ germ. tischläufer.

POPESCU, Stela (1935-2017, n. Slobozia, jud. Cetatea Albă, Basarabia), actriță română. Stea a spectacolului de revistă și a show-ului de televiziune, al cărei har comic și temperament dramatic s-au făcut remarcate și în marele repertoriu („Mătrăguna” de Machiavelli, „Trei surori” de Cehov, „Mutter Courage” de Brecht, „Steaua fără nume” de M. Sebastian, „Preșul” de I. Băieșu, „Acești nebuni fățarnici” de T. Mazilu). Roluri în film („Alo?... Ați greșit numărul!”, „Astă seară dansăm în familie”, „Tufă de Veneția”, „Nea Mărin miliardar”, „Figuranții”, „A doua cădere a Constantinopolului”).

PRESSES UNIVERSITAIRES DE FRANCE (P.U.F.) [pres üniversitér də frã:], societate editorială și de librării, fondată în 1921 de un grup de profesori universitari, sub conducerea lui M. Caullery, membru al Acad. Franceze; printre publicațiile ei se numără cunoscuta serie „Que sais-je?”, lansată în 1941 de P. Angoulvent.

!preschimba (a ~) (pres-chim-/pre-schim-) vb., ind. prez. 3 preschimbă

!preschimbare (pres-chim-/pre-schim-) s. f., g.-d. art. preschimbării; pl. preschimbări

!prescrie (a ~) (pres-cri-/pre-scri-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. prescriu, 2 sg. prescrii, 1 pl. prescriem, 2 pl. prescrieți; conj. prez. 3 să prescrie; imper. 2 pl. prescrieți; ger. prescriind (-scri-ind); part. prescris

*prescriere (pres-cri-/pre-scri-) s. f., g.-d. art. prescrierii; pl. prescrieri

!prescript (înv.) (pres-cript/pre-script) s. n., pl. prescripte

!prescriptibil (pres-crip-/pre-scrip-) adj. m., pl. prescriptibili; f. prescriptibilă, pl. prescriptibile

!prescripție (prescriere) (rar) (pres-crip-ți-e/pre-scrip-) s. f., art. prescripția (-ți-a), g.-d. art. prescripției; pl. prescripții, art. prescripțiile (-ți-i-)

!presetupă (pre-se-/pres-e-) s. f., g.-d. art. presetupei; pl. presetupe

*prespălare (pres-pă-/pre-spă-) s. f., g.-d. art. prespălării; pl. prespălări

!prestabili (a ~) (pres-ta-/pre-sta-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. prestabilesc, imperf. 3 sg. prestabilea; conj. prez. 3 să prestabilească

!prestatal (pres-ta-/pre-sta-) adj. m., pl. prestatali; f. prestatală, pl. prestatale

preș s. n., pl. preșuri

preșcolar (preș-co-/pre-șco-) adj. m., s. m., pl. preșcolari; adj. f. preșcolară, pl. preșcolare

!preștiință (preș-ti-/pre-ști-) s. f., g.-d. art. preștiinței

JOSQUIN DES PRES [ʒoskẽ de pre] (c. 1440-1521), compozitor francez. Maestru al contrapunctului, al polifoniei și al stilului coral „a capella” prerenascentist. Creația sa cuprinde mise, motete („Ave Maria”, „Stabat mater”), imnuri, psalmi, numeroase lucrări profane.

!imprescriptibil (-pres-crip-/-pre-scrip-) adj. m., pl. imprescriptibili; f. imprescriptibilă, pl. imprescriptibile

!imprescriptibilitate (-pres-crip-/-pre-scrip-) s. f., g.-d. art. imprescriptibilității

*apreschi (a-pres-chi/-pre-schi) s. n., pl. apreschiuri

preș n. 1. țesătură din păr de capră pentru haine și saci; 2. covor gros dintr’însa; 3. șorț de lână: fără preș și fără poală PANN. [Cf. serb. OPREJINA].

procov n. 1. hobot de mireasă; 2. preș, scoarță. [Slav. POKROVŬ, acoperământ, văl].

DUCE¹, duc, vb. III. I. Tranz. 1. A transporta ceva sau pe cineva într-un anumit loc, a lua ceva sau pe cineva dintr-un loc și a-l pune într-altul. ◊ Expr. A duce (pe cineva) la groapă = a conduce un mort la locul de înmormântare. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce, a-l îndruma, a-l introduce undeva; a conduce. ◊ Expr. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a-i promite (cuiva) mereu ceva, amânând îndeplinirea promisiunii; a înșela (pe cineva) făcându-i promisiuni mincinoase. (Fam.) A duce (pe cineva) cu zăhărelul (sau de nas, cu cobza, cu preșul) = a înșela, a amăgi (cu promisiuni mincinoase). A se lăsa dus de gânduri (de visare etc.) = a se lăsa cuprins, copleșit de gânduri. A-l duce pe cineva gândul (sau mintea, capul) la ceva = a-i veni cuiva ceva în minte; a se pricepe (să facă ceva); a face ceva. ♦ Intranz. (Despre un drum) A conduce sau a ajunge într-un anumit loc, a da în... ♦ Intranz. Fig. A avea drept rezultat. 3. A deplasa pentru a apropia de cineva sau ceva; p. ext. a apropia de cineva sau ceva. Duce lingura la gură. 4. A transmite vești, vorbe, răspunsuri, salutări etc. 5. A-și petrece viața, zilele etc. într-un anumit fel; a trăi. ◊ Expr. A o duce în... = a nu mai înceta cu..., a o ține în... A nu o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi pe moarte. 6. A îndura, a suporta, a răbda, a suferi. ◊ Expr. A duce grija (cuiva sau a ceva) = a) a fi îngrijorat să nu (i) se întâmple ceva rău; b) a se interesa, a se ocupa îndeaproape (de cineva sau de ceva). A(-i) duce dorul = a) a-i fi dor de cineva; b) a fi dornic de ceva, a simți lipsa unui lucru. 7. A purta războaie, lupte, tratative etc. 8. A depune, a presta o muncă. ◊ Expr. A (o) duce la capăt (sau la îndeplinire, la bun sfârșit) = a îndeplini (în bune condiții) ceva. 9. A trage, a trasa linii. II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mișca, a pleca undeva sau către cineva. ◊ Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) = a merge undeva repede, fără ocol. (Pop.) A se duce după cineva = a se mărita. A se tot duce = a merge fără încetare. A se duce cu Dumnezeu (sau în plata, în știrea lui Dumnezeu, în plata Domnului) = a merge unde vrea, unde poate, oriunde. A se duce de râpă = a se prăpădi, a se distruge; a se cheltui; a decădea. Du-te-ncolo! = exclamație prin care se exprimă neîncrederea față de ceea ce spune cineva. (În imprecații) Du-te (sau ducă-se) dracului! (Substantivat) Du-te-vino = mișcare continuă (și intensă) încoace și încolo. (Pop.) Ducă-se pe pustii = a) dracul; b) epilepsie. ♦ A colinda, a cutreiera (fără țintă). ♦ A pluti pe apă sau a zbura în aer. 2. (Despre vești, zvonuri etc.) A se răspândi, a se împrăștia. 3. Fig. A trece; a dispărea. 4. A muri; a se sfârși. III. Intranz. A rezista la... – Lat. ducere.

PODNOJIE, podnojii, s. f. 1. (Înv.) Perniță sau preș pus sub picioare pentru a le feri de frig. ♦ (Reg.) Ștergătoare de picioare din papură. 2. (Pop.) Fiecare dintre cele două pedale așezate în partea de jos a războiului de țesut, cu ajutorul cărora se schimbă ițele; p. ext. sforile cu care sunt legate aceste pedale. [Var.: (reg.) podnojă s. f.] – Din sl. podnožije, bg. podnoga, sb. podnožje, rus. podnožje, ucr. podnižžja.

PRESOPUNCTURĂ s. f. Ansamblu de tehnici medicale alternative (de origine asiatică) care constă în masarea și presarea unor puncte ale tegumentelor considerate ca având o legătură energetică cu diverse organe ale corpului. [Var.: presupunctură s. f.] – Pres[iune] + [acu]punctură.

GALOȘ, galoși, s. m. Încălțăminte de cauciuc care se poartă peste cea de piele (acoperindu-i numai partea inferioară), pentru a o feri de umezeală sau de noroi. A intrat cu galoșii în sală, mi-a murdărit preșul. BASSARABESCU, V. 162. După ce merge pe jos prin pulbere pînă în glezne... ajunge la o căsuță cunoscută unde era așteptat, își lasă galoșii la scară, intră obosit și trudit. NEGRUZZI, S. I 70.

DOSPITOR, -OARE, dospitori, -oare, adj. (Rar) Moleșitor. Mi-era lene, cum stam întins pe un preș, în căldura dospitoare a după-amiezii, să deschid gura și să cer o cană de apă. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 124.

DUCE², duc, vb. III. I. Tranz. 1. (Subiectul este mai ales o ființă) A purta, a transporta ceva dintr-un loc în altul, ținînd în mînă, în brațe, în spinare etc. [Pachetul] l-a luat Ionuț să-l ducă înapoi. DAVIDOGLU, M. 20. Trebuie să ducem bucatele de pe cîmp acas'? CAMIL PETRESCU, B. 9. Calu-i... spre munți încet pornește, Ducînd lin și nesimțit Pe stăpînul lui iubit. ALECSANDRI, P. II 20. ◊ Fig. Toți cei ce trec... duc în ranițe și-n suflete numai geamăt. CAMILAR, N. I 215. Pașii mei erau ușori căci duceau greutatea fericirii. ISAC, O. 230. ◊ Expr. A duce (pe cineva) la groapă (sau la ultima locuință etc.) = a conduce la locul de înmormîntare. Am dus la ultima-i locuință pe un june... plin de speranțe și de viitor. MACEDONSKI, O. IV 11. Se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ (Subiectul e vîntul, o apă curgătoare etc.) Vîntul băltăreț plutea pe deasupra pomilor, ducînd spre pădure mirosurile molipsitoare ale apelor stătute. MACEDONSKI, O. III 6. (Poetic) Pe marea vieții, cînd te duce vîntul, Fie-ți cîrma cugetarea de ți-e pînză simțimîntul. DAVILA, V. V. 143. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce sau introduce undeva; a conduce, a îndrepta. Costea fu dus de escorte. CAMILAR, N. I 364. Îi pregătiră un cufăr, un geamantan și-l duseră la gară. BASSARABESCU, S. N. 32. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. ◊ Expr. A duce (pe cineva) de nas v. nas. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a promite mereu, amînînd îndeplinirea promisiunii. Îi promisese Filică plugul și caii lui; dar uite așa îl dusese cu vorba, zi de zi, pînă ce căzuse neaua. MIHALE, O. 56. (Familiar) A duce (pe cineva) cu zăhărelul (sau cu cobza, cu preșul) = a prosti (pe cineva), a amăgi. ◊ Fig. Și mugurii, tainicii... Cu mîna lor dulce De puf și nălucă, Pe căile soarelui Vor să ne ducă. BANUȘ, B. 63. Chemam noaptea să mă ducă în brațele fericirii. ISAC, O. 237. (Rar) A cîrmui, a conduce. Patruzeci și șapte de ani am dus țara cu noroc. DELAVRANCEA, A. 75. ♦ Intranz. (Subiectul e un drum, o cale etc.) A conduce într-un loc anumit, a da în... Pe malul apei se-mpletesc Cărări ce duc la moară. COȘBUC, P. I 191. Dau între hudiți, pe drumul care ducea la noi acasă. CREANGĂ, A. 67. ♦ Intranz. Fig. A avea ca rezultat. Practica ne-a arătat că munca colectivă duce la creșterea exigenței în îndeplinirea sarcinilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2762. ♦ (Subiectul e simțirea, ochii etc.) A călăuzi, a îndrepta. Află și tu acum de ce-am fost pornit încotro ne-or duce ochii. CAMILAR, N. I 328. Nebuniile mele, pentru care am fost certat destul, nu mă pot duce pînă la orbire. SADOVEANU, Z. C. 117. Simțirea lui era atît de... bolnăvicioasă, încît, dacă mintea nu i-ar fi fost puternică, această simțire l-ar fi dus la nebunie. MACEDONSKI, O. III 24. ◊ Expr. A se lăsa dus (de gînduri, de visare etc.) = a se lăsa copleșit de gînduri, a se cufunda în gînduri, în visare. În fața munților noștri sufletul se lasă dus de visare: ca într-o elegie fără sfîrșit. RUSSO, O. 100. A-l duce capul (sau gîndul, mintea) sau a-l tăia capul (pe cineva) v. cap. ♦ A mîna (vitele, oile). Sînt vreo cinci-șase zile de cînd a fost să ducă vițeii la suhat. CREANGĂ, P. 14. 3. A apropia ceva de o parte a corpului. A duce mîncarea la gură. ▭ Am simțit... răspunse căpitanul, ducîndu-și degetul arătător la buze, în semn de taină. CAMILAR, N. I 143. Duce într-una mîna la gît, ca și cum și-ar căuta cravata absentă. SEBASTIAN, T. 81. 4. (Cu privire la vești, vorbe, răspunsuri, salutări) A transmite. Și-acum dă-mi mîna! A sunat Cornistul de plecare, Du Oltului din partea mea O caldă salutare. COȘBUC, P. I 79. Greuceanu... dete fratelui său [un cal], ca să ducă Împăratului-Roșu vestea cea bună. ISPIRESCU, L. 226. Prea bine: mergi la doamna să-i duci această veste. ALECSANDRI, T. II 88. 5. (Cu complementul «viața», «zilele» etc.) A trăi, a petrece. Duceau trai de cîne, după ce grofii și baronii îi alungaseră din moștenirea obștească. CAMILAR, T. 12. Cum ți se pare viața asta de prefăcătorie, de minciună grosolană pe care o duci de o săptămînă? CAMIL PETRESCU, T. I 138. M-a dojenit pentru obscuritatea și trîndăvia în care îmi duc viața. GALACTION, O. I 26. ◊ Expr. A duce casă bună (cu cineva sau cu ceva) v. casă. A o duce în... = a nu mai înceta din..., a o ține în... Eu mă cunosc; sînt păcătos, Că prea am dus-o-n rîs și glume. Prea drag mi-a fost să fiu în lume, Și-am prea iubit ce-a fost frumos! COȘBUC, P. I 198. Într-o bătălie o duse cît trăi. ISPIRESCU, U. 20. O ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. A o duce (bine, rău etc.) (cu cineva) = a trăi (bine, rău etc.) (cu cineva). În companie la mine vei duce-o bine. CAMILAR, N. I 268. Cum o duci, bre Mînecuță? SADOVEANU, P. M. 186. A mai dus-o așa cîteva luni și a mers să-și ia locul de veci lîngă mama. M. I. CARAGIALE, C. 83. Să ai femeie cum trebuie și s-o duci cu dînsa pînă la adînci bătrînețe. CREANGĂ, P. 169. A n-o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi gata să se prăpădească. Socotea că de-acuma n-a mai duce-o mult și a muri. SBIERA, P. 287. A (o) duce la tăvăleală v. tăvăleală. ♦ A face, a se ține de... Într-una răsunau în tabără viersurile săltărețe și repezi ale lăutarilor și voinicii duceau jocuri și chefuri zile întregi. SADOVEANU, O. I 176. 6. (Subiectul e o ființă; cu privire la suferință etc.) A îndura, a suporta, a suferi, a răbda. Cine-n pace duce greul bogăției și luminii? Și-n război cine-i viteazul fără slavă, fără nume? VLAHUȚĂ, O. A. 51. ◊ Expr. A duce grija (unei ființe sau a unui lucru) = a) a fi îngrijorat să nu i se întîmple (cuiva) vreun rău. Ia las’moșule, nu-i duce grija. CREANGĂ, P. 211. Maică-sa grija-i ducea. ALECSANDRI, P. P. 38; b) a se interesa, a se ocupa (de cineva sau de ceva). După moartea lui tată-său, el singur a trebuit să ducă grija casei. DUNĂREANU, CH. 9. Mărită-te, mîndra mea, După mine nu ședea, Că eu nu-ți mai duc grija! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 261. A duce dorul = a) (complementul indirect indică o persoană) a-i fi dor de cineva. Bărbate, leagă vornicia de gard, că eu nu mai am parte de tine și-ți duc doru. ALECSANDRI, T. I 245; b) (complementul indirect indică un lucru) a fi dornic de ceva, a simți lipsa unui lucru. Cutii cu rahat, șiraguri de smochine... și cîte și mai cîte de care duceam dorul la școală. La TDRG. 7. (Cu privire la războaie, lupte, tratative etc.) A purta. Poporul... E altul acum decît a fost atunci Împins sub jugul străinei porunci Să ducă războaie nedrepte. BOUREANU, S. P. 30. Crima asta au făcut-o jandarmii, ei care duc războiul lor. CAMILAR, N. I 162. ♦ (Cu privire la o muncă) A depune, a presta. A duce o muncă de răspundere. ♦ (Determinat prin «la capăt», «la îndeplinire», «la bun sfîrșit» etc.) A îndeplini. Ce nu putură scoate la cale domnii cei mari și învățați, o fată de țăran o să ducă la îndeplinire! RETEGANUL, P. IV 30. 8. (Cu privire la linii) A trage, a desena. Duc o tangentă la cerc. II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mișca, a trece (dintr-un loc în altul, pe o distanță de obicei mică). De sfîntu-Vasile s-a dus cu flăcăii la urat. SADOVEANU, O. I 354. Mă întrebă o dată unde mă duceam. Îi spusei că la Academie. M. I. CARAGIALE, C. 113. Se ducea adesea prin grădină. ISPIRESCU, L. 83. ♦ (Mai ales în opoziție cu rămîne și veni) A pleca (departe, într-o călătorie lungă). Mîni dimineață ne ducem la Piatră. SADOVEANU, B. 65. Vezi, rindunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc. EMINESCU, O. I 235. Eu, mîndruță, plec, mă duc... Pleacă-te să te sărut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. ◊ Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) = a merge de-a dreptul undeva, repede, fără ocol. S-a dus glonț la el, pînă a ajuns în răscrucea blestemată. POPA, V. 333. Neagu, cum scăpa de la vapor, se ducea întins la Evantia. BART, E. 167. Se duce drept la frate-său, ca să-i ducă bucurie. CREANGĂ, P. 44. A se duce în treaba lui (sau întreabă-și sau într-ale sale) = a pleca, a-și vedea de drum. Se duse fiecare într-ale sale. ISPIRESCU, L. 99. După ce s-a sfîrșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor. CREANGĂ, P. 5. A se duce pe aci încolo = a pleca, a o șterge, a se cărăbăni. A se duce ca vîntul (și ca gîndul) = a se duce foarte repede. A se duce în lume (sau în toată lumea sau în lumea largă) v. lume. Du-te-ncolo! exclamație prin care se exprimă neîncredere față de ceea ce spune cineva (Substantivat) Du-te-vino = mișcare continuă încoace și încolo, alergătură. Deasupra celor patru terase largi e un neîntrerupt du-te-vino de vagonete. BOGZA, C. O. 184. (În imprecații) Du-te (sau ducă-se) dracului (sau la dracul, focului, la păcatele, pe urlați, în boală etc.). Vorbăria pudrată, domoală... Prea îmbuibată, măcar că-i goală, Nici o scofală, Ducă-se dracului! DEȘLIU, G. 9. Ba mai du-te și dracului. RETEGANUL, P. I 23. A lăsat și bani și tot și s-a dus pe urlați, după ceilalți. CREANGĂ, P. 60. Ducă-se-pe-pustii (cu valoare de substantiv) = a) dracul; b) epilepsie. Li se sperie copiii și li se bolnăvesc de ducă-se-pe-pustii. SADOVEANU, P. M. 265. A se duce pe copcă v. copcă. A Se duce de rîpă = a se prăpădi, a se nărui, a decădea. Cînd eu strig în conferință că se duce școala de rîpă, d-ta taci. SEBASTIAN, T. 213. (Despre fete sau femei) A se duce după cineva = a se mărita. Eu, Costane, după el nu mă duc... că-i colțat și hîd. CAMILAR, N. I 29. După ciobănel m-oi duce, Că gurița lui e dulce! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 75. A i se duce ochii (sau inima) după cineva = a se uita cu drag la cineva sau la ceva, a se îndrăgosti de cineva. [Fetele erau] așa de frumoase și de drăgălașe, că ți se ducea inima după dînsele. SBIERA, P. 150. A se tot duce = a merge mereu, fără a se opri. S-a tot dus cale de trei zile. RETEGANUL, P. V 29. Ivan începe iar a cînta și se tot duce înainte. CREANGĂ, P. 299. Se tot duc, se duc mereu. EMINESCU, O. I 104. A se duce cu dumnezeu (sau în plata, în știrea lui dumnezeu sau în plata domnului) = a merge în drumul lui, a se duce în treaba lui. Apoi te du-n știrea lui d-zeu. RETEGANUL, P. III 54. Să se ducă în plata lui dumnezeu. CREANGĂ, P. 292. ♦ A merge, a umbla (fără o anumită țintă); a colinda, a cutreiera. Mă duc, mă duc mereu pe-un drum Ce se pierde-n depărtări de fum. BENIUC, V. 20. Se duse așa, în neștire, în ograda cu pruni. DELAVRANCEA, H. T. 150. Mergea Ivan... fără să știe unde se duce. CREANGĂ, P. 297. ♦ A pluti, a fi purtat de apă. Se duse butoiul pe Dunăre. ISPIRESCU, L. 354. ◊ Expr. A se duce pe apa sîmbetei (sau pe gîrlă) v. apă. 2. (Despre «veste», «zvon», «nume» etc.) A se răspîndi, a se lăți. Ușor se duce nume De-un lucru bun în lume, Dar mai ușor de-un lucru Frumos cu-adevărat. COȘBUC, P. I 277. Asemene pietre fac podoaba împărăției mele; nu se găsesc altele mai mari și mai frumoase decît aceste la nici o împărăție, și de aceea s-a dus vestea în toată lumea. CREANGĂ, P. 218. 3. Fig. A trece. Numai de s-ar duce noaptea asta blestemată mai repede. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 328. Ia acuși se duce noaptea, și vai! de odihna noastră. CREANGĂ, P. 253. ♦ A eșua. Va să zică afacerea cu mahorca s-a dus. CAMILAR, N. I 147. ♦ A dispărea. S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării, S-au dus zilele babei și nopțile vegherii. ALECSANDRI, O. 174. 4. Fig. (Despre ființe, uneori urmat de determinări ca «din lume», «de pe fața pămîntului») A muri. Cei ce s-au dus, nimica nu mai vor. JEBELEANU, C. 34. Noroc de trăgători... că altfel mă duceam și eu. CAMILAR, N. I 286. Să n-avem noi un copil măcar care... să ne închiză ochii cînd o fi să ne ducem! DELAVRANCEA, S. 241. Și nu cumva să faci de altfel, că te-ai dus de pe fața pămîntului. CREANGĂ, P. 233. ◊ Fig. S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora. EMINESCU, O. I 184. ♦ (Despre lucruri) A se sfîrși. Mă gîndesc la trecut... toate s-au dus, s-au scufundat în neștiut. SADOVEANU, O. VII 191. III. Intranz. A rezista, a ține la... Era singurul care nu ducea la băutură. M. I. CARAGIALE, C. 16. [Bradul] sănătos din fire, și-a împletit inima și a dus la necazuri ca un sfînt. BASSARABESCU, V. 49. Cum puteți duce fără pîne? RETEGANUL, P. IV 41.

CUVÂNT (VORBĂ, VOCABULĂ) s. n. (cf. lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”): unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor și un sens (sau de un complex de sensuri) susceptibilă de o întrebuințare gramaticală: unitate lexicală de bază a vocabularului unei limbi. ◊ ~ moștenit: c. rămas într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat, pentru a da naștere unei limbi noi. În limba română avem c. moștenite din limba latină și din limba geto-dacilor (substrat): casă, bun, doi, eu, meu, acesta, cine, altul, nimeni, cânta, afară, zău, la, că etc. (din latină); barză, mânz, sâmbure, viezure, aprig, creț, răbda, scapără, zburda etc. (din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: c. luat dintr-o altă limbă, după formarea limbii care împrumută. În limba română sunt multe c. împrumutate (neologisme), în epoci diferite: muncă, viteaz, hrăni, razna, of (din vechea slavă); oraș, viclean, cheltui, musai (din maghiară); zambilă, murdar, tiptil, bre, haide (din turcă); hârtie, ieftin, lipsi, agale (din neogreacă); cartof, fain, absolvi (din germană); diviziune, dinamic, milion, explica, alo, contra, or (din franceză) etc. ◊ ~ neologic: c. împrumutat dintr-o limbă străină în diferite faze ale dezvoltării limbii care împrumută; de obicei, se consideră c. neologice cele împrumutate într-o perioadă mai apropiată de prezent (pentru limba română, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și până azi sau cele formate relativ recent prin mijloace proprii). Astfel: abator (cf. fr. abbatoir), agrotehnică (cf. rus. agrotehnika), captiv (cf. fr. captif, lat. captivus), campionat (cf. it. campionato), contrabandă (cf. it. contrabbando), interval (cf. fr. intervalle, it. intervallo, lat. intervallum), interveni (cf. it. intervenire, fr. intervenir), memorie (cf. lat. memoria, it. memoria, fr. memoire), termos (cf. germ. Thermosflasche), forjor (fr. forgeur), matrițer (matriță + suf. -er) etc. ◊ ~ format: c. apărut pe terenul unei limbi pe baza derivării, compunerii sau conversiunii. Astfel: copilaș, mărișor, îmbunătăți, șoimește, morțiș etc.; bună-cuviință, binevoitor, doisprezece, al douăzecilea, însumi, acestălalt, cel ce, oricine, nici unul, binevoi, deodată, întotdeauna, despre, de pe la, așadar, deoarece, ca să etc.; binele, semănatul, tremurândă, vestită, dedesubtul, înaintea etc. ◊ ~ bază (primitiv): c. care servește ca element de bază, ca punct de plecare în formarea altor cuvinte, ca de exemplu copil, mare, bun, șoim și mori din cuvintele derivate date ca exemple mai sus. C. -bază poate fi simplu (moștenit sau derivat) sau compus, în uz sau integrat în expresii, literar sau regional, la singular sau la plural, identificabil sau neidentificabil în limba română: asculta în ascultător, butoi în butoiaș, într-un în întruni, într-un chip în întruchipa; braț în îmbrățișa, piez în pieziș; hotar în hotarnic, morocăni în morocănos; clește în încleșta, colțuri în colțuros; ameți în amețeală, moale în molcuț etc. ◊ ~ derivat: c. obținut prin derivare cu sufix sau cu prefix (și cu prefix) de la un alt cuvânt. Astfel: copilandru (< copil + suf. -andru), bunicel (< bun + suf. -icel), înstrăina (< pref. în- + străin + suf. -a), vulturește (< vultur + suf. -ește), preface (< pref. pre- + face) etc. ◊ ~ denominativ: c. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca exemplele copilărie (< copil + suf. -ărie), roși (< roșu + suf. -i), stegar (< steag + suf. -ar), tărișor (< tare + suf. -ișor) etc. ◊ ~ mobil: c. nou obținut prin procedeul moțiunii (obișnuit, un substantiv), adică prin sufixație moțională, ca în exemplele gâscan (< gâscă + suf. -an), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), casieră (< casier + suf. -ă), doctoriță (< doctor + suf. -iță), tigroaică (<tigru + suf. -oaică) etc. ◊ ~ dezarticulat: c. prost articulat, rău pronunțat, neclar. ◊ ~ simplu: c. alcătuit dintr-un singur element formant, ca om, roșu, noi, trei, trece, așa, vai, pe, să etc. ◊ ~ compus: c. alcătuit prin compunere din două sau mai multe elemente formante distincte (de obicei părți de vorbire), ca bunăstare, gura-leului, gură-cască, câine-lup, buhai-de-baltă, redactor-șef, galben-deschis, sud-american, macedoromân, gastro-intestinal, douăzeci, înșine, aceastălaltă, cei ce, oricare, niciuna, binemerita, dedesubt, înspre, de pe lângă, ci și etc. ◊ ~ analizabil: c. care poate fi analizat morfologic în părți componente, ca îmboboci, derivat de la substantivul boboc + pref. îm- + suf. -i. ◊ ~ neanalizabil: c. care nu poate fi analizat morfologic în părți componente, ca bun, se, trei, când, pe, că, ah! etc. ◊ ~ silabic: c. alcătuit din silabe. ◊ ~ monosilabic: c. format dintr-o singură silabă, ca sat, gri, doi, tu, cânt, sus, of, cu, să etc. ◊ ~ bisilabic: c. format din două silabe, ca tată, galben, patru, nostru, trece, astfel, haide, despre, încât etc. ◊ ~ trisilabic: c. format din trei silabe, ca bunică, violet, douăzeci, cestălalt, scrisese, departe, deasupra, întrucât etc. ◊ ~ tetrasilabic (cvadrisilabic): c. format din patru silabe, ca facultate, violaceu, treisprezece, acestălalt, veniseră, niciodată, împrejurul, deoarece etc. ◊ ~ pentasilabic: c. format din cinci silabe, ca bibliotecă, comensurabil, nouăsprezece, practicaseră, odinioară etc. ◊ ~ octosilabic: c. cu opt silabe, ca im-pres-crip-ti-bi-li-ta-te. ◊ ~ polisilabic: c. format din mai multe silabe, ca perspicacitate, interminabil, paisprezece, ceastălaltă, decalcifiindu-se, literalmente, dindărătul, deoarece etc. ◊ ~ imparisilabic: c. care nu păstrează același număr de silabe în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. miles („ostaș”), tenĕr („tânăr”); G. milites, teneri; D. militi, tenĕro; Ac. militem, tenerum; Abl. milite, tenĕro. ◊ ~ parisilabic: c. care-și păstrează numărul silabelor în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. civis („cetățean”), niger („negru”); G. civis, nigri; D. civi, nigro; Ac. civem, nigrum; Abl. cive, nigro. ◊ ~ omofon: c. pronunțat asemănător cu un alt cuvânt, dar scris diferit de acesta, ca engl. peace („pi:s”) „pace” și piece („pi:s”) „bucată”; unsoare – un soare, omisiune – o misiune, ocupă – o cupă, otavă – o tavă etc. ◊ ~ omoform: c. care se pronunță și se scrie la fel cu un alt cuvânt; formă izolată din cadrul unei părți de vorbire, care coincide ca pronunțare și ca scriere cu forma unei alte părți de vorbire. Astfel: care (substantiv neutru plural) – care (pronume relativ), dar (substantiv neutru singular) – dar (conjuncție coordonatoare adversativă) etc. ◊ ~ omograf: c. scris la fel cu un alt cuvânt, dar pronunțat diferit de acesta. Astfel: casă (substantiv) – casă (verb), masă (substantiv) – masă (verb), veselă (adjectiv) – veselă (substantiv) etc. ◊ ~ accentuat; c. scos în evidență, în cadrul propoziției, cu ajutorul accentului. Astfel: „A mea a fost izbânda și aci îmi voi așeza eu locuința” (Al. Odobescu); „Are neasemuit farmec pădurea. I-am cunoscut toate potecile și toate desișurile” (Z. Stancu). ◊ ~ oxiton: c. accentuat pe ultima silabă, ca baclava, canava, chimono, rămurea, reveni, trecu, coborî etc. ◊ ~ paroxiton: c. accentuat pe penultima silabă, ca albastru, arteră, departe, fiecare, împrejurul, petrece etc. ◊ ~ proparoxiton: c. accentuat pe antepenultima silabă, ca acestora, armatele, luptaseră, roșiatică etc. ◊ ~ neaccentuat (aton): c. nereliefat prin accent în cadrul propoziției. Astfel: „Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc” (I. Nenițescu). ◊ ~ cu conținut noțional: c. care are la bază o noțiune în jurul căreia s-a format un sens. Sunt considerate cuvinte cu noțiuni substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele și adverbele: băiat, frumos, cinci, acesta, a cânta, bine etc. ◊ ~ fără conținut noțional: c. lipsit de noțiune, deoarece aceasta s-a atrofiat prin abstractizarea și gramaticalizarea cuvântului sau pur și simplu n-a existat de la început. El poate avea, în schimb, fie o semnificație gramaticală (cum este articolul), fie o semnificație lexicală foarte abstractă și foarte slabă (cum sunt prepoziția și conjuncția), fie o putere semantică de sugerare a stărilor emoționale și voliționale sau de evocare prin imitare aproximativă a sunetelor și a zgomotelor (cum este interjecția): -l, -a, cu, de, că, să, ah!, hai, na, poc!, zdup! etc. ◊ ~ anaforic: c. care reia o noțiune, o idee deja exprimată (anterior), în vederea accentuării ei. ◊ ~ redundant: c. de prisos, superfluu, nenecesar, care nu aduce un plus de informație (în teoria informației). ◊ ~ concret: c. care posedă un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca bărbat, pom, dulce, negru, fluiera, fulgera etc. ◊ ~ abstract: c. care posedă un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca cinste, curaj, iscusit, înțelegător, doi, zece, voi, ei, gândi, părea, atât, parcă, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ apreciativ: c. cu sens favorabil; c. care sugerează o atitudine de apreciere, de stimă, de considerație, ca domn, doamnă, învățat, maestru, maestră etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): c. cu sens nefavorabil, c. care sugerează o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură, ca birocrat („funcționar formalist”), conțopist („funcționar mărunt”), troglodit („om grosolan”, „om necivilizat”), nătăfleț („om tont”, „om nătâng”), zurbagiu („om scandalagiu”) etc. Sensurile nefavorabile ale acestei categorii de cuvinte se datoresc insistenței asupra însușirii obiectelor, metaforei, nepotrivirii de gen dintre termenul-bază și derivat, contextului social, împrejurării particulare etc. Adeseori rolul sufixelor lexicale în sublinierea acestui sens este evident: bărbățoi, fătoi, articolaș, gazetăraș, avocațel, mămăligar, panglicar, opincar, băgăreț, plângăreț, băgăcios, plângăcios etc. În comparație cu apreciativele, în limba română există foarte multe depreciative (peiorative), unele dintre ele cu o încărcătură negativă foarte puternică. ◊ ~ echivoc: c. ambiguu; c. care poate fi interpretat în mai multe feluri într-un context dat, ca haină, râs, umbrele etc. (v. echivoc). ◊ ~ monosemantic (univoc): c. care dispune de un singur sens lexical, ca avion, catarg, rândunică, zăpadă, curajos, violet, saluta, vorbi, aici, repede, ura! etc. ◊ ~ polisemantic (plurivoc): c. care dispune de mai multe sensuri lexicale, ca acord, babă, carte, deschide, inimă, nod, bun, cald, ah! etc. C. polisemantic poate dispune de mai multe corpuri fonetice identice, reunite printr-o caracteristică semantică comună (sem). Astfel: caracteristica semantică „scălda”, „spăla” leagă formele băi („scalde”), băi („scăldători”), băi („camere de spălat”) și băi („localități cu instalații speciale destinate curei balneare”). ◊ ~ atestat: c. care figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență poate fi dovedită. Pentru limba latină cele mai multe cuvinte sunt atestate: acus (> rom. ac), aduncus (> rom. adânc), ego (> rom. eu), quattuor (> rom. patru), cantare (> rom. cânta), quando (> rom. când), de (> rom. de), si (> rom. și) etc. ◊ ~ neatestat: c. care nu figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență nu poate fi dovedită (de multe ori lingviștii „reconstruiesc” cuvintele neatestate, cu aproximație sau cu exactitate, orientându-se după formele evoluate care le moștenesc în limbile înrudite ce derivă din limba de bază). Multe cuvinte din limba latină sunt neatestate, fiind notate la început cu un asterisc: *accubiliare (> rom. aciua), *ammisticare (> rom. amesteca), *appensare (> rom. apăsa), *arrectare (> rom. arăta) etc. Din cele 886 de cuvinte latine neatestate și reconstruite de lingviști, consemnate în dicționarele noastre etimologice, 100 au fost deja depistate în diferite texte latine: abbattere (> rom. abate), battitura (> rom. bătătură), capitina (> rom. căpățână), dispartire (> rom. despărți), frictura (> rom. friptură), sanitosus (> rom. sănătos) etc. ◊ ~ literar: c. cu circulație în limba literară; c. care aparține limbii literare, ca albie, albastru-închis, cartof, floarea-soarelui, grămadă, serpentină, sfâșia, se urcă, zăpadă etc. ◊ ~ regional (dialectal): c. cu circulație într-un dialect sau într-un grai, ca ciupă („albie”), civit („albastru-închis”), crumpenă sau picioică („cartof”), răsărită („floarea soarelui”), cladă („grămadă”), cârjoaie („serpentină”), cârnosi („sfâșia”), se aburcă („se urcă”), nea sau omăt („zăpadă”) etc. ◊ ~ popular: c. cu circulație în mai multe dialecte sau graiuri, ca civilie („viață de om civil”), covăseală („plămadă”), crâșca („scrâșni”), cuțitaș („briceag”), culmiș („culme”), cumătru („naș”), cușmă („căciulă”) etc. ◊ ~ argotic: c. de argou, ca mardeală („bătaie”), mangleală („furt”), ciripi („denunța”) etc. (v. și argou). ◊ ~ de jargon: c. pretențios de origine străină, cu circulație îngustă, neasimilat de limba uzuală, folosit cu scopul de a impresiona pe interlocutor, ca mersi („mulțumesc”), șarmant („încântător”) etc. (v. și jargon). ◊ ~ uzual: c. folosit în mod curent, obișnuit; c. care este în uz, ca apă, casă, masă, pâine etc. ◊ ~ familiar: c. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un mediu intim, ca acușica („acum”), cumvașilea („cumva”), cuscrenie („înrudire”), cutărică sau cutăriță („un oarecare”, „cineva”) etc. ◊ ~ rar: c. folosit cu totul întâmplător sau în mod special, în anumite împrejurări, ca adagiu („maximă”), admirare („admirație”), admisibilitate, cutezanță („curaj”), cusurgiu („cârcotaș”), cusătoreasă („croitoreasă”), cuscută („torțel”) etc. ◊ ~ învechit (arhaic): c. care nu mai este folosit în limba actuală; c. care a ieșit din uz, ca adamască („stofă de mătase cu flori”), cârcserdar („comandant de poteră”), credincer („om de încredere”), crezământ („crezare”), crâncenie („cruzime”), curteni („a face curte cuiva”), cursoare („curent”), cumplitate („zgârcenie”), cucură („tolbă de săgeți”) etc. ◊ ~ expresiv: c. care exprimă ceva în mod viu, sugestiv, plastic, elocvent, ca vaduri, vuiet, cărări, vatră, vreascuri, vreme, jale, târzie etc. din poezia „Mama” de George Coșbuc. ◊ ~ poetic: c. folosit de obicei în poezie, cu valențe poetice, creator de valori poetice. Astfel, în Scrisoarea III, Mihai Eminescu a valorificat magistral cuvintele pământ și apă, cărora Tudor Arghezi le-a dat mai târziu o nouă strălucire în poezia Cântare, urmat de Nichita Stănescu în Despre limba română. ◊ ~ cheie: c. esențial în unele poezii; c. în care se concentrează ideea fundamentală a acestora; cuvânt-nucleu care explică întregul conținut al operei. Astfel, în poezia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, cuvintele pribeag și singurătate, iar în poezia Vara de George Coșbuc, cuvintele cald și lumină. ◊ ~ științific: c. care se referă la știință; c. propriu unei ramuri științifice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu științific, ca acid, bază; fuziune, neutron; inflorescență, petală; deltă, relief; diametru, multiplu; diapazon, gamă etc. ◊ ~ tehnic: c. care se referă la tehnică; c. propriu unei ramuri tehnice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu tehnic, ca accelerator, accelerometru, balansoar, branșament, cartogramă, ciclotron, deversor, ecluză, filament, filtru, granulator etc. ◊ ~ flexibil: c. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca o casă, unei case. Sunt c. flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul. ◊ ~ declinabil: c. care se poate declina. Sunt dedinabile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul și pronumele. ◊ ~ neflexibil: c. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca totdeauna, bravo!, peste, că. Sunt neflexibile adverbul, interjecția, prepoziția șt conjuncția. ◊ ~ nedeclinabil: c. care nu se poate declina. Sunt nededinabile: adjectivele invariabile (așa, asemenea, atare; ditamai, coșcogeamite; gri, bej, maro etc.), pronumele interogativ-relativ ce, pronumele nehotărâte compuse care au în structură pronumele interogativ-relativ ce (fiece, oarece, orice, ceva), pronumele negativ nimic, unele grupe de numerale (distributive și adverbiale), adverbele, interjecțiile, prepozițiile și conjuncțiile. ◊ ~ imitativ (onomatopeic): c. care imită un sunet sau un zgomot natural, un sunet emis de om, de animale, de păsări sau de insecte, ca bâldâbâc!, zdup!, vâjj!, sforr!, ham!, cotcodac!, țârr! etc. ◊ ~ exclamativ: c. care sugerează prin conținutul său o anumită stare sufletească, beneficiind și de o punctuație corespunzătoare acesteia, sau care ajută, prin topica și intonația sa, la realizarea unor propoziții exclamative. Sunt considerate c. exclamative, prin excelență, interjecțiile care sugerează stări fizice și emoționale: ah!, au!, ehe!, of!, oleoleo!, oho!, ptii!, vai! etc.; adjectivul interogativ ce și adverbele interogative ce și cât: „Ce om era!”; „Ce caracter desăvârșit avea!”; „Ce repede trece vremea!”; „Cât de frumoși sunt anii tinereții!”. Uneori, adverbul ce este urmat de prepoziția de cu sens adjectival cantitativ: „Ce de oameni s-au adunat în centru!” ◊ ~ pozitiv: c. care sugerează prin conținut și formă ideea de afirmare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută, în calitate de răspuns la o întrebare, la afirmarea acțiunii verbului predicat din propoziția interogativă. Sunt considerate c. pozitive adverbele cu conținut afirmativ: da, desigur, firește, întocmai, negreșit etc. ◊ ~ negativ: c. care sugerează prin conținutul lui lexical ideea de negare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută la negarea acțiunii verbului predicat dintr-o propoziție. Sunt considerate c. negative pronumele și adjectivele negative și adverbele cu conținut negativ: nimeni, nimic, nici unul, nici una, nici un, nici o; nu, ba, nicidecum, niciodată, nicicum, niciunde, nicicând, nicăieri etc. ◊ ~ interogativ: c. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative. Sunt considerate c. interogative pronumele și adjectivele interogative și adverbele interogative: care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?, când?, unde?, încotro?, cum?, cât? ◊ ~ întăritor: c. care ajută la sublinierea mai pregnantă a unei anumite idei prin așezarea sa lângă cuvântul care exprimă această idee. Sunt considerate c. întăritoare pronumele și adjectivele de întărire și adverbele de mod de precizare sau de întărire: însumi, însămi, însuți, însuși, însăși etc.; chiar, și, tocmai („Însuși profesorul a lucrat cu noi”; „Chiar pe el l-am văzut ieri”; „Și aici se muncește”; „Pleacă tocmai sâmbătă” etc.). ◊ ~ repetat: c. reluat; c. care mai apare încă o dată în propoziție (în aceeași formă sau schimbat), realizând fie o construcție cu valoare adverbială (cuvânt repetat prin juxtapunere: încet-încet, șontâc-șontâc, abia-abia etc. sau locuțiune în care, între cele două forme, apar prepoziții: din când în când, din loc în loc, ceas de ceas, din ce în ce, încetul cu încetul etc.), fie figura de stil denumită repetiție, cu diferite valori în context: mare, mare; frumos, frumos; bine, bine; minunea minunilor; floarea florilor; codrule, codruțule; singur, singurel etc. ◊ ~ regent: c. de care depinde sintactic-funcțional o parte secundară de propoziție (atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar) sau o propoziție subordonată. Sunt c. regente pentru atribute: substantivele, numeralele și pronumele; pentru complemente: adjectivele, verbele, adverbele și interjecțiile predicative; pentru elemente predicative suplimentare: substantivele, numeralele, pronumele (cu funcție de subiecte sau de complemente directe) și verbele sau interjecțiile predicative (de obicei cu funcție de predicat). ◊ ~ corelativ: c. din propoziția regentă, care exprimă o reciprocitate, luat în raport cu elementul introductiv al unei subordonate. El dispune de o intonație specifică și ajută la întărirea raportului de subordonare existent în frază. Intonația subliniază mai pregnant atât mijlocul de realizare a raportului de subordonare din frază, cât și conținutul acestui raport; atât partea de vorbire sau de propoziție pe care o reprezintă (dispune frecvent de o funcție sintactică), cât și subordonata introdusă prin conjuncții subordonatoare sau prin pronume și adverbe relative. Pot fi c. corelative în limba română: unele adjective invariabile, unele pronume și adjective demonstrative, unele pronume și adjective nehotărâte, unele pronume și adjective negative, unele adverbe și locuțiuni adverbiale, unele conjuncții și locuțiuni conjuncționale, unele interjecții. Astfel: „Ajunsese într-o asemenea situație, că nu te mai puteai înțelege cu el”; „Cine știe carte, acela are patru ochi”; „Acea pâine e mai bună, care este muncită de tine”; „Nu-mi mai rămâne alta de făcut, decât să ies în cerdac” (V. Alecsandri); „Altă soluție nu există, decât să te străduiești”; „Ăștia nu au nimic mai bun de făcut, decât să discute pe alții”; „N-a spus nici un cuvânt, decât că a oftat”; „Unde prindea omul, acolo îl ocăra” (I. Slavici); „Cum îți vei așterne, așa vei dormi”; „Atât a muncit, cât a putut”; „Când m-a chemat, atunci m-am dus”; „Tot mai citesc măiastra-ți carte, deși ți-o știu pe dinafară” (A. Vlahuță); „Pe când oastea se așază, iată soarele apune” (M. Eminescu). ◊ ~ incident: c. intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze, fără a fi legat sintactic de acestea. Este rostit cu o intonație deosebită, apare izolat între virgule, linii de pauză sau paranteze și aduce o informație suplimentară în interiorul unei comunicări de bază: „Am găsit, din nenorocire, un vagon de clasa a II-a la coada trenului” (I. L. Caragiale); „Nu știu, zău, cum a sta și asta” (Ion Creangă); „Poftim, nepoate Grigri, zice, cetește și te bucură” (M. Sadoveanu) etc. Sunt considerate c. incidente, în cadrul propozițiilor, vocativele, cuvintele și formulele de adresare (de tipul măi, bre, fa, dragă, dragul meu, draga mea etc.) precum și unele adverbe de mod ca desigur, firește, poate, probabil, bineînțeles, neîndoielnic, dimpotrivă, cică, pasămite etc.: „Mi-a comunicat, firește, ceea ce era mai important”; „Vă veți fi aducând aminte, probabil, de seara aceea din toamna trecută”; „Mi-am luat, desigur, din vreme toate măsurile necesare” etc. ◊ ~ de umplutură: c. incident de prisos, cu valoare afectivă, care întrerupe șirul comunicării fără să aducă vreun supliment de informație în legătură cu ea. Este caracteristic limbii vorbite și nu dispune de sens lexical: „E primejdie mare, domnule” (I. L. Caragiale); „(Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro?...” (idem); „Bine, frate, revuluție ca revuluție, da nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș?” (idem); „Mai stăm noi oleacă și pe urmă numai ce s-arată, măi tată, o groază de mistreți” (M. Sadoveanu). ◊ ~ expletiv (parantetic): c. intercalat într-o propoziție, care nu este necesar pentru înțelegerea sensului comunicării, putând lipsi din enunț. Un exemplu ni-l oferă pronumele personal expletiv cu valoare de nominativ etic. În această calitate, el exprimă solicitarea interlocutorului de a participa efectiv la ceea ce narează locutorul, nu are funcție sintactică și întărește negația într-o propoziție nominală, ca în exemplul „... nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica” (Ion Creangă). ◊ ~ de legătură: c. care leagă o parte de propoziție de elementul regent din cadrul aceleiași propoziții, două părți de propoziție sau două propoziții de același fel sau propoziția subordonată de propoziția regentă. În prima situație este vorba de o prepoziție, în a doua de o conjuncție coordonatoare și în a treia de o conjuncție subordonatoare, de un pronume, de un adjectiv sau de un adverb relativ: „O mulțime fără seamă de oameni și de vite se înghesuiseră pe pod în cea mai mare neorânduială” (N. Bălcescu); „La universitate a întâmpinat greutăți așteptate și neașteptate” (L. Rebreanu); „Bătrânul Dan desprinde un paloș vechi din cui / Și paloșul lucește voios în mâna lui” (V. Alecsandri); „Elevului începură să-i clănțăne dinții” (M. Preda); „Știrbul, care se apropia de el în fugă, se opri mai speriat ca prima dată” (D. R. Popescu); „A doua zi, când m-am dus la școală, l-am găsit în ușa clasei a IV-a de umanioare” (I. Ghica). ◊ ~ introductiv: c. care introduce în propoziție sau în frază o unitate sintactică specifică acestora. Astfel: prepozițiile introduc în propoziții atributele, numele predicative, complementele sau elementele predicative suplimentare, iar conjuncțiile subordonatoare, adjectivele, pronumele și adverbele relative introduc în frază diferite tipuri de propoziții subordonate. ◊ ~ cu funcție sintactică: c. care poate avea rolul unei părți de propoziție (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție). Sunt c. cu funcție sintactică: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică: c. care nu poate avea rolul unei părți de propoziție. Sunt c. fără funcție sintactică: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu pe rând, cu câte un singur termen. Sunt considerate ca având o distribuție unidirecțională substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majoritate a pronumelor, marea majoritate a verbelor, marea majoritate a adverbelor și o parte dintre interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu simultan cu doi termeni. Sunt considerate ca având o distribuție bidirecțională adjectivele relative, pronumele relative, pronumele nehotărâte relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și unele interjecții ca iată, iacă și iacătă. ◊ ~ sibilic (sibilin, sibilinic): c. cu putere enigmatică, profetică, rostit de Sybila, personaj feminin legendar, căreia anticii îi atribuiau darul de a prevedea viitorul, fiind inspirată de zei. ◊ ~ tabu: c. evitat în vorbire din superstiție sau din pudoare, (v. interdicție de vocabular). ◊ ~ matcă: c. care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile (uneori și derivatele sau compusele) cu sensurile corespunzătoare. ◊ parte de c.: v. parte de vorbire. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

PONEAVĂ, ponevi, s. f. (Regional) Pătură, învelitoare de pat; covor, preș (mai ales țesut din zdrențe). O poneavă așternută, pre care se ruga el lui dumnezeu. ȚICHINDEAL, F. 163. ♦ Cearșaf.

PREȘ, preșuri, s. n. 1. Covor lung și îngust, care se întinde pe jos în încăperile sau pe scările unei clădiri. Văzînd că scara de la dreapta e curată și așternută cu preșuri, el nu îndrăzni s-o urce. SLAVICI, N. II 269. ◊ Expr. A bate (pe cineva) preș = a bate (pe cineva) foarte tare, a stîlci (pe cineva) în bătaie. ◊ (Familiar) A duce (pe cineva) cu preșul = a purta (pe cineva) cu vorba. ♦ Covor mic, de obicei din papură, așezat la intrarea unei case, pe care își șterg picioarele cei ce vin de afară. 2. (Învechit) Fotă. Maramele, brînele, preșurile, cojoacele, chiar umplute cu mătăsuri și cu firuri, prezentau fără îndoială o colecțiune minunat de variată și plăcută vederii. ODOBESCU, S. I 482.

ZĂHĂREL, (2) zăhărele, s. n. 1. Diminutiv al lui zahăr (1). Da tu, puică, ce-i mînca, Că ți-a adus bădița, Vinișor în cea ploscuță Și pîniță-n cea trăistuță, Zăhărel în cea mînuță, Na, mînîncă, măi puicuță. ȘEZ. XX 157. ◊ Loc. adv. (Familiar) Cu zăhărelul = cu vorba, cu promisiuni înșelătoare; cu cobza sau cu preșul. Ce mai e, domnule Zaharia Duhu, cu comoara dumitale. încă nu s-a lăsat adusă cu zăhărelul? C. PETRESCU, R. DR. 221. 2. (Mold., la pl.) Zaharicale, dulciuri, bomboane. În unele sate... bradul acesta... se împodobește cu fel de fel de zăhărele. MARIAN, Î. 98.

ȘORȚ, șorțuri, s. n. 1. Obiect de îmbrăcăminte făcut din pînză, piele, cauciuc etc., care se poartă dinainte, peste haine, de către femei și anumiți muncitori, pentru a-și proteja îmbrăcămintea sau pentru a-și apăra organismul împotriva unor factori vătămători. Un băiat cu șorț alb aleargă cu două franzele rumene și calde în brațe. C. PETRESCU, C. V. 119. O domnișoară cu șorț alb îi întîmpină în capul scării. REBREANU, R. I 268. Fata... luă în șorț vreo doi pumni de mălai. ISPIRESCU, L. 333. Obiect de îmbrăcăminte, lucrat dintr-un material fin și împodobit cu cusături artistice, care face parte din portul de sărbătoare al țărancelor; catrință, zăvelcă. Și dimineața vin neveste Cu șorțul prins în cingătoare. GOGA, P. 16. Ea duce sfat din casă-n casă Că n-am broboadă de mătasă. N-am șorț cu flori – și dacă n-am Ce-i pasă? COȘBUC, P. I 126. Nimic nu poate fi mai grațios ca... preșurile țesute cu fir alb sau galben, cu ornamente și cu ciucuri lungi de lînă colorată, care se lucrează în Banat, înlocuind, acolo, șorțurile și fotele țărancelor noastre. ODOBESCU, S. I 483. 2. Obiect de îmbrăcăminte (cu mîneci) făcînd parte din uniforma școlarilor, și care se poartă peste haine.

BĂTAIE. Subst. Bătaie, bătăiță (dim.), batere, bătut, corecție; încăierare, încăierătură (rar), încăierat (reg.), răfuială, păruială (fam.), burdușeală (fig., fam.), burdușire (fig., fam.), pumneală (rar), snopeală, chelfăneală (pop. și fam.), calcavură (glumeț); fustigație (rar), flagelare; o mamă de bătaie, o bătaie soră cu moartea, pui de bătaie, bătaie zdravănă (strașnică), scărmănătură (fig., fam.), scărmăneală (fig.), scărmănat (fig., fam.), scărpinat (fig., fam.), scărpinare (fig., fam.), cotonogeală (fam.), mardeală (arg.), cafteală (arg.), caft (arg.), ghiontuială (rar), bușeală, ciomăgeală, bastonadă (livr.), bușitură, lovitură, scatoalcă (fam.), izbitură, izbire, ghiont, ghiontire, ghiontit, îmbrîncire, îmbrînceală, îmbrîncitură, pumn, pălitură, pocnire; palmă, pălmuire, ștearsă (fam.), tiflă, bleandă (reg.), tapangea (înv.), leapșă (pop. și fam.). Hăituială, goană, harță. Bătăuș, pumnaci, dălcăuc, ciomăgaș (fam.), ciomăgar (fam.), haidamac (fam.), haidău (reg.), mardeiaș (arg.). Adj. Bătăuș, bătăios, agresiv, violent, impulsiv, războinic, belicos (livr.), belicist (rar). Bătut, pălmuit, stîlcit, zdrobit, strivit, mutilat, schilodit, desfigurat. Vb. A se bate, a se lovi, a se încăiera, a se lua la bătaie, a se încăibăra (reg.), a se lua în coarne (cu cineva), a se părui (fam.), a se lua de cap (cu cineva), a se răfui, a sări la bătaie, a lua (pe cineva) de piept; a se înghionti, a-și da ghionți, a se ghionti, a se îmbrînci, a se pălmui, a se bate ca orbii (ca orbeții), a-și scoate ochii unul altuia. A bate, a da o bătaie, a ridica mîna (asupra cuiva), a atinge (arg.), a cotonogi (fam.), a burduși (fig., fam.), a dobzăla (reg.), a jnăpăi (reg.), a otînji (reg.), a mardi (arg.), a cafti (arg.), a toroipăni (reg., fam.), a face pe cineva (tot) huc, a face (pe cineva) zob, a zobi (reg.), a sminti (în bătaie), a buși, a lovi, a izbi, a păli (pop.), a trînti, a îmbrînci, a ghionti, a înghionti, a da ghionți, a scărmăna (fig., fam.), a scărpina (fig., fam.), a croi (fig., fam.), a măsura pe cineva pe spinare, a-i îndrepta (cuiva) spatele, a-i face (cuiva) divan pe spinare, a chelfăni (pop. și fam.), a întinde (pe cineva) ca pe o opincă scurtă, a stinge (a zvînta, a snopi, a stîlci, a sminti, a cocoșa, a ucide, a prăpădi) în bătăi, a bate zdravăn, a bate rău, a bate preș, a-i scutura (cuiva) cojocul, a-i scutura (cuiva) nădragii (de praf), a-i face (cuiva) pielea cojoc, a-i scurta (cuiva) cojocul, a-i muta (cuiva) ceafa, a-i face (cuiva) chica topor, a-i face (cuiva) morișcă din chică, a-i face (cuiva) părul măciucă, a-i face (cuiva) pielea burduf de cimpoi, a-i tăbăci (cuiva) pielea, a-i face (cuiva) pielea tobă (cojoc), a-l face pe cineva bucăți (bucăți-bucățele, cîlți, grămadă, pulbere, scrum, țăndări), a-i rupe (cuiva) oasele (ciolanele), a-i frînge (cuiva) coastele, a face (pe cineva) tobă de bătaie, a-i face (cuiva) pîntecele (spinarea) tobă (cobză), a-i muta (a-i strîmba) (cuiva) fălcile, a-i muta (cuiva) căpriorii, a lăsa (pe cineva) lat, a da (cuiva) bani de cheltuială, a bate (a freca, a croi pe cineva) de-i merg fulgii (peticele, colbul, untul), a bate măr, a rupe (pe cineva) în coș, a bate ca la fasole, a face (pe cineva) piftie (pilaf, turtă papară, chiseliță, pastramă), a omorî (pe cineva) în bătaie, a frămînta (pe cineva) în picioare, a lua (pe cineva) în unghii, a trage (cuiva) o mamă de bătaie, a-i freca (cuiva) ridichea; a pălmui, a lua (pe cineva) la (în) palme, a purta (a duce) (pe cineva) în palme, a trage (cuiva) o palmă, a căra (cuiva) (la) pumni (palme), a plesni (pe cineva) peste față, a șterge (rar); a lua (pe cineva) la bătaie (la trînteală, la briptă); a lovi (a păli) (pe cineva), a-i trage (cuiva) una în numele tatălui, a-i da (cuiva) de nuntă, a lovi (a izbi, a trăsni) (pe cineva) la mir; a umple de sînge. A primi o mamă de bătaie, a o încasa (fig., fam.), a căpăta, a lua un caftan, a o lua la moacă (fam.), a-și culege măselele de pe jos, a mînca bătaie (papară, trînteală, pumni, palme, chelfăneală), a-și lua merticul, a fi ciuca bătăilor; a-l mînca (pe cineva) spinarea (pielea). V. ceartă, omor, pedeapsă.

ÎNȘELĂTORIE. Subst. Înșelătorie, înșelăciune, înșelare, amăgeală, amăgire, celuială (reg.), mistificare, mistificație (rar), trișare, șulerie (reg.), carotă (fig., rar), păcăleală, păcală (reg.), păcălire, păcălit, păcălitură; mințit, minciună, minciunea (dim.), minciunică (dim.), neadevăr. Falsificare, denaturare, dezinformare, alterare, escamotare (fig.), contrafacere, plăsmuire, plastografie, plastografiere, plagiat, plagiere. Trădare, necredință, infidelitate, nefidelitate. Viclenie, vicleșug, perfidie, prefăcătorie, prefâcătură (rar), fățărnicie, fățărie (înv.), ipocrizie. Escrocherie, impostură, șarlatanie, șarlatanism (rar), coțcărie, (fam.), potlogărie (fam.), potlogărit (fam.), pungășie, pungășeală (fam.), boscărie (fig.). Înșelător, mincinos, amăgitor, celuitor (reg.), mistificator, trișor, șuler (reg.). Falsificator, plăsmuitor, plastograf, plagiator. Trădător. Viclean, fățarnic, ipocrit. Escroc, impostor, șarlatan, coțcar (fam.), potlogar (fam.), pungaș; păcală, păcălici. Adj. Înșelător, deluzoriu (livr.), amăgitor, celuitor (reg.), falacios (rar), păcălitor; mincinos, mințitor (rar). Înșelat, celuiț (reg.), tras pe sfoară, indus în eroare, păcălit. Falsificat, denaturat, alterat, contrafăcut, plăsmuit, plagiat. Trădător, necredincios, infidel, nefidel. Viclean, prefăcut, prefăcător (rar), fățarnic, ipocrit. Șarlatanesc (rar), potlogăresc (fam.), pungășesc (fam.). Vb. A înșela, a carota (franțuzism), a induce în eroare, a amăgi, a celui, (reg.), a minți, a minciuni (reg.), a trage pe sfoară, a trișa, a escroca, a potlogări (fam.), a vicleni (înv.), a pungăși (fam.), a păcăli, a mistifica, a duce de nas, a-i juca (cuiva) o festă, a face festa, a umbla cu cioara vopsită, a umbla cu cacialmale, a umbla cu mîța-n sac, a încînta (pe cineva) cu migdale amare, a pune (cuiva) ghioc la ureche, a lăsa (pe cineva) cu buzele umflate, a lega la ochi, a-i pune (cuiva) perdea la ochi, a duce cu zăhărelul (cu cobza, cu preșul), a-i trage (cuiva) butucul, a-i trage (cuiva) clapa, a trage (cuiva) o cacialma, a îmbăta (pe cineva) cu apă rece, a lega (pe cineva) de gard, a pune (pe cineva) în calup, a-i arunca (a-i da) (cuiva) praf (nisip, colb) în ochi, a scoate panglici pe nas, a umbla cu ocaua mică, a umbla cu fofîrlica, a juca renghiul (un renghi, renghiuri) (cuiva), a-i face (cuiva) un topor (toporul), a-i face (cuiva) pontul, ș-i trage (cuiva) chiulul, a-i face (cuiva) una bună (lată, cu vîrf), a atrage (pe cineva) în cursă, a ademeni, a ispiti, a prinde (pe cineva) în plasă, a învîrti (a juca) (pe cineva) pe degete; a purta lumea pe degete. A se lăsa păcălit, a fi păcălit, a se lăsa tras pe sfoară, a rămîne cu buzele umflate, a cădea (a se prinde) în cursă. A falsifica, a denatura, a altera, a escamota (fig.), a contraface, a plăsmui, a plastografia, a plagia. A dezinforma, a dezorienta, a duce cu vorba, a purta (a duce, a ține) pe cineva cu minciuni. A se înșela, a se amăgi, a se păcăli. A se preface, a se fățărnici (înv.), a se fățări (înv.). Adv. Fățărnicește (înv.), potlogărește (fam.). V. ilegalitate, imoralitate, minciună, necinste, neprincipialitate, viclenie.

MINCIUNĂ. Subst. Minciună, minciunea (dim.), minciunică, brașoavă (fam.), gogoașă (fig.), gogoriță (fig.); fleacuri, palavre (fam.), baliverne, nimicuri. Neadevăr, inexactitate; fals, falsitate, falsificare, denaturare, alterare, deformare, deformație, contrafacere, escamotare (fig.), simulare, simulație, simulacru, mistificare, mistificație (rar); înșelare, înșelăciune, păcălire, șarlatanie, șarlatanism (rar), amăgire, amăgeală. Ipocrizie, prefăcătorie, fățărnicie, fățârie, (înv.). Născocire, născocitură (rar), născoceală (rar), scornire, scorneală, plăsmuire, invenție, inventare. Calomnie, bîrfă, clevetire (pop. și fam.), cleveteală (pop. și fam.), bîrfire, bîrfit, bîrfeală. Mincinos, scornitor, născocitor, gogoșar (fig.); flecar, palavragiu (depr.); mistificator, simulant (rar), înșelător, șarlatan; ipocrit, fariseu, fățarnic; calomniator, bîrfitor, clevetitor. Adj. Mincinos; neadevărat, inexact, eronat, greșit, neîntemeiat; neautentic, fals, falsificat, deformat, denaturat, alterat, contrafăcut; fictiv, imaginar, plăsmuit. Înșelător, amăgitor, nesincer, prefăcut, necinstit, ipocrit, fariseic, fățarnic, scornitor, mistificator; calomniator, calomnios, clevetitor, bîrfitor, defăimător. Vb. A minți, a minciuni (reg.), a spune minciuni (brașoave, neadevăruri), a spune (a înșira, a croi) gogoși (de tufă), a vinde castraveți, a umbla cu traista (cu plosca) de minciuni, minte de stinge (de stă soarele-n loc, de-ți stă ceasul, de-ngheață apele, de se opresc apele în loc); a înșela, a păcăli, a amăgi, a induce în eroare, a duce cu preșul (cu cobza, cu zăhărelul), a umbla cu fofîrlica, a-i pune cuiva ghioc la ureche, a-i arunca (a-i da) cuiva praf (nisip, colb) în ochi, a orbi (a prosti) pe cineva de la obraz. A scorni, a născoci, a inventa, a plăsmui; a denatura, a deforma, a altera, a falsifica, a contraface, a mistifica, a escamota, a simula. V. defăimare, discreditare, exagerare, imaginație, imoralitate, înșelătorie, necinste.

așternut¹ sn [At: PSALT. SCH. 14/11 / Pl: ~uri / E: așterne] (Îvr) 1-12 Așternere (1-3, 8, 12-13, 15-20). 13 Lucruri împrăștiate pe jos Si: (îvr) așternătură (13). 14 Obiecte întinse pe drum pentru a călca cineva în picioare Si: (îvr) așternătură (14). 15 (Pex) Preș. 16 Obiecte care se pun pe pat pentru a dormi pe ele sau în ele Si: (îvr) așternătură (16). 17 (Pex) Pat. 18 Materiale puse în culcușul animalelor pe timp de iarnă Si: (îvr) așternătură (18). 19 (Pex) Culcuș. 20 (Spc) învelitoare pentru pat Si: (îvr) așternătură (20). 21 (Înv; tip) Coli de hârtie pe care se face potrivirea la mașină. 22 (Pesc) Pari de fier cu care se fixează gardurile de baraj. 23 (Pesc) Lanț de fier.

PREȘ s. 1. (prin Transilv. și Ban.) tepih. 2. traversă. 3. ștergătoare.

ȘTERGĂTOARE s. preș.

tepih s. v. COVOR. PREȘ. SCOARȚĂ.

TRAVERSĂ s. 1. (Transilv. și Ban.) șlip, șliper. (~ de cale-ferată.) 2. preș. (~ pusă peste un covor.)

dârzar [At: CADE / Pl: ~i, ~e / E: dârză + -ar] 1 sm Oaspete al miresei care duce mirelui zestrea acesteia. 2 sm (Lpl) Totalitate a oaspeților miresei care duc zestrea și sunt ospătați de mire. 3 sm (Ban; Mun; lpl) Nuntași. 4 sn (Ban; lpl) Preșuri făcute din zdrențe.

duce³ [At: COD. VOR.² 17^r/3 / Pzi: duc; imt du; par: dus, (înv) duș / E: ml duco, -ere] 1 vt (C.i. obiecte, ființe etc.) A ține sau a susține în mâini, pe spate, pe umăr etc. transportând (undeva, în altă parte) Si: a purta, a transporta, (fam) a căra (1). 2 vt (Cu determinări ca „de afară”) A scoate din locul unde se află. 3 vt (Cu determinări precedate de pp „în”) A face să intre, să pătrundă. 4 vt (Cu determinări precedate de pp „în”) A scufunda. 5 (C.i. oameni) A sprijini să nu cadă din mers. 6 vt (C.i. oameni morți) A transporta la biserică, spre locul de înmormântare. 7 vt (C.i. mâncare, obiecte necesare etc.) A avea asupra sa (purtând cu sine, pentru a folosi la nevoie). 8 vrp (Îvr; cu complementul „capul”) A tăia. 9 vt (D. vehicule) A deplasa (1) dintr-un loc în altul Si: a transporta, (fam) a căra. 10 vr (D. oameni) A se deplasa (1) dintr-un loc în altul cu un vehicul Si: a se transporta, (fam) a se căra. 11 vt (C.i. vehicule) A face să se deplaseze trăgându-l după sine. 12 vt A face să se deplaseze prin alunecare pe apă sau plutire în aer. 13 vt (C.i. obiecte) A lua cu sine și a veni cu el undeva sau la cineva (pentru a preda) 14 vt A face să ajungă undeva. 15 vt A oferi cuiva (în semn de atenție, de bunăvoință etc.). 16 vt A da (1) în dar. 17 vt A pune la dispoziție. 18 vt (Îvr) A acorda (3). 19 vt A aduce pentru a propune spre cumpărare Si: a oferi. 20 vt (C.i. scrisori, corespondență etc.) A face să ajungă la destinatar. 21 vt A înmâna destinatarului. 22 vt (C.i. răspunsuri, vești etc.) A face să treacă dintr-un loc în altul, de la o persoană la alta Si: a transmite. 23 vt A aduce la cunoștință Si: a comunica (1-2). 24 vt (C.i. cereri, memorii etc.) A înmâna cuiva (pentru a lua la cunoștință, pentru a informa, pentru a rezolva etc.) Si: a prezenta. 25 vt (C.i. „salutări”, „rugăminți”) A exprima (1) în mod oral și direct Si: a transmite, a prezenta. 26 vt (C.i. oameni) A lua cu sine conducând dintr-o parte în alta, de la unul la altul sau dintr-un loc în altul Si: a conduce, a însoți. 27 vt (Îe) A-l ~ (pe cineva) capul sau mintea ori (rar) mintea și capul A fi perspicace. 28 (C.i. oameni) A lua cu sine pentru, a prezenta înaintea cuiva sau undeva (cu un anumit scop). 29 (C.i. oameni) A lua cu forța și a conduce (2) (sub pază) Si: a escorta. 30 vt (C.i. oameni) A lua cu sine, purtând din loc în loc. 31 vt (C.i. oameni) A însoți într-o călătorie, pe un drum, într-o acțiune. 32 vt (C.i. morți) A merge într-un cortegiu funerar. 33 vt (Pfm; c.i. oameni) A păcăli. 34 vt (Îe) A ~ (pe cineva) cu vorba (sau, arg, cu muia, cu șupa) A face cuiva promisiuni, amânând mereu (sau mult timp) împlinirea lor, pentru a obține răgaz Si: a tărăgăna, a purta cu vorba. 35 vt (Îe) A ~ cu preșul (sau a ~ cu zăhărelul, a ~ de nas) A păcăli. 36 vt (C.i. acțiuni ale oamenilor) A avea asupra sa purtând toată răspunderea în luarea de hotărâri (într-o situație dificilă), în adoptarea unei atitudini, în rezolvarea unei situații, pentru atingerea unui scop etc. Si: a administra (1), a conduce (4). 37 vt (Înv; c.i. state) A cârmui. 38 vt (Înv, c.i. armate) A conduce în luptă. 39 vt (Înv; c.i. oameni) A aduce cu (forța) într-o anumită situație. 40 vt A determina să acționeze într-un anumit fel. 41 vt (C.i. copii) A înscrie la cursurile unei trepte de învățământ. 42 vt (C.i. animale) A dirija să meargă într-o anumită direcție Si: a mâna. 43 vt (C.i. vehicule) A conduce. 44 vi (D. drumuri, cu determinări locale) A ajunge într-un anumit loc Si: a o lua spre, a da în. 45 vt (D. trepte, scări) A urca la alt nivel. 46 vt (D. trepte, scări) A coborî la alt nivel. 47 vt (D. uși, porți etc.) A face posibilă intrarea într-un spațiu. 48 vt (Fig; c.i. abstracte) A contribui (3) la apariția unei stări, la nașterea unei situații. 49 vt A avea drept rezultat o stare, o situație. 50 vt A face să iasă din starea de repaus, de imobilitate. 51 vt A schimba locul, poziția, orientând într-o anumită direcție, apropiind de... 52 vt A îndrepta. 53 vt (Îe) A ~ (pe cineva) pașii sau a-și ~ pașii A merge spre... 54 vt (C.i. oameni) A determina să ajungă undeva (în mod real sau imaginar) Si: a îmboldi, a mâna¹, a purta. 55 vt (Fig) A determina să facă un anumit lucru, să acționeze într-un anumit fel Si: a îndruma, a orienta. 56 vt (Îe) A-l ~ (pe cineva) cu gândul la... A-l face pe cineva să se gândească la... 57 vt (C.i. viața, traiul, zilele etc.) A continua existența (prin asigurarea condițiilor materiale, făcând față solicitărilor, cheltuielilor vieții) Si: a trăi, a viețui. 58 vt (Îe) A o ~ A rămâne în viață. 59 vt (Îae) A trăi într-un anumit fel Si: a-i merge. 60 vt (Îae) A descurca într-o situație dificilă (a vieții) Si: a rezista. 61 vt (Îe) A nu o (mai) ~ (mult) A nu mai avea mult de trăit. 62 vt (Îae) A fi pe moarte. 63 vt (Îe) A o ~ (cu cineva) A conviețui cu cineva. 64 vt A se îngădui (3) cu cineva Si: a se împăca, a se înțelege. 65 vt (Îe) A ~ casă (bună) cu cineva A trăi (în bună înțelegere) cu cineva. 66 vt (C.i. viața, traiul) A trăi într-un anumit fel Si: a petrece. 67 vt (Îe) A o ~ (înainte sau tot înainte, mai departe) în... A nu mai înceta cu... 68 vt (Fig; c.i. durere, boală etc., pex necazuri, sărăcie, pedepse etc.) A suporta cu răbdare, cu resemnare Si: a suferi, a răbda. 69 vt (Îe) A ~ grija sau, rar, vergile (cuiva sau a ceva) A fi îngrijorat să nu i se întâmple cuiva ceva rău. 70 vt (Îae) A se interesa de ceva sau cineva. 71 vt (Îe) A ~ dorul sau jindul (cuiva, a ceva sau de ceva) A-i fi dor de cineva sau ceva. 72 vt (Îae) A fi dornic de ceva. 73 vt (Pop; îe) A ~ frică (de cineva) A-i fi frică de cineva. 74 vt A ~ lipsa A nu avea în cantitate suficientă. 75 vt (Îae) A simți lipsa. 76 vi (D. ființe, de obicei urmat de determinări introduse prin pp „la”) A rezista la foame, durere, eforturi fizice etc. 77 vi A supraviețui în condiții foarte grele. 78 vt (C.i. diverse feluri de munci, activități, servicii) A desfășura sistematic, în mod corespunzător, prin efort propriu (în etape succesive și pe un plan larg) Si: a presta, a săvârși. 79 vt (Îe) A ~ ceva (până) la capăt sau (rar cap) sau (până) la (bun) sfârșit A îndeplini (în bune condiții) Si: a desăvârși. 80 vt (Pop; c.i. sarcina) A menține în stare normală până la termen. 81 vt (C.i. abstracte; cu determinări ca „mai departe”) A continua, o dată ce a fost început. 82 vt (C.i. linii) A însemna pe o suprafață Si: a desena, a trasa, a trage. 83 vt (Înv) A construi (2). 84 vt A se ocupa insistent (sau exclusiv) de... Si: a nu se lăsa de..., a se ține de... 85 vt (Înv) A purta. 86 vt (C.i. conversații, corespondență etc.) A purta (împreună) cu altul sau cu alții ori între ei Si: a întreține. 87 vr (D. ființe, de obicei cu determinări locale, mai rar finale) A se pune în mișcare pentru a ajunge undeva. 88 vr A părăsi pe cineva sau ceva spre a se îndrepta în altă parte Si: a porni, a pleca. 89 vr A pleca din apropierea cuiva sau a ceva Si: a se îndepărta, a se retrage. 90 vr (Pop; îs) (Euf; îe) Ducă-se pe pustii (sau, reg, în bolovani, în dubală, în tine) Dracul. 91 vr (Mpp; euf; îe) Ducă-se pe pustii (sau reg, în pietre, în bolovani) Epilepsie. 92 vr (Pop; îlv) A se ~ după... A se mărita. 93 vr (Îlv) A se ~ cu gândul (sau, înv, cu gând) A se gândi. 94 vr (Îe) Du-te-ncolo! Pleacă! 95 vt (Îae) Lasă-mă în pace! 96 vr (Îae) Exprimă neîncrederea față de spusele cuiva. 97 vr (Îe) A se ~ în lume A pleca departe, fără să se știe unde. 98 vr (Îe) A se ~ cu Dumnezeu (sau, în plata, în știrea lui Dumnezeu, în plata Domnului) A merge unde vrea, unde poate, oriunde. 99 vr (Îe) A se ~ (fiecare) în (sau la) treaba lui (ori a sa etc.) A-și relua treburile obișnuite. 100 vr (Îae) A-și vedea de treburile sale. 101 vr (Cu determinări ca „la vale”, „în jos” etc.) A se deplasa în jos pe o pantă, pe un loc înclinat Si: a coborî (3-4). 102 vr (Cu determinări locale care indică un spațiu închis) A intra. 103 vr A se afunda (1-4). 104 vr (D. ochi) A intra în orbite. 105 vr (D. nave; cu determinări ca „la fund”) A dispărea sub nivelul apei (în urma unei avarii) Si: a se scufunda. 106 vr (Adesea cu compliniri introduse prin pp „asupra”, „peste”) A se năpusti. 107 vr (Cu determinări ca „sus”, „la deal” etc.) A urca. 108 vt (Urmat de determinări locale sau finale) A merge spre o anumită țintă sau cu un anumit scop. 109 vr (Cu determinări nume de ființă sau cu echivalente ale acestora, introduse, de obicei, prin pp „cu”, „după”) A acompania. 110 vr A vizita pe cineva. 111 vr A frecventa (2). 112 vr A se stabili într-un loc. 113 vr (Îvp; adesea cu determinări ca „îndărăt”, „înapoi”) A se înapoia. 114 vr A se întoarce acasă. 115 vr (Cu determinări ca „afară”, „pe afară”) A ieși. 116 vr A frecventa cursurile unei instituții de învățământ. 117 vr (Pop; cu determinări ca „cătană”, „la cătănie”) A se înrola. 118 vr A merge la război. 119 vr (D. știri, zvonuri) A se răspândi în toate părțile Si: a se propaga. 120 vr (Îe) A (i) se ~ (cuiva) pomina (sau faima, vestea, pop buhul, înv, minune) A ajunge să fie cunoscut de toți. 121 vt (C.i. idei, doctrine, învățături) A populariza. 122 vr (D. bunuri spirituale) A se transmite din generație în generație. 123 vr (D. ființe) A se deplasa. 124 vr (Îe) Du-te-vino Forfotă. 125 vr (Îae) Fie! 126 vr (Cu determinări ca „înainte”) A preceda în spațiu. 127 vr (Adesea urmat de determinări ca „peste cap”, „de-a rostogolul”, „de-a tăvălugul”) A aluneca (1) (pe un plan înclinat), rotindu-se în jurul lui Si: a se rostogoli. 128 vr (Reg; d. oase, încheieturi) A se luxa. 129 vr A colinda din loc în loc. 130 vr A călători. 131 vr (D. unități de timp) A trece. 132 vr (Euf; d. oameni; adesea cu determinări ca „în cer”, „de pe pământ”, „de pe lume” etc.) A muri. 133 vr A dispărea. 134 vr A se pierde. 135 vr A se termina. 136 vr (D. zăpadă, gheață) A se topi. 137 vr (D. bunuri materiale) A se epuiza (1). 138 vr (D. sume de bani) A se cheltui (1). 139 vr (Fam; d. oameni) A o păți. 140 vr (Fam; d. acțiuni) A eșua. 141 vr (Îe) A se lăsa dus (de gânduri, de visare) A se lăsa copleșit de gânduri, de visare. 142 vr A-și petrece viața. 143 vr (Îe) A se ~ drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) A merge repede undeva. 144 vr (Îe) A se tot ~ A merge fără încetare. 145 vi A rezista la... corectat(ă)

curățător, ~oare [At: COD. VOR., ap. DA ms / Pl: ~i, ~oare / E: curăța] 1-2 smf, a (Persoană) care curăță (1). 3-6 smf, sn, a (Persoană sau obiect) care (se) purifică. 7 sm (Înv; îs) ~ de ghete Lustragiu. 8 smf (Înv) Persoană care înlătură ceva rău. 9 sf Instalație folosită la separarea corpurilor străine dintr-un material pulverulent, granular etc. 10 sn Dispozitiv utilizat la desprinderea depunerilor, impurităților etc. de pe suprafața pieselor. 11 sn Aparat pentru separarea dintr-un produs a unei faze formate din particule de lichid, de solid sau de gaze. 12 sf (Îrg) Scoabă a fierarului. 14 sf (Înv; îs) ~oare de ghete Grătar sau preș pe care se rad sau se șterg ghetele. 15 sf (Îs) ~oare de zarzavat Cuțitaș special pentru curățarea (2) zarzavaturilor. 16 sf (Îs) ~oare de cereale Mașină pentru separarea impurităților din cereale. corectat(ă)

mondașe sfp [At: SUFL. OLT I, 24 / V: ~ase / E: ns cf alb mëndashë, mondashë] (Olt) Fâșii de cârpă din care se țes preșuri. 2 Resturi de pânză sau de stofă Si: zdrențe. 3 Rufe mărunte, ciorapi, batiste.

preș, -șuri.

păstură¹ sf [At: ANON. CAR. / V: (reg) păscură, pră~, pres~ / A și: păs~ / Pl: ~ri, (rar) ~re / E: ml pastura] 1 Polen depozitat de albine în celulele fagurilor și folosit, pe lângă miere, ca hrană pentru ele și pentru puiet. 2 Substanță rășinoasă, aromată și amară culeasă de albine de pe mugurii arborilor pentru a o folosi la astupatul crăpăturilor din stup, la lipitul fagurilor etc. Si: propolis, (reg) păstrar. 3 (Reg; îf păscură) Boștină obținută din fagurele stors. 4 (Trs) Fagure.

păturică sf [At: TOMICI, C. A. 174/13 / Pl: ~ici / E: pătură + -ică] 1-12 (Reg; șhp) Pătură (1-3,14-16) (mică). 13 (Spc) Bucată subțire de lemn Si: scândurică. 14 (Pex; rar) Preș pentru șters picioarele Vz ștergătoare.

pesemne av [At: N. COSTIN, ap. LET. I, 42/7 / V: (înv) ~ene, ~sine, pisăni, pres~, psănî / E: pe + semne] (Pfm) 1 Se vede (că)... 2 Se pare (că)... 3 Poate. 4 Probabil.

peste pp [At: COD. VOR. 18/31 / V: (îrg) păstă, păs~, păște, pâstă, ~spe, ~spre, ~tă, ~tre, pește, pista, pis~, piște, prăstă, prestă, pres~, pris~, pristi / E: pre + spre] 1 Exprimă suprapunerea, directă sau mediată, în sau dincolo de limitele unei suprafețe sau ale unui spațiu conceput ca o suprafață. 2 Exprimă aplicarea pe o parte a unei suprafețe, pe un obiect etc. Au tras peste ferestre foi de cort. 3 (Îlav) Unul ~ altul, una ~ alta, unii ~ alții, unele ~ altele Suprapus în stivă. 4 Exprimă aplicarea violentă a unei lovituri pe o parte a corpului O plesni peste cap. 5 Arată aplicarea mediată, pe deasupra unei suprafețe, a unui obiect Norii stau grămadă peste sat. 6 Indică aplicarea transversală și mediată până dincolo de întinderea unei suprafețe Pod peste mare nu se poate. 7 Exprimă parcurgerea unei distanțe prin traversare Trece peste câmp. 8 Indică deplasarea pe o suprafață Râul alunecă peste prundiș. 9 Exprimă deplasarea superficială, lină pe suprafața unui obiect Aerul rece îi trece peste față. 10 Arată parcurgerea în întregime a întinderii Trecea râul peste podul de lemn. 11 Exprimă parcurgerea mediată a întinderii unei suprafețe O flacără trecea peste munți. 12 Arată că parcurgerea distanței se petrece prin intermediul privirii Privi peste curte. 13 Indică traversarea unei delimitări sau a unui obstacol prin depășire sau escaladare Au fugit peste Dunăre. 14 Exprimă revărsarea dincolo de o limită Ape revărsate peste maluri. 15 Arată că depășirea unui obstacol spațial se produce prin intermediul privirii sau al unui flux sonor Privesc peste ulucă. 16 Urmat de un determinant calitativ, exprimă extinderea, de obicei prin răspândire continuă ori intermitentă, a unei realități, a unei stări etc. pe un cuprins spațial delimitat prin acest determinant Zăpada s-a așternut peste sat. 17 Exprimă cuprinderea cu ajutorul privirii a unei întinderi spațiale Privea peste tot în căutarea unui adăpost. 18 Urmat de un determinant numeric, indică situarea dincolo de limita unei distanțe, precizată prin acest determinant Peste 100 de metri vei întâlni un parc. 19 Exprimă extinderea, răspândirea etc. prin orientare dinamică înspre un reper Căzuseră alți tovarăși peste leșurile lor. 20 Exprimă faptul că reperul spațial constituie obiectivul supus sau expus în mod forțat unei acțiuni directe și de obicei neașteptate Românii cad peste tabăra și bagajele turcilor 21 Indică localizarea unei realități prin raportare la depășirea unei limite Se vedeau peste dealurile negre Bucegii. 22 (Îlav) ~ drum Față în față la o distanță mică. 23 Exprimă încadrarea unui fapt, a unui eveniment etc. nedeterminat ca durată, în cursul desfășurării unei perioade Au măcinat grâul cules peste vară. 24 Indică posterioritatea scurgerii unei durate față de o unitate temporală determinată Într-o zi, peste care au trecut multe zile, am intrat în acea casă. 25 Exprimă scurgerea unei durate definite ca înșirare de perioade identice Românii au trecut peste vremuri grele. 26 Indică posterioritatea manifestării unei stări față de o perioadă scursă Au trecut peste vârsta copilăriei. 27 Exprimă încadrarea durativă a unei acțiuni, a unei stări etc. pe întregul cuprins al unei perioade, uneori marcat printr-un determinant cantitativ Asta pentru a evita rămânerea peste noapte a unei lămpi aprinse. 28 Indică posterioritatea unui fapt, a unui eveniment etc. față de o limită temporală determinată cantitativ Peste un ceas ieșise. 29 Arată prelungirea unei durate prin suplimentare nedeterminată față de o limită temporală precizată Vor trece zile peste zile. 30 Exprimă perspectiva temporală durativă care constituie obiectivul încadrării unei acțiuni, a unei stări etc. Să vă fie învățătură peste toată viața. 31 (Îlav) ~ curând Într-un viitor apropiat O să mă întorc peste curând. 32 Exprimă supraordonarea unei realități față de sfera, domeniul etc. asupra cărora își exercită o autoritate, de obicei ierarhică Se făcuse stăpână peste toți din casă. 33 Arată declanșarea unei circumstanțe, de obicei defavorabilă, asupra unei ființe sau a unui obiect Scăpase de primejdia să mai dea vreun frig peste el. 34 Indică superioritatea unei ființe sau a unui obiect asupra altora, prin depășire în importanță, în valoare etc. El este cu mult peste ceilalți. 35 Exprimă sfidarea cuiva prin ignorare, nepăsare etc. Am jurat să trec peste dânșii. 36 (Îe) A privi ~ umăr A desconsidera pe cineva prin dezinteres sau dispreț El privește peste umăr la activitatea culturală. 37 (Îe) A lua ~ picior A persifla Ne iau oamenii peste picior. 38 Exprimă depășirea unor situații, de obicei nefavorabile Vor trece peste greutăți mari. 39 Indică încălcarea unei norme, a unei dispoziții, a unei hotărâri etc. Fata cu feciorul se căsătoresc peste voința părinților. 40 (Îlav) ~ rând Fără a respecta o ordine prestabilită Medicul a primit-o peste rând. 41 (Îlav) ~ tot Acoperit integral. 42 Intră în componența unor formule de repetiție care exprimă aglomerarea, îngrămădirea etc. Își punea întrebări peste întrebări. 43 Intră în componența unor formule de repetiție care exprimă acumularea A adunat moșii peste moșii. 44 (Îlav) Claie ~ grămadă Aglomerat în dezordine În trăsuri erau ofițeri claie peste grămadă. 45 Urmat de un determinant cantitativ, indică depășirea limitei exprimate de aceasta Peste o mie de bolnavi zăceau în camere. 46 Exprimă depășirea unei limite prin adaos Peste toate a venit și seceta. 47 Arată depășirea unei cantități prestabile prin suplimentare Funcționarii au lucrat peste program. 48 Indică depășirea excesivă a unei limite A fost peste așteptări. 49 (Îe) A da ~ cineva sau ceva A se confrunta pe neașteptate cu un obiectiv întâlnit accidental Dăm peste o femeie rezemată de zid. 50 Arată intervenția inopinată asupra unui obiectiv A intrat peste mine în casă. 51 Indică imixtiunea în drepturile, în interesele, în atribuțiile cuiva Ce te bagi peste treburile mele?

pestelcă¹ sf [At: RUSSO, S. 6 / V: (reg) pas~, pis~, pres~, pros~, (înv) prestercă, prostercă / Pl: (rar) ~lce, ~lci / E: bg престилка] 1 (Pop) Șorț de pânză sau de postav pe care-l pun femeile peste rochie și care uneori se poartă și de către bărbați Si: (reg) presteleancă. 2 (Spc) Fotă de dinainte Si: (reg) presteleancă. 3 (Pgn) Fată. 4 (Mol; Buc) Parte a batozei pe unde ies paiele la treierat. 5 (Nav) Bucată de pânză triunghiulară prinsă cu o latură de vergă, care servește la păstrarea la adăpost a burții velei, când aceasta este strânsă.

pestriț, ~ă [At: PALIA (1581), 150/8 / V: (înv) ~it, (reg) pis~, pres~^[1], pristiț, pristit / A și: (reg) pes~ / Pl: ~i, ~e / E: slv пьстрь] 1 a Care are pete mici sau picături, stropi de culori diferite, de obicei alb cu negru Si: bălțat, (rar) pestrițat (1), pistruiat, (îrg) pestrițiu (1), pistrui, (reg) mistreț, mistricioi, mistriu, morajin, pestric (1), picur², picurat², picuriu, pistricos, (îvr) pestricat (1). 2 a Cu culori diferite Si: bălțat, (rar) pestrițat (2), pistruiat, (îrg) pistrui, pestrițiu (2), (reg) mistreț, mistricioi, mistriu, morajin, pestric (2), picur², picurat², picuriu, pistricos, (îvr) pestricat (2). 3 a (Îs) Fontă ~ă Amestec de fontă cenușie cu fontă albă. 4 a (Reg; îs) Ouă ~e Ouă încondeiate. 5 a (Îs) Ață ~ă Ață răsucită din fire de diferite culori. 6 a (Reg; îs) Săptămâna ~ă Cârnedeagă. 7 a (Reg; îc) Șarpe-~ Viperă (Pelias berus). 8 a (Reg; îc) Șopârlă-de-apă-~ă Salamandră (Salamandra maculosa). 9-10 sm, a (Reg; șîc Pește-~) (Peștele) porcușor (Golia gobio). 11 a (Pan; pop) Dungat. 12 a (Reg; d. păr) Cărunt. 13 a (Reg; d. cai) Șarg, cu coada și coama albe. 14 a (Reg; d. oameni) Pistruiat. 15 a (Ban; Trs) Ciupit de vărsat. 16 a (Reg; d. ochi) Căprui. 17 a (Pex) Care este format din elemente de tot felul. 18 a Care este amestec. 19 a Variat. 20 a Eterogen. 21 a Împestrițat. 22 a (Fig) Ipocrit. 23 a Răutăcios. 24 a (Îe; pfm) A fi ~ la mațe sau pe cerul gurii ori (a fi) cu mațe (sau, rar, cu oase) ~e sau a avea mațe ~e A fi rău la suflet. 25 a (Îae) A fi zgârcit. 26 a (Reg) Tare.

podnojie sf [At: PSALT. 204 / V: (reg) ~jă, potnoj sn (Pl: ~e), potnojă, potnojină / Pl: ~ii / E: slv подножиѥ] 1 (Bis; înv) Scăunel scund folosit de obicei ca sprijin pentru picioare. 2 (Reg) Perniță sau preș pus sub picioare pentru a feri de frig. 3 (Reg) Ștergătoare de papură pentru picioare.

poneavă sf [At: ȚICHINDEAL, F. 163/3 / V: ~niadă, ~niavă, ~nioavă, ~nivă, ~noavă / Pl: ~evi, ~eve / E: srb ponjava, slv понꙗва, mg ponyva] (Ban; Trs) 1 Țesătură groasă de lână, de bumbac, de fuior etc. din care se fac macaturi, covoare, preșuri, cearșafuri sau alte așternuturi țărănești. 2 (Pex) Obiect confecționat dintr-o poneavă (1). 3 Cearșaf. 4 (Reg; csnp; îf ponivă) Lânuță fină cumpărată. 5 (Îf ponioavă) Pânză mare țesută din cânepă groasă, așternută pe jos la treieratul grâului. 6 Mușama folosită pentru punerea la uscat a cerealelor plouate.

tepih sn [At: ALR II/I MN 138 / V: (reg) ~peli s, ~e sf / Pl: ~e / E: ger Teppich] (Trs; Ban) 1 Covor. 2 Preș.

prăsilă sf [At: DOSOFTEI, PS. 262/17 / V: (înv) pres~, (reg) pras~ / Pl: ~le, (rar) ~li / E: prăsi + -ilă] 1 Reproducție dirijată a animalelor domestice de rasă. 2 (D. animale domestice; îla) De ~ Selecționat pentru reproducere. 3 (Îvr) Crescătorie. 4 (Ccr) Animal domestic tânăr, rezultat în urma prăsilei (1) Si: progenitură, pui, (rar) plod, (îvr) prăsitură (1). 5 (Spc) Animal domestic de rasă, bun pentru reproducere. 6 (Asr) Copil. 7 (Asr) Urmaș. 8 (Rar) Rasă. 9 (Pex) Descendent al unui animal de rasă. 10 (Pex) Animal din rasă ameliorată.

prăsili vt [At: SĂULESCU, HR. I, 23/27 / V: pres~ / Pzi: ~lesc / E: prăsilă] (Îvr) 1 (Îf presili) A prăsi (8). 2-3 A prăsi (10-11).

prăsire sf [At: BUDAI-DELEANU, T. V. 33 / V: (înv) pres~ / Pl: ~ri / E: prăsi] 1 Perpetuare prin reproducție a animalelor Si: înmulțire, prăsilă, prăsit¹ (1), reproducere, (reg) plămadă, prasă, prăseală. 2 Reproducție dirijată a animalelor de rasă Si: (înv) prăsit¹ (2). 3 Naștere. 4 Cultivare. 5 (Îvr) Origine.

prăștilă sf [At: LEX. MARS., 189 / V: (reg) praș~, preș~ / Pl: ~le și ~li / E: nct] (Pop) Șindrilă.

prâsnel sn [At: KLEIN, D. 406 / V: prisnar, pris~, (îrg) prăs~, (înv) pristlăn (A: nct), pristn~, (reg) pârsn~, pliznăr, ~snea sf, ~âștin (A: nct), ~âzn~, pres~, prezn~, prisnăr (A: nct), pristăn, pristen, pristene, pristin, prișten, priștin, priuștin, prizmel, priznăl, priznăr, prizn~, pușten, spârn~ / Pl: ~e / E: slv прьстєнь, пръстєнь] 1 Parte conică sau șaibă terminată cu un vârf ascuțit de la capătul inferior al fusului de tors, care, prin greutatea ei, face ca fusul să se învârtească mai ușor în timpul torsului Si: titirez, (reg) măciucă, moț¹, muc. 2 Jucărie mică făcută din metal, din lemn etc., cu un vârf ascuțit, care poate fi rotită pe o suprafață plană Si: sfârlează, titirez. 3 (Reg; îe) A-i umbla (cuiva) iute pristenul Se zice despre cineva foarte vioi, iute și harnic. 4-5 (Fam) Epitet (pentru un copil mic și foarte vioi sau) pentru un om iute, ager. 6 Crâng la moară. 7 (Mun; Trs; îf prisnel) Ansamblu al morii alcătuit din fusul de fier și din cilindrul acționat de roata cu măsele. 8 (Reg) Fiecare dintre cele două discuri de lemn sau de metal care formează capetele cilindrului la moară Si: (reg) târcoală. 9 (Reg; îf prâznel) Bucată de fier în formă de farfurioară, fixată pe posadă, în care se învârtește capătul de jos al fusului de la crângul morii. 10 (Mun; îf prisnel, priznel) Ax al roții la moara de apă Si: (reg) fus, grindei. 11 (Trs; Mar; îf prâznel, prisnel, priznel) Inel în jurul butucului la roata carului. 12 (Mol; Buc) Disc metalic cu găuri pe margine, care se poartă la cingătoare și de care își atârnă ciobanii cuțitul, punga etc. Si: (reg) prâsnic. 13 (Trs; Buc; mpl) Ornamentații din nasturi, discuri metalice etc. folosite mai ales la chimir. 14 (Reg; îf prișten) Bucată plată de lemn cu care se peticește burduful de brânză. 15 (Mol) Unealtă de ciobănie nedefinită mai de aproape. 16 (Buc; îf prâsnel) Bobârnac dat peste urechea cuiva. 17 (Olt; îf spârnel) Vârtej în păr. 18-19 (Bot; îrg) Peniță (Myriophyluum spicatum și verticillatum). 20 (Bot; îrg) Coada-șoricelului (Achillea millefolium). corectat(ă)

preasfânt, ~ă [At: CORESI, EV. 157 / S și: prea sfânt, prea-sfânt / V: (înv) ~svânt, pres~, presvânt, (reg) ~sânt / Pl: ~nți, ~e / E: prea + sfânt cdp slv прѣсвѧтъ] 1 a (În titulatura clericilor, călugărilor, sfinților etc.) Care a primit harul divin Si: preasfințit. 2 sfa Fecioara Maria.

preasfinția sfa [At: (a. 1775) URICARIUL I, 78 / S și: prea sfinția / V: (înv) preaos~, pres~ / Pl: ~iile / E: prea + sfinție cdp slv прѣсвѧщєньство] (Urmat de un aps) Termen de adresare respectuoasă pentru prelați.

preastâpnic, ~ă a [At: PSALT. 262 / V: (înv) ~tăp~, pres~, prest~^[1], pristăp~, pris~ / Pl: ~ici, ~ice / E: slv прѣстѫпьникъ] (Înv) 1 Care încalcă în mod sistematic legea Si: (îvr) preacălcător. 2 (Pex) Care reneagă o religie.

pres s vz presă

presă sf [At: BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 144 / V: (reg) pres, preș (Pl: preșuri) / Pl: ~se / E: fr presse] 1 Mașină tipografică simplă care tipărește prin presarea hârtiei pe un zaț acoperit cu un strat de cerneală sau imprimat în gravură. 2 (Îlv) A pune sub ~ A tipări. 3 (Pgn) Totalitate a publicațiilor cotidiene și periodice dintr-o țară sau din lume, dintr-un domeniu, dintr-o epocă etc. 4-5 (Îe) A avea ~ bună (sau proastă) A se bucura de apreciere (bună sau) rea în presă. 6 Profesiune de gazetar Si: gazetărie, ziaristică. 7 (Csc) Persoane care activează în domeniul gazetăriei, publicisticii Si: gazetari, publiciști. ziariști. 8-9 (Dispozitiv de lucru sau) mașină cu care se execută operația de presare a unui material, obiect.

preș¹ [At: I. GOLESCU. C. / V: (îvr) ~ă sf / Pl: ~uri / E: nct] 1 sn Covor lung și îngust care se pune pe jos într-o încăpere, pe un coridor, pe treptele unei scări etc. 2 sn (Fam; îe) A duce (pe cineva) cu ~ul A induce în eroare. 3 av (Îae) A păcăli. 4 av (Îae) A înșela. 5 av (Arg; îe) A bate ~ (pe cineva) A bate foarte tare pe cineva. 6 sn (Înv) Traversă. 7 sn Ștergătoare pentru picioare, dintr-un material gros, poros. 8 sn (Înv) Stofă groasă, țesută din păr de capră, din care se făceau desagi, saci, acoperitoare pentru căruțe. 9 sn (Mun; înv) Fotă la costumul femeiesc popular.

preș² sn vz presă

preșă sf vz preș¹

prisacă sf [At: (a. 1588) CUV. D. BĂTR. I, 212/13 / V: (reg) pres~, presea~, ~agă, ~sea~ / Pl: ~săci / E: slv *прѣсѣка] 1 (Pop) Loc într-o pădure unde s-au tăiat copacii. 2 (Pop) Poiană rămasă după tăierea copacilor. 3 (Reg) Vale îngustă și seacă. 4 (Pop) Trunchi de copac care a fost curățat de crengi. 5 (Reg; îf presacă) Crestătură făcută în trunchiul unor copaci, care servește la marcarea unei porțiuni de pădure. 6 Loc unde sunt așezați stupii, pentru a se crește albine Si: stupărie, stupină, (rar) albinărie, prisăcărie (2), (reg) pivniță, polată. 7 Totalitate a stupilor aflați în prisacă (6) Si: prisăcărie (3), stupărie, stupină, (rar) pivniță, polată. 8 (Csc) Totalitate a albinelor dintr-o prisacă (6-7). 9 (Trs) Loc unde se adăpostesc ori s-au adăpostit cândva oile sau caii în timpul nopții Si: staniște, stână. 10 (Trs) Îngrăditură făcută prin îngrămădire de lemne, nuiele, spini etc. 11 (Reg; îf prisagă) Fiecare dintre bucățile de lemn sau de fier ale unei grape, în care sunt înfipți colții.

prislop [At: ȘTEFANELLI, D. C. 36 / V: (înv) pres~ sn, (reg) ~oapă sf, ~oc sn / Pl: (1-2) ~oape, (2) ~i / E: sl *прѣслопъ, bg преслоп] 1 sn Loc adâncit în formă de șa sau de curmătură care separă două culmi de munte sau de deal. 2 sn Trecătoare îngustă între munți, situată la înălțime și având formă de șa. 3 sm (Reg; lpl) Gropi de hotar.

prislugă sf [At: LB / V: (reg) pres~, pis~ / Pl: ~ugi / E: cf srb prislušiti „a aprinde”, rs прислуга „serviciu”] 1 (Înv) Pișlugă. 2 (Trs) Tub care conține pulbere explozivă pentru minat. 3 (Trs) Chibrit. corectat(ă)

prisnic, ~ă a [At: (a. 1809) URICARIUL, X, 254 / V: pres~, prâs~ / Pl: ~ici, ~ice / E: cf slv присьнъ] 1 (Buc; Trs; înv) Pur. 2 (Trs; îf prâsnic) Veritabil.

prisosi [At: VARLAAM, C. 194, CF 283, 408 / V: (îrg) ~sto~, (înv) pres~, (îvr) ~ipo~, ~ips~ / Pzi: ~sesc / E: prisos] 1 vi (Ccd) A fi sau a exista ori a se afla în cantitate mai mare decât este necesar sau decât îi trebuie cuiva Si: (reg) a privești. 2 vi (Ccd) A întrece măsura sau limita obișnuită, găsindu-se din abundență Si: (reg) a privești. 3 vi (Ccd) A fl sau a rămâne în surplus după ce s-a consumat cât era necesar Si: a privești. 4 vi (Nob; d. oameni) A fi inutil. 5 vi (îvr) A da în plus. 6 vi (înv) A prevala. 7 vi (îvr) A face o precizare suplimentară. 8-10 virt A crește ca număr, cantitate, intensitate, calitate etc. 11 vt (Reg; îe) A fi ~t (pe cineva sau pe ceva) A avea nevoie de cineva sau de ceva.

prisosință sf [At: AETHIOPICA, 40^r/3 / V: (îvr) pres~ / Pl: (rar) ~țe / E: prisosi + -ință] 1 (Asr) Prisos (1-2, 5-8). 2 (Îlav) Cu (sau, înv, de, din) ~ Mai mult decât trebuie. 3 (Pex; îal) Din plin. 4 (Pex; îal) Îndeosebi.

pristăni [At: PSALT. HUR. 1^v/3 / V: (înv) ~tani, pres~, (reg) ~timi, ~tini, ~iștini / Pl: ~nesc / E: slv пристати, -станѫ] 1 vi (Înv) A fi sau a se ridica împotriva cuiva. 2 vi (Îvr) A urma pe cineva. 3 vi (Îrg) A face ceea ce dorește cineva. 4 vi (Îrg) A susține pe cineva. 5 vi (Îrg) A lua sau a ține partea cuiva. 6 vi (Îrg) A urma exemplul cuiva. 7 vt (Nob) A aproba. 8 vi (Înv) A fi de acord. 9 vi (Înv) A adera. 10-11 vit (Îrg) A îngădui. 12-13 vit (Îrg; spc) A primi în gazdă, oferind adăpost pentru o vreme. 14 vit (Îrg; spc) A ceda un drept, un privilegiu. 15 vt (Reg; îf pristini) A amăgi. 16-17 vi A se stabili (temporar) într-un loc. corectat(ă)

pristăvi¹ vr [At: CORESI, EV. 248 / V: (înv) preas~, pres~, ~tovi, (reg) ~tazi / Pzi: ~vesc / E: slv прѣставити сѧ] (Îrg) A muri¹.

pristăvire sf [At: GAVRIL, NIF. 18/22 / V: prăs~^[1], pres~ / Pl: ~ri / E: pristăvi¹] (Înv) Încetare din viață Si: moarte.

pristăvit, ~ă [At: (a. 1650) BV I, 177/12 / V: pres~ / Pl: ~iți, ~e / E: pristăvi¹] 1 smf (Îvr) Mort. 2 a (Înv) Mort.

pristol sn [At: (cca 1550) CUV. D. BĂTR. II, 466/15 / V: (îrg) pras~, preas~, pres~, (înv) ~or, ~til, (reg) ~tariu / Pl: ~uri, (rar) ~oale / E: slv прѣстолъ] 1 Masă din mijlocul altarului pe care se țin obiectele necesare oficierii serviciului religios. 2 (Pgn) Altar. 3 (Trs; pcf) Pistornic.

proscris, ~ă [At: NEGULICI / V: (îvr) pres~ / Pl: ~iși, ~e / E: proscrie] 1-2 smf, a (Persoană) care suferă rigorile unei proscripții (1). 3-4 smf, a (Persoană) obligat(ă) să-și părăsească patria, pentru o vină politică Si: exilat (1-2), surghiunit. 5-6 smf, a (În Antichitatea romană) (Om) condamnat la moarte fără forme judiciare, pe motive politice. 7 a (Rar; d. idei, atitudini, acțiuni) Interzis.

proslăvi [At: PSALT. HUR. 73^r/20 / V: (reg) prăslăgi, (înv) pres~ / Pzi: ~vesc / E: slv прославити] 1-2 vtr A aduce întreaga laudă, cinste, slavă Si: (înv) a pohfăli, a preacânta, a preaînălța, a prealăuda, (îvr) a prearădica, (asr) a (se) preaslăvi, a (se) slăvi. 3 vtf (Îvr) A face să aibă calități deosebite. 4 vrp (Înv; d. evenimente sau personalități religioase) A se celebra (1). 5 vt (Îvr) A binecuvânta (2). 6 vt (Înv) A milui. 7 vt (Înv) A dota cu calități morale, fizice deosebite. 8 vr (Îrg) A se simți mulțumit. 9 vr (Îrg) A se odihni în voie. 10 vr (Îrg) A se lăfăi. 11 vr (Înv) A o duce bine. 12 vr (Înv) A muri¹. 13 vi (Reg) A-și petrece viața. 14 vi (Reg) A se ocupa. 15 vi (Buc) A umbla de la stână la stână.

urechelniță sf [At: ANON. CAR. / V: (reg) lichern-, licreanță, licrență, orăchișn-, ore~, râcheln-, ulchern~, urlichern-, urăc~, urc~, urchern~, ~en~, ~ern~, ~ern~, ~cheșn~, urechiște, ureșn~, urichejn~, uric~, urichen~, urichern~, urichișiț sm, uricleanță, urișc~, ulichern~, urnic~, uruc~, / Pl: ~țe, (reg) ~ți / E: ureche + -elniță] 1 (Ent) Insectă omnivoră nocturnă cu corpul alungit, castanie, cu elitrele scurte, la capătul abdomenului cu două prelungiri arcuite, formând un fel de clește (Forficula auricularia) Si: (Trs) urechișcă, urechiță (7), urechiușă (20), urechiușcă (1). 2 (Ent) Miriapod nocturn de pradă, cu capul mare, cu antenele lungi, cu 16 perechi de picioare, prima pereche transformată într-un clește la bază cu glande veninoase, iar ultima mai lungă, îndreptată înapoi (Lithobius forficatus). 3 (Ent) Scolopendră (Scolopendra cingulata). 4 (Ent; reg; îf urișchelniță) Coropișniță (1) (Cryllotalpa vulgaris). 5 (Ent; reg; îf urchelniță) Ploșniță-de-câmp (Palomenaprasina). 6 Plantă erbacee meliferă, cu frunze ovale cărnoase, terminate cu un vârf ascuțit, așezate în formă de rozetă, cu flori roșii sau roz la partea superioară a tulpinii, folosită în medicina populară împotriva durerilor de urechi Si: (reg) argintură, buruiana-porcului, curechiul-stâncii, curechiușe, frunzar, ghințură, iarba-ciutei, iarbă-de-urechi, iarba-lupului, iarba-tunului, iarba-urechii, iarbă-de-tun, iarbă-grasă, nevăstuică, oloisă, prescurariță, pres curea, prescurărele, prescurăriță, țâța-mielului, urechiță (8), urechiușă (8), urechiușcă , varză-de-stăncă, verzișoară (Sempervivum tectorum). 7 (Bot; reg) Borșișor (Sempervivum schlehani). 8 (Bot; reg) Urechea-iepurelui (Bupleurum rotundifolium). 9 (Bot; reg) Urechea-iepurelui (Bupleurum falcatum). 10 (Bot; reg) Iarbă grasă (Sedum maximum). 11 (Bot; reg) Rujă (Sedum rosea). 12 (Bot; reg) Iarbă-grasă (Portulaca oleracea). 13 (Înv) Instrument ca o linguriță prelungă pentru curățat cleiul din urechi. 14 (Reg; șîf lichernița) Eczemă la copii pe ureche sau în dosul ei Si: (pop) bube-dulci.

scoarță [At: HERODOT (1645), 188 / V: (înv) ~ție sf, (reg) scorț, școrț s / Pl: ~țe, (reg) ~țuri, ~ți / E: ml scortea] 1 sf (Dob; urmat de determinări care arată felul, proveniența) Înveliș extern (gros și tare) al tulpinii, al crengilor și al rădăcinii unui copac sau al unei plante lemnoase Si: coajă (1). 2 sf (Îrg; îc) ~-dulce (sau aromatică) Scorțișoară. 3 sf (Reg; d. părinți, frați, surori; îla) De ~ Vitreg. 4 sf (Îe) Obraz de ~ Om fără rușine, lipsit de bună-cuviință, neobrăzat. 5 sf (Îae) Trăsăturile de caracter ale unui om cu obraz de scoarță (4). 6 sf (Îe) A se face (sau a căpăta) ~ A se îngroșa întărindu-se. 7 av Foarte întărit (ca scoarța (1)). 8 sf (Reg) Femeie bătrână urâtă și rea Si: cotoroanță (3). 9 sf (Reg) Cal bătrân, urât și slab. 10 sf (Pan; nob) Piele. 11 sf (Trs) Găoace (a oului). 12 sf (Reg) Crustă formată pe mămăligă după răcire. 13 sf (Reg) Înveliș exterior al fructelor Si: coajă (2), pieliță. 14 sf (Reg) Spumă întărită de pe suprafața laptelui fiert Cf coajă, smântână. 15 sf Prăjitură pufoasă din ouă, zahăr, făină, nuci sau migdale, coaptă ca o foaie, care se taie în bucăți. 16 sf (Rar) Ștaif. 17 sf (Trs) Rapăn¹. 18 sf (Îdt) Crustă a unei răni care începe să se cicatrizeze Si: coajă (14), zgaibă. 19 sf (Îvr; îs) ~ța sitei (sau a ciurului) Marginea circulară îndoită în jurul pietrei alergătoare de moară, făcută, de obicei, din scândură subțire Si: veșcă. 20 sf (Îvr) Curmei (3) (din coajă de tei). 21 sf (Trs; Mol) Scândură. 22 sf (Trs; Mol) Așchie (1). 23 sf Fiecare dintre piesele de lemn care mențin distanța dintre saule, la navele cu vele. 24 sf Fiecare dintre cele două părți care formează învelișul unei cărți, al unui registru, al unui caiet, făcut, de obicei, dintr-un material rigid Si: copertă (1), (rar) învelitoare, (îrg) tartaj, (reg) tablă. 25 sf (Îlav) Din ~ în (sau până în) ~ De la prima până la ultima pagină, de la început până la sfârșitul unui text Si: în întregime, (reg) din doască (5) în doască, din scândură în scândură. 26 sf (Reg) Carton. 27 sf (Adesea urmat de determinarea „pământului”) Învelișul exterior și solid al globului pământesc, cu o grosime care variază între 5 și 8 km în zona oceanică și între 30 și 80 km în zona continentală Si: litosferă, (înv) coajă (15). 28 sf (Pex) Înveliș exterior al altor planete. 29 sf (Pgn) Pământ. 30 sf (Îs) ~ protectoare Strat subțire de oxizi metalici care acoperă unele roci din deșerturi. 31 sf (Îs) ~ de alterare Pătură superficială a unor roci vechi în curs de alterare fizică. 32 sf (Spc) Strat rigid format la suprafața pământului după ploi mari, urmate de secetă. 33 sf (Adesea urmat de determinările „cerebrală”, „creierului”) Strat celular din partea exterioară a emisferelor cerebrale, format dintr-o substanță nervoasă cenușie Si: cortex cerebral. 34 sf Țesătură țărănească groasă, de obicei de lână, lucrată cu diferite modele și flori, care se așterne pe pat, pe lavițe, pe jos, se atârnă pe pereți Si: cuvertură, (pop) velniță, (reg) lăicer, tehip, țol. 35-36 sf (Pex) Covor (1, 2). 37 sf (Pex) Preș. 38 sf (Olt) Un fel de șorț făcut dintr-o țesătură fină (de lână) foarte deasă și rigidă, care ține locul fustei la costumele populare femeiești Si: fotă (3). 39 sf (Îdt) Rogojină¹. 40 sf (Arg) Portofel.

+antepreșcolar (desp. -te-preș-co-/-pre-șco-) adj. m., s. m., pl. antepreșcolari; adj. f. antepreșcolară, pl. antepreșcolare erată

+prescrie² (a se ~) (a-și pierde valabilitatea) (desp. pres-cri-/pre-scri-) vb., ind. prez. 3 sg. se prescrie, 3 pl. se prescriu, perf. s. 3 sg. se prescrise, m.m.c.p. 3 pl. se prescriseseră; conj. prez. 3 să se prescrie; ger. prescriindu-se (desp. -scri-in-); part. prescris corectat(ă)

+prescriptiv (desp. pres-crip-/pre-scrip-) adj. m., pl. prescriptivi; f. prescriptivă, pl. prescriptive

+prescriptivism (desp. pres-crip-/pre-scrip-) s. n.

+prescriptor (desp. pres-crip-/pre-scrip-) adj. m., s. m., pl. prescriptori; adj. f., s. f. sg. și pl. prescriptoare

preschimba (a ~) (desp. pres-chim-/pre-schim-) vb., ind. prez. 1 sg. preschimb, 3 preschimbă; conj. prez. 1 sg. să preschimb, 3 să preschimbe

preschimbare (desp. pres-chim-/pre-schim-) s. f., g.-d. art. preschimbării; pl. preschimbări

prescrie¹ (a ~) (a recomanda) (desp. pres-cri-/pre-scri-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. prescriu, 3 sg. prescrie, perf. s. 1 sg. prescrisei, 1 pl. prescriserăm, m.m.c.p. 1 pl. prescriseserăm; conj. prez. 1 sg. să prescriu, 3 să prescrie; ger. prescriind (desp. -scri-ind); part. prescris