86 de definiții conțin toate cuvintele căutate (cel mult 83 afișate)

Următoarele cuvinte au fost ignorate deoarece sunt prea comune: in

PETRECE, petrec, vb. III. I. 1. Tranz. și intranz. A-și duce viața sau a-și ocupa timpul (într-un anumit fel, într-un anumit loc, o anumită perioadă); a trăi. ◊ Expr. (Tranz.) A(-și) petrece noaptea (undeva) = a rămâne (undeva) peste noapte pentru a dormi. (Pop.) A(-și) petrece (ceva) prin (ori în) minte (sau în amintire) = a parcurge cu mintea anumite fapte etc. petrecute, a reconstitui în minte trecutul, a depăna în gând firul amintirilor, a-și aduce aminte, a-și aminti. (Intranz.; rar) A petrece ca găina la moară = a trăi bine, a avea un trai îmbelșugat. A petrece ca câinele în car = a trăi rău. ♦ Refl. (Pop.; despre unități de timp, viață etc.) A se scurge, a se desfășura, a trece. 2. Intranz. A-și duce viața sau a-și ocupa timpul în chip plăcut (înveselindu-se, distrându-se, chefuind etc.); a se distra, a se desfăta; a chefui. ♦ Tranz. (Rar) A distra, a amuza. 3. Refl. unipers. (Despre evenimente, întâmplări, gânduri, sentimente etc.) A avea o anumită desfășurare, o anumită evoluție, a se produce într-un anumit fel; a se întâmpla, a se desfășura. 4. Refl. (Înv. și pop.) A se sfârși, a se termina; a se epuiza; a dispărea. ♦ Refl. pas. (Reg.; despre mâncăruri, băuturi etc.) A se consuma. 5. Tranz. (Reg.) A vinde, a desface mărfuri, produse etc. II. Tranz. 1. A însoți, a conduce pe cineva la plecare o bucată de drum; p. ext. a însoți, a întovărăși pe cineva pe un drum, într-o călătorie, într-o acțiune. ◊ Expr. A petrece (pe cineva sau ceva) cu ochii (sau, rar, cu ochiul, din ochi) sau cu privirea (ori cu privirile) = a urmări cu privirea pe cineva sau ceva care pleacă, trece, se îndepărtează; a observa. ♦ Spec. (Pop.) A însoți, a conduce la groapă un mort. 2. (Pop.) A străbate, a cutreiera, a parcurge, a trece. ♦ (Reg.) A vizita, a cerceta. ♦ (Rar) A parcurge o lucrare, o publicație, notițe etc. 3. (Înv. și reg.) A transporta dintr-un loc în altul; a muta, a deplasa. ◊ Expr. A petrece (ceva) din mână în mână = a trece (ceva) de la unul la altul, pe rând, pe la fiecare. A-și petrece ochii la... = a-și plimba privirea asupra unor lucruri sau ființe, a trece cu privirea de la unul la altul (sau de la una la alta). (Refl.) A se petrece din lumea noastră (sau din această lume) = a muri. 4. A trece sau a face să treacă prin..., printre..., pe după..., peste..., pe sub... ♦ (Înv. și reg.) A străpunge, a găuri. ♦ (Înv. și reg.) A înfige. ♦ (Înv. și reg.) A cerne; a strecura. ♦ Tranz. și refl. A (se) suprapune marginile unei îmbrăcăminți pentru a (se) încheia; p. ext. a (se) încheia prin suprapunerea celor două margini ale materialului. – Lat. *petraicere.

PETRECE, petrec, vb. III. I. 1. Tranz. și intranz. A-și duce viața sau a-și ocupa timpul (într-un anumit fel, într-un anumit loc, o anumită perioadă); a trăi. ◊ Expr. (Tranz.) A(-și) petrece noaptea (undeva) = a rămâne (undeva) peste noapte pentru a dormi. (Pop.) A(-și) petrece (ceva) prin (ori în) minte (sau în amintire) = a parcurge cu mintea anumite fapte etc. petrecute, a reconstitui în minte trecutul, a depăna în gând firul amintirilor, a-și aduce aminte, a-și aminti. (Intranz.; rar) A petrece ca găina la moară = a trăi bine, a avea un trai îmbelșugat. A petrece ca câinele în car = a trăi rău. ♦ Refl. (Pop.; despre unități de timp, viață etc.) A se scurge, a se desfășura, a trece. 2. Intranz. A-și duce viața sau a-și ocupa timpul în chip plăcut (înveselindu-se, distrându-se, chefuind etc.); a se distra, a se desfăta; a chefui. ♦ Tranz. (Rar) A distra, a amuza. 3. Refl. unipers. (Despre evenimente, întâmplări, gânduri, sentimente etc.) A avea o anumită desfășurare, o anumită evoluție, a se produce într-un anumit fel; a se întâmpla, a se desfășura. 4. Refl. (Înv. și pop.) A se sfârși, a se termina; a se epuiza; a dispărea. ♦ Refl. pas. (Reg.; despre mâncăruri, băuturi etc.) A se consuma. 5. Tranz. (Reg.) A vinde, a desface mărfuri, produse etc. II. Tranz. 1. A însoți, a conduce pe cineva la plecare o bucată de drum; p. ext. a însoți, a întovărăși pe cineva pe un drum, într-o călătorie, într-o acțiune. ◊ Expr. A petrece (pe cineva sau ceva) cu ochii (sau, rar, cu ochiul, din ochi) sau cu privirea (ori cu privirile) = a urmări cu privirea pe cineva sau ceva care pleacă, trece, se îndepărtează; a observa. ♦ Spec. (Pop.) A însoți, a conduce la groapă un mort. 2. (Pop.) A străbate, a cutreiera, a parcurge, a trece. ♦ (Reg.) A vizita, a cerceta. ♦ (Rar) A parcurge o lucrare, o publicație, notițe etc. 3. (Înv. și reg.) A transporta dintr-un loc în altul; a muta, a deplasa. ◊ Expr. A petrece (ceva) din mână în mână = a trece (ceva) de la unul la altul, pe rând, pe la fiecare. A-și petrece ochii la... = a-și plimba privirea asupra unor lucruri sau ființe, a trece cu privirea de la unul la altul (sau de la una la alta). (Refl.) A se petrece din lumea noastră (sau din această lume) = a muri. 4. A trece sau a face să treacă prin..., printre..., pe după..., peste..., pe sub... ♦ (Înv. și reg.) A străpunge, a găuri. ♦ (Înv. și reg.) A înfige. ♦ (Înv. și reg.) A cerne; a strecura. ♦ Tranz. și refl. A (se) suprapune marginile unei îmbrăcăminți pentru a (se) încheia; p. ext. a (se) încheia prin suprapunerea celor două margini ale materialului. – Lat. *petraicere.

PETRECE, petrec, vb. III. I. (Cu sens temporal) Tranz. A-și ocupa timpul, a trăi. Cînd sună la urechea noastră istorisiri din vechime ori din locuri depărtate, noi moldovenii petrecem ca într-o clipă nopțile. SADOVEANU, N. P. 40. Cînd gîndesc că am să merg la București ca să-mi petrec iarna, nu mă ține locul de bucurie. ALECSANDRI, T. I 272. Nu ți-i jele De tinerețele mele, Să le lași așa de grele? Că le trec Și le petrec Tot cu dor și cu năcaz Și cu lacrămi pe obraz! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 101. ◊ Expr. A(-și) petrece noaptea (undeva) = a rămîne peste noapte, a mînea, a dormi undeva. Să-ți petreci noaptea asta în casa mea ca să te odihnești. CARAGIALE, O. III 63. Căruțele sosesc la tîrla sau La stîna unde vînătorii au să petreacă noaptea. ODOBESCU, S. III 18. A petrece (ceva) în minte (sau în amintire) = a depăna firul amintirilor, a-și aduce aminte, a-și aminti. Poetul petrece în amintirea sa aceste fapte și aceste icoane ale trecutului. SADOVEANU, E. 59. Departe sînt de tine și singur lîngă foc, Petrec în minte viața-mi lipsită de noroc. EMINESCU, O. I 107. ◊ Intranz. Nițu rămase în palatul unchiașului și petrecu acolo mai mulți ani. POPESCU, B. IV 40. O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi. Privirea ta asupra mea se plece, Sub raza ei mă Lasă a petrece Și cînturi nouă smulge tu din liră-mi. EMINESCU, O. I 120. 2. Intranz. A se bucura de viață, a se veseli, a se desfăta, a se distra. Și voi, iubiți prieteni, petreceți sau cîntați, Lăsați-mi însă mie odihna cea tăcută. MACEDONSKI, O. I 50. Foaie verde de trifoi, Vino, bădiță, la noi Să petrecem amîndoi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 77. Toți mîncați, cu toții beți Și cu bine petreceți; Numai unul poftă n-are De beut și de mîncare. ALECSANDRI, P. P. 201. ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ; popular) Hai să mincăm, să bem și să ne petrecem pînă în deseară. RETEGANUL, P. II 56. Căpitane! Mi se pare Că tu-ți cam petreci cu glume și-ai uitat de răzbunare. HASDEU, R. V. 68. ♦ Tranz. A distra, a amuza. Să spun minciuni ca să petrec mintea ta ușoară? EMINESCU, N. 113. 3. Refl. (Despre evenimente, acțiuni) A avea loc, a se întîmpla, a se desfășura. Istoria poporului nostru și dezvoltarea vieții noastre sociale nu s-au putut petrece în condiții normale. SADOVEANU, E. 21. Părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. Se strecurase atîta timp, se petrecuseră atitea întîmplări, încît nu putea fi altă decît acea impresie a tinereții care rămîne pururea în sufletul omului. NEGRUZZI, S. I 68. ◊ (Despre idei, sentimente) E cu neputință de explicat și de analizat ce se petrece în capul meu. GALACTION, O. I 58. Nu-i vorbă, și ea fura cu ochii din cînd în cînd pe Harap-Alb și în inima ei parcă se petrecea nu știu ce.. poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune. CREANGĂ, P. 276. Te îmbeți de feeria unui mîndru vis de vară, Care-n tine se petrece. EMINESCU, O. I 159. ♦ Tranz. (Popular) A păți, a îndura, a suferi. La vămi cînd vei trece. Frică vei petrece. MARIAN, Î. 230. [Fata] au spus părinților toate cîte au petrecut ea... și cum numai, ca prin urechea acului, au scăpat ea de moarte. SBIERA, P. 280. 4. Refl. A se trece, a se consuma, a se sfîrși. După ce mîncările se petrecută și lăutarii își sfîrșiră cîntecele, își făcu loc, lîngă jarul care clipea rubiniu prin întuneric, moș Liță, vierul. SADOVEANU, O. V 40. Toate s-au petrecut, s-au schimbat și s-au înlocuit într-o primenire îndelungă, de la veac la veac, pînă la fața de astăzi a oamenilor și a locurilor. C. PETRESCU, R. DR. 48. ◊ (În unele construcții fixe) A se petrece din lumea noastră (sau din această lume) = a muri. De-atunci s-a și petrecut din lumea noastră domnița. SADOVEANU, O. VIII 54. ♦ Tranz. A folosi, a consuma, a cheltui. Slava domnului, nu caut avere, zile de-aș avea s-o petrec pe care o am. CONTEMPORANUL, VIII 14. 5. Tranz. (Popular) A desface, a vinde (mărfuri, produse). Țăranii stau binișor de pe urma vinului pe care-l petrec în județele Argeș și Muscel. DELAVRANCEA, la TDRG. II. Tranz. (Cu sens spațial) 1. A însoți pînă într-un loc, a întovărăși o bucată de drum; a conduce. Cucoana Sanda petrecu pe domnul Niță pînă la poartă și se uită pe urma lui, pînă ce nu-l mai văzu. ARDELEANU, D. 72. Dacă Gheorghe pleacă, am venit și eu să-l petrec. BUJOR, S. 66. Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta, Nu te-or petrece la izvor, De-acum smochini, din mîna lor, Ei n-or avea cui da! COȘBUC, P. I 111. ◊ (Poetic) Un car cu fîn... își duce parfumata lui povară, Și-n cale-i luna plină îl petrece. CAZIMIR, L. U. 18. Se duc, și-n drum pe unde trec, cu plîns izvoarele-i petrec. NECULUȚĂ, Ț. D. 135. Trăind în cercul vostru strîmt Norocul vă petrece. Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor și rece. EMINESCU, O. I 181. ◊ Expr. A petrece (pe cineva sau ceva) cu ochii (rar cu ochiul) sau cu privirea = a urmări, a însoți (pe cineva sau ceva) cu privirea. Ca într-o înfiorare, Tudor ii petrecu pe toți cu privirea-i scăpărătoare. SADOVEANU, O. VII 160. Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Cîntă păsărica-n iarbă, Trece badea, nu mă-ntreabă Pare că nu i-am fost dragă; Da eu încă nu-l întreb, Numai cu ochii-l petrec. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 165. 2. (Astăzi rar) A străbate, a parcurge. Astfel robit de-aceeași jale. Petrec mereu același drum... în taina farmecelor sale E-un «nu știu ce ș-un «nu știu cum». EMINESCU, O. I 208. ◊ Intranz. Printr-această baltă curge girla Rinul, ce izvorăște din munții Alpi ai Elveții și petrecind prin baltă și ieșind face hotarul Elveții de cătră Baden. GOLESCU, Î. 161. ♦ A face, a îndeplini, a efectua o serie de operații succesive. Doctorul era încîntat de statura lui Ion, dar ceialalți membri ai comisiunii au făcut pe doctor să petreacă toate formalitățile, CONTEMPORANUL, III 778. ♦ A colinda, a vizita, a cerceta. Cîte crîșme treci, Toate le petreci. BIBICESCU, P. P. 218. Și mă sui pe plai la munte, Unde-s oile mai multe, Merg la stîne, le petrec Și de-acolo încă plec. ALECSANDRI, P. P. 314. ♦ Refl. A se perinda. Poate ați aflat că și alte oștiri s-au petrecut pe aici, iar acum le albesc ciolanele pe cîmpuri. C. PETRESCU, A. 20. Pe drumul mare, Trec Și se petrec Stoluri de voinici Pe cai povîrnici. TEODORESCU, P. P. 91. 3. (Popular) A căra, a duce, a transporta (ceva) dintr-un loc în altul; a strămuta. În două luni, mîinile femeii lui Vasile Mucenica și spinarea voluntarului Gheorghe Dima au petrecut dintr-un loc intr-altul maluri întregi de pămînt... să întărească zăgazul. GALAN, Z. R. 43. Expr. A petrece (ceva) din mînă în mînă = a trece (ceva) de la unul la altul, pe rînd, pe la fiecare. Ca să mai uite de aste valuri Lumești, petrec din mînă-n mînă cîte-un ulcior de rachiu. ȘEZ. IV 17. 4. A trece sau a face să treacă prin..., între..., pe după. Își petrecuse pe după gît hățurile. DUMITRIU, N. 145. Își petrecu degetele... pe sub șfichiurile albe ale musteților. MIRONESCU, S. A. 31. A petrecut cîte o păreche de ață neagră de păr de cal prin cele nojițe. CREANGĂ, A. 25. ◊ Refl. pas. La capăt are un cui... care se petrece prin cerbicea jugului. PAMFILE, A. R. 44. ♦ (Popular) A înfige, a împlînta străpungînd. Paloșul... Printr-însul îl petrecea, Jos la pămînt îl trîntea Și-ntre morți îl trămitea. TEODORESCU, P. P. 632. ◊ (Subiectul este lucrul care străpunge) Plumbul intrînd... a frînt o coastă și, petrecînd inima, a ieșit prin spate. NEGRUZZI, S. I 29. ♦ A cerne. Fata, după ce a petrecut făina printr-o sită, o petrece din nou prin a doua ș-apoi prin a treia. SEVASTOS, N. 77.

AMEȚEA (pl. -țeli) sf. 1 Turburare a stării cuiva din cauza unei indispoziții, unei boale: l-a luat cu frig și cu ~; o trec amețeli și sudori de zăpușală de greutatea sacului de pe umăr (VLAH.) 2 Stare în care cineva nu-și mai dă seamă de ce se petrece, e zăpăcit: unii dondăneau ca nebunii, pînă-i apuca ~ (CRG.) 3 Fig.: e atîta turburare și ~ în lumea noastră, încît nu mai înțelegi nimic 4 Turburare a minții din cauza băuturii: în starea de ~ în care se găsea, nu mai știa ce face 5 🌿 AMEȚEALA-OILOR = [ameți].

CERC, cercuri, s. n. I. 1. (Mat.) Suprafață plană limitată de o circumferință; (în vorbirea curentă, adesea) inia care mărginește o astfel de suprafață, circumferință. Suprafața cercului. Diametrul cercului. ◊ (Geogr.) Cerc polar = fiecare dintre cele două linii închipuite pe globul pămîntului, paralele cu ecuatorul și situate la 66 de grade și 30 de minute la nord sau la sud de el. (Astron.) Cerc diurn = cerc descris de aștri în mișcarea lor aparentă, zilnică, în jurul pămîntului. 2. Figură, desen, linie sau mișcare în formă de inel sau de roată. Asfințea soarele într-un cerc de văpaie. PAS, L. 285. Treceau pe lîngă o apă întinsă... Pe luciu tremurau cercuri repezi, care ne depărtau spre mal. SADOVEANU, O. I 520. Și apa unde-au fost căzut In cercuri se rotește. EMINESCU, O. I 170. Cocostîrcul... vine, se înalță, în cercuri line zboară. ALECSANDRI, P. A. 118. Fig. Din senin un clopot a-nceput a bate, Pe tăcere-aruncă cercuri sunătoare. D. BOTEZ, P. O. 67. Cerc vicios = greșeală logică constînd în faptul că o teză este aparent demonstrată cu ajutorul alteia, care trebuie să fie ea însăși demonstrată cu ajutorul primei. ◊ (Adverbial) Se prind de mini și se desprind, S-adună cerc și iar se-ntind. COȘBUC, P. I 57. ◊ Loc. adv. În cerc = în formă de cerc, circular. Pionieri așezați în cerc în jurul focului. 3. Linie în formă de arc. Cînd Mihnea intră în odaie, ochii unchiașului, afundați sub cercul albit al sprîncenelor, clipiră ca o candelă ce moare. ODOBESCU, S. A. 85. Lacrimi de bucurie izvorau din ochii lor odată frumoși poate, dar acum stinși și împrejurați de un cerc purpuriu. NEGRUZZI, S. I 6. 4. Fig. Sferă, întindere, cuprins, limită (de cunoștințe, de atribuții, de ocupații etc.). Cercul cunoștințelor. Cercul ideilor.Întreprinsesem... a căuta în cercul literilor și al artelor imagine vînătorești. ODOBESCU, S. III 60. II. (Nume dat unor obiecte (de lemn, de metal etc.) în formă de linie circulară) 1. Bandă subțire de fier sau de lemn care înconjură un butoi pentru consolidarea doagelor. Cercurile vreunui butoi vor plesni. ȘEZ. III 47. 2. Bandă subțire (îndeosebi de metal) cu care se strînge un cufăr, un geamantan, o ladă etc.Șină de fier fixată în jurul roților de lemn ale vehiculelor, pentru a consolida obezile; (regional) raf. Merg și merg, pînă colo cătră prînzul cel bun, atunci sare un raf (cerc) de pe roată. RETEGANUL, P. I 33. 4. Obiect de lemn de formă circulară pe care îl rostogolesc copiii lovindu-l cu un bețișor. Se juca pe trotuar cu cercul. PAS, Z. I 144. După minge și după cerc, alergau prin casă și prin curte. GALACTION, O. I 306. 5. (Învechit) Diademă. Unul din ei, cu fruntea într-un cerc de aur, bătut cu diamante... era frumos ca luna unei nopți de vară. EMINESCU, N. 6. III. (În domeniul social-politic) 1. (Urmat de diverse determinări) Grup de oameni legați între ei prin interese comune și gravitînd în jurul unui punct central. Cercurile reacționare, întreținînd focare fasciste ca acelea din Grecia, Spania, Argentina și împingînd spre neînțelegeri în sînul Națiunilor Unite, caută să împiedice construirea păcii. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 7. ♦ Grupare, de obicei cu scop instructiv-educativ, formată din oameni legați între ei prin preocupări, convingeri, idei, concepții comune sau prin practicarea în comun a anumitor îndeletniciri. Cerc marxist. Cerc sportiv. Cerc de lectură. Cerc de studii. Cerc pedagogic.Cercurile de lectură vor rămîne una din formele mun ci politice și culturale a organizațiilor de masă. REZ. HOT. I 265. În numeroase teatre s-a înmulțit numărul cercurilor de studiu. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 223, 1/1. Dan vorbea de cercurile literare din București, de mișcarea intelectuală care se începe acum. VLAHUȚĂ, O. AL. II 39. Este ocupat cu o conferință pe care trebuie s-o țină în curînd într-un cerc de savanți. CARAGIALE, O. VII 7. 2. Grup de oameni uniți între ei prin legături de rudenie, de prietenie etc. și care se frecventează des... Asemenea oameni... nu pot aparține cercurilor în care te miști tu. Ei sînt jos. EMINESCU, N. 72. Fiindcă amicul se duce din cercul nostru, propun să începem masa și s-o sfîrșim cu un toast în sănătatea lui. ALECSANDRI, T. 1691. ♦ (Prin extensiune) Lume. Trăind în cercul vostru strimt, Norocul vă petrece. EMINESCU, O. I 181.

MUȘUROI1 s. n. 1. (Prin Ban. și Transilv.) Cîrtiță (Talpa europaea). Cf. ALR I 1 174/51, 56, 61, 278, 298, 302, 315, 320, 335, com. din TĂRCĂIȚA-BEIUȘ. 2. Moviliță formată din țărîna pe care o aruncă la suprafața solului cîrtițele, furnicile etc., cînd își sapă coridoarele subterane; (mai ales cu determinarea „de furnici” cuib de furnici; totalitatea furnicilor care trăiesc într-un asemenea loc, furnicar. Într-un mușinai, un guziu de cu vară, ca peste iarnă hrană să-i fie, . . . grăunțeane culesease. CANTEMIR, IST. 191. Fînațele . . . trebuie curățite de mușinoaie. ECONOMIA, 62/18. Din pricină că se lenevesc gospodarii noștri de a împrăștie moșinoaiele de pe fînațuri, li se pricinuiește cea mai mare pagubă. IONESCU, C. 45/11. Furnica-n timpul verei asudă ostenind Și cîte un grăunte adună-n moșinoi. NEGRUZZI, S. II, 247. Pe linia netedă a orizontului se profilează ca moșoroaie de cîrtițe uriașe, movilele. ODOBESCU, S. III, 15. Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, Facem pe pămîntul nostru mușunoaie de furnici. EMINESCU, O. I, 132. Oprindu-se cu mirare lîngă moșinoaiele de furnici. CREANGĂ, A. 133. Sobolul, dobitoc liniștit, nu vrea să știe de ce se petrece dincolo de moșoroiul lui. DELAVRANCEA, T. 63. Strîng tot părul tuns și-l pun sau sub tăietorul lemnelor sau îl îngroapă într-un moșinoi de furnici. MARIAN, S. R. II, 70. Pune fiecare legătură cu furnicile moarte la locul lor, adecă fiecare pe mușinoiul din care a fost luată. id. INS. 30. Cîrtița, sub mușuroaie, duce trai făr' de lumină. BELDICEANU, P. 57. Răsar pe țarină mușiroaie de cîrtiță. PAMFILE, A. R. 15, cf. 73. Se crede că pentru ca să crească pînea bine în cuptor, trebuie a risipi un mușinoiu de furnici. GOROVEI, CR. 256. Caracteristic acestui pămînt e asemuirea la pipăit cu a unui moșiroi de sobol. ATILA, P. 65. Nu departe de fîntîni ieșeau pe moșiroaie popîndoci. SADOVEANU, O. XI, 306. Este în colibă un mușuroi pustiu de furnici. id. M. C. 186. Tăcea îndelung, privind înfipt un mușuroi de cîrtiță. CAMIL PETRESCU, O. II, 23, cf. STANCU, R. A. III, 358. Cîrtița cînd va scoate mușinoaie și va ajunge cu lucrul ei la un drum . . . să piară. ȘEZ. V, 127, cf. ALR I 1 175, 1 195, 1 196, ALR II 5 053, A III 11, IX 1, 2, 6. Furnică cu furnică, fie cît de mică, face mare moșoroi. ZANNE, P. I, 463. ◊ F i g. Îți vor încununa în veaci creaștetul pentru trupul acesta care iaste muritoriu și vremealnică tină a pămîntului și un mușuroi viu de spurcăciuni,. MOLNAR, RET. 56/9. 3. Moviliță de pămînt făcută la baza tulpinii unor plante de cultură pentru a le feri de vînt, de buruieni sau de alți agenți dăunători și pentru a le favoriza dezvoltarea și productivitatea; cuib. Această a doua prașila să deosebește de acea dintâi în aceia ca acum la rădăcina fieștecăruia popușoi să strînge moșinoiu. I. IONESCU C. 101/18. Moșinoaiele la popușoii sămănați în linii și prășiți cu sapa calului, să fac cu un plug de cele cu două cucure. id. ib. 102/6. La porumbul ce se prășește de două ori se fac moșuroaiele la prășila a doua. id. M. 345, cf. SANDU-ALDEA, U. P. 20. Cînd porumbul este mic, firile se numesc copiii, și smulgerea lor unde sînt de prisos în cuib, mușuroi, se numește copilire. I. CR. IV, 220. Prin prășire se face la rădăcina firului de popușoi un mușiroi, moșiroi, mușinoi, moșinoi sau cuib adică o mică adunătură de țărînă, care, pe de o parte îi adăpostește rădăcina fragedă de arșița soarelui, iar pe de alta îi înlesnește o înrădăcinare mai temeinică. PAMFILE, A. R. 73, cf. id. I. C. 156. Părul ei bălan se zbatea ca peștele lîngă corpul întins între mușuroaiele firelor de păpușoi. REBREANU, N. 81. Fură nevoiți să scoată tălpoaiele și să puie din nou roțile, căci altfel nu mai puteau trece peste mușuroaiele din porumbiști. V. ROM. noiembrie 1953, 13, cf. ALR SN I h 102, ALRM SN I h 71, A II 3, 6, 8, 12, III 7, 16, 17. 4. (Regional) Ridicătură (mică) de pămînt; dîmb, movilă (1) , deal (mic). Cf. ODOBESCU, S. III, 187. Unde i-a picat capul s-a făcut un mușunoi. SBIERA, P. 177, cf. CHEST. IV 90/29, 66, 173, 350, 547, 91/164, ALR SN III h 809, A II 5. ◊ (În imprecații, simbolizînd moartea, mormîntul) Făcea-te-ai moșoroi ! PAS, L. I, 287. Mușuroiule = mormîntule. CIAUȘANU, GL. ♦ Fiecare dintre movilițele (făcute de om) ridicate peste nivelul solului dimprejur, servind ca semn de hotar. Țăranii și-au împărțit pămîntul, însemnîndu-l cu mușuroaie, CĂLINESCU, N. 40, cf. ALR II 5 069/141, 182, 514, 682 , 705, 899, A I 23, II 12. ♦ (Regional) Strat (de legume) (Vînători-Sighișoara). ALRM SN I h 126/157. 5. P. a n a l. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Grămadă (mică). Focul scade, se sfîrșește și să fărîmă într-un moșiroiu de jar. DUNĂREANU, CH. 87. Le-am zărit privirile grele. . ., mutrele hîde Ale stăpînilor cei mari Dospinu în mușuroaiele de dolari. DEȘLIU, G 43. Pe un blidișel de lemn un moșinoi de brînză de oaie. RETEGANUL, P. III, 83, cf. com. MARIAN. – Pl.: mușuroaie. - Și: (învechit și regional mușinoi, moșinoi, (regional) mușunoi, mușiroi, mușoroi (POLIZU, CIHAC, II, 198), moșuroi, moșunoi (ALECSANDRI, POEZII, 63, ALEXI, W.), moșiroi, moșoroi s. n. – Lat. mus araneus.

COMPLETI s. f. (< adj. completiv, -ă, cf. fr. complétif, lat. completivus): propoziție subordonată necircumstanțială, care îndeplinește funcția de complement pe lângă un verb, o locuțiune verbală, un adjectiv, o locuțiune adjectivală sau o interjecție predicativă din propoziția regentă. ◊ ~ directă: propoziție cu funcție de complement direct pe lângă un verb sau o locuțiune verbală tranzitivă sau pe lângă o interjecție predicativă cu conținut verbal tranzitiv din propoziția regentă. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, să, ca... să, dacă și de, prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare (pre)cum că, prin pronumele relative care, cine (precedate sau nu de prepoziții), cel ce, ceea ce, ce și cât/câtă, prin adjectivele relative care și ce, prin pronumele nehotărâte relative oricare, oricine (precedate sau nu de prepoziții), orice și oricât/oricâtă, prin adverbele relative unde, când (cu sau fără prepoziții), cum și cât. Răspunde la întrebările pe cine? și ce?: „Văzând eu mi-am aprins paie-n cap cu asta, am șterpelit-o de acasă” (Ion Creangă); „...m-a trimes din partea lui, să aduc la cunoștința măriei voastre el poate vă facă podul” (idem); „A trecut câtva timp și iată s-au ivit câteva locuri la al treilea minister” (I. L. Caragiale); „Sinan porunci ca să se adune lângă dânsul o seamă de oști” (N. Bălcescu); „Mam’mare... îl întreabă dacă-l mai doare nasul” (I. L. Caragiale); „Măria ta, spunea Leca și Marandache cum că a venit un neamț” (M. Sadoveanu); „... iară Marta îi spune cine a fost... de curând la dânșii, cu cine a vorbit și ce a zis.” (I. Slavici); „Românul... ceea ce are la inimă, are și în gură” (idem); „O sărmane! Ții tu minte câte-n lume-ai auzit, / Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?” (M. Eminescu); „Moș Călifare,... procopsești pe oricine vine să te roage” (G. Galaction); „... și nu știu unde l-ar găsi, ca să-i mulțumească” (Ion Creangă); „...întrebă la una din porți cum să-l găsească” (M. Preda); „Cât scrie doftorul pe hârtie nu plătești cu viața toată!” (B. Șt. Delavrancea). ◊ ~ directă anticipată: c. directă cu conținut referitor la o persoană, introdusă prin pronume relativ sau nehotărât relativ în acuzativ și „anunțată” în regenta care o precedă prin forma neaccentuată de acuzativ a pronumelui personal. Astfel: „Îl ajută cu plăcere pe cel ce se străduiește”; „Îl îngrijește cu devotament pe oricine este bolnav”. ◊ ~ directă reluată: c. directă cu conținut referitor la o persoană, introdusă prin pronume relativ sau nehotărât relativ în acuzativ și „întărită” în regenta care o urmează prin forma neaccentuată de acuzativ a pronumelui personal: „Pe cel ce se străduiește îl ajută cu plăcere”; „Pe oricine este bolnav îl îngrijește cu devotament”. ◊ falsă ~ directă: propoziție care dă impresia că este o subordonată c. directă (datorită formulării unei întrebări greșite sau datorită tranzitivității verbului), dar care în realitate este o subordonată c. indirectă sau o subordonată circumstanțială de mod de măsură, ca în exemplele „Acuma mă gândesc poate vedea ceva înainte-i” (M. Sadoveanu); „Să nu dea Dumnezeu omului cât poate el suferi” (Ion Creangă); ◊ ~ indirectă: propoziție cu funcție de complement indirect pe lângă un verb, o locuțiune verbală, un adjectiv sau o interjecție predicativă din propoziția regentă. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, să, ca... să, dacă și de, prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare cum că, prin pronumele relative care, cine, ce, cel ce, ceea ce și cât/câtă (precedate sau nu de prepoziții), prin pronumele nehotărâte relative oricare, oricine și orice (precedate sau nu de prepoziții) și prin adverbele relative unde, când și cum. Răspunde la întrebările cui?, despre cine?, despre ce?, pentru cine?, pentru ce?, din ce?, de ce?, la ce?, de cine? etc: „Era mândră Safta -și poate mărita fiica” (I. Slavici); „Și temându-se împăratul nu i se întâmple ceva rău, a făcut sfat” (Ion Creangă); „Călăuzul nostru nu era mai puțin curios decât mine ca să afle cum se petrecuseră lucrurile” (Al. Odobescu); „...se duse să se încredințeze dacă nu cumva e cineva în adăpostul copacilor” (I. Slavici); „Au cercat stăpânitorii vremelnici de la Liov să încredințeze lumea cum că Nicoară ar fi fost îngropat la biserica moldovenească” (M. Sadoveanu); „Nu da ciomag cui nu-i ești drag” (Folclor); „Niciodată n-ar fi făcut ceva fără să știe ce va ieși din ceea ce făcea...” (M. Preda); „Să nu răspunzi niciun cuvințel oricărui te va chema pe nume” (P. Ispirescu); „Nu s-a priceput unde să le pună”; „Se miră cum ai reușit.” ◊ ~ indirectă anticipată: c. indirectă cu conținut referitor la o persoană, introdusă prin pronume relativ sau nehotărât relativ în dativ și „anunțată” în regenta care o precedă prin forma neaccentuată de dativ a pronumelui personal. Astfel: „Îi dă aprobare cui a făcut cerere”; „Îi reține un loc oricui cere acest lucru prin telefon”. ◊ ~ indirectă reluată: c. indirectă cu conținut referitor la o persoană, introdusă prin pronume relativ sau nehotărât relativ în dativ și „întărită” în regenta care o urmează prin forma neaccentuată de dativ a pronumelui personal, ca în exemplele „Cui a făcut cerere îi dă aprobare”; „Oricui cere acest lucru prin telefon îi reține un loc”. ◊ falsă ~ indirectă: propoziție care dă impresia că este o subordonată c. indirectă (datorită intranzitivității verbului reflexiv), dar care în realitate este o subordonată circumstanțială de cauză, de condiție sau de scop. Astfel: „Unul spuse că se va căi cât va trăi el pentru că a osândit pe un om drept” (P. Ispirescu); „M-aș bucura plec în excursie”; „Se pregătește se arunce într-o copcă” (M. Sadoveanu); ◊ ~ de agent: propoziție cu funcție de complement de agent pe lângă un verb sau o locuțiune verbală la diateza pasivă sau la diateza reflexivă (cu valoare pasivă) din propoziția regentă. Este introdusă prin pronumele relative care, cine, cel ce sau prin pronumele nehotărâte relative oricare și oricine precedate de prepozițiile de sau de către. Răspunde la întrebările de cine? și de către cine?: „Aparatul a fost construit de cine a primit premiul Nobel”; „Asemenea măsuri sunt luate de către oricine lucrează în mediu toxic”; „Furtul a fost adus la cunoștință de cine l-a comis”; „Zgomotele astea se aud de către oricine locuiește în cartierul nostru”. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

ÎNTÎMPLARE, întîmplări, s. f. 1. Ceea ce se întîmplă, ceea ce se petrece; fapt, eveniment. Rar cioban... să nu știe întîmplarea cu domnița Oleana. GALACTION, O. I 67. Toți... s-au veselit de această întîmplare. ISPIRESCU, L. 2. Conversația căzu, firește, asupra întîmplărilor zilei. NEGRUZZI, S. I 293. ♦ Peripeție; aventură. Cum sînt întîmplările la drum? CREANGĂ, P. 130. Prin lumea rumenă de-apunerea frumoasă trece călugărul nostru, neluînd parte la fărmăcata stare a firei, plin încă de impresiunile ciudatei sale întîmplări. EMINESCU, N. 50. Multe mici întîmplări am avut pin-a nu ajunge la Ceahlău. ALECSANDRI, O. P. 236. O frumoasă ediție a întîmplărilor lui Telemach. NEGRUZZI, S. I 79. ♦ Nenorocire. Nu s-a mai vorbit toată ziua decît despre întîmplările grozave de ieri. REBREANU, I. 59. Decît ne-am tot învîrti și cioșmoli pe iastă prispă, mai bine să scurtăm din cale, Căci mare-i dumnezeu, ne-a feri el de întîmplări! CREANGĂ, A. 126. 2. Ceea ce se petrece în mod incidental, în urma unui concurs neprevăzut de împrejurări; hazard. Mă întrebam: unde poate fi? unde l-au mînat vînturile întîmplării? SADOVEANU, O. I 419. Și urcam, urcam poteca... Singur, închizîndu-mi ochii, ca-ntîmplarea să mă poarte, Unde-o vrea. COȘBUC, P. I 317. ◊ Loc. adv. Din întîmplare = (în mod) întîmplător, incidental. Într-o zi trecusem din întîmplare pe o stradă care purta numele lui Alexei Tolstoi. STANCU, U.R.S.S. 52. Ajunse într-un sat și, din întîmplare, se opri la casa unui om. CREANGĂ, O. A. 293. Umblînd pe acolo, găsește din întîmplare cîte o piatră de aceste. id. P. 218. La întîmplare sau la (sau în) voia întîmplării = în voia soartei, în neștire, într-o doară, la nimereală. Sînt un tînăr marinar Rătăcit fără voia mea pe aceste necunoscute maluri, Purtat de valurile oceanului la întîmplare. BARANGA, V. A. 18. Mergeam la întîmplare, disperat; îmi venea să mă las în zăpadă, să mă întind și să dorm. SADOVEANU, P. 123. Poate să am, poate să n-am [nevoie] zise fiul craiului, uitîndu-se țintă în ochii spînului, dar acum deodată mă las în voia întîmplării. CREANGĂ, P. 200. (Popular) La toată întîmplarea = în orice caz. La toată întîmplarea are să fie ceva bun. RETEGANUL, P. I 75. Dar, la toată întîmplarea, de-i vedea și-i vedea că s-a trezit... zvîrle-i pielea cea de urs. CREANGĂ, P. 215. (Rar) De-o întîmplare sau pentru orice întîmplare = pentru orice eventualitate. Deci, de-o întîmplare, n-a strica dacă i-o urma sfatul. SBIERA, P. 261. – Variantă: tîmplare (SBIERA, P. 114) s. f.

MUTA vb. I. I. (Predomină ideea deplasării) T r a n z. și r e f l. (Învechit și popular) A (se) mișca, a (se) urni (din loc); a (se) clătina. Și-i va goni pre dînșii glas de frunză mutîndu-se (f o ș n e t u l u n e i f r u n z e c l ă t i n a t e d e v î n t B 1938). BIBLIA (1688), 912/34. Zoroastru . . . făcea ca stelele să se mute din loc. EMINESCU, N. 60. Vasîle Baciu se mută de pe un picior pe celălalt. REBREANU, I. 343. El mîna punea, Șaua că mișca, Șaua că muta, Dar n-o ridica, Că nu mi-și putea. TEODORESCU, P. P. 495. Furnica nu răstoarnă muntele, dar îl poate muta din loc. SLAVICI, O. I, 54. ♦ R e f l. (Prin Transilv.; despre membrele corpului) A ieși din încheietură; a se scrlnti. Cf. ALRM I/I h 206. ♦ R e f l. P. e x t. A porni la drum, a pleca; a merge, a umbla, a se deplasa (apropiindu-se sau depărtîndu-se de un punct). Nu se va muta (nu a p r o p i e-s e PSALT.) cătră tinre hicleanulu. PSALT. HUR. 3v/4. Și de acolo mutămu-nă (v ă n s l ă m u N. TEST. 1648, m e r g î n d BIBLIA 1688) . . . sosimu întru Anticrihei. COD. VOR. 18/11. Puținelu se mutară (m a i m e a r s e r ă N. TEST. 1648, d e p ă r t î n d u-se BIBLIA 1688). ib. 90/29. Rădicîndu-se se mute-se fiii lui se ceară. PSALT. 235, cf. 117. Dară că ce, Doamne, te mutași departe ? DOSOFTEI, PS. 32/1. 2. T r a n z. A mișca, a scoate din locul în care se găsește și a așeza în alt loc; a deplasa, a strămuta, a transfera. Muta-te-va de satul tău. PSALT. HUR. 44r/11. Viniile diîntru Eghypet mutași (a d u s e ș i H). PSALT. 166. Muta-vă-voi mai departe decît în Vavilon. CORESI, PS. 30/10, cf. URICARIUL, VII, 64. Și sfătuia undi vor rădica Ioniia, să o mute, și în ce locu . . . să o pui. HERODOT (1645), 506. Oboară domni și giudeațe și împărății mută de la o semenție la altă semenție. VARLAAM, ap. GCR I, 105/25. Să mute vreun hotar den locul său. PRAV. 280, cf. 40, 199. Oameni mutați pre aceste locuri. N. COSTIN, L. 142. Neamuri carile ellinii cu nume de varvari le poreclia . . . de pre țări, pre carile lăcuia și de pe furtuna carea după vremi îi muta. CANTEMIR, HR. 75, cf. 297. Împărăția au mutat pe Mîrza Pașa la Tighinea. AMIRAS, LET2. III, 138. Ca nu cumva [grîul] să se aprindă, va fi bine de a-l muta din loc, amestecîndu-l cu lopețile. I. IONESCU, C. 177/8. Vezi tu buțite aste două ? Una-i cu apă, alta cu putere. Să le mutăm una-n locu alteia. EMINESCU, N. 10. După războiul cu Radu Vodă Basarab, măria sa Ștefan mutase hotarul de la apa Trotușului cu mult mai la vale, pînă la apa Milcovului. SADOVEANU, F. J. 692. Perne albe i-a mutat Cînd la cap, cînd la picioare. ALECSANDRI, P. P. 112, cf. DOINE, 8, RETEGANUL, TR. 124. Dă-mi-l, Doamne,-n mîna mea, Să-l lovesc o dată bine, Să-i mut punga-n sîn la mine. ȘEZ. I, 140, cf. 12, 247, ANT. LIT. POP. I, 114. ◊ E x p r. (Familiar) A-i muta (cuiva) fălcile (sau căpriorii) = a bate (pe cineva) tare, lovindu-l peste obraz. Jandarmii vă suduie și vă mută căpriorii. C. PETRESCU, Î. II, 92. Simțiîn inimă o pornire cumplită. Să se ducă la Bădîrcea . . . și numaidecît să-i cîrpească o palmă grea, să-i mute fălcile. PREDA, D. 77. ◊ R e f l. p a s. Toate lucrurile pe cari le au prășitorii cu dînșii . . . se numesc bulendre . . . Aceste bulendre se mută înaintea prășitorilor. PAMFILE, A. R. 81. Piatra care se mută din loc în loc nu prinde rădăcină. ZANNE, P. I, 249, ◊ R e f l. Ce ieși iară, nu den loc și să se mute, nici îmblă Dumnezeu den loc pe alt loc, ca trupul, ce pretutindinea iaste. CORESI, EV. 354. Se vor muta dentr-un loc într-altul. PARACLIS (1639), 255. Și au socotit cum, de nu vor da perșii război într-aceia zi, să să mute lângă un ostrov. HERODOT (1645), 486. Mutîndu-se și într-o aripă și într-alta, unul den copiei [sic !] lui ce-l păziia . . . i-au zis. M. COSTIN, ap. GCR I, 200/16. Se vor muta [albinele] la fagurii în carii se plămădesc și scot trîntorii. ECONOMIA, 181/6. Apele primblărețe de ici colea s-au mutat. CONACHI, P. 212. Mă scol, mă mut de-aicea, duc păsurile mele . . . în fundul unui crîng. ALEXANDRESCU, O. I, 250. Așa numai să se mute de pe vatră pe cuptiori, știe și hleabul de baba mea de-acasă. CREANGĂ, A. 130. Ș-apoi m-au sărit caii, și s-a mutat bătălia mai departe. DELAVRANCEA, O. II, 224, cf. 58. Așa trăiau acești eroi parazitari ai vechilor noastre gospodării, mutîndu-se din loc în loc, unde îi ducea fantezia. ANGHEL, PR. 110. Stă și-așteaptă fără glas, Parcă să măsoare, Cum se mută ceas cu ceas Umbra după soare. TOPÎRCEANU, B. 10. Coco s-a mutat pe vergele de cîteva ori, s-a suit pe trapez, a ieșit din colivie. ARGHEZI, P. T. 110. Se mixta de pe mormînt pe mormînt, plîngînd și văietîndu-se. RETEGANUL, P. IV, 65. ♦ A b s o l. (La imperativ, pers. 2 sg.) Termen folosit pentru a îndemna un animal să schimbe piciorul (la muls, la potcovit etc.). Com. MARIAN, cf. A VI 26. ♦ A numi (pe cineva) cu serviciul în altă parte, a transfera într-un post. Era mutat la Curtea de Apel din București. C. PETRESCU, C. V. 10. ♦ (Învechit, rar) A alunga, a izgoni. Au mutat pre d[u]mn[e]zăii cei streini den mijlocul lor. BIBLIA (1688), 1822/2. ♦ (Jur.; învechit) A transmite. Lucrul său . . . nu cu bună dreptate mutat din stăpînirea celui ce l-au avut în stăpînirea celui ce l-au luat. PRAVILA (1814), 27/17. (R e f l. p a s.) Nu poate să se mute acest drit . . . asupra unui al treilea. ib., ap. TDRG. ♦ R e f l. (Prin Transilv. și Ban.; despre boli) A fi contagios; a se transmite de la om la om. Am căpătat boala de la al [ = alt] biteag, s-o mutat boala. ALR II 4 182/2, cf. ALRM II/I h 163. ♦ F i g. (Învechit, rar; cu determinări introduse prin prep. „la”) A pune pe seama, pe socoteala cuiva; a atribui. Cela ce piierde, fiește cîndu nu va să afle vina sa, ci mută la altul. URECHE, L. 162. ♦ R e f l. (Învechit, rar) A se referi. Piatra ce nu o socotiră ziditorii, acea fu în capul unghiului. Acesta cuvînt să mută la Domnul Hristos. DOSOFTEI, PS. 8/19. ♦ (Regional; cu complementul „vinul”) A pritoci. ALR SN I h 246. ♦ (Complementul indică piesele jocului de șah) A schimba locul pe tabla de joc; a mișca (II). Mut regele . . . Iar eu am să mișc doi pași pionul damei. SADOVEANU, O. XI, 675. 3. T r a n z. F i g. (învechit și popular; cu determinări de felul „din viață”, „dintre cei vii”, „din această lume” etc.) A omorî; a pune capăt vieții cuiva. Ne-u zisu marele giudețu . . . să te mutăm din aceasta lume (cca 1550). CUV. D. BĂTR. II, 450/21. O au mutat dintr-această viață trecătoare. DOSOFTEI, V. S. septembrie 20/8. S-au părut D[o]mnului nostru să-mi mute copilașii . . . spre lăcașurile ceale de acolo. MINEIUL (1776), 180v1/17. Și domniră în pace și în liniște, pînă ce, vrînd Dumnezeu, i-a mutat din lumea aceasta. ISPIRESCU, L. 145. ♦ R e f l. A muri1 (1). Doamna Alexandra . . . s-au mutat cătră Christos (începutul sec. XVIII). MAG. IST. V, 28. Generalul pensionat Ioan de Seetal, care de la 1814 petrecea aici, s-au mutat din aceasta lume. GT (1841), 11/8. Fiecare om, mutîndu-se din viața aceasta, trebuie să treacă peste o mulțime de rîuri și pîraie. MARIAN, L. 300, cf. 128. Îndată ce s-a mutat dintre cei vii, clopotele vestesc întregului sat moartea. PRIBEAGUL, P. R. 138. După tată, fiii toți se mutarâ-ntre cei morți, reteganul, p.- iv, 63.Refl. (De obicei cu determinări locale introduse prin prep. „în”, „la” sau „pe”) A se așeza (cu locuința) în alt loc, a se stabili în altă parte, a-și schimba domiciliul sau sediul.Muta-me-voiu în satul tău în veaci. PSALT. HUR. 50v/8. Se mută cu toată ruda lui, cu cîți scăpase, în țara Veneției. MOXA, ap. GCR I, 58/15. Vor părăsi pre împăratul și se vor muta într-alt loc, la alt împărat. PARACLIS (1639), 255. Și de acolo mutîndu-sâ la ostrov, ș-au cumpăratu ocine. SIMION DASC., ap. GCR I, 143/33. Și așea mutîndu-sâ crăiasa cu pruncul Ștefan crai . . ., boierii și tot Ardealul au adus pruncului daruri la Lipa. M. COSTIN, O. 301. Și-ntr-acea sară s-au mutat în cetate. NECULCE, L. 127, cf. 362. Domnul cu toată curtea se mută la Cotnăru. NEGRUZZI, S. I, 106. Era bine în casa în care sta pînă acuma, dar. . . în casa-n care se mută, o să fie mai bine. CVARAGIALE, O. IV, 12, cf. 10, 11. Îmbrăcîndu-se, începu să observe cu atenție odaia, în care numai de cîteva zile se mutase. VLAHUȚĂ, O. A. III, 18. Dar tot în acel an, revista se mută în București. RALEA, S. T. III, 185. Și astfel au tot vorbit pînă cînd el s-a mutat la ea. V. ROM. aprilie 1955, 256. A doua zi s-au mutat la curți care acuma erau ale lor. RETEGANUL, P. V, 72. ◊ T r a n z. Și mută (s ă l ă ș l u i d) în fsatele lor gerunchile lu Israil. PSALT. 161. Acesta au mutat scaunul domniei în Roman. N. COSTIN, L. 177. Orhan . . . mută tahtul împărătesc la Brusa. VĂCĂRESCUL, IST. 251. Face cunoscut cinstitului public că fabrica sa de ciorapi . . . acum a mutat-o la Podul Calicilor. CR (1832), 3502/37. Pe mine mă mută acum într-altă casă. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 560. Măi bădițo, buze moi, Mută-ți casa lîngă noi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 48, cf. 74, 204, ȘEZ. I, 12. Păsăruicâ, mută-ți cuibu, Unde-o fi badea cu plugu. ANT. LIT. POP. I, 144. 5. T r a n z. F i g. (Învechit) A transpune în altă limbă, a traduce. (R e f l. p a s.) Nu lipsesc a zice că cu neputință iaste a să muta filosofia și in limba rumânească (a. 1826). GCR II, 252/17. 6. T r a n z. (învechit și regional) A amîna. Au zis cum vor răspunde a doa zi . . . mutănd lucrul den zi în zi. HERODOT (1645), 471. Nu te zăbăvi a te întoarce către D[u]mn[e]zeu și nu muta den zi în zi pocăința ta. CHEIA ÎN. 57v/18. Mută muceniia lor pînă la altă vreame. MINEIUL (1776), 144r2/8. Mutînd punerea în lucrare a acei hotărîri până a doa zi, au făcut bine. DRĂGHICI, R. 163/7, cf. PANN, E. II, 75/21. II. T r a n z. (Învechit și popular; predomină ideea transformării, a schimbării) 1. A înlocui, a schimba (cu altceva sau cu altcineva); a modifica; a transforma. Supt vreame stăm, cu vreame ne mutăm viața. M. COSTIN, ap. GCR I, 203/17. Dumnăzău mută și iară întărește și întemeiază împărățiile. N. COSTIN, L. 76, cf. 142, 596. Pustiindu-se toată lllirie și Misia . . ., au scos din cetățile și din locurile ei pe români și i-au așezat în mijlocul Misiii, și i-au mutat numele, zicîndu-i Dachiia. CANTEMIR, HR. 151, cf. 72. Nici corbul negreața nici pardosul pestriciunea a-și muta poate. id. IST. 105. Mutați pentru dragostea mea meșteșugul cel pescăresc. ANTIM, P. 3. Blestemul cel omenesc l-au mutat întru blagoslovenie. MINEIUL (1776), 49r1/8, cf. 31v1/19. Subt pretext de a-și muta aerul, lăcuiește preste an, în șese sau șepte luni, în Tîrgovești. ȘINCAI, HR. III, 235/16. Și fiecare pe unde trece Păraie de sînge turcesc varsă, Somnu dulce mutând în moarte rece. BUDAI-DELEANU, Ț. 256. Pontiful . . . au mutat hotărîrea morței în pedeapsa închiderei pe viață. AR (1829), 1882/27. Fire-ai de rîs, mîndră lele, Că-mi mutași numele mele, Și-mi puseși altele rele, De nu pot trăi cu ele. DOINE, 264. ◊ R e f l. p a s. Mai pe urmă din Flachia să se fie mai primenit în Valahia, adecă mutîndu-sâ slova F în V și K în H. CANTEMIR, HR. 113, cf. MAIOR, IST. 161/28. De aci înainte dansurile-ți s-or ciuntă, porturile s-or muta. COM. SAT. V, 13. ◊ R e f l. Și dzice Domnul lui Cainu, că ce te-ai măniatu și fața ta s-au mutatu ? PALIA (1581), 24/8. Pealea lor se va muta în mai întunecat vînătă. ECONOMIA, 217/16. Dregătorii să mută în omide Care rod cu multă lăcomie Frunza pomului cetățenesc. BUDAI-DELEANU, Ț. 380. Că m-o bătut bărbatul Și mńi s-o mutat graiul. ȚIPLEA, P. P. 32. ◊ R e f l. i m p e r s. Unde va Dumnezeu, cu anevoie se poate muta cu sfatul. MUSTE, LET2 III, 95, cf. ZANNE, P. VI, 645. ♦ R e f l. A se reincarna, a se întrupa. Cînd umbra ta, ca umbră încă, va începe a vorbi, ea va fi atotștiutoare, și-ți va spune ce trebuie să faci: cînd te vei muta tu în firea ei, atunci vei fi tu atotștiutor. EMINESCU, N. 55. ◊ T r a n z. Și țărnea mea, tu, Doamne, în țărn-ai s-o arunci ? Dar eu ce nu sînt țărnă, unde-o să fiu atunci ? Muta-mă-vei într-altul ? VLAHUȚĂ, P. 27. 2. A da altă direcție, alt curs, a a b a t e; a schimba. Și eu încă mă întorcu și sfatul îl mut. HERODOT (1645), 367. L-au mai mutat de la gîndul lui. M. COSTIN, LET2. I, 332. Inima-i va dzîce să nu-și mute pașii. DOSOFTEI 32/20. După a sa părere întorcîndu-se iarăș, mută socoteala. CANTEMIR, HR. 129. Tăind apei o gură, am mutat curgerea ei (a. 1773) GCR II, 93/8. ◊ E x p r. A (-și) muta gîndul = A renunța (la o idee, la un proiect etc.), ; a de răzgîndi. N-au vrut Nicolai Vodă să mute gîndul cel bun ce pusăse din început pentru dînșii. AXINTE URICARIUL, LET. II, 151/18. Dacă văzu care încotro merge treaba, își mută gîndul și plecă în ale sale. ISPIRESCU, U. 69, cf. id. L. 127, 254. Totuși faptul că Tudorache, în timpul din urmă, nu-i vorbise nimic de casă dăduse moșului o nădejde, fâcîndu-l să creadă că poate și-a mutat gîndul cel rău. DUNĂREANU, CH. 27, cf. I, 278. (Cu parafrazarea expresiei) Astfel ai zis. Dar acum ai gînduri mutate, tu, tată. COȘBUC, AE. 16. A muta vorba (sau cuvîntul) = a da o interpretare greșită celor spuse de a răstălmăci. L-au pusu-l mai mare, toate să-l asculte, Cîte sînt pre lume cuvînt să nu-i mute. DOSOFTEI, PS. 28/8. Mă rog să mă ascultați, Vorba să nu mi-o mutați. SEVASTOS, N. 324. – Prez. ind.: mut. – Lat. mutare.

SIMȚI, simt, vb. IV. Tranz. 1. A percepe, prin intermediul organelor de simț, efectul unei excitații. Bîrnoavă își simți brațul strîns ca-ntr-un clește de fier. SADOVEANU, O. VII 91. Numai cînd ajunse la poartă, simți cît era de ostenită. Într-un suflet alergase cale de trei ceasuri. VLAHUȚĂ, O. AL. I 51. Ei mergeau fără a simți că merg, părîndu-li-se calea scurtă. CREANGĂ, P. 276. Își simte gîtu-atuncea cuprins de brațe reci... Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe Și știe că de-acuma a lui rămîne-n veci. EMINESCU, O. I 95. ◊ Fig. Acum gîndurile toate, ca de plumb mi le simt grele. Mi-a rămas inima rece și-mpietrită de durere. VLAHUȚĂ, O. A. 45. Simțeam că universul la pasu-mi tresărea, Și nații, călătoare, împinse de a mea, Împlut-au sperioase pustiul pîn’ la poluri. EMINESCU, O. I 91. ◊ Expr. A simți (ceva) pe propria (sa) piele v. piele (1). A simți un gol la stomac v. gol2. A avea (sau a simți) un ghimpe la (sau în) inimă v. ghimpe (I 1). ◊ Absol. Am simțit ca un cutremur, care m-a trezit. ALECSANDRI, T. I 453. ♦ Refl. A-și da seama de propria sa stare fizică. Cum ne simțim? C. PETRESCU, Î. II 77. Cum te mai simți, frate Paisie? NEGRUZZI, S. I 160. ◊ (Urmat de determinări predicative) Împărăteasa s-a simțit însărcinată. ISPIRESCU, L. 2. 2. A băga de seamă, a prinde de veste, a observa (pe cineva sau ceva) mai mult pe baza unui reflex decît cu ajutorul judecății; (despre animale) a adulmeca. Simțea de departe pașii și îi recunoștea. C. PETRESCU, Î. II 78. Am ieșit prin bucătărie, ca să nu mă simtă nimeni, și m-am dus jos la pod. SEBASTIAN, T. 27. Ne apropiarăm fără să ne simtă. HOGAȘ, M. N. 105. Am eu un cățeluș de fier cu fălcile de oțăl, și cînd l-a simți că s-apropie, va lătra de trei ori și ne-a da de știre. RETEGANUL, P. III 35. ◊ Absol. [Fata] sări ca o pisică de ușure peste prag, de nici nu atinse pe călugărița pe care o furase somnul... Călugărița simți, sări odată în sus și, văzînd că lipsește vasul, începu a se boci. ISPIRESCU, L. 30. ◊ Refl. (adesea impers.) În glasul lui se simțea o turburare mare. DUNĂREANU, CH. 94. Se simte că nu e cruce de voinic în casă. DELAVRANCEA, H. T. 134. Numele lui Mihai, banul țării de peste Olt, umblă din gură în gură, și mișcarea ce se simte dincoace de Olt printre locuitori nu prea îmi miroase a bine. ISPIRESCU, M. V. 6. ◊ Expr. A se simți ceva în aer v. aer1 (2). 3. A-și da seama, a fi conștient, a înțelege o acțiune, o situație bazîndu-se atît pe elemente logice cît și pe intuiție, instinct sau legături afective cu altă persoană. Am eu mirosul meu... Eu, dacă vrai să știi, puteam să fiu prima polițist... fiindcă eu simt omul de departe... DAVIDOGLU, M. 22. Eminescu simțea, ca poet adevărat, că nu e cu putință o literatură temeinică fără o limbă flexibilă și autentică. CĂLINESCU, E. 197. Simțea de ajuns frumoasa fată Că viața noastră nu ni-e dată De dragul unor flori din lunci. COȘBUC, P. I 123. Ce adînc simte și pricepe omul acesta societatea în care trăiește. VLAHUȚĂ, O. A. 225. ♦ Refl. (Urmat de determinări modale) A fi conștient de o însușire, de o dispoziție sau de o stare proprie, a se crede capabil de ceva. Ionuț Păr-Negru se simți mic și-și înghiți lacrimile. SADOVEANU, F. J. 356. Trăind în cercul vostru strîmt, Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor și rece. EMINESCU, O. I 181. Tomșa, nesimțindu-se în stare a se împotrivi, fugise în Valahia. NEGRUZZI, S. I 142. 4. A fi cuprins de o stare afectivă, a încerca un sentiment, o emoție etc.; a fi mișcat, impresionat, tulburat. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate. EMINESCU, O. I 130. Viața se trece cu grăbire, Anii cei tineri se strecor; Dar eu nu simt nici o mîhnire, Căci mă țin tot pe urma lor. ALECSANDRI, T. I 333. Simții o neliniște oarecare. NEGRUZZI, S. I 67. ◊ (Metaforic) Iată lacul. Luna plină, Poleindu-l, îl străbate; El, aprins de-a ei lumină, Simte-a lui singurătate. EMINESCU, O. I 210. ◊ Expr. A simți lipsa (cuiva sau a ceva) = a suferi din cauză că cineva sau ceva lipsește. Mă voi sili să nu simți lipsa fratelui meu. ISPIRESCU, L. 21. A simți nevoia să... = a dori să... Vecina deretică. Era mai voioasă, poate. Simțea, poate, nevoia să schimbe, cu o făptură omenească, o vorbă. PAS, Z. I 84. ♦ A avea impresia că..., a încerca sentimentul că... Pînă a doua zi simțeam că voi înnebuni. CAMIL PETRESCU, U. N. 154. Totdeauna, oricîți bani am avut, oricîte rochii, oricîte bijuterii, totdeauna am simțit că-mi lipsește ceva, nu știam bine ce. SEBASTIAN, T. 353. ◊ Refl. (Urmat de determinări modale) Mă simțeam cu el așa de bine, ca și cu unul din vechii povestitori care mi-au încîntat copilăria. SADOVEANU, E. 100. Colo-n umeda-i pustie, Ca-n sicriu, Te-ai simți pe vecinicie Mort de viu. EMINESCU, O. IV 20. Mă simțeam foarte trist. Voiam să plîng și nu puteam. NEGRUZZI, S. I 57. (Expr.) A se simți la (sau în) largul lui sau (ca) acasă (la el) = a încerca un sentiment plăcut, a avea impresia că se află într-un mediu familiar, înconjurat de oameni sau de lucruri cunoscute; a-i fi cuiva bine. Aicea, printre ardeleni, mă simt acasă. În fiecare văd un nepot de-al lui Horia, de-al lui Iancu. BENIUC, V. 27. E un om care la volanul unei mașini, la o masă de bacara, într-un mare hol de hotel, se simte la el acasă. SEBASTIAN, T. 339. Voi avea grijă ca poetul familiei noastre să se simtă acasă la el în țara romînească. REBREANU, R. I 164. În această lipsă desăvîrșită de zgomot și de mișcare, Radu se simți în largul lui. VLAHUȚĂ, O. A. 128. A se simți cu musca pe căciulă v. căciulă (1). ♦ Refl. A încerca o apăsare, o greutate, a se resimți de pe urma unei situații sau a unei stări rele. De cînd mi-au venit băieții de la învățătură, îmi țin socoteala ban cu ban și huzuresc de bine; acum zic și eu că poți duce vornicia pe viață fără să te simți. CREANGĂ, A. 18. – Prez. ind. și: simțesc (SADOVEANU, P. M. 15, CREANGĂ, P. 205, NEGRUZZI, S. I 41), simț (DELAVRANCEA, O. II 35).

DORMI, dorm, vb. IV. Intranz. 1. (Despre ființe) A se găsi în stare de somn, a fi adormit. Sublocotenentul Măgură dormea totdeauna la un loc cu soldații. CAMILAR, N. I 31. Dormii zdravăn în noaptea aceea și aproape fără de visuri. HOGAȘ, M. N. 231. Cănuță dormea la căldură, în patul bunică-sii. CARAGIALE, P. 19. Cum îți vei așterne, așa vei dormi.Cameră de dormit v. cameră. Vagon de dormit v. vagon.Fig. (Despre morți) [Căpitanii] dormeau... în mormintele cele mari. SADOVEANU, D. P. 8. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici. EMINESCU, O. I 151. O! dormi în pace pe-aceste maluri, Îngînat dulce, ca-n vis ușor, De glasul mării purtat de valuri, De glasul nostru uimit de dor. ALECSANDRI, P. A. 75. ◊ Expr. A dormi buștean (sau tun, butuc, ca pămîntul, dus, ca dus de pe lume, ca un mort) v. c. A dormi de-a-n picioarele (sau pe picioare) = a) a fi foarte obosit, a pica de somn; b) (fig.) a fi încet la treabă, a se mișca leneș; p. ext. a nu-i sta mintea la ceva, a fi absent. Ochii lui erau mai totdeauna coperiți de o ceață, așa că părea nepăsător pentru tot ce se petrece împrejuru-i și că umblă dormind pe picioare. MACEDONSKI, O. III 24. A dormi iepurește v. iepurește. A dormi numai cu un ochi v. ochi.Tranz. (Cu complementul «somn» sau «noapte») Murele au rămas neculese în codri și în vizuini își doarme sătul somnul ursul. ISAC, O. 210. Și unde nu să puse Ileana pe un somn dulce, de gîndeai că nu alta, fără de-ar fi șapte nopți legate laolaltă încă s-ar cumpăni să le doarmă. RETEGANUL, P. I 57. Voinicelul mi-o privea, Somnul dulce cum dormea... Și mereu se socotea: S-o deștepte-n grab’ au ba? TEODORESCU, P. P. 451. (Expr.) A dormi somnul (cel) de veci (sau cel lung, cel de pe urmă) = a) a fi mort; b) (în imprecații) a muri. Dormiți... dormire-ați somnul de veci! CAMILAR, N. I 335. Să nu crezi că doarme Smaranda, dormire-ai somnul cel de veci, să dormi! CREANGĂ, A. 17. Dormi tu, bărbățelul meu, Ierte-mi-te-ar dumnezeu! Dormi, dormire-ai somnul lung, Că multe-am tras și-mi agiung! ALECSANDRI, P. P. 355. 2. A mînea, a rămîne peste noapte undeva; a trage în gazdă. Ți-e drumu-ndelungat Și-i noapte. De n-ai gazdă-n sat, Să vii să dormi la noi. COȘBUC, P. I 230. 3. Fig. A fi lipsit de interes, a lucra fără tragere de inimă. Apoi dormi la abataj și scoți acord mic. DAVIDOGLU, M. 17. ♦ (În forma negativă) A veghea; a fi vigilent. Azi știu că duhul tău nu doarme, Că porți pistolul sub gheroc, Dar fii pe pace, avem arme Și ac de fiece cojoc. BANUȘ, B. 117. Producția crește mereu, și-acum cu secretarul ăsta nou, care intră peste tot... șeful fierbe.Să fiarbă, că nici eu nu dorm. DAVIDOGLU, M. 47. 4. Fig. A sta nemișcat, neclintit, în amorțire. Cîmpiile dorm fericite și neștiutoare. BOGZA, C. O. 206. Dealuri galbene și ruginii dormeau în jurul nostru somnul după-amiezelor de toamnă. GALACTION, O. I 98. Cînd luna-n lacuri își scaldă fața, Cînd vîntul doarme în cîmp, pe flori... Eu șoptesc nopții un dulce nume. MACEDONSKI, O. IV 10. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A zăcea ascuns; a mocni. Acea tainică simțire, care doarme-n a ta harfă. EMINESCU, O. I 137. ◊ Tranz. Păduri ce-și dorm foșnirea-n mica ghindă Se cer spre cer coroana să-și destindă. TOMA, C. V. 269. – Variantă: (Transilv.) durmi (RETEGANUL, P. I 47) vb. IV.

SENZAȚIE, senzații, s. f. 1. Fapt de conștiință produs de acțiunea unui excitant asupra organelor de simț. Senzația nu este într-adevăr decît legătura directă dintre conștiință și lumea exterioară, transformarea energiei excitației exterioare în fapte de conștiință. LENIN, O. XIV 40. Numai cu ajutorul senzațiilor omul poate sa cunoască lumea exterioară. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 9, 109. Unele insecte au senzații chiar după ce sînt decapitate. BART, S. M. 78. ◊ (Cu o determinare arătînd natura sau calitatea) Senzație vizuală. Senzație auditivă.Se simți fulgerat de o senzație tare, zguduitoare. VORNIC, P. 77. Bozan simți o plesnitură în cap și durerea părea alta decît aceea pe care a simțit-o în clipa prăbușirii cu podul rulant. L-a inundat ceva cald, într-o senzație de moleșeală plăcută. SAHIA, N. 37. Senzația căderii în vid e așa de vie, încît simți cum se taie respirația. BART, S. M. 41. Auzi vîjîind pe sub vagon o apă repede și puternică ce parcă numai cu acest vuiet al ei îți dă o senzație de răcoare. VLAHUȚĂ, O. AL. II 32. ◊ Expr. A avea senzația că... = a simți, a i se părea, a avea impresia că... Avea senzația că vîrful urechilor a devenit sfărmicios ca porțelanul. C. PETRESCU, C. V. 137. Îndată ce puse capul pe pernă avu senzația că trupul i-a amorțit. REBREANU, P. S. 163. ♦ Simțire. Aprins la față și descumpănit, am luat buchetul de trandafiri și am ieșit din clasă. Stranii senzații încercau sufletul meu. Simțeam în mine ceva plăcut și cald. GALACTION, O. I 59. ♦ Percepție. Imaginea lui Eminescu e măreață, e sublimă. Ea ne dă senzația imensității spațiului, aproape noțiunea nemărginirii. GHEREA, ST. CR. III 370. 2. (De obicei la pl.) Ceea ce are un caracter senzațional, impresionează în mod violent simțurile, imaginația, constituie un prilej de emoții violente. Nu senzații trebuie să căutăm, ci o conlucrare de la postul hărăzit fiecăruia în vederea operei obștești. CONTEMPORANUL, S. II, 1956, nr. 483, 1/2. Avidă de senzații, ahtiată de o lume ușuratică, femeia asta cuminte, înțeleaptă ajungea frivolă, mincinoasă și violentă. BART, E. 226. ◊ Loc. adj. De senzație = senzațional. Se cetesc traduceri... literatură inferioară de senzație. SADOVEANU, E. 23. Se adîncise în citirea unui roman de senzație. BART, E. 252. S-a petrecut... un incident de mare senzație. CARAGIALE, O. III 201. ◊ Expr. A face senzație = a produce o impresie foarte puternică, a trezi un interes deosebit, a face vîlvă. Căruciorul cu înghețată făcea senzație. BOGZA, A. Î. 594. O coțofană Fără ocupație A adus o veste-n goană Și-a făcut senzație. TOPÎRCEANU, B. 46. Intrarea noastră în sat făcu o mare senzație. BOLINTINEANU, O. 268. ♦ Lucru, persoană, eveniment care produce impresie. Senzația serii a fost Nadina în «dansul apașilor», ultima noutate pariziană. REBREANU, R. I 265.

URIC s.n. 1. (Mold., Ban., Criș., Trans. SV) Loc, posesiune de veci, ce se poate transmite prin moștenire. A: Cetățile toate s-or face . . . lăcuiască și să petreacă Și urice pre dînsa să-și facă. DOSOFTEI, PS. C: Nime nu iaste carele ș-au lăsat casa, sau frații. . . au uricul pentru mine. NT 1648, 54v. Urik. Haereditas. Patrimonium. AC, 379. Uricurile noastre streinii le biruiescu. MISC. SEC. XVII, 11v; cf. AGYAGFALVI, apud TEW; N. TEST. (1648); SICRIUL DE AUR, apud TEW; VISKI, apud TEW; MISC. SEC. XVII, 28r; PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW. ◊ Fig. Domnul Dumnezeu uricul mieu este. VCC, 34. ◊ (Criș., Trans. SV) Loc. adv. De uric = pentru totdeauna. Că noao încă nu ni o au dat Dumnăzău de uric această lume. MOL. 1695, 36v. Toți păgîni<i> eu de uric îti voi da ție. VCC, 7; cf. MISC. SEC. XVII, 71r. 2. (Mold.) Act de proprietate veșnică său donație; document, hrisov. Leage scrisă să cheamă uricele și ispisoacele. PRAV. Au făcut legătură și uric cu mare blăstăm pentru împreunarea nuntei. ȘT, 248. Acele urice domnești pe slovenie n-au nici o îndoială a nu se crede. GHEORGACHI; cf. M. COSTIN; DOSOFTEI, PS.; N. COSTIN; CANTEMIR, IST. Etimologie: magh. örök. Vezi și uricar, uricaș, urici. Cf. moșnenie, ocinire, rămășiță (1); m o ș t i n ă.

PUSTIU2, -IE, pustii, adj. 1. (Despre locuri, ținuturi, regiuni) În stare sălbatică, necultivat, nepopulat de animale, nelocuit sau neumblat de oameni. Cine m-a pus să te las și să plec pe pustiile ape? TOPÎRCEANU, P. 45. Mergea tot înainte prin locuri pustii și cu greu de străbătut. CREANGĂ, P. 237. Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum, Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ Aflat în paragină, în ruină. S-a oprit... la un anume zid de bisericuță, năruită și pustie, după pîrjolul de anul trecut. C. PETRESCU, A. R. 48. Zidirea cea pustie de jale pare plină. EMINESCU, O. I 96. Cucule, de unde vii? De la niște vii pustii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ♦ (Substantivat; învechit și popular, în imprecații) Blestemat, afurisit. Mă căznesc de este-o vreme Să fac din pelinaș miere. El, pustiul, e tot fiere! BIBICESCU, P. P. 354. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Mantu Miu, cu capul treaz, dar scofîlcit de pustia-i de durere, era în fruntea convoiului. GALACTION, O. I 266. Ce mai atîta grijă pentru astă pustie de gură! CREANGĂ, P. 331. Pustiul de urît nu-i dădea răgaz. CONTEMPORANUL, VI 102. 2. Nelocuit, nepopulat, deșert, lipsit de viață, de mișcare. Moara nu umblă... pare pustie. SADOVEANU, O. I 514. Umbre răzlețe se deslușeau de-a lungul cheiului pustiu. BART, E. 288. Astfel turmă după turmă Pleacă toamna de la stîni, De rămîn pustii în urmă Munții singuri și bătrîni. TOPÎRCEANU, B. 22. Așadar școala a rămas pustie pentru o bucată de vreme. CREANGĂ, A. 9. ◊ Fig. Și se duc pe nesimțite Nopți pustii și zile reci. TOPÎRCEANU, B. 26. Cărarea mea pustie se umple de lumină, CERNA, P. 12. De cînd s-a dus bădița Mi-i pustie ulița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 128. 3. Fig. Gol, deșert. Se jucă așa o vreme, absorbită, cu mintea pustie. DUMITRIU, N. 85. Copilele ți s-au culcat – Tu inimă pustie, Stai tot la vatră-ncet plîngînd: E dus și nu mai vine! COȘBUC, P. I 193. De visuri inima pustie nu mi-i... Senin mă urc pe-a lor înalte schele. VLAHUȚĂ, O. A. 82. ♦ Fig. Fără rost, fără sens, zadarnic. (Atestat la f. pl. pustie) Ea audeplînge.Parcă îi venea să plece-n lume, Dusă de pustie gînduri Și de-un dor fără de nume. EMINESCU, O. I 65. ◊ (Adverbial, regional) Oh! dragii mei, voi sînteți copii de împărat... – Nu vorbi pustiu, ca să ne măgulești! răspunse fata. RETEGANUL, P. II 38. 4. Singur (fără părinți, frați, rude etc.); stingher. De atunci trăiesc aci pustiu și singur. SADOVEANU, A. L. 150. Cînd merg flăcăi la oaste Cu lacrămi tu-i petreci Și stai cu ei, ți-e milă Să-i lași pustii, să pleci. COȘBUC, P. I 215. Vai de inima pustie Ce-au rămas făr’de soție! ALECSANDRI, P. II 184. Mîndră, dragostile noastre Au rămas pustii pe coaste. BIBICESCU, P. P. 24. Iată, vremea mi-a sosit Să mă duc în haiducie, Să te las, dragă, pustie. TEODORESCU, P. P. 295. – Pl. și: (f., învechit) pustie.

veselie s.f. 1 (Stare de) bună dispoziție, (de) voie bună, ext., (de) bucurie; manifestare, comportare care reflectă această stare. Veselia ei era molipsitoare și curînd toată lumea rîdea și se bucura de întîlnire.(în corelație cu „bucurie”) Să nu ne vie bucurie și veselie cînd vedem vrăjmășii noștri biruiți (VARL.). ◊ (în formule de urare și de salut) Rămîneți în veselie Ca Codreanu-n haiducie (POP.). ◊ expr. Într-o veselie = fără a-și impune limite. A călătorit cît a vrut, într-o veselie.fig. Priveliștile... par numai o veselie (IORGA). ♦ (la pl.) Gesturi, fapte, vorbe etc. care provoacă haz, amuzament etc. Al tău suflet, a ta minte or gusta veselii (ALECS.). ♦ ext. Ceea ce constituie cauza, motivul unei veselii deosebite. Copilul era veselia casei. 2 Petrecere veselă cu mîncare și cu băutură, prilejuită de celebrarea unui eveniment festiv sau de o sărbătoare; chef, zaiafet. A ținut veselia trei zile și trei nopți (CR.). ♦ spec. (înv., reg.) Nuntă. • pl. -ii. g.-d. -iei. /<sl. veche веселнѥ.

SOMN2, (rar) somnuri, s. n. 1. Stare fiziologică de repaus a ființelor, necesară redresării forțelor și caracterizată prin încetarea totală sau parțială a funcționării conștiinței; stare a celui care doarme. Somnul singur îl mai mîngîia. ANGHEL, PR. 45. Era tîrziu și somnul începuse a-mi atîrna greu pleoapele peste ochi. HOGAȘ, DR. 255. Somn, a gîndului odihnă, O, acopere ființa-mi cu-a ta mută armonie. EMINESCU, O. I 49. ◊ (Urmat de determinări atributive) Somnul de plumb mă prăbuși ca într-un întuneric. SADOVEANU, O. VI 214. N-am venit, Că somn greu m-a-nțepenit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 237. ◊ (Personificat) Vino, soamne, de-l adoarme și tu, pește, de îl crește. DELAVRANCEA, O. II 152. ◊ Fig. După somnul adînc al pămîntului și al codrilor, iată că se arată iar colț de verdeață. SADOVEANU, O. VII 364. Un șuier lung, speriat... trezește somnul codrilor. VLAHUȚĂ, O. AL. II 33. ◊ (În expresii care marchează începutul, durata, intensitatea acțiunii; uneori la dativ) Se întinse din nou somnului. CAMILAR, N. I 16. Ochii i se închideau, somnul îl dobora. GALACTION, O. I 41. La inginer, lumina stăruia încă. Nu-l prindea somnul. C. PETRESCU, R. DR. 250. Moș Ion o așeză încetișor pe pat și o acoperi. Un somn adînc o cuprinse. BUJOR, S. 49. Tîrziu de tot îl fură somnul. VLAHUȚĂ, O. A. 122. Culcă-te să tragi un pui de somn. SLAVICI, O. I 219. Dacă ești așa de fricoasă, apoi sui în căruță și te-așterne pe somn, că noaptea-i numa un ceas: acuș se face ziuă! CREANGĂ, O. A. 125. (Glumeț, în forma de pl. soamne) Ar fi poftit mai degrabă să fie undeva singuri, să-i tragă niște soamne. SADOVEANU, O. L. 238. ◊ Loc. adv. În (sau prin) somn = în timpul somnului, fiind adormit, dormind. Ciobanul, lîngă turmă, culcat cu ochii-n sus, În somn, spre-o altă lume purtat a fi se lasă. MACEDONSKI, O. I 116. Și prin satul adormit Doar vrun cîine-n somn mai latră Răgușit. COȘBUC, P. I 48. Prin somn tu vei simți trecînd fiori Prin trupul tău. id. ib. 313. Toate prăvăliile cu obloanele lăsate ca pleoapele în somn. CARAGIALE, O. II 356. Iar ea vorbind cu el în somn, Oftînd din greu suspină. EMINESCU, O. I 168. ◊ Expr. A dormi somnul iepurelui = a dormi ușor, iepurește, v. iepurește. Somn ușor, formulă (însoțind de obicei un salut la despărțire) prin care se urează cuiva somn liniștit. La revedere... Somn ușor! BASSARABESCU, V. 9. ♦ Somn de iarnă (sau hibernal) = starea de amorțire în care petrec iarna unele animale. Stîrnise dușmănia unei albine care, mînioasă cum sînt ele în preajma somnului de iarnă, s-a repezit la Ghighi. REBREANU, I. 128. ◊ Fig. Și-a pus pămîntul blană albă și-și doarme somnul hibernal. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 34. Somnul plantelor = aplecarea frunzelor sau închiderea florilor în timpul nopții. ♦ Fig. Stare de inerție; toropeală, amorțire. Poporul cel mare al nostru... a dormit un somn jalnic în întunericul satelor. SADOVEANU, O. VI 455. Voi ce stați în adormire, voi ce stați în nemișcare, N-auziți prin somnul vostru acel glas triumfător Ce se-nalță pîn-la ceruri din a lumii deșteptare, Ca o lungă salutare Cătr-un falnic viitor? ALECSANDRI, P. A. 81. ♦ Nevoia de a dormi; senzație provocată de această nevoie. Oamenii umblau în jurul focului parcă n-ar mai fi avut nici somn, nici case. REBREANU, R. II 205. ◊ (În construcții cu verbele «a fi», «a face») și cu pron. pers. în dativ) Sînt trudit și mi-i somn. SADOVEANU, N. F. 133. Cînd colea, pe la apusul soarelui, vine Serilă și zice că-i e somn. RETEGANUL, P. III 67. I s-au făcut somn strașnic, cît nu se mai putea ține. SBIERA, P. 58. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom, C-ai dormi și nu ți-i somn. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. 2. Fig. (De obicei determinat prin «veșnic», «de veci», «al morții» etc.) Stare a ființei care a încetat din viață; moarte. Dar somnul cel veșnic este greu. MACEDONSKI, O. I 51. Să-mi fie somnul lin Și codrul aproape. EMINESCU, O. I 219. ◊ Expr. A dormi somnul cel de veci v. dormi.Pl. și: (glumeț) soamne. - Formă gramaticală: vocativ (rar) soamne.

Non licet omnibus adire Corinthum (lat. „Nu-i dat tuturora să se ducă în Corint”) – Corintul, una din anticele cetăți grecești, era vestit în epoca înfloririi lui, prin viața de lux și de petreceri ce o ducea sub protecția zeiței Afrodita, care îi era patroană. Dar din pricina unor taxe mari la care erau supuse mărfurile aduse din afară, plăcerea de a petrece la Corint era și foarte costisitoare. Dovadă că se spunea: „nu toată lumea își poate permite să se ducă la Corint”. Vorba a ajuns proverb și proverbul a fost răspîndit mai ales datorită lui Horațiu care, în prima Epistolă (17-36), i-a dat următoarea formă: Non cuivis homini contingit adire Corinihum (cu același înțeles). Cu vremea, vorba aceasta a căpătat un sens mai general și a fost folosită spre a spune că nu toți oamenii au același talent, sau același spirit, sau aceeași avere etc. Dar mai ales acest non licet omnibus... se aplică, în serios sau în glumă, cînd trebuie să renunțăm la dorințele noastre din lipsă de mijloace materiale. LIT.

MOMÉNT s. n. 1. Scurt interval de timp, de obicei considerat în raport cu faptele care îl caracterizează; clipă, secundă, minut (I 1). De aceea și fericesc momenturile ce aduc atîtea îndestulări nenădăjduite în vreme (a. 1787). BV II, 321. Necesitatea de a se despărți turbură momenturile aceste delicioase. CALENDARIU (1-794), 29/26. Trist și de pe urmă al vieței moment. ÎNVĂȚĂTURĂ, 125. Și au murit întru acel moment sau clipeală, MOLNAR, I. 430/13, cf. 225/8. Ea se afla într-unul din aceste momente rari. . . cînd te simți învins de plăcere. NEGRUZZI, S. I, 78. Domnul director binevoiască In acest dulce și scump moment Cu amicie să priimeascâ Al nostru veșnic devotament. ALECSANDRI, T. I, 286. Acela are vocațiune, care în momentul lucrării se uită pe sine. MAIORESCU, CR. II, 110. Și-n acel moment de taină, Cînd s-ar crede că-i ferice, Poate-ar învia în ochiu-i Ochiul lumii cei antice. EMINESCU, O. I, 162. Numai eu știu cîte momente de fericire m-a făcut să gust autorul meu de predilecție, cînd am citit picantele lui nuvele. CARAGIALE, O. IV, 282. Ți-am scris aseară prea nepoliticos, într-un moment de necaz. id. ib. VII, 235. În momentul întîlnirii noastre, dv. iubeați frumosul. GALACTION, O. 335. Eram chinuit de momentul despărțirii, CAMIL PETRESCU, U. N. 179. L-am întîlnit în port, în momentul în care se îmbarca Soleiman. id. O. III, 196. A fost un moment de panică. BART, S. M. 100. ◊ L o c. a d j. De (un) moment = de scurtă durată, vremelnic. V. e f e m e r. Ale speranței iluzii de-un moment. MACEDONSKI, O. I, 260. ◊ Loc. adv. În acest moment sau în momentul acesta = (chiar) acum. Omul. . . ar dori ca tot lucrul să se îndeplinească în acest moment, iute. BĂLCESCU, M. V. 4. În momentul acela sau în acel moment = (chiar) atunci. În momentul acela văzui pe poliț maistru, NEGRUZZI, S. I, 53. Din momentul acela sau din acel moment = de atunci. Din momentul acela purcese îngreunată. EMINESCU, N. 4. Pentru (un) moment = numai pentru un timp foarte scurt, în mod provizoriu, deocamdată. Meritul acesta era pentru moment rezervat unui june obscur. FILIMON, O. I, 119. Să arăt, în cîteva cuvinte, cauzele ce trebuie să îndemne pe vînătorul înțelept a curma, pentru un moment, isprăvile sale. ODOBESCU, S. III, 39. Acești negustori să-mi producă material ziaristic, în schimbul unei remunerări, care pentru moment are aparența unei satisfacții. BACOVIA, O. 238. Pe moment = în acea clipă. Pe moment, nu mi-am dat seama. La moment = pe loc, imediat. Am cunoscut la moment cu toți pe acei cari au dictat acel ferman. BARIȚIU, P. A. III, 126. Nici un moment = de loc, nicidecum, în nici un caz. În tot momentul = mereu, în fiecare clipă, în permanență. Aveam în tot momentul certări și împăcare, I. NEGRUZZI, S. II, 7. Din moment în moment = acum, imediat, din clipă în clipă. Aștept cu nerăbdare o telegramă din moment în moment. CARAGIALE O. VII, 9. Un prieten, care trebuie să vie din moment în moment. C. PETRESCU, C. V. 125. Stația cea mai apropiată aștepta din moment în moment sosirea plugului de desfundat liniile și echipele de lucrători. id. A. 280. ◊ L o c. c o n j. Din moment ce = de vreme ce, deoarece. Din moment ce a plecat din casă, n-ar mai vrea să aibă tratative directe cu ea. REBREANU, R. I, 250. ◊ (Precedat de un numeral care accentuează ideea de scurtime a duratei) Nu zic că această semeață idee nu mi-a trecut un moment prin creieri. ODOBESCU, S. III, 61. Sperăm că vom face pe cititorul nostrupetreacă două-trei momente. CARAGIALE, O. IV, 139. Ieșea cîte un moment să mai respire. D. ZANFIRESCU, V. Ț. 35. De frică se gîndi un moment să mărturisească copistului că el e autorul plîngerii. REBREANU, I. 183. Manuscrisele d-tale au făcut parte, toate, dintre puținele a căror lectură n-am putut-o amina un moment. IBRĂILEANU, S. L. 92. Așteaptă-mă un moment să-mi aduc caietul și cărțile, C. PETRESCU, C. V. 176. Un moment, exclamație prin care se cere cuiva să aibă puțină răbdare, să aștepte, să se oprească. 2. Etapă în desfășurarea unui proces; fază. [Ideile] de care dispune acest om în diferitele momente ale vieții. MAIORESCU, CR. II, 140. Istoria lumii e plină de momente istorice. ARGHEZI, P. T. 257. Intelectualismul de ieri poate fi degajai dintr-un conglomerat mort și vivificat într-un moment organic nou. CONTEMP. 1948, nr. 108, 5/2. O importantă sarcină actuală a editurilor noastre este de a înviora momentul acesta cultural. ib. 1948, nr. 111, 1/5. S-au rostit, despre literatura necesară momentului istoric pe care îl trăim. . ., observații excelente. SADOVEANU, E. 41. Respectarea ordinei reale a momentelor istorice e necesară și pentru dozarea justă a acțiunii. V. ROM. ianuarie 1954, 202. Pe țăran îl surprinde în momentele principale ale existentei. ib. noiembrie 1954, 142. Scriitorul. . . ne-a dat, în opera sa, unul din momentele cele mai de seamă ale limbii românești din veacul al XlX-lea. VIANU, S. 93. M. Sadoveanu a apărut în momentul istoric al țării noastre, cînd apunea o alcătuire socială și începea o alta. RALEA, S. T. I, 12. ◊ (În contexte figurate) Invenția lui pornește totdeauna de la un moment sufletesc care determină distribuția, forma, atitudinea și expresia personagiilor. OȚETEA, R. 277. Un moment al conștiinței umane era acum și Anatole France. V. ROM. noiembrie 1953, 345. ◊ Ultimele momente = ultimele clipe de viață, clipele de dinainte de moarte. ◊ L o c. adv. Din primul moment = chiar de la început. În ultimul moment = în ultimul interval de timp care precedă o acțiune; înainte de a fi prea tîrziu. Deseori o serie de materiale sînt procurate în ultimul moment. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 397. La (sau, rar, într-)un moment dat = într-un anumit timp (nedeterminat); deodată. Oricare ar fi într-un moment dat pozițiunea pămîntului pe orbita lui, o parte din suprafacia sa care se află întoarsă spre soare este luminată de razele acestui astru. DRĂGHICEANU, C. 86. Aveau poruncă să ríu se amestece în scandal, oricît de mare ar fi, la un moment dat, pericolul. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I, 147. La un moment dat, își frecă palmele. PREDA, D. 53. ♦ Episod care face parte din acțiunea unei scrieri literare. Toate momentele era. . . bine împlinite de toți actorii. MN (1836), 521/53. Fiecare moment al dramei cinegetice avea cînticul său consacrat și tradițional. ODOBESCU, S. III, 96. Iată, de pildă, în nuvela „Păcat” momentul în care cei doi vechi prieteni, preotul și primarul, stau de vorbă. VIANU, A. P. 132. !3. 3. (Art.) Timpul de față sau despre care se vorbește. El singur a uitat impresiile momentului. RUSSO, S. 17. Momentul e solemn; Pe brațe se ridică coșciugul meu de lemn. MACEDONSKI, O. I, 47. În mintea amîndurora treceau lucruri ciudate, străine de solemnitatea tristă a momentului, D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 48. 4 Timpul indicat, ocazia oportună. Fii liniștită și fă-te că dormi. . . ți-oi da de știre cînd a veni momentul. ALECSANDRI, T. I, 450. Cuconu Cristea, crezînd că a sosit momentul, deschise vorba despre măsurătoarea de a doua zi. BUJOR, S. 118. Poate că ar fi momentul să marcăm o altă atitudine față de palat. STANCU, R. A. IV, 343, cf. PAS, Z. IV, 13. Ghioceoaia hotărî că acum era momentul potrivit. PREDA, D. 171. ◊ E x p r. A prinde momentul v. p r i n d e. 4. (Fiz.) Mărime egală cu produsul dintre valoarea unei mărimi date și una sau mai multe distanțe în raport cu un punct, o axă sau un plan. Cf. DM5, LTR2, DER. – Pl.: momente și (învechit) momenturi. Din lat. momentum, it. momento, germ. Moment, fr. moment.

nor1 sm [At: PSALT. HUR. 12r/9 / V: nour (Pl: ~i și reg, sn ~uri), (îrg) noor, nuăr, nuâr, nuor, (reg) năure (Pl: ~ăuri), noăr[1], nouor, nuvăr / Pl: ~i, (reg, sn) ~uri / E: ml nubilum] 1 (Mpl) Grupare delimitată de picături de apă sau cristale de gheață aflate în suspensie în atmosferă, în urma condensării sau sublimării vaporilor de apă. 2-3 (Îljv) Până la (sau în) ~(i) (Care se înalță) foarte sus. 4-5 (Îal) (Care este) foarte înalt. 6-7 (Înv; îal) (Care este) pretutindeni. 8 (Îe) A fi sau a trăi (cu capul) în ~ A trăi izolat de realitatea înconjurătoare, într-o lume fantezistă. 9 (Îae) A fi distrat. 10 (Îe) Parcă ar fi căzut din ~ Se spune despre o persoană străină de cele ce se petrec în jurul ei. 11 (Îe) A bate cu fruntea-n ~i A fi foarte înalt. 12 (Îae) A fi mândru. 13 (Reg; îe) A purta (pe cineva) prin nouri A bate pe cineva foarte tare. 14 (Liv) A fi ~ sau (rar) ~i A fi înnorat. 15 (Glg; îs) ~ arzător Masă de gaze și de cenușă vulcanică, cu temperatura de cca 700° C, care este expulzată în atmosferă în timpul unei erupții vulcanice. 16 (Ast; îs) ~ de stele Grupare de stele, cu limite neregulate, aflată în diverse galaxii. 17 (Ast; îs) ~ii lui Magellan Nume a două sisteme solare aflate în afara galaxiei noastre. 18 (Pan; udp „de”) Masă densă și mobilă de praf, de fum etc. 19 (Pex; fig) Mulțime compactă și mobilă de ființe.

  1. Variantele nour, noor, nuăr, nuâr greșit accentuate în original: nour, noor, nuăr, nuâr ; o confirmă și referințele încrucișate; variantei nuor îi lipsește definiția proprie; am corectat totuși accentul prin analogie cu celelalte — LauraGellner

STIL RETORIC Quintilian și Cicero împărțeau stilul oratoric în trei genuri: stilul simplu, stilul temperat, stilul sublim, acestea corespunzînd celor trei cerințe ale oratorului – a instrui, a plăcea, a emoționa – împărțire însa rigidă date fiind interferențele ce se produc în cuprinsul aceluiași discurs. Ca în orice operă literară, stilul oratoric cuprinde mai toate figurile de stil. Actuala încercare de restructurare a retoricii la obiectul și metoda stilisticii nu ignoră aceste figuri de stil. Scriitorul francez Marmontel a rezumat toate aceste figuri în discursul unui om din popor, pe care el îl arată mîniat împotriva femeii sale; un quasi-monolog. De spun da, ea spune nu; zi și noapte ea bombăne (antiteză). Niciodată, nu niciodată chip de liniște cu ea (repetiție). E o furie, un demon (hiperbolă). Dar, nenorocito, spune-mi ce ți-am făcut? (interogație). O, cerule! ce nebunie luîndu-te în căsătorie! (exclamație). Să mă fi înecat mai degrabă (opțiune). Nu-ți reproșez nici cît mă costă, nici necazurile ce le am de îndurat (preteriție). Dar, te rog, te conjur, lasă-mă să muncesc în liniște (obsecrație), sau să mor dacă... Teme-te de a mă împinge pînă la capăt (imprecație și reticență). Plînge! Ah! Suflet bun! Ai vrea să vezi că eu îs de vină? (ironie) Ei, bine! Să presupunem că-i așa. Da, sînt prea iute, prea simțitor (concesie). De-o sută de ori am dorit să fii groaznică. Am blestemat, am detestat acești ochi perfizi, această mină înșelătoare care m-a atras. Dar spune-mi dacă prin blîndețe n-ar fi fost mai bine să mă cîștigi? (comunicare). Copiii noștri, prietenii noștri, vecinii noștri, toată lumea ne vede ducînd un menaj ca vai de lume (enumerație). Ei aud țipetele tale, văicărelile tale, insultele cu care mă împovărezi (acumulare). Ei te-au văzut cu ochii rătăciți, aprinsă la față, despletită, urmărindu-mă, amenințîndu-mă (descriere). Vorbe cu spaimă; vecina sosește; i se spun cele întîmplate; trecătorul ascultă și o spune mai departe (hipotipoză). Au să creadă ca sînt un om rău, o brută; că te bat, că te dobor la pămînt (gradație). Dar eu, știu prea bine că te iubesc; ca am un suflet bun, că vreau să te văd liniștită și mulțumită (corecție). Aide, lumea nu-i atît de nedreaptă; amărăciunea e de partea celui ce o are (sentință). Vai! Biata ta mamă îmi promisese atît de mult că tu ai să-i semeni. Ce-i sa spună ea? Ce spune ea? deoarece ea vede ce se petrece. Da, nădăjduiesc că mă ascultă și parcă o aud reproșîndu-ți că ma nenorocești. Ah ! sărmane ginere, va spune ea, ai fi meritat o soartă mai bună (prosopopee). Toate aceste figuri de stil, consemnate pe seama artei retorice, au fost transferate ulterior poeziei, formînd obiectul stilisticei tradiționale.

ADUNARE, adunări, s. f. I. Acțiunea de a (s e) aduna și rezultatul ei. 1. Strîngere laolaltă a ceea ce este dispersat, împrăștiat. Adunarea deșeurilor. 2. Una din cele patru operații aritmetice fundamentale, constînd din totalizarea mai multor numere într-unul singur. Adunarea numerelor întregi și a celor zecimale. Adunarea fracțiilor. Rezultatul adunării. 3. Concentrare a unor ființe într-un singur loc. Aici, la hanul de sub dealul Mitropoliei, era locul de adunare a celor care voiau să se angajeze pentru muncile noi. PAS, L. I 145. ♦ (În forma articulată, cu valoare de interjecție) Semnal dat pentru strîngerea într-o formație ordonată a unei trupe sau a unui grup organizat. II. 1. Culegere, colecție (de texte). Adunare de legi. 2. Grup de oameni strînși laolaltă cu un anumit scop. Încă n-am vorbit niciodată într-o adunare de multă lume. CĂLUGĂRU, O. P. 455. ♦ (De obicei urmat de determinări) Organ reprezentativ constituit după norme dinainte fixate și capabil să ia anumite hotărîri. V. sfat. Candidații participă regulat la adunările organizației de bază, iau parte la discuții și-și exercită dreptul de vot consultativ. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2553. Adunarea bătrînilor m-a însărcinat cu aceasta. ISPIRESCU, L. 141. Dar să ne întoarcem iar la Divanul ad-hoc. Aici, ca în toate adunările de felul acesta, se făcea vorbă multă. CREANGĂ, A. 152. Puterea d-a face legi, d-a scoate dăjdii sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ Adunare generală v. general. Adunare deschisă v. deschis. Marea Adunare Națională = organ suprem al puterii de stat în Republica Populară Romînă. Marea Adunare Națională, alcătuită din muncitori. țărani, femei, tineri, militari, intelectuali și reprezentanți ai categoriilor mijlocii, reprezintă imaginea fidelă a întregului popor al țării noastre, în tot ce are el creator și constructiv. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 193. 3. (Învechit) Petrecere. N-am mulțămire în adunările zgomotoase, unde domnește eticheta. NEGRUZZI, S. I 64.

soare3 sm [At: COD. VOR.2 44v/4 / Pl: sori / E: ml sol, -lis] 1 Corp ceresc principal incandescent și luminos al sistemului nostru planetar, în jurul căruia gravitează și se învârtesc Pământul și celelalte planete ale sistemului și prin lumina și căldură căruia se întreține viața pe pământ. 2-3 (Îljv) (Pe sau de) sub ~ (Care există) în lume. 4-5 (Îal) (Care există) în univers. 6 (Îe) A se uita (la cineva) ca la ~ A se uita la cineva cu foarte mare dragoste. 7 (Pex; îae) A avea o dragoste foarte mare pentru cineva. 8 (De obicei în basme, poezii populare; îe) La ~ te puteai uita, dar (sau iar) la dânsa (sau la dânsul) ba, a fi rupt din ~ Se spune despre cineva, rar, despre ceva foarte frumos. 9 (Reg; d. persoane) A se vedea (sau a se întâlni) ca luna cu ~le A se întâlni foarte rar. 10 (Rar; d. persoane; îae) A se evita (5). 11 (Pop; îe) A i se pune (cuiva) ~ drept la inimă A i se face foame. 12 (Îvp; îc) ~-răsare Est. 13 (Îvp; pex; îac) Vremea când răsare soarele (1). 14 (Pop; îc; șîc ~-scapătă, înv, ~-petrece) ~-apune Vest. 15 (Pop; pex; îac) Vremea când apune soarele (1). 16 (Reg; îac) Numele unui vânt local care bate dinspre apus (4). 17 (Reg; pbl; îc) ~-prânz Sud. 18 (Pop; îc) ~-(de)-sec, ~-în-cap Insolație. 19-20 Lumina sau căldura care vine de la soare (1). 21 (Îlav) Cu ~ Cât mai este încă zi. 22 (Pex; îal) Pe lumină. 23 (Pex; îal) Pe înserate. 24 (Rar; îe) A arăta la ~ A expune public. 25 (Pop; îe) A lua ~le A zvânta. 26 (Pop; îe) A-și usca cămașa (sau cămășile, rufele) la un (sau la același) ~ A se înrudi. 27 (Pop; îae) A avea interese comune. 28 (Pop; îae) A duce același mod de viață. 29 (Fig) Fericire (1). 30 (Fig) Bucurie (1). 31 (Mpl) Corp ceresc cu lumină proprie și care poate constitui centrul unui sistem planetar. 32 (Lpl; de obicei cu determinarea „electric”) Sursă de lumină electrică. 33 (Rar) Piesă de artificii în formă de cerc care se rotește și care aruncă lumini asemănătoare razelor solare. 34 (Bot; reg; îc) ~le-și-luna Buruiană-de-nouă-daturi (Ranunculus auricornus). 35 (Bot; reg; îc) ~-răsare Floarea soarelui (Helianthus annuus). 36 (Iht; reg) Regină (Eupomotis gibosus).

SECOL, secole, s. n., și secoli, s. m. 1. Interval de timp de o sută de ani, socotit de la anul unu pînă la anul o sută, de la anul o sută pînă la anul două sute inclusiv etc.; răstimp de o sută de ani (socotit de la orice dată); veac. Traficul cu sclavi negri s-a practicat aici mai mult ca oriunde. Secole de-a rîndul a fost cea mai mare bursă a sclavajului negru. RALEA, O. 38. Astfel miile de secoli cu vieți, gîndiri o mie, Adormite și bătrîne s-adîncesc în vecinicie. EMINESCU, O. IV 133. Cînd am început a înțelege cele ce se petrec în lume, intrase de curînd, în cursul timpului, un secol nou, secolul al XIX-lea, secol mare și luminos. GHICA, S. A. 27. O luptă care trebuia să ție mai patru secoli începu atunci, luptă în care romînii vărsară șiroaie de sînge. BĂLCESCU, O. II 12. ♦ Fig. Imensitate de timp, veșnicie. Cine-ar putea să spună Cîți secoli au trecut De-o lună, De cînd nu te-am văzut? TOPÎRCEANU, B. 30. Bani n-am mai văzut de-un secol. EMINESCU, N. 42. ♦ (La pl.) Timpul considerat în desfășurarea lui; p. ext. generațiile contemporane acestor etape de desfășurare. Și-atunci gîndurile mele îndărăt prin secoli trec Și zburînd prin Capitoliu se opresc pe-Olimpul grec. COȘBUC, P. II 139. De-oi muri -își zice-n sine- al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură și l-or duce mai departe. EMINESCU, O. I 133. Mărețul Turn... a cărui origină în secoli s-a repus. ALEXANDRESCU, M. 10. 2. Epocă istorică dominată de un eveniment sau de o figură excepțională. Secolul lui Pericle. ◊ (Învechit) Secolul de mijloc = evul mediu. Ar fi un studiu interesant... a comenta toate antichitățile secolului nostru de mijloc. ODOBESCU, S. I 337. – Variantă: secul, seculi (EMINESCU, N. 32), s. m.

GLOSĂ (< fr. glose < lat. glossa; it. glossa ; germ. Glosse, după gr. glossa, limbă) 1 Poezie cu forma fixă, de origine spaniola după notația lui Lessing în Dramaturgia hamburgică, și alcătuită din tot atîtea strofe, cîte versuri are strofa inițială sau strofa temă, plus prima strofă cu versurile inversate. Caracteristic versificației glosei este dezvoltarea în strofele următoare a ideii din fiecare vers al strofei inițiale, cu care vers se și încheie. Strofa finală reia, inversate, versurile strofei inițiale. Fondul glosei este în general sentențios, avînd un caracter filozofic. În poezia noastră se cunosc două feluri de glosă; cea de tip francez a lui Boniface Hetrat, alcătuită din șase strofe, și cea de tip german, a lui M. Eminescu și M. Codreanu, care are zece strofe. Ex. Glossă de M. Eminescu Vreme trece, vreme vine Toate-s vechi și nouă toate; Ce e rău și ce e bine, Tu te-ntreabă și socoate, Nu spera și nu ai teamă Ce e val, ca valul trece; De te-ndeamnă, de te cheamă, Tu rămâi la toate rece. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe; Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? Tu așează-te deoparte, Regăsindu-te pe tine, Cînd cu zgomote deșarte, Vreme trece, vreme vine. Nici încline a ei limbă Recea cumpănă-a gîndirii Înspre clipa ce se schimbă Pentru masca fericirii, Ce din moartea ei se naște Și o clipă ține poate; Pentru cine o cunoaște Toate-s vechi și nouă toate. Privitor ca la teatru Tu în lume să te-nchipui; Joace unul și pe patru, Totuși tu ghici-vei chipu-i, Și de plînge, de se ceartă, Tu în colț petreci în tine Și-nțelegi din a lor artă Ce e rău și ce e bine. Viitorul și trecutul Sînt a filei două fețe, Vede-n capăt începutul Cine știe să le-nvețe. Tot ce-a fost ori o să fie În prezent le-avem pe toate, Deci de-a lor zădărnicie Tu te-ntreabă și socoate. Căci acelorași mijloace Se supun cîte există, Și de mii de ani încoace Lumea-i veselă și tristă. Alte măști, aceeași piesă, Alte guri, aceeași gamă; Amăgit atît de-adese Nu spera și nu ai teamă. Nu spera, cînd vezi mișeii La izbîndă făcînd punte; Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte. Teamă n-ai, căta-vor iarăși Între dînșii să se plece; Nu te prinde lor tovarăș; Ce e val, ca valul trece. Ca un cîntec de sirenă Lumea-ntinde lucii mreje; Ca să schimbe-actori în scenă Te momește în vîrteje; Tu pe-alături te strecoară, Nu băga nici chiar de seamă Din cărarea ta afară De te-ndeamnă, de te cheamă. De te-ating, să feri în lături, De hulesc, să taci din gură; Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Dacă știi a lor măsură? Zică toți ce vor să zică, Treacă-n lume cine-o trece; Ca să nu-ndrăgești nimică, Tu rămîi la toate rece. Tu rămîi la toate rece, De te-ndeamnă, de te cheamă, Ce e val, ca valul trece, Nu spera și nu ai teamă; Te întreabă și socoate Ce e rău și ce e bine; Toate-s vechi și nouă toate; Vreme trece, vreme vine. 2 Termenul glosă este folosit și pentru acele note explicative, lămuritoare, ale unui pasaj obscur, note marginalii, interpretative, apărind adesea pe manuscrise greșit caligrafiate.

TRECE, trec, vb. III. I. 1. Intranz. A merge fără a se opri (printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau, a ceva). Trecînd, se opri la cutioarele de argint, de sidef, de fildeș. C. PETRESCU, C. V. 377. Și-n creasta coifului înalt Prin vulturi vîntul viu vuia, Vrun prinț mai tînăr cînd trecea. COȘBUC, P. I 56. Îi aștepta cu o bîtă de corn în poartă și pe care cum trecea, mi-l măsura peste spate. RETEGANUL, P. V 47. Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr. EMINESCU, O. I 97. ◊ (Urmat de determinări locale) Trecu prin fața unei case mari. DUMITRIU, N. 159. Popoare nouă de viteji trec pe pămîntul strămoșesc, ducînd foc și sabie la dușman. SADOVEANU, O. I 247. Treceau drumeți pe lîngă ea, Șoptind, dar fata nu-i vedea. COȘBUC, P. I 283. Trece lebăda pe apă Între trestii să se culce. EMINESCU, O. I 207. ◊ Expr. Trece ca pe lîngă o moară pustie, se spune despre cineva care trece pe lîngă o casă cunoscută fără să intre sau pe lîngă o persoană cunoscută fără să o salute. A trecut baba cu colacii = e prea tîrziu, n-ai prins momentul, ai scăpat ocazia. A nu-i trece cuiva pe dinainte v. dinainte (1). ♦ A merge rînduri-rînduri formînd un convoi, o coloană; a se perinda. O căprioară răsări la marginea poienii... Pe urmă se arătă alta și alta: toate trecură mînate de spaimă. SADOVEANU, O. I 64. O sărmane! ții tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? EMINESCU, O. I 134. ◊ (Metaforic) Pe jos, valuri de frunze treceau, te înfiorau cu foșnetul lor trist. SADOVEANU, O. I 331. ◊ Tranz. (În expr.) A trece în revistă = a inspecta trupele (adunate în acest scop într-o anumită formație); fig. a considera fapte, evenimente, în desfășurarea lor. Ceasuri întregi stăteam cu Panu adeseori și ne treceam în revistă viața de școală. HOGAȘ, DR. II 119. ♦ (Despre vehicule cu rută fixă) A merge pe linia, pe traseul obișnuit; a intra și a ieși din stație. După trenul acesta nu va mai trece poate nici unul. DUMITRIU, N. 77. Veneau trenuri de departe și treceau în depărtări. SADOVEANU, O. V 21. ♦ (Despre păsări) A străbate văzduhul în zbor; a zbura. Peste vîrf de rămurele Trec în stoluri rîndunele. EMINESCU, O. I 214. Iar pe sub grozavii nori Trece-un cîrd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori. ALECSANDRI, P. III 8. Trece-un cîrd de rîndunele Pe deasupra casei mele. BIBICESCU, P. P. 371. ♦ (Mai ales despre proiectile) A străbate aerul. Alicele mi-au trecut pe la urechi. DUMITRIU, N. 36. Chiar cînd merg ceva mai departe, obuzele trec pe lîngă tine, stîrnind curent. CAMIL PETRESCU, U. N. 360. ♦ (Despre vînt, vîrtej) A sufla, a bate. A trecut întîi o boare Pe deasupra viilor. TOPÎRCEANU, B. 45. ◊ Fig. De-acuma toate s-au tulburat în jurul meu... Trece peste mine un vîrtej mare! SADOVEANU, O. VII 55. ♦ (Despre ape curgătoare) A merge la vale; a curge. Pe-aici au trecut odată puhoaie, Acum, alb în soare, sclipește pietrișul, Iar Crișul, În matca lui leneș se-ntinde, se-ndoaie. BENIUC, V. 99. Trebuie să mai treacă multă apă pe Moldova pînă ce-i învăța tu atîtea ș-atîtea. SADOVEANU, O. VIII 213. Valul trece neoprit. ALECSANDRI, P. II 101. Apa trece, pietrele rămîn. ♦ (Despre corpuri cerești sau despre nori) A se mișca pe cer. Sus, peste clipirile stelelor, treceau grămezi uriașe de nouri. SADOVEANU, O. VI 11. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. Un nor trecea pe ceruri, pămîntul aburind. BOLINTINEANU, O. 242. ♦ (Despre lumină) A se întinde peste..., a ajunge, a cuprinde pe rînd (locuri, ființe, lucruri, unele după altele). Soarele răsare și trece cu lumina lui peste oameni și peste dobitoace, peste cîmpuri și peste ape, apune, și a doua zi răsare iar. STANCU, D. 13. ◊ (Metaforic) Cozma vorbea liniștit, încruntat; parcă de cînd era el, lumină de zîmbet nu trecuse pe chipul lui. SADOVEANU, O. I 469. Iar pe buze-i trece un zîmbet Înecat, fermecător. EMINESCU, O. I 67. 2. Intranz. A merge într-o anumită direcție, spre o anumită țintă sau cu un anumit scop. Trece-n sus, pe plai în sus, Un voinic pe-un murg călare. IOSIF, PATR. 51. Băiatul cel bubos însă, de cîte ori trecea cu cofa la apă și ea era la fereastră, vedea că îi tot rîde. ISPIRESCU, L. 386. Nu știu luna pe cer merge, Ori puica la apă trece, Să-mi aducă apă rece. TEODORESCU, P. P. 319. ♦ (Despre ape curgătoare și despre drumuri, șosele) A avea cursul sau traseul prin... Dîmbovița trece prin București.Șosele care trec prin sate Ca niște rîuri fără valuri Ce scînteind lucios în soare, Coboară văi, ridică dealuri. D. BOTEZ, F. S. 6. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate, strîmte și noroioase, ce trec prin noianul de case mici. EMINESCU, N. 33. 3. Intranz. A se abate pe undeva sau pe la cineva; a face o vizită (scurtă) cuiva. Nu s-a putut stăpîni să nu treacă pe la Avrum, să vadă ce se mai petrece. REBREANU, I. 35. S-a dus după leac, trecînd iarăși pe la Ileana. SBIERA, P. 30. Trecui și eu pe acolo și stătui de mă veselii la nuntă. ISPIRESCU, L. 94. 4. Tranz. (Popular) A ocoli. Aoleo, frate Răsneț! Ce ne treci ca un drumeț Și nu vii să ne mai vezi? ALECSANDRI, P. P. 280. ◊ Fig. Ori acu, ori altă dată, blestemu să nu te treacă. ȘEZ. XII 66. ◊ Expr. A trece (pe cineva sau ceva) cu vederea = a) a nu lua în seamă, a nu da importanța cuvenită, a neglija, a omite. Ai trecut cu vederea și ai nesocotit vînatul numit «grives». ODOBESCU, S. III 24; b) a nu lua în nume de rău, a nu ține seamă de...; a ierta, a uita. E păcat grozav, pe care nu poate să-l dezlege ori să-l treacă cu vederea nici un vlădică. GALACTION, O. I 76. Își dedea silința să uite cele petrecute, să le treacă cu vederea, ca și cînd nu ar fi fost. SLAVICI, O. I 179. Te rog iubită Anicuță să treci cu viderea oarecare necioplire a apucăturilor sale. ALECSANDRI, T. 183. A trece (ceva) sub tăcere v. tăcere. 5. Intranz. A depăși (un anumit loc sau punct), a merge mai departe de..., a lăsa în urmă. Călătorule! nu trece, stă, cetește și cunoaște. CONACHI, P. 88. ◊ (Mai ales urmat de determinări locale sau temporale) Pe cerul îndepărtat și senin, soarele abia trecuse de amiază. BOGZA, C. O. 24. Cum trecu de poartă, vizitiul începu a chiui. La TDRG. Trecînd de aci, văzu un bolnav zăcînd în pat. RETEGANUL, P. II 59. ◊ Fig. Mă doare că te muncesc, Cobilo, dar poate c-așa ne-o ajuta scrisul să trecem și d-astă primejdie. DELAVRANCEA, S. 204. ◊ Expr. A-i trece cuiva înainte = a ocupa locul, rîndul cuvenit altcuiva; a lăsa pe altul în urmă; fig. a depăși pe altul în merite, demnități, ranguri. S-au găsit alții mai destoinici ori mai dibaci, care mi-au trecut înainte. SADOVEANU, A. L. 18. La mir [boierii țării] trebuia să lase să le treacă înainte plăcintarii, lăptarii și bucătarii Fanarului. GHICA, la TDRG. ◊ Tranz. Voi vă opreați din joc... și vă uitați după el. Pe urmă, după ce trecea colțul, vă vedeați mai departe de ale voastre. PAS, Z. I 60. Unde sîntem? Am trecut orașul?... Dar afară nu se putea vedea nimic. SAHIA, N. 86. De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85. ◊ Fig.. Mînia grădinarului trecu orice hotare cînd veni și văzu acea mare prăpădenie. ISPIRESCU, L. 152. 6. Tranz. A merge peste un obstacol, peste o barieră, pentru a ajunge dincolo sau de cealaltă parte. Se vestise la mare depărtare, că nohaii au trecut Nistrul, după războiul Tomșei. SADOVEANU, O. VII 77. Trecură dealuri, trecură munți și văi. ISPIRESCU, L. 22. Și cînd să treacă un pod peste o apă mare, iaca o nuntă de furnici trecea și ea tocmai atunci podul. CREANGĂ, O. A. 245. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr’ de vad. EMINESCU, O. I 98. ◊ (Urmat de determinări modale) Fugariul însă, sporind mai mult, au ajuns pînă la un sîn de mare... pe care bietul rob, cu așa grabă l-au trecut înot. DRĂGHICI, R. 167. ◊ Fig. Treci, dorule, Murășul, Nu-mi mai rupe sufletul; Treci, dorule, Tîrnava, Nu-mi mai rupe inima. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 116. ◊ Expr. A trece pragul casei v. prag (2). A trece hopul = a scăpa de o greutate, de o primejdie. Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea v. drac. Nu zi hop, pînă nu treci șanțul = nu te lăuda prea devreme cu o izbîndă încă nesigură. ◊ Tranz. fact. (Cu complement dublu) Mă trecuși, măicuță, dealu... Să nu ne vedem cu anu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Intranz. Cînd au ajuns băiatul la foc, n-au știut ce-i acesta, un deal ori alta ceva? Au dat să treacă peste dînsul și n-au putut. SBIERA, P. 34. Că valea-i cu pietricele, Nu poci trece preste ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. Armăsariul l-auzea... De la iesle se smucea, Peste zid ușor trecea. ALECSANDRI, P. P. 130. (Fig.) Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă, Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă, Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs. EMINESCU, O. I 147. ♦ A străbate un drum de-a curmezișul; a traversa. Nimeni nu mai are curajul să treacă șoseaua. CAMIL PETRESCU, U. N. 283. A trecut drumul pe dinaintea noastră și a intrat iar în pădure. CREANGĂ, P. 120. ♦ Intranz. A merge pășind peste cineva sau ceva, călcînd în picioare, zdrobind. A venit un tîlhar de general cu un regiment de călăreți și toate oalele mi le-a spart, a trecut cu caii preste ele. RETEGANUL, P. II 20. Iată o nuntă de furnici... Să trec peste dînsele, am să omor o mulțime. CREANGĂ, P. 237. ◊ Expr. A trece peste cineva = a nu-l lua pe cineva în seamă, a-l desconsidera, a-l disprețui. Vor trece peste voi cum trec tătarii peste bălăriile pustiului! DELAVRANCEA, O. II 247. 7. Tranz. A transporta (dincolo de... sau peste... ). M-a trecut în luntre pe celălalt mal. GALACTION, O. I 63. Se roagă de turc să-i treacă de cea parte. RETEGANUL, P. III 5. Văzînd și pe Ercule cu nevasta, el fu gata a-i trece soția dincolo preste gîrlă. ISPIRESCU, U. 74. Trage podișca de car, Să mă treci la cela mal. ALECSANDRI, P. P. 159. ◊ (Cu complement dublu) Ș-o să pui murgul înot Să mă treacă Oltul tot; Că cu luntrea nu mai pot. TEODORESCU, P. P. 323. 8. Tranz. A atinge un obiect alunecînd ușor pe suprafața lui. Își trecea limba peste buzele arse parcă, și surîdea cu ochii albaștri. CAMIL PETRESCU, U. N. 137. Uneori își trece mîna peste frunte, peste ochi, ca să alunge închipuirile stăruitoare. C. PETRESCU, A. 277. Ea privi atunci în jos, Trece mîna pe la tîmple, Iară inima-i se împle De un farmec dureros. EMINESCU, O. I 103. ◊ Intranz. (În expr.) A trece peste ceva cu buretele = a da ceva uitării, a ierta greșelile cuiva. 9. Tranz. A petrece prin... sau peste... Iar traista o purtau cu frînghia trecută peste amîndoi umerii. BOGZA, C. O. 26. Cu frîul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. SADOVEANU, B. 222. 10. Intranz. A se duce într-alt loc, a merge dintr-un loc în altul; a schimba un loc cu altul. Venea la vale un cîine, care trecea dintr-o curte într-alta. DUMITRIU, N. 159. Ianco, fără a-i răspunde, trece din nou în cîrciumă. DAVIDOGLU, M. 12. Trecu la cealaltă ușă, fură clopoțelul și se întoarse. ISPIRESCU, L. 255. A crescut Murășu mare... Nici îi luntre Și nici punte Să trec la mîndruța-n curte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 309. ◊ Expr. A trece la cineva (sau în rîndurile cuiva) sau a trece de (sau, învechit, în) partea cuiva (sau a ceva) = a se ralia la ceva, a se alia cu cineva. Ardelenii vîndură pe domnul lor într-un chip foarte mîrșav; căci ei, înțeleși fiind cu Basta de mai nainte, trecură în partea vrăjmașului. ISPIRESCU, M. V. 51. Oastea cea curat moldovenească a lui Petru cel Șchiop se grăbi a trece la Potcoavă, pe care-l dorea de mai nainte. HASDEU, I. V. 187. Miron nu vru la 1674 să treacă cu Petriceico-vv. în partea polonezilor. BĂLCESCU, O. I 185. ◊ Fig. O parte din versurile sale [ale lui Eminescu] au trecut în rîndul cîntecelor populare. BENIUC, P. 24. ◊ Expr. A trece pe linie moartă v. mort (6). ◊ Tranz. [Locomotiva] trăgea un vagon de marfă gol. Îl trecu de pe o linie pe alta, cu ușile lui larg deschise, pustii. DUMITRIU, N. 70. ♦ Fig. (De obicei determinat prin «din lume», «din viață») A muri. Stăpîne al ființei mele, nu este nimic alta decît că roaba ta dorește să treacă din această lume. SADOVEANU, D. P. 112. ◊ Refl. Ursul făcu numai joap! în cuptoriul cu foc... Și așa s-au trecut ursul în chinurile cele mai cumplite. SBIERA, P. 205. Au căpătat oftică și s-au trecut din viață. DRĂGHICI, R. 3. 11. Intranz. A ajunge la..., a fi transmis (din mînă în mînă) pînă la... Cofăielul trece la moș Vîrlan. Bea și moș Vîrlan. SADOVEANU, O. VIII 162. (Tranz.) Trage o dușcă zdravănă și trece băutura bătrînului. REBREANU, I. 14. O apucă alții ș-o trec mai departe. ȘEZ. I 272. ◊ Expr. A trece din mînă în mînă (din om în om sau de la unul la altul) = a ajunge pe rînd de la unul la altul. Pachetele de cărți treceau din mînă în mînă. DELAVRANCEA, S. 123. (Tranz.) Poftiți de-nchinați o dată, Vă udați gura căscată Și-o treceți din mînă-n mînă. TEODORESCU, P. P. 171. (Rar) A trece din ureche în ureche = a se transmite de la unul la altul prin viu grai. Vestea trecu din ureche în ureche. C. PETRESCU, C. V. 297. A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură v. gură (I 3). A trece din generație în generație (sau din tată în fiu) = a se transmite din generație în generație sau din tată în fiu. ♦ Tranz. A transmite ceva (mai ales averea). Au înzestrat-o cu patru table de porumb... trecîndu-i și casa din capul satului. REBREANU, I. 48. Și acum (bătrîna) o trecea (casa ei de zestre) copilului ei. BASSARABESCU, la TDRG. 12. Intranz. A-și îndrepta atenția spre o nouă îndeletnicire, spre un nou cîmp de activitate; a începe să se ocupe cu altceva. Se hotărăște să nu mai întrebe despre el și trece la niște încurcate daraveri de pămînt. SADOVEANU, O. VIII 184. Abia trecusem la partea a doua a abecedarului. SAHIA, N. 21. E păcat să rămîi fără leac de învățătură, zicea părintele... ești acum la ceaslov și mîne-poimîne ai să treci la psaltire. CREANGĂ, A. 7. ◊ Expr. A trece la fapte = a trece la acțiune, a acționa, v. acțiune.Tranz. Cînd ajungeai la scoarța din urmă a cărții, (dascălul) te trecea la... gramatica compusă de... Neofit Duca. GHICA, la TDRG. ♦ (Urmat de determinări în care alternează «de la» cu «la», mai rar «din» cu «în») A schimba o stare cu alta, o lucrare sau o acțiune cu alta. A trece de la starea lichidă la starea gazoasă.Tranz. Iată cincizeci de pașale Că veneau la Iancul Mare, Să-l treacă-n legea turcească Dintr-a lui, a creștinească. TEODORESCU, P. P. 481. 13. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A introduce (pe cineva sau ceva) înțr-o clasificare, într-o rubrică (v. înregistra, înscrie); a repartiza pe cineva undeva. Se așază, ia condeiul și-ncepe a trece hîrtii la registru. CARAGIALE, O. II 213. Să mă treci la catastif pe mine?... Da ce sînt eu, să mă treci la izvod? ALECSANDRI, T. 111. Cum s-o dus, cum ni l-o tuns. Ni l-o tuns la Bozîieni, L-o trecut la atnileri (= artilerie). ȘEZ. II 182. ◊ Refl. pas. Clăcașii, transformați în robi, nu numai că urmară a se vinde împreună cu pămîntul lor, dar și numele lor începu a se trece în actul vînzării. BĂLCESCU, O. I 139. ♦ A înscrie un bun imobil pe numele cuiva. Acum are două milioane, avere trecută pe numele nevestei. DELAVRANCEA, la TDRG. 14. Tranz. A susține cu succes un examen, a fi declarat reușit, admis; a înainta în treptele învățămîntului, a fi promovat într-o clasă superioară. După ce-a trecut examenul de bacalaureat, s-a înscris la drept. VLAHUȚĂ, O. A. 257. II. 1. Intranz. A străbate un drum (îngust) sau un spațiu gol. În zori de ziuă ajung la palat și, trecînd cu dînsa printre străji, o silesc să intre în odaia ei tot cum a ieșit. CREANGĂ, P. 269. Dar poate acolo să fie castele... Să treci tu prin ele, o sfîntă regină, Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină. EMINESCU, O. I 38. ◊ Tranz. Golescu trecu sala și din pragul altei odăi, îl pofti pe beizadea Scarlat Ghica. CAMIL PETRESCU, O. II 490. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva prin gînd v. gînd (4). A-i trece cuiva ceva prin minte v. minte. A-i trece cuiva ceva prin cap = a-i trece cuiva ceva prin minte. (Rar) A nu-i trece cuiva ceva nici prin vis, se spune față de întîmplări sau situații cu totul neașteptate, care provoacă uimire. Să am... Și cai și trăsură Care nu-mi trecură Nici măcar prin vis. ALECSANDRI, T. I 37. ♦ A străbate cu osteneală, a-și face drum cu greu, a înainta (prin... sau printre... ); a răzbate. Porneam cu o nouă însuflețire, călcam prin smîrcuri, treceam prin desișuri. SADOVEANU, O. VIII 205. Trecurăm cum trecurăm pînă aci stăpîne; mai avem un hop. ISPIRESCU, L. 6. Trec prin tină, nu se-ntină; De voinic tînăr s-anină; Trec prin apă nu se-neacă, De voinic tînăr se leagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. ◊ Expr. A trece ca un cîine prin apă = a nu se alege cu nici o învățătură, cu nici o experiență din viață, din școală. Da multe mai știi și dumneata. – Știu, firește; cum să nu știu?... că pîn’ la vîrsta asta, de mă vezi cu ochii verzi, n-oi fi trecut ca un cîine pîn apă. CARAGIALE, O. III 53. A trece prin foc și prin apă = a avea de îndurat multe nevoi și necazuri, a răzbate prin multe greutăți. Cînd sînt zile și noroc, treci prin apă și prin foc și din toate scapi nevătămat. CREANGĂ, P. 235. Un om cu maniere nobile... un om în sfîrșit ce trecuse prin foc și prin apă. NEGRUZZI, S. I 73. (Tranz.) A trece pe cineva prin toate apele = a ponegri, a calomnia pe cineva. A trimis acolo o scrisoare ca pentru un prieten al lui – vorbă să fie! – și ne trece iarăși prin toate apele: că sîntem popor așa și pe dincolo, că sîntem o țară nu știu cum. PAS, L. I 251. ♦ (Despre legi) A fi aprobat, a fi votat. Legea a trecut prin Marea Adunare Națională. 2. Intranz. Fig. A avea de suferit, de îndurat, de trăit; a fi supus la... Cine nu-și mai amintește de suferința prin care a trecut camaradul nostru Bozan? SAHIA, N. 36. Prin multe focuri și prin mari greutăți a trecut și Brăila pe vremuri. VLAHUȚĂ, O. AL. I 124. Crîncu, prin cîte trecuse și tot era voinic și frumos, de gîndeai că nici un gînd nu l-o mîncat în viață. RETEGANUL, P. III 55. Trec prin fel de fel de ispite, necazuri și nevoi. ISPIRESCU, L. 61. ◊ Tranz. (Rar) Cînd îi vorba de mers la curte, parcă m-aș duce la moarte, mai ales de cînd mi-a spus vrăjitoarea c-am să trec o cumpănă mare. CONTEMPORANUL, VIII 7. 3. Intranz. A străbate printr-o deschizătură, printr-o crăpătură, printr-un spațiu îngust. Dar între accentele amestecate ce trec prin ușa cu geamul spart, Petrache pare că aude un glas cunoscut. CARAGIALE, O. II 74. Și prin frunzele uscate Rînduri-rînduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva printre degete = a lăsa să-i scape ceva, a pierde ceva. Să-mi treacă pintre degete bunătate de zestre?... nu se poate. ALECSANDRI, T. 546. A trece mulți bani prin mîinile cuiva, se spune cînd cineva cheltuiește mult și fără socoteală, risipind. ◊ Tranz. Ea numai trecuse mîna prin deschizătură și apucase toporul. SADOVEANU, O. VIII 194. ♦ Tranz. A supune unei operații de filtrare, strecurare, cernere. 4. Intranz. A ieși pe partea cealaltă (făcînd o spărtură, o tăietură, o deschizătură); a străpunge. Dar nu mai tăceți, măi? Că ia, acuși trec cu picioarele prin păreți și ies afară cu acoperămîntul în cap, zise Lăți-Lungilă. CREANGĂ, P. 254. Lasă-le, saracele, Că-s catane tinerele, Nu știu rîndul la oțele, Ș-o trece focu prin ele, Ca coasa prin buruiene. ȘEZ. II 79. ◊ (În diverse expresii, sugerînd senzații neplăcute) Deodată a simțit că-i trece Junghiul pe sub coaste, fulgerat și rece, Și s-a strîns de spaimă toată lîngă pom. COȘBUC, P. I 253. Cînd i-a zărit împărăteasa [pe căței] i-au trecut numai rece pin inimă. SBIERA, P. 109. Cînd s-apropie bine, ce să vadă? Un fior rece ca gheața îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul. CREANGĂ, P. 26. Prin lumea spăimîntată, În uimire cufundată, Treceau reci fiori de moarte. ALECSANDRI, P. II 11. ◊ Tranz. Îi bate tare pieptul ș-o trece un fior. MACEDONSKI, O. I 244. (Expr.) A trece (un oraș, o țară etc.) prin foc și sabie v. foc (I 2). A trece (pe cineva) pe sub ascuțișul săbiei (sau sub sabie, sub paloș) = a tăia, a omorî (cu o armă ascuțită). Îi trecură pe sub ascuțișul săbiei. ISPIRESCU, M. V. 29. Pe care-l prindea Pe subt paloș îl trecea, Pînă cînd îi isprăvea. TEODORESCU, P. P. 512. ♦ A pătrunde în întregime prin... Numai să fie bine fripți [puii], știi colea, să treacă focul printr-înșii. CREANGĂ, P. 33. 5. Tranz. A năpădi pe cineva (fără a putea fi oprit). Nu cumva mă trădez? se gîndi Anculia simțind că-l trece nădușeala. DUMITRIU, N. 179. Negoiță luă o hotărîre mare de-l trecură mii de nădușeli. GALACTION, O. I 300. Sudori reci și calde îl trecură. BUJOR, S. 25. Rîde, cît îl trec lacrîmile, de gluma pe care-a făcut-o. EMINESCU, N. 143. ◊ Expr. A-l trece pe cineva cu rece și cu cald = a fi zguduit de o emoție puternică. Parcă-l trecea cu rece și cu cald, parcă vedea pe Anica cum îi rîdea. La TDRG. ♦ (Popular, despre excremente și despre urină) A nu putea fi reținut. Din cauza usturimii, îl podidesc lacrimile și cîteodată îl trece udul. PAS, Z. I 65. Nu mă faceți, că ia acuș vă ard cîteva jordii prin țolul cela, de v-a trece spurcatul! CREANGĂ, A. 128. III. 1. Intranz. (Despre unități de timp) A se scurge, a se desfășura (apropiindu-se de sfîrșit). După-amiaza trecu liniștită, fără întîmplări. SADOVEANU, O. VII 161. Pe măsură ce trece vremea, îmi dau seama ce minunat tovarăș mi-am căpătat. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 9. În ce vară? În ce an? Anii trec ca apa... TOPÎRCEANU, B. 9. Și-ncet ce trece viața Cînd n-ai nici un norocMai iute dac-ar trece, De-ar sta mai bine-n loc! COȘBUC, P. I 61. Nu trece nici un ceas la mijloc, și-un cuptiori de plăcinte, cîțiva pui pîrpîliți în frigare și prăjiți în unt... erau gata. CREANGĂ, P. 10. ◊ (Metaforic) Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau În tot atîtea clipe. EMINESCU, O. I 176. ◊ Expr. Pe zi ce trece v. ce (IV 1). Mai trece ce mai trece = după o bucată de vreme, după un timp (nu prea lung). Mai trecu ce mai trecu și mai mărindu-se și dînsul, într-una din zile, ducîndu-se iarăși la vînat, cum, cum, el se pomeni iarăși dinaintea acelui palat. ISPIRESCU, L. 122. Nu e timpul trecut (sau vremea trecută) = nu e prea tîrziu, mai e timp. Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. Nici acum nu e timpul trecut. ISPIRESCU, L. 47. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Povestea verzi și uscate, ca să le treacă timpul. ISPIRESCU, L. 98. Hai, leliță, la prisacă, Timpul dulce să ne treacă. ALECSANDRI, P. P. 344. ♦ Refl. A se epuiza, a se sfîrși, a nu mai fi actual. He-he-he! rîse jupîn Năstase, s-au trecut acele vremuri! Curcanul cel bătrîn ți-o jucat festa. Ce să faci?... s-o trecut vremea curcanilor. ALECSANDRI, T. I 227. Supărate-s fetele Că să trec cîșlegile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 450. 2. Intranz. A dispărea, a pieri (după o bucată de vreme). O, fii ai soarelui! Voi ați văzut cum împărățiile trec. BOUREANU, S. P. 10. Toate ale lumii trec și rămînem în veci cu dulceața ori cu otrava faptelor noastre. SADOVEANU, O. VIII 251. Ei nu-i trecea Răbdarea așteptînd. COȘBUC, P. I 283. ♦ (Despre suferințe, necazuri, boli etc.) A înceta să mai existe, să se mai facă simțit, să mai acționeze. Criza cea mare a trecut. C. PETRESCU, C. V. 205. Trece-un rău și altu vine, N-am nădejde de mai bine; Trece-un rău ș-o supărare, Și-mi vine alta mai mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Și-n toată făptura ei atîta lumină și veselie, că-ți treceau parcă toate necazurile numai cît te uitai la ea. VLAHUȚĂ, O. A. 347. Încercă deci, după ce se văzu singură, a-și face voie bună, ca să-i treacă urîtul, și tot cîntînd merse înainte. RETEGANUL, P. IV 4. De-a cădea bobii în zece, Să știi că dorul nu-mi trece. ALECSANDRI, P. P. 234. ◊ (În construcții impersonale) Așa ne învățase o babă să facem, ca să ne treacă de rîie. CREANGĂ, A. 28. Ardă-l focu pe badea, Că rău mi-a rupt inima, Și mi-a rupt-o tocma-n zece, Cît trăiesc nu mai îmi trece. HODOȘ, P. P. 86. 3. Tranz. A petrece (un timp, o epocă din viață). Ea vedea încă seara, în pat, cu ochii pe jumătate închiși, printre gene, ca într-un vis, dormitorul nesfîrșit al internatului în care-și trecuse copilăria. BART, E. 102. Altă grijă nu avea sărmanul decît cum să-și treacă viața dintr-o zi în alta. SBIERA, P. 282. Dară acești doi ani care am trecut în casa păstoriului au fost prea amărîți pentru mine. KOGĂLNICEANU, S. 138. Valea sui, dealul cobor, Îmi trec viața tot cu dor. ALECSANDRI, P. P. 243. ◊ Expr. A-și trece vremea = a-și întrebuința vremea (fără folos); a-și pierde vremea. Să nu ne trecem vremea căutîndu-l. RETEGANUL, P. I 14. Da ia să nu ne trecem vremea cu vorbele.Hai, sui, jupîneșică. CREANGĂ, P. 116. A-și trece din vreme = a-și petrece timpul mai ușor, mai repede. Au prins să vorbeasc-amîndoi Să-și treacă din vreme. COȘBUC, P. I 235. ◊ Refl. pas. Vremea se trecea cu instrucție într-o poiană mai mărișoară. CAMIL PETRESCU, U. N. 7. ♦ Refl. (Învechit) A se petrece, a se întîmpla. Era străin mai la toate cîte se trecuse între mine și Bem, între mine și Kossuth. GHICA, A. 630. 4. Intranz. A depăși o anumită vîrstă, o anumită limită de timp. Copiii se jucau toți laolaltă... iar colo, după ce cam trecură de nouă ani, îi îmbrăcă împăratul într-un port. RETEGANUL, P. I 33. Un bătrîn odinioară de nouăzeci de ani trecut. PANN, P. V. II 103. ◊ (Impersonal) Trebuie să fie trecute de unsprezece. Să mă culc. CARAGIALE, O. I 68. Pînă-și ia buhaiu-n spate, Trecut-a de miez de noapte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Tranz. (Rar) O să mor cînd oi apropia suta, poate după ce-oi trece suta. STANCU, D. 16. 5. Refl. (Despre ființe) A-și pierde frăgezimea tinereții; a îmbătrîni. [Coana Liza] s-a trecut repede. S-a resemnat cu situația de întreținută și cu fărîme de fericire. PAS, Z. I 87. Așa vă treceți, bieți bătrîni. GOGA, P. 33. Flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, O. A. 185. ♦ A-și pierde sănătatea, vigoarea. Omul începe a se umfla la pîntece, a se îngălbeni... și încetul cu încetul se trece, se prăpădește și moare. ȘEZ. II 71. ♦ (Despre plante) A se veșteji, a se ofili, a se usca. Dacă nu se culege cînepa la vremea ei, în cîteva zile firele se trec... adecă se usucă. PAMFILE, A. R. 170. Culese flori și făcu trei legături... Pe cea mai mare, care era alcătuită din flori ce începuse a se trece și abia mai mirosinde, o dete fetei împăratului cea mai mare. ISPIRESCU, L. 165. Eu mă plec, floarea-mi răspunde, Căci o jale mă pătrunde. Arde sufletu-mi și geme Căci mă trec fără de vreme. ALECSANDRI, P. P. 232. ♦ (Despre fructe) A fi prea copt (pierzînd din savoare sau din valoare). Unul [dintre pepeni] se cam trecuse, al doilea era tocmai bun de mîncare și al treilea dase în copt. ISPIRESCU, L. 150. ♦ A se sfîrși, a se stinge. În așternutu-i de jăratec Să trece flacăra cu-ncetul. La TDRG. 6. Refl. (Despre anumite materiale) A se consuma, a se împuțina. Felinarul... pîlpîia, gata să se stingă, fiindcă lumînarea de seu se trecuse. CAMIL PETRESCU, O. II 104. Sus paharul se ridică, sănătățile pornesc, Și cu cît se trece vinul, vorbele se înmulțesc. BELDICEANU, P. 54. Vinu-i bun și rece, Mult vinaț se trece. ALECSANDRI, P. P. 121. ♦ (Despre mărfuri) A avea căutare, a se vinde. Se vînd boi ca al meu în tîrg? – Tot s-ar trece – îi răspunse omul – numai are prea mari ochi. SBIERA, P. 2. ♦ Tranz. A vinde; a desface. De ce să nu-l vinzi [vinul]?... – Nu-l vînd, giupîne, pentru c-am să-l trec la crîșma mea cea de la drum. ALECSANDRI, T. 1542. IV. Intranz. A fi mai mare sau mai mult decît o anumită mărime, cantitate, valoare; a depăși. Toată cireada satului trecea de cinci sute. CAMIL PETRESCU, O. I 16. Mi se pare că trecem cam dincolo de măsură. O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. Stau voinicii codrului! Nu știu zece sau cincisprece Sau peste sută mai trece. ALECSANDRI, P. P. 262. ◊ Expr. Treacă de la mine (de la tine etc.), se spune cînd cineva face o concesie dînd ceva în plus sau cînd cedează admițînd părerea altuia. Fie... treacă de la mine... DELAVRANCEA, O. II 345. Dar ce-mi pasă!... Piciu să trăiască! Treacă de la mine! ALECSANDRI, T. 530. (Eliptic) Mi se pare că ești cam aspru cu dînșii... dar, treacă! ODOBESCU, S. II 540. Treacă-meargă v. merge (V 2). ♦ A ajunge pînă dincolo de... Lui Bedros [Soliman] abia-i trecea de brîu. DUMITRIU, N. 258. [Ei] străbăteau porumburile care treceau de creștet. La TDRG. ♦ Tranz. A întrece, a depăși. Noi citim luptele voastre cum privim vechea armură Ce un uriaș odată în războaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură. ALEXANDRESCU, P. 164. ◊ Expr. A trece măsura = a exagera. (Refl.) A se trece cu firea = a lua lucrurile prea în serios, a se emoționa. (Impersonal) A se trece de șagă (sau de glumă) = a se merge prea departe cu gluma; a începe să fie lucru serios; a se îngroșa gluma. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă. CREANGĂ, P. 9. Și eu plin de jale Îți rostesc matale: Duducuță dragă, S-o trecut de șagă. ALECSANDRI, T. I 48. (Rar) A se trece cu gluma = a exagera cu gluma. Eleno, dar cu gluma tu te-ai trecut. MACEDONSKI, O. II 36. (Tranz.) A-l trece pe cineva cu șaga = a glumi pe socoteala cuiva, întrecînd măsura. Deși Talpă-Lată mă trece cu șaga... nu mă mîniu. ALECSANDRI, T. 612. ♦ Refl. (De obicei determinat prin «din băut», «din pahare») A bea prea mult, a se ameți de băutură. Se cam trecuse și din băut de focul pasiunii. CARAGIALE, O. III 20. Osteniți cum erau de drum, se cam trecuseră din pahare. id. ib. 49. V. 1. Refl. A fi luat în seamă; a avea crezare, trecere. Degeaba te mai sclifosești, Ioane, răspunse mama cu nepăsare; la mine nu se trec acestea. CREANGĂ, A. 119. Vă mirați, cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece. EMINESCU, O. I 151. Du-te, omule, de unde ai vinit, că nu ți se trec brașoavele pe la noi. ALECSANDRI, T. I 254. ♦ Tranz. A ierta, a îngădui. Știi cum m-a făcut dumnezeu pe mine, nu-i trec muierii nici atîtica din al meu. CARAGIALE, O. I 48. ◊ Refl. pas. Orice măgării făcea (măgarul), Toate-i erau lăudate, toate lui i se treceau. La TDRG. 2. Intranz. A fi considerat de..., a fi luat drept... Sadoveanu trece, cu drept cuvînt, ca cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii noastre. VIANU, A. P. 227. Medelioglu, slab, uscat, cu fața arămie și osoasă... trecea drept un mare cărturar. CAMIL PETRESCU, O. I 303. Safta face să treacă de stăpînă în casă. SLAVICI, N. I 80. 3. Intranz. A se transforma, a se preface. În pragul porței bîzîia o albină, care să roti o dată și trecu în pasăre, să roti a doua oară și să prefăcu într-o ciută. DELAVRANCEA, S. 247. Ca doi giganți năprasnici stau astăzi față-n față... «E scris din noi doi unul în pulbere să treacă». ALECSANDRI, P. III 433.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul.Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb1 (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare.Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou.Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap1 (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap1 (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap1 (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei.Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap1 (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).

BĂNAT s.n. 1. (Mold., Criș., Trans. SV, Trans. N) Tristețe, jale, regret, căință. A: Să să dăruiască lor de buni cuconi în dulcință și fără de bănat petreacere. DM, 35r. Și ĭale să jăluia căci nu să direg, așea ca cei bătrîni, cînd nu să cinstescu, au bănat. NCCD, 256. C: Așea s-au petrecut și s-au schimbat din veac toți oamenii din ceastă lume: cu dureare și cu amar, cu plîngere și cu bănatu. MOL. 1695, 82r. Au foekut mult boenat mie. VISKI, apud TEW. Cu mare bănatu de Ierusalimu plîngîndu. MISC. SEC. XVII, 128r. De mine s-o depărtatu, Pintru ea m-o prins bănatu. CÎNTECE, 9v; cf. C 1692, 510r; MOL. 1695, 54v, 55r; MISC. SEC. XVII, 102r; PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW; IB, 37r; CÎNTECE, 3r; MISC. 1778, 39r. // B: Nu vă facereți voia rea, nici vă fie cu abănat căci m-ați vîndut aici. CRON. 1687, 24v. 2. (Mold.) Mîhnire, supărare. Nu o putu ține îndelung [cetatea], avînd grije de Sultan-Selim, să nu-i vie bănat. URECHE. Dările de pre an, de bună voie, fără lipsă și fără bănat strîngîndu-le, să le numere. CANTEMIR, IST. De acestea, nemărui cu bănat să nu fie, că pentru învățătura și aducerea-a-minte s-au scris aicea. PSEUDO-MUSTE; cf. M. COSTIN: DOSOFTEI, VS; N. COSTIN; NCCD, 404. 3. (Mold.) Mînie, necaz, ciudă. Iară avea și vătămare și bănat mare Nicolae-Vodă asupra lui Ilie spatariul Catargiul, pentru supărările ce făcusă aicea în țară. NCL II, 294. Arătat-au Dumnezeu greu banat asupra creștinilor, pentru multe păcatele și fărădelegile noastre. NECUUCE; cf. M. COSTIN; N. COSTIN. 4. (Mold:) Învinovățire, imputare, mustrare, certare. Mare bănat pentru aceastea toate au avut Jolkovski de la craiu și de la toată crăiia leșască. CLM, 25r. Îi lovi cu cuvînt de bănat. DOSOFTEI, VS; cf. M. COSTIN; AXINTE URICARIUL. 5. (Mold.) Bănuială, suspiciune. Iară împăratul nice un bănat să nu aibă și nice o îndoire de prieteșugul ce l-au legat cu dînsul. N. COSTIN. Variante: abănat (CRON. 1687, 24v). Etimologie: magh. bánat „părere de rău, tristețe”. Vezi și bănui2, bănuială. Cf. bănuială (1), bușluială, tîngă, tristeală; băsău (3), potcă, poticală (1), siclet, supăr; but; preobrăzitură, probozeală, răpște; bănuială (2). substantiv neutru

SOȚ, soți, s. m. 1. Bărbatul considerat în raport cu soția lui. Mă duc departe, pînă unde voi da de Florea-nfloritul, dar de cumva l-oi putea aduce, să fie soț sorei mele. RETEGANUL, P. V 35. Nenorocita drumeață a îngenuncheat lîngă patul soțului ei și a început a plînge cu amar. CREANGĂ, P. 97. Viteazul meu soț! urmă ea, destul! Ajungă atîta sînge vărsat, atîtea văduve, atîția sărimani! NEGRUZZI, S. I 146. ♦ (La pl.) Cele două persoane unite prin căsătorie. Strigară... că acești soți să-i domnească de aici înainte. ISPIRESCU, L. 40. Toți felicitau pe tinerii soți, gătindu-se a-i întovărăși acasă. NEGRUZZI, S. I 53. ♦ (Învechit și popular) Soție, nevastă. Aceasta să-mi fie soț Pîn’ la ziua de județ. MARIAN, NU. 580. 2. (Popular) Tovarăș, ortac. Acest om era un adevărat frate al meu, ca toți soții săi de la Bogdana. SADOVEANU, E. 266. Folosiseră urzeala unui alt cîntec mai vechi, știut de ele, despre un cioban Din Constandin, ucis de soții săi. CAMIL PETRESCU, O. II 202. Izbutise a-și face soți cu care să-și petreacă urîtul în singurătatea lui. ISPIRESCU, U. 83. ♦ Persoană care întovărășește pe cineva într-o călătorie, într-o întreprindere; însoțitor, tovarăș. Acest bătrîn mÎhnit, soțul nostru de vînătoare de sitari... a făcut cîteva greșale mari. SADOVEANU, E. 42. Un drumeț ciudat răsare... Dă din mîini, șoptind grăbit, Parcă spune-o taină mare Unui soț închipuit. TOPÎRCEANU, B. 71. Soții de călătorie începuseră să murmure contra prelungirii călătoriei; îmi trebuia elocința lui Cicero, ca să-i conving. BOLINTINEANU, O. 304. ♦ Asociat, colaborator, părtaș. Soții, care și cu ce agonisise, intrau în pivniță și Jap împărțea cu echitate. GALACTION, O. I 309. 3. Obiect care, împreună cu altul, formează o pereche. (Mai ales în loc. adj. și adv.) Cu (sau fără) soț = cu (sau fără) pereche, în număr pereche (sau nepereche). Dacă treptele or fi cu soțși eu știu că sînt cu soț, atunci să știi că da. DELAVRANCEA, O. II 324. Pe lîngă plopii fără soț Adesea am trecut, Mă cunoșteau vecinii toți, Tu nu m-ai cunoscut. EMINESCU, O. I 191. Să jucăm doi cîte doi... ochi în ochi, umăr la umăr, Și-n horă cu soț la număr. ȘEZ. V 151. ◊ Expr. A nu avea soț = a fi unic în felul său, a fi fără pereche, fără seamăn, extraordinar. Un blestemat ce nu avea soț în lume. GORJAN, H. II 150.

MARE1 adj. (În opoziție cu m i c) I. (Indică dimensiunea) 1. Care depășește dimensiunile mijlocii, obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). [Muștarul] mai mică iaste de toate semențele e cănd~crește, mai mare de toate vearzele iaste. CORESi, ap. GCR I, 17/11. Și făcu Dumnezeu mari pești ce să cheamă chitul. PALIA (1581), 15/15 38 de boi mare (a. 1588). CUV. D. BĂTR. I, 208/1. Fură date muierii doao arepi mari de vultur, ca să zboare. N. TEST. (1648), 312v/9. I-ai supus. . . supt a lui picioare. . . Pre chiții cei mare. DOSOFTEI, PS. 28/15. Hieri multe, jigănii mari și mănunte. id. ib. 357/10, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 211, 218, 226. Un om mare ca un ghigant. MINEIUL (1776), 28v1/3, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., iLB. Au văzut despre o parte ridicîndu-să un fum foarte mare și gros. DRĂGHICI, R. 165/30^ cf. 8/15, 166/4. Pentru ce. . . stejarii cu crengile mare tare, Privesc chirotind subt dănșii niște slabe tufișoare? CONACHI, P. 260. Ochiul, carele din toate vede numai părticică, Poate judeca de este potrivit mare sau mică. id. ib. 261, cf. 264, 272. Și ce mai rău ar face o stea, un comet mare, Care să ardă globul ș-ai lui locuitori! ALEXANDRESCU, M. 6. O pajură mare Se-nalță mereu. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. 5, 8. Din tainica pădure Apare luna mare. EMINESCU, O. I, 63. Și-l strînge cu atîta putere, de era bietul drac să-și dea sufletul și ochii i-au ieșit afară din cap, cît cepele de mari. CREANGĂ, P. 53. Se năpusti asupra ei un lup. . . cu o gură mare. ISPIRESCU L. 17, cf. 4, 18. Mai căscă o singură dată ochii săi mari, mă privi lung, îi închise iarăși și adormi de vecinicie. DELAVRANCEA, S. 234. Treceau peste arcurile marilor poduri de piatră. SADOVEANU, B. 203. Dă de-o ușă de fer foarte groasă, încuietă c-o lacată cît o oală de praznic de mare. ȘEZ. I, 286. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap : El e mare și stogos, Dar la minte mic și prost. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180 Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. id. ib. 321, cf. 212, 432, 444. Fă-mă cîrpă d-ale mari. HODOȘ, P. P. 55, cf. 146, SBiERA, P. 324. Pipăi cu băgare de seamă. . . ghemele tari și mari ca bostanii. RETEGANUL, P. I, 57, cf. II, 77. Am o vacă mare: O mulg cu scara Și-o-mpărțim cu țara (Fîntîna). ȘEZ. XIII, 21. E mai mare porcul decit cotețul, se spune cînd este belșug. ZANNE, P. III, 134, cf. 167. Unde-i hornul mare, fum e puțin, se spune despre cei ce vor să arate mai mult decît sînt. id. ib. 186, cf. 475, 498, 565, 581, 583. E mai mare ouI ca găina. id. ib. IV, 35. ◊ (Întărit prin repetare) Începe a smulge la sălăți într-ales și leagă sarcină mare, mare. CREANGĂ, P. 215. Și fă focul mare,mare. TEODORESCU, P. P. 18. Zmeii au împlut un sac mare, mare. . . cu galbini. SBiERA, p. 184. Atunci oi avea o potaie mare, mare. id. ib. 249. O spumă mare, mare și deasă. id. ib. 315. Am o vacă mare, mare Și cu țîțele-n spinare (Casa). PASCU, C. 48. ◊ (Cu determinări – complemente de relație) Precum iaste ceriul mare de nălțime. DOSOFTEI, PS. 38/13. Mare-n urechi. ALR II/I MN 7, 6853/531. Îi mare la buze. ALR II/I MN 8, 6861/95, cf. 6861/316. Pieptene mare la dinți. ALR II 3393/284. Mare la grăunță. ib. 5183/279, cf. 5183/325, 531, 605, 727. Mare la ochi. ib. 6825/325. * Literă (sau, învechit, slovă) mare = majusculă. PONTBRIANT, D. Degetul (cel) mare = degetul cel gros (care, la mînă, se opune celorlalte). Cuprinzîndu-și tîmplele între degetul cel mare și arătător, se gîndea la ceva. GALAN, B. I, 54, cf. ALR II 2184/574. Degetul cel mare cu mult mai mic să vede de celelalte. ZANNE P. II, 106. ◊ (Substantivat, în loc. a d v.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast. Un filozof ar fi putut vedea executîndu-se in mic. . . ceea ce se execută în mare pe întreaga suprafață a pămîntului. ap. TDRG; b) în linii generale, în rezumat. Cunoscînd, în mare, ce cuprinde un deviz. . . , se trece la întocmirea planului valoric. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4849. Cererea orbului, în mare, e vederea. ZANNE, P. II, 661; c) (comerț) cu toptanul, cu ridicata. Începu să facă, în tovărășie, negoț în mare și cu străinătatea. CAMIL PETRESCU, O. II, 65, cf. ALR II 3548/260. ◊ Expr. A avea (sau a fi cu) gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. (Regional) A lăsa (pe cineva) mare și devreme = a înșela sau a dezamăgi (pe cineva). Pupăza zbrr!. . . și mă lasă mare și devreme cu lacrimile pe obraz, uitîndu-mă după dînsa! CREANGĂ, A. 57. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Privighetoare mare. ALR II 6217/2. Sturz mare. ib. Broască mare. ib. 6219/250. Iarbă mare. ib. 6304/520. Răchită de-a mare. ib. 6341/27. Furnici mari. ib. 6560/365. ◊ (Adverbial, în legătură cu verbe ca „a măcina”, „a pisa”, „a tăia” și în opoziție cu mărunt) Sarea era. . . pisată mare, umedă și pusă într-o ceașcă de cafea știrbă. C. PETRESCU, Î. II, 166. Făină de cucuruz măcinată mare. Com. PAȘCA. ♦ (Despre ochi) Mărit, holbat (de uimire, de groază etc.). Cu ochii mari, sălbatici Se privește în oglindă. EMINESCU, O. I, 80. Femei și copii răspîndeau în sat vestea, cu ochii mari de spaimă. REBREANU, I. 198. ◊ E x p r. A face (sau a deschide etc.) ochii (sau ochi) mari (cît cepele) = a privi cu uimire, cu atenție, cu curiozitate. Cf. COSTINESCU. Deschise ochii mari, cătînd în jurul ei cu spaimă. BART, E. 205. ♦ (Olt.) Pămînt mare = pămînt argilos. În Motru. . . pămîntul mare (argilos) cuprinde o mai mare întindere de teritoriu decît pămîntul siu(nisipos). IONESCU, M. 56, cf. ALR II 5061/836, 848, 5065/833, A III 16, GL. V. J. 2. (Despre suprafețe) Întins, vast. Mai mare împărăție. PALIA (1581), ap. GCR I, 35/23. Locul care toate le cuprinde iaste mai mare decăt toate. N. COSTIN, ap. GCR II, 13/18. Să cam tot depărta de Codrii cei mari. DRĂGHICI, R. 62/13. Hotărî să-și împărțească împărăția cu acest frate al său și. . . dete toată împărăția Tătăriei celii mari. GORJAN, H. I, 2/12. Petreceam zilele noastre în pustiul acel mare. CONACHI, P. 101,cf. PONTBRIANT, D. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti, Și de trestii și de maluri Mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. Se simte destoinic a împărăți peste o țară, așa de mare și bogată. CREANGĂ, P. 184. Îndată se făcu o pădure mare și deasă. ISPIRESCU, L. 25. Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad. COȘBUC, B. 7. Se apropiau de pădurea cea mare. CAMIL PETRESCU, O. III, 174. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, D. 8. Cîtu-i fînațul de mare, Dorul meu odihnă n-are, Nici la umbră, nici la soare. id. ib. 381, cf. 100, 286. ◊ (În contexte figurate) Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I, 148. (Despre așezări omenești, intervenind adesea și ideea de importanță) Că cu măriia deșartă multe case și năroade și cetăți mari sparseră-se. CORESi, EV. 13. După aceaea zidi Romil cetate, prea mare și frumoasă. MOXA, ap. GCR I, 59/26. Ulițele celui oraș mare. N. TEST. (1648), 311v/3. Apucă peste cîmpi de-a dreptul spre niște curți mari. CREANGĂ, P. 301. Cîtu-i Sibiiu de mare, Numai o uliță are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 303, cf. 25, 29. ◊ (După nume proprii, servește la formarea unor toponimice, indicînd de obicei și vechimea, anterioară toponimicelor compuse cu mic) Bordenii Mari. BL VI, 36, cf. 35. Baia Mare. Satu Mare. 3. (Despre încăperi, recipiente etc.) Cu volum apreciabil; încăpător, spațios. Cf. LB. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I, 87. Dar ce e în sacul ăla marele? ISPIRESCU, L. 267, cf. BARCIANU, TDRG. Sorbi cu ochii închiși paharul mare de vin. SADOVEANU, O. VII, 156. Scoase din tolba de vînător o sticlă mare de coniac. CAMIL PETRESCU, O. III, 177. Un păhar de vin să-mi dați Și m-aș ruga de iertare Să fie păharu mare. POP., ap. GCR II, 227. Scoală, Ioane, la mâncare.Unde-i lingura mai mare? ZANNE, P. III, 638. ◊ Casa (cea) mare v. c a s ă. 4. (Despre lucruri sau ființe) a) (În opoziție cu scurt) Lung. Era păstoriu de oi, părul capului alb și mare, de agiungia la glezne. DOSOFTEI, V. S. septembrie 34v/20, cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., DR. V, 293. Avusese în tinerețe părul negru ca pana corbului, mătăsos, mare și des. CAMIL PETRESCU, O. III, 67. Fată cu cosița mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 209. Lingură cu coadă mare și cu leafă mică, se spune cînd cineva trage foloase puține dintr-o muncă. Cf. ZANNE, P. III, 593. b) Înalt. Era acest Ștefan Vodă om nu mare la stat, mânios, și degrabă vărsa sânge nevinovat. URECHE, LET. I, 145/8. Intrară în besearica sfîntului. . . , între cei 2 stîlpi mare de Tesaliia ce stau spre apus. DOSOFTEI, V. S. octombrie 88r/10, Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D. Grînele sînt mari acum. COSTINESCU, cf. LM. Și crescu și se făcu mare ca brazii codrilor. EMINESCU, N. 4. Eu departe, eldeparte, Un deal mare ne desparte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 128, cf. 60. Află un om cît un deal de mare, care. . . strîmba toate lemnele. RETEGANUL, P. III, 60, cf. ALRM I/I h 94, A III 16, IX 3. c) (Despre ape, gropi, prăpăstii) Adînc (și lat). Marea mare și tinsă. PSALT. 216. între noi și între voi, propaste mare întări-se. CORESI, ap. GCR I, 31/6. Carele va găsi pre marginea unii ape mari fie ce lucru. . . , acesta, de nu-l va mărturisi, nu va avea nice o certare. PRAV. 39. Și apele ceale mare Rădicară urlet tare. DOSOFTEI, PS. 320/18. Și deaca curăm din cale, vădzum nainte-ne iazer mare. id. V. S. octombrie 79v/20. Și merg ei și merg. . . trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 208, cf. 237. Sirenele buciumă. . . Prin marea cea mare Cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Mare-i apa Bistriții. JARNIK-BÎRSEANU, D. 91, cf. 69. În fundu apelor mari, cum ar fi d-o pildă Oltu. ȘEZ. III, 101. Era o apă mare ca Dunărea, ori poate și mai mare. RETEGANUL, P. II, 11. Îi apa mare. ALR II 2514/29, cf. 2514/95, 316, 325, 349, 723, 762. ◊ (În contexte figurate) Mare ghiol de apă trebuie să fie în mațele lui. CREANGĂ, P. 242. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbele „a veni”, „a crește”) Cu debit sporit; umflat. Dunărea este foarte mare și au răvărsat la mai multe locuri. AR (1829), 342/25. Dîmbovița, în zilele acestea viind mare, a inundat toată preajma. CR (1830), 51/31. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427, cf. DDRF. Apa venise mare, în munte se topeau încă nămeții. C. PETRESCU, Î. II, 174. Lisa își săpase albie prăpăstioasă, iar la viituri mari, puhoiul rupea și surpa ogoarele. SADOVEANU, M. C. 5. Au împins. . . bolovani lăsați în loc ani întregi de viiturile cele mari ale primăverii. GALAN, Z. R. 43. A crescut Murășu mare, De nu poci trece călare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 129, cf.237, 309, ALR II 3169/260. d) (În opoziție cu î n g u s ț) Lat. Pălărie cu boruri mari. e) (În opoziție cu subțire) Gros (în diametru). Ușa peșterei. . . era făcută de lemn indian și ferecată în oțel mare. GORJAN, H. IV, 47/10. Sub un copac nalt și mare Au priimit jurământul. CONACHI, P. 88. Spate rău încîrligate, Buze mari și lăbărțate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 169, cf. 432. Îi cu buză mari. ALR II 6861/349. ◊ (Transilv., Ban.) Untură mare = osînză. Cf. ALR I 749/30, 35, 40, 45, 69, 75, 140, 283. ♦ (Regional, despre femei) Însărcinată. V. g r o a s ă. (Sînnicolau Român-Oradea). ALR II 2646/316. II. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. De mitiutel arătă cum va hi și deaca va crește mare. VARLAAM, C. 386. Oricine va face silă a fecioară micșoarâ încă să nu fie de 12 ai, să va certa mai rău de cînd are fi fost fată mare de vrăstă. PRAV. MOLD. 109v/12. Mic să cheamă până în 25 de ai și de-acolea înainte să cheamă mare. PRAV. 258, cf. 173, 261. Aflînd călugării pruncul în gunoiu, îl luară. . . , și, deaca să feace mare, era drag. DOSOFTEI, V. S. septembrie 26v/25, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Acu-s mare!. .. Îs cavaler! ALECSANDRI, T. I, 184. Această familie are prunci mari. LM. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, l. 33. La nouă luni găsi într-un tufiș copila. El a crescut-o mare. COȘBUC, S. 13. Gura mi-e ca laptele, n-am scos nici un dinte pîn-acuma. Și sînt mare, taicule! SĂM. III, 662. Și-oi ajunge să-mi cresc copiii, să mi-i văd mari și voinici. MIRONESCU, S. A. 37. Vedeți, eu sînt om mare, îmi dau seama; ce să mai fac!? PREDA, Î. 166. Pîn-am mai băut, Mare c-ai crescut. TEODORESCU, P. P. 19. Trăind ei așa, crescuseră fetele mari. SBIERA, P. 211, cf. 249. De ani e mare și minte n-are. PANN, P. V. III, 153/18, cf. ROMÂNUL GLUMEȚ, 49. La gustare Cît cal mare, Și la prînz Nici cît un mînz. ZANNE, P. III, 572, cf. II, 475. ◊ (Substantivat, în corelație cu „de mic”) De mic, mi-ai fost ibovnic, Și de mare, drăguț tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Fată mare = fată la vîrsta măritișului; virgină, fecioară. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. La orașul Calcuta s-au văzut de multe ori cîrduri de fete mari. . . aruncîndu-se în apă, pentru ca să scape de măritat. AR (1829), 161/39. Rîdeam de dînsul că șede ca o fată mare, cu ochii plecați. NEGRUZZI, S. I, 63, cf. 249. De întîlnea pe drum neveste și fete mari, cînta cîntece șăgalnice. CREANGĂ, P. 108. Fitece nevastă tinerică, fitece fată mare ș-au făcut poala maldăr de fuioare. DELAVRANCEA, S. 40. Dacă este fată mare, se îmbracă de regulă în cele mai frumoase și mai scumpe haine ce le-a avut. MARIAN, Î. 64, cf. DDRF. Dragostea de fată mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 17, cf. 84, 151. Cine dracu-a mai văzut. . . Iarbă verde sub podele, Fete mari cu covețele. id. ib. 444, cf. 513. Cum nu-i mama fată mare, se spune despre ceva imposibil. ZANNE, P. IV, 477, cf. 86, 654. Mamă mare v. m a m ă. Tată mare v. t a t ă. ◊ Expr. Să crești mare!, formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cf. LM. Bună seara,. . . ziseră copiii. – Să creșteți mari! zise o babă. RETEGANUL, P. II, 34. ◊ (Substantivat, de obicei precedat de „cel”, „ăl”) Cel nu de vrăstă. . . , de s-are prileji să-și ucigă pre tată-său sau pre îmă-sa, atunce nu va putea scăpa cu vrăsta, ce să va certa ca și un mare. PRAV. 262. Îi dau eu una peste bot, ca să nu se amestece în vorba ălor mari. SADOVEANU, M. C. 6. (Învechit și popular, în e x p r.) La mare = la adolescență, la maturitate. Așa-l lasă pîn-la mare să crească tot în desfrîu. PANN, P. V. II, 5/24. La mare ies niște spînzurati și ajung rău. JIPESCU, ap. TDRG. Frunză verde lemn uscat, Nu ți-o fi, fine, păcat? Pîinea, sarea mi-ai mîncat, La mare te-am cununat, Copiii ți-am botezat! TEODORESCU, P. P. 342. ♦ (Substantivat, în corelație cu mic, adesea în expresii) Toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. Mărrturisescu miciloru și mariloru . . . de cealea ce prorocii dziserâ. COD. VOR. 80/12. Blagoslovit-au temuții de Domnul, mici cu mari. PSALT. 244. Blagosloveaște creștinii, micii și marii. CORESI, EV. 180. Aceastea stau mărturie micilor și marilor. id. L. 129/3. Și le sparse cetățile și le arse casele și-i junghea de în mic până în mare. MOXA, 361/23. Nu faceți fățărie la giudeațe, nici giudecați pre voia a mare sau a mic. EUSTRATIE, PRAV. 10/2. Le-am scos afară la lumină, ca să le înțeleagă și mici și mari (a.1642). GCR I, 94/22. Stau mărturisind aceastea a mic Și a mare. N. TEST. (1648), 169v/34. Să dai plată. . . micilor și marilor. ib. 311v/34. Să strînsease ca albinele cu mici, cu mare, de plîngea pre iubitul păstoria. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 157v/20. Sf[în]ta scriptură cunoscută să face și la mari și la mici. BIBLIA (1688), [prefață] 8/9. Mergea de săruta mîna domnului de la mare pînă la cel mai mic. IST. Ț. R. 8. Triimis-au în toată țara, de au poftit pe toată boierimea și mazîlimea de la mic păn-la mare. NECULCE, L. Cu mic cu mare, țara era în arme toată. HELIADE, O. I, 222. Norodul să grămădise, mari și mici să îmbulzea. PANN, E. II, 69/3. Și-l batjocorea și mari și mici și-l suduia muierile și copiii. BĂLCESCU, ap. ODOBESCU, S. I, 446. Ordonă să se ridice îndată mic și mare. . . , ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I , 108. Atunci mulțimea, cu mic, cu mare. . . strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40, cf. id. U. 39. MACEDONSKI, O. I, 38. Dl. subprefect. . . a lăsat poruncă să scoatem lumea. . . cu mic cu mare. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 147. Frică înfricoșată, Spaimă înspâimîntată. . . Afară le-am dat, Peste mic-mare le-am aruncat. PAMFILE, B. 43. Bețivul, de mic și mare în sat E cu degetul arătat. ZANNE, P. III, 473, cf. 93. Cînd e plosca la mijloc, Mare, mic e cu noroc. id. ib. IV, 92. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativul relativ) Mai (sau cel mai) în vîrstă. Era fiiul lui cela mai marele. CORESI, EV. 21. Iară cel fecior mai mare și derept. . . aceastea toatele priimi.id. ib. 24, cf. 23. Cînd va bate tatăl pre fecior, sau fratele cel mai mare. . . , să să pleace. PRAV.115. Urmează dar, ca unui frate mai mare, să-mi spui întru adevăr. GORJAN, H. I, 6/6, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau. CREANGĂ, P. 19. A îndreptat-o la soră-sa cea mai mare, la Sfînta Vineri, id. ib. 91, cf. 183. Frate-său mai mare e fruntaș într-un partid. CARAGIALE, O. IV, 238. Acolo găsi încă două femei . . . erau surorile cele mai mari. ISPIRESCU, L. 7. Avocatul Beldeanu, deși numai cu cîțiva ani mai mare ca Iuga, era foarte voinic. REBREANU, R. I, 33. Era o văduvă tînără, c-un an mai mare decît mine. SADOVEANU, O. VI, 500. Agapiei îi era drag feciorul cel mare, îi semăna ei în toate. id. M. C. 7. Tu să te supui mie, căci îți sînt frate mai mare și stăpîn. id. ib. 17. La un plug cu șese boi, Acolo-s pogonici doi. . . Pogoniciul cel mai mare, Cela mi-a fost drag mai tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 344, cf. 310, 499, 514. Cele două mari, Ce-s surori primari, Cînd fu de cu seară, Către cas' plecară. MARIAN, INS. 342. Decît frate mai mic, mai bine cîne mai mare. ZANNE, P. IV, 365. III. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată; îndelungat, lung. Cf. LB, POLIZU. Iarna nopțile sînt mult mai mari decît zilele. DRĂGHICEANU, C. 100. Cît era ziulica și noaptea de mare, ședeau singuri-singurei. CREANGĂ, P. 73, cf. 284. Necumpătatul de zeu făcu noaptea aceasta să fie de trei ori mai mare decît celelalte. ISPIRESCU, U. 16. Că ziua cîtu-i de mare, Nime gînd ca mine n-are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 87, 95, 382. Pare-i noaptea an de mare. MÎNDRESCU, L. P. 85, cf. 48. Atunci îs nopțile mari. HODOȘ, P. P. 54. Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea paștilor. Vă puteți închipui ce vra să zică a te scălda în Bistrița, la Broșteni, de două ori pe zi, tocmai în postul cel mare. CREANGĂ, A. 28. Postul mare. . . cade înaintea sf. paști. MARIAN, S. R. I, 115. Nu vă, fete, supărare, C-o veni el postu mare Și veți da la sărindare Doară vă veți măritare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 450. (Popular) An mare = an bisect. Cf. GOROVEi, CR. 139, ȘEZ. I, 18, ZANNE, P. IX, 266. IV. (Indică cantitatea) 1. (În opoziție cu puțin) Mult, abundent, îmbelșugat. Foc înaintea lui aprinde-se-va și împrejuru lui bură mare. CORESI, EV. 37, cf. CUV. D. BĂTR. II, 454/21. Ploi mare vărsa tare. DOSOFTEI, PS. 254/19. Tot într-această vară, let 7248, la avgust, dat-au o brumă mare, de-u stricat pînele. NECULCE, L. 397. Trimisă cu mare îndestulare toate cîte tribuia spre odihna și desfătarea acestui vezir. GORJAN, H. I, 2/35. Am o mîndră ca ș-o cruce Și la lucru n-o pot duce, Dimineața-i rouă mare Și se udă pe picioare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ E x p r. (În) cea mai mare parte v. p a r t e. ◊ (Intervine și ideea de importanță) Să nu pizmim și să căutăm mai mare mărie, că noi ne văm răsipi. CORESI, EV. 92. Dai bună cuvîntare Direptului și sporiu mare. DOSOFTEI, PS. 22/10, cf. 36/15. Cu mare înțeleagere și prea înțeleptul Solomon au ales aceasta. BIBLIA (1688), [prefață] 5/9. Era om cu mare minte și învățat (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 259/17. Au risipit pe turci, făcînd mare moarte într-înșii, prinzând și mulți vii. ib. 275/31. Tu cu minte mare, mai înțelept decît dânsul. CONACHI, P. 264, cf. 109, 276. Nu vezi că pe aici e mare lipsă de apă? CREANGĂ, P. 204. Mare vîlvă se făcu în împărăție, cînd se auzi de moartea împăratului. ISPIRESCU, L. 31. ◊ (Intervine și ideea de valoare) Cîndu se întoarce cu mari daruri, cinsteaște-i și se veseleaște. CORESI, EV. 31. Pentru puțin lucru, certări cumplite și prade mare. VARLAAM, C. 215. De va fura neștine vreun lucru ceva și de va sîrgui sâ-l întoarcă a cui au fost, până nu l-au întrebat, să fie iertat de greșeală, de-are fi cât lucru mare. PRAV. 37, cf. 38, 39, 52. O femiaie... , ducînd cu sine mare pominoace de agonisitele sale, mearsă cătră doritul ei mire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 14r/30. Pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul. CREANGĂ, P. 102. 2. (Despre numere sau, p. ext., despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. Supărările cîte am suferit noi acolo sînt întru un număr așe de mari, cît nu crez că va fi om care să le poată povesti (a. 1750-1780). GCR II, 82/36. Oastea toată se va supune, cum i se va făgădui mai mare simbrie. NEGRUZZI, S. I, 138. Avem cheltuieli mari. PONTBRIANT, D. Avere mare. ȘĂINEANU, D. U. Pe dreapta se oprise un mare număr de trăsuri. CAMIL PETRESCU, O. III, 252. Numărul 5731. De ce se dau numere atît de mari? BARBU, Ș. N. 42. Badea meu, tînâr copil, Mi l-au pus domnii la bir, Și i-au dat birul prea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 137. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin. ZANNE, P. IV, 283. ♦ (Despre prețuri; în opoziție cu scăzut) Ridicat. Să afle ce feli de pasere să fie aceasta și. . . să li făgăduiască mare preț pentru aceasta. SBIERA, P. 69. ◊ L o c. a d j. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. Nu cuteza să calce. . . pe velințele cele de mare preț ce erau așternute prin palat. ISPIRESCU, L. 38. ♦ (Regional) La mai mare = numele unui joc de noroc în care cîștigă cel care dă zarul cel mai mare (IV 2). Com. din ȚEPEȘ VODĂ-MEDGIDIA. ♦ (Despre colectivități) Numeros. Cf. PSALT. 38, 76. Și purceasîrâ cu mare gloate ca nește crai la închinarea tînărului împărat. VARLAAM, C. 399. Baiezit, împăratul turcesc, cu mare oaste au intrat în țară. SIMION DASC., LET. 66. Unde să strîng gloatele mai mare. DOSOFTEI, PS. 133/16. Din ceatele toate, din nâroade mare Veniia la Domnul bună cuvîntare. id. ib. 220/1. Mearsără cu oști mare, fără veaste, prea furișul să ia cetatea. id. V. S. octombrie 87v/18, cf. LM. O ceată mai mare de fete Au prins pe flăcăi, mai puțini, Și-aprinsă e lupta-ntre cete. COȘBUC, P. II, 47. V. (Indică intensitatea) 1. Intens, puternic ; tare, viu. a) (Despre lumină, temperatură etc.) El zise: soro Melintie, deschide-mi stîlpul să întru, că afară mare frigu iaste (a. 1550-1580). GCR I, 6/18, cf. CUV. D. BĂTR. II, 2862/3. Nu se putea ascunde lumina ceaia marea a . . . soarelui, derept întru o casă mică sau să se acoapere. CORESI, EV. 57. Lumina mai mare să slujească zuoei. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Văzură lumină mare. N. TEST. (1648), 6r/9. Era arșiță mare de soare. DRĂGHICI, R. 49/11, cf. 149/7. Întunericul era acum mai mare. BOLINTINEANU, O. 270. Avea fierbințeală mare, simțea cum i se scurge sudoarea in boabe ude pe frunte. MIRONESCU, S. A. 37. Are mari călduri. ALR II 4166/682. ♦ (Învechit și popular, despre iarnă) . (Foarte) friguroasă, geroasă. Iarna era mare atunce. NECULCE, L. 41, cf. ALR i 307/77, 140, 164, 227, 247, 249, 283, 289, 290, 295, 339, 388, 532, 558, 675. ♦ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) cînd lumina. este deplină, intensă. Cînd am deschis ochii, era ziua mare. NEGRUZZI, S. I, 60, cf. COSTINESCU, LM. Deschise ochii bine și, fiind acum ziua mare, văzu foarte limpede tot ce zărise nedeslușit la lumina slabă de adineaori. CARAGIALE, O. II, 263. Ea se culcă tot cu soare Și se scoalâ-n ziua mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 436. ◊ Expr. Ziua în amiaza (sau, învechit, ziua amiazăzi) mare = la amiază, în toiul zilei. Și o triimite dzuo amidzidze mari pe uliți. . . în primblări. NECULCE, L. 85, cf. ZANNE, P. III, 216. b) (Despre voce, sunete, zgomote) Cu mare glasu dzise: Drăceștí-te, Pavele! COD. VOR. 80/23. Cu glas mare răspunse lor și zise așa (cea 1550). GCR I, 3/14. Scoală-se Isacu din patul său și stătu înraintea ușiei caseei, grăi cu glas mare (sec. XVI), CUV. D. BĂTR. II, 192/10. Striga cu glas mare. CORESI, L. 33/9, cf. 129/9, id. EV. 97. Căndu să va fura nescui ceva, să strige cu glas mare și să facă gălceavă. PRAV. 62. Slobozi glas mare și răpaosă. N. TEST. (1648), 63r/18, cf. 71v/27, 308r/13. Am strigat cu glasul mare. DOSOFTEI, PS. 16/18. Au audzit un glas mare de om, strigînd să aducă boii la plug. NECULCE, L. 108. Strigă cu glas mare, zicînd. MINEIUL (1776), 161vl/17. Ieșindu-și din fire, se stropșea și cu graiu mare. . . striga. MAIOR, IST. 209/18. Aceștiia și noi cu mare glas să-i strigăm. CALENDARIU (1814), 11/23. Aș voi să mă rog ție cu glas mare și cu lacrămi. MARCOVICI, D. 6/19. Au început a cînta în glas mare acest cîntec. DRĂGHICI, R. 61/13, cf. 46/18. Un glas mare Să aude răcnind tare. BĂRAC, A. 68/15. Alexandru. . . strigă cu glas mare. ALEXANDRIA, 88/10. Și-n glas mare îți urăm. . . Ani mulți. ALECSANDRI, P. II, 110. Plîngea în glas mare, cu toate suspinele și strîmbăturile unui plîns copilăresc. GANE, N. III, 160. Se auzea un glas mare, mînios, la care răspundea vocea groasă a hangiului. SADOVEANU, O. V, 518. ◊ E x p r. În gura mare v. g u r ă. (Adverbial, regional) A vorbi mare = a) a vorbi tare. ALR II 2073/836; b) a comanda. ZANNE, P. IV, 438; c) a vorbi cu aroganță, cu ifos, provocator. CIAUȘANU, GL. A rîde mare = a rîde cu hohote. ALR II 2088/574. ♦ (Despre discuții) Aprig, violent. Fu (ceartă) mare. COD. VOR. 48/22. Va fi vrajba prea mare. PRAv. 155. c) (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Și rrădică-se cetatea toată. Deaci fu currere mare oameriloru. COD. VOR. 34/10. Și să vedea în prăpastia aceaia afund un pârău, de mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46r/11. Corabiia plutea cu mare repejune. DRĂGHICI, R. 24/25, cf. LM. Trenul își urmeaza drumul de la Periș cătră Buftea cu mare viteză. CARAGIALE, M. 126. ◊ Expr. Îndata-mare v. î n d at ă. d) (Despre vînt, cutremure și alte fenomene naturale) Văzu vîntu mare. CORESI, EV. 263. Numai cănd va vedea că iaste vînt mare și va lăsa atunce pojar, atunce să va certa. PRAV. 22. Fu cutremur mare de pămînt. N. TEST. (1648), 308r/21. Bate un vînt foarte mare despre răsărit. DRĂGHICI, R. 108/15. Vînt mare Se rădica. CONACHI, P. 265, cf. POLIZU. Vînturi mari au aburat. HODOȘ, P. P. 64. ◊ (Regional) Vreme mare = furtună, ALR II 4420/228. e) (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Să știi domniia ta că are frică mare și Băsărab de acel lotru de Mahamet-beg (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Că meserearea ta mare e spre mere. PSALT. 177. Iară credința celora ce-l purta și-l sloboziră cu patul mai mare era decît a bolnavului. CORESI, EV. 59, cf. 4, 64, 78. Iară arhiereii cu mare pizmă rădicară-se. id. ib.97. Să se știe, pri mai mare cridință și tărie, peceat oraș pri aceasta zapis (a. 1607). GCR I, 43/28. De bucurie mare giuca și săriia din toată virtutea lui. N. TEST. (1648), [prefață] 3r/14, cf. 20v/12, 274r/31. /311v/13. Au petrecut cîteva dzile cu mare grije. M. COSTIN, O. 103. Îți strig cu mare jeale. DOSOFTEI, PS. 17/20. Să dăruiască sufletelor noastre pace și mare milă. CHEIA . ÎN. 1v/4. Cu adevărat mare nesimțire iaste a socoti pre înșine întru o foamete desăvîrșit a fi sătui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/34. Li să cade. . . a da aceia. . . mulțămitâ pentru mare milile sale (a. 1757). URICARIUL, IV, 6. Mari dureri si usturime (a. 1799). GCR II, 171/34. Minutul întru care un an să sfîrșaște și altul începe este de mare interes pentru toți oamenii. MARCOVICI D. 3/7 Să uita împregiurul său cu mare luare aminte. DRĂGHICi, R. 38/22, cf. 64/1. Mișcat fiind de dragoste mare și de firească aplecare cătră fratele său. GORJAN, H. I, 2/7. Numai cătă o potică Slujește. . . de trecut cu mare frică. CONACHI, P. 85. S-a aplecat cu mare smerenie. NEGRUZZI. S. I, 148. Mare foame mi-i. ALECSANDRI, T. 614. Părinții, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare. CREANGĂ, P. 86. E o meserie pe care simt că aș îmbrățișa-o cu mare dragoste. CARAGIALE O. IV, 237, cf. 238. În toată împărăția se ținu veselie mare o săptămînă întreagâ. ISPIRESCU, L. 2. Avusese mare iubire pentru el. SADOVEANU. M. C. 7. Se simțea cuprins de liniște mare. PREDA D,. 80. Conferințele trebuie să dea o mare atenție felului cum este respectat principiul conducerii colective. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2882. Cine-n lume s-ar afla Ca să rupă rujuța, Mare iubire-ar strica! JARNIK-BÎRSEANU, D. 12. Om cuminte și-nțelept Dar cu jale mare-n pept. id. ib. 307, cf. 143. ◊ L o c. a d j. și adv. (De-a) mai mare dragul v. d r a g. (E x p r.) (A-i fi cuiva) mai mare dragul (sau mila, rușinea, ciuda etc.), se spune cînd cineva simte multă plăcere (sau milă, rușine, ciudă etc.). De va fugi, îi va fi mai mare rușinea. prav. 116. Și-i era mai mari ciuda, cum că-i știe toate tainele ce le făcusă. NECULCE, L. Lipi cuptioriul, îl humui și-l griji, de-ți era mai mare dragul sâ-l privești. CREANGĂ, P. 287, cf. id. A. 19. Plîngea, mai mare mila. COȘBUC, B. 121, cf. id. F. 91. E așa de urît, că ți-i mai mare greul să te uiți la dînsul. MARIAN, O. II, 40. 2. (Despre calamități, dezastre) Grozav, cumplit. Acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Aceia zăcea-vor jos întru locul cela de plîngere, în focul cela marele (cca 1600). CUV. BĂTR. II, 226/20. Fu foamete mare preste tot ținutul. N. TEST. (1648), 71v/10. S-au scornit o ciumă mare în toată țara, în dzilele acestui domnu. NECULCE, L. 60. Nimic nu este mai lesne decît a stinge un coș aprins, fie focul oricît de mare. CR (1832), 2712/38. Ne aflăm cu toții sănătoși, măcar că holera îi foarte mare. KOGĂLNICEANU, S. 120, cf. PONTBRIANT, D. Țipa șerpele în gura broaștei de secetă mare ce era pe acolo. CREANGĂ, P. 247. ◊ (În contexte figurate) Unde . . . strugurul curăției nu se lucrează, acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Mare foc și potop a căzut pe capul nostru. CREANGĂ, P. 27. Nu-ți pune peană de brad. . . Ci-ți pune de busuioc, Că te duci la mare foc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, cf. 296. VI. (Arată calitatea, valoarea; adesea precedă substantivul și poartă accentul în frază) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. Ce ei-și lăsară a sa viață spre județul măriei zio (a. 1569-1575). GCR I, *11/24. Mari case sparse și cetăți den temeiu surpă. CORESI, EV. 542. B[agoslo]veniile tătîni-tău mai mari-s de bl[agoslo]veniile părinților miei. PALIA (1581), ap. GCR I, 36/32. Va veni cea zi mare a mîniei lui. N. TEST. (1648), 308r/34. Au perit cu sunet veastea lui cea mare. DOSOFTEI, PS. 29/19. De mare lucruri să învrednicise a fi poslușitoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 6/48, cf. 6/39, LB. O vulpe de ani mică, însă de minte mare. HELIADE, O. II, 109. Dar un lucru așa mare și cu-atîta fericire, Ca să-l dobîndiți aieve. . . , Nu se poate. CONACHI, P. 81, cf. 80, 87, 267. Trebuie să arate formula înțelegătoare ce ea reprezintă în marea Carte a înțelegerei și a istoriei omenești. BĂLCESCU, M. V. 5. Se laud cu mari fapte făcute de străbuni. ALEXANDRESCU, M. 10, cf. 15. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi deie ce-o să cer? EMINESCU, O. I, 149, cf. 35. Făcuse un clopot. . . la acea mănăstire. . . și avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari. CREANGĂ, P. 105. Trebuie să întrebuințeze mijloace mari. . . și să jertfească tot pentru răzbunare. GHEREA, ST. CR. II, 271. Un bocet. . . numit „cîntecul cel mare”. . . ne spune următoarele. . . MARIAN. Î. 177. O, eternule psalmist, Mare ți-e cuvîntul! COȘBUC, P. I, 265. Tînărul simți că nu-i mai ajung negoțurile acelea mici. . . el e făcut să învîrtească afaceri mari. SANDU-ALDEA, D. N. 14. Vra să zică ai venit să-i dai o veste mare. SADOVEANU, O. IX, 139. Problema ceasornicului s-a făcut însă mai mare. ARGHEZI, C. J. 48. Propui ca să ținem mîine o mare adunare pe Cîmpul Libertății. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Și-ți tot minte mii și sute, Și mai mari și mai mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276. Dă, turcule, sărindare, Să-i facem slujba cea mare. id. ib. 486, cf. ȘEZ. I, 214. (Substantivat) Cele mici le-ai lepădat, Cele mari le-ai căutat, Acum înoată ca un cîine, Ca să poți scăpa mai bine. ZANNE, P. IV, 604. * (În limbajul bisericesc, despre săptămîna dinaintea paștilor și despre zilele acestei săptămîni, începînd de miercuri) Săptămîna mare. MARIAN, S. R. I, 115. O veni sîmbăta mare Și de pui o fi-ntrebare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 378. Săptămîna mare (cea de lîngă paști). ȘEZ. III, 123. Acestei zile i se zice și vinerea mare. ib. 201, cf. ALR II 2809. ◊ Duminica mare sau (rar) duminica cea mare = a) rusaliile; b) prima zi de paști. Cf. CONTEMPORANUL, I, 773. Într-o dimineață, miercuri înainte de dumineca mare, moș Nechifor deciocălase căruța. CREANGĂ, P. 112. În sîmbăta morților. . . dinaintea duminecei mari se dau de pomană străchini. ȘEZ. III, 201. (Popular) Seara mare = ajunul crăciunului. Zi mare = zi de sărbătoare. Veniia, la dzile mare de rugă, Pafnutie la acea sfîntă mănăstire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 27v/1. Făce leturghii la dzile mari și iordan la boboteadză. NECULCE, L. 98, cf. POLIZU, LM. La zile mari, ca să li ticnească veselia, împârțeau bucățica de pîne cu orfanii, cu văduvele și cu alți nevoieși. CREANGĂ, A. 152, cf. 10. Nădăjduiesc, la asemena zi mare, să mă-ndrepte cătră un gînd bun. SADOVEANU, O. IX, 46. Să-mi fie de zile mari. HODOȘ, P. P. 55. (E x p r.) De zile mari = deosebit, solemn, excepțional. Doliu mare = doliu solemn, manifestat prin îmbrăcăminte de culoare neagră, purtat mai ales de femei la moartea unei rude foarte apropiate. Cornelia era în doliu mare, întristată, de sus pînă jos cu crep negru. CĂLINESCU, S. 174. (Popular) Prînzul (cel) mare = a doua masă pe care o iau țăranii aflați la muncă, în cursul verii; masa principală de la amiază; timpul zilei cînd se ia această masă. Iepele fiind hrănite și odihnite bine, pe la prînzul cel mare i-au pus în Piatră. CREANGĂ, P. 135. Te culci seara Și te scoli în prînzu mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 422. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal, de largă circulație, care leagă localități importante. Iară într-alt chip de va lăsa drumul cel mare, tot negoțul ca să-și piardă. PRAV. 46. Să se facă o cișmea la un drum mare (a. 1767). URICARIUL, XVII, 57. Apoi, părinte, slujba mea e hoț la drumul mare. SADOVEANU, O. IX. 45. Călătoreau într-o caleașcă cu cai de poștă, ca să-i poată schimba des; de aceea țineau numai drumul cel mare. CAMIL PETRESCU, O. II, 18. Drumul mare-aș vămi. HODOȘ, P. P. 59, cf. 60. Strada (sau ulița) mare sau cea mare = nume dat în unele localități (din provincie) străzii (sau uliței) principale. Se vinde cu mezat o pivniță de zid boltită în orașul Focșani, pe ulița cea mare. CR (1833), 2201/22. O caleașcă trecu în fuga cailor pe ulița mare. NEGRUZZI, S. I, 16. Vorbă mare = vorbă solemnă, hotărîtă, importantă (care angajează). Vorba mare să nu o zici. PANN, P. V. I, 14/3. Eminescu îi spusese totuși lui Creangă o vorbă mare. CĂLINESCU, I. C. 196, cf. ZANNE, P. III, 585. (Eliptic) Mare-ai mai vorbit-o dumneata. SBIERA, P. 20. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice, promisiuni goale. Vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă. EMINESCU, O. I, 151; b) (rar) laude. COSTINESCU. ◊ E x p r. Lucru mare (și, învechit și popular, substantivat, n.) = lucru sau, p. ext., ființă de seamă, de valoare; (exclamativ) extraordinar, grozav. Aceasta încă iaste mare a nu osîndi alții, ce numai sineș. CORESI, EV. 18. Să ne învățăm, și ce lucru mare s-am lucra, să nu ne preînălțăm pentru acealea. id. ib. 19, cf. 29. Limba mic mădulariu-i și cu mari să făleaște. N. TEST. (1648), 178 r/19. Lucru mare, cumu-i laudă cronica leșească. M. COSTIN, LET. I2, 278. Sv[î]nt[u]l Andrei îmvațâ pre sine de aceaste mari și d[u]mn[e]dzăești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 178v/3. Buna. . . învățătură, bune și mari lucrînd. . ., va dărui măriii-tale moștenire neclătită și lăcaș nemutat. biblia (1688), [prefață] 8/53. De s-ar tîmpla și primejdie, n-ar fi lucru mare. NECULCE, L. 237. Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare. NEGRUZZI, S. I, 18. S-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sînt și dînșii. EMINESCU, O. I, 134. Sclipeau în fața soarelui ca cine știe ce lucru mare. ISPIRESCU, L. 38. Că oftatu-i lucru mare Și e bun la supărare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 219. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare. Mare lucru și prea slăvită iaste a Domnului nostru de oameni iubire. CORESI, EV. 31, cf. 89; b) (În construcții negative) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ. Se înțelege, toate acestea nu sînt mare lucru, dar, în sfîrșit, tot sînt ceva. GHEREA, ST. CR. ii, 39. Nu prea văzură nici unii, nici alții mare lucru. CAMIL PETRESCU, O. III, 175. În felul cum se făceau studiile lexicale, nici nu era mare lucru de spus despre cuvintele importante. GRAUR, F. L. 5; c) (În construcții negative, dă contextului valoare afirmativă, și invers) n-aș crede să (nu).. . Cf. ANON. CAR. Iată că i se înfățișă un om bătrîn. . . mare lucru să nu fi fost un năzdrăvan. GANE, N. III, 15. Asta-i o treabă foarte grea; și mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. CREANGĂ, P. 157, cf. 187. Mare lucru să fi scăpat vreunul pînă la margine. SADOVEANU, O. X, 89. (Rar) Cît un lucru mare = cît nu se poate spune, foarte mult. Era vesel împăratul pentru aceasta, cît un lucru mare. ISPIRESCU, L. 39. (Rar) A avea mari cuvinte să... (sau a ...) – a avea motive puternice, întemeiate să. . . Boierii însă tremurau; ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiți, știau că norodul îi urăște și pre domn că nu-i iubește. NEGRUZZI, S. I, 142. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. Cel ce feace ciude mari urul, că în veacu e meserearea lui. PSALT. 283. Sfinții lui ucenici și apostoli. . . seamne mari și ciudese făcură. CORESI, EV. 50. Că pentru noi, multe și mari minuni fapt-au. id. ib. 64, cf. 65. O minunea mare și prea slăvită ciudă (cca 1633). GCR I, 84/35. Minuni mare, de-au vădzut tot omul. DOSOFTEI, PS. 257/10, cf. id. V. S. octombrie 92v/15. Însuși împăratul cu sfetnicii săi, văzînd această mare minune, grozav s-au spăriet. CREANGĂ, P. 85. Mergînd ei o bucată înainte, Harap Alb vede altă drăcărie și mai mare. id. ib. 241. * E x p r. Mare minune (sau, învechit, ciudă) sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc. O, mare ciudă! Numai cîtu-și aduse aminte cel fecior curvari de pocanie, e părintele aciia-și tinse iubirea sa de oameni. CORESI, EV. 29. Mare minune!. . . Da bine, cum de vă găsiți amândoi în catrințe? ALECSANDRI, T. I, 269. Și atunci, minune mare! numai iacă au și început a curge furnicele cu droaia. CREANGĂ, P. 264; b) (regional, cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Șorț cu flori, minune mare. COȘBUC, P. I, 103. Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu). . . , n-aș crede să (nu). . . ♦ Categoric, hotărît, precis. Dintr-ambe părțile cuvînt mare și poruncă tare se făcu ca olacuri cu cărți în toate părțile. . . să se trimață. CANTEMIR, IST. 27. Măria-sa.. . au trimis la noi cu poruncă mare pre duhovnicul lui. ANTIM, P. XXIII. ♦ Grav, serios. Mare păcatu preemimu și multu greșimu. COD. VOR. 122/25. Nevinovat voi fi și mă curățescu de păcate mari. PSALT. 32, cf. 10. Blămu Mihaile, giudecătoriu, să vedem muncile cele marile (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 344/13. Să nu zicem noi că mare greșeală au greșit noao vecinii. CORESI, EV. 47. Spărgîndu-i cu chinul cela marele, ucigîndu-i cu uciderile cealea ce n-au moarte (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 229/19. Cela ce va fura furtușag mare. . . să-l spăndzure. PRAV. 34, cf. 51. Certarea celuia ce îmblă cu bani răi iaste mai mare cîndu-l vor ști c-au îmblat de mai multe ori. ib. 79, cf. 229. Feace ca mai mare răutăți, dosoftei, v. s. noiembrie 174r/2. Neculai vodă fâce niște răutăți mare în țara Muntenească, în boieri. NECULCE, l. 283. Orice pornire împotriva unuia dintre-aceste două adevăruri poate să-ți aducă mare vătămare. MARCOVICI, D. 7/20. Adevărat, mare nebunie este aceasta, noi însă trebuie să avem milă. DRĂGHICI, R. 6/26, cf. 3/19. Ah! Cînd cineva iubește, cu ce milă și-ndurare Uită, iartă și împacă greșeala oricît de mare. CONACHI, P. 80, cf. 81, 265. Ele judicau asemenea în pricinile de vini mari politice. BĂLCESCU, M. V. 10. Judecind, deosebirea nu e atît de mare. NEGRUZZI, S. I, 210, cf. PONTBRIANT, D. Fărămături, blide aruncate în toate părțile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloșie mare! CREANGĂ, P. 11, cf. 202. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6, cf. 11. Făcuse o mare greșeală, de a-și arăta prea pe față pofta de domnie. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Copilaș fără sălaș, Mare răutate-a dat, De pe tine te-a-ngropat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 198, cf. 151, 172, 503. Din petece căptușeală, Mare greșeală. ZANNE, P. IV, 293. Deosebit, ales, distins. Mare e slava lui. PSALT. 34. Întru o sfîntă besearecă a lui puse-l, cu mare cinste. CORESI, EV. 98, cf. 90. Mearse de-l deșteptă și-l duse în casă-ș cu ci[n]ste mare. MOXA, ap. GCR I, 61/16. Va veni. . . cu slavă mare. VARLAAM, ap. GCR I, 104/36, cf. DOSOFTEI, PS. 57/5. Măriia ta ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. O frumusețe. . . are mai mare slavă. ANTIM, ap. GCR II, 8/8. Ziua începerii anului nou este totdeauna de mare cuviință. MARCOVICI, D. 2/20. Îl primi în cetate cu mare țirmonie. GORJAN, H. I, 2/28. Solii. . . fură bine dăruiți și trimiși înapoi cu mare cinste. BĂLCESCU, M. V. 413. Apoi peste două zile o îngropară cu cinste mare. CREANGĂ, P. 16. Zîna se purtă cu mare bună-cuviință și vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități, DICȚ. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. S-au apucat de au făcut mare și frumoasă nuntă. , l. 69. Are obiceiu vel comis de face și masă mare la o samă din boierii cei poftiți de dînsul. GHEORGACHI, LET. III, 317/21. Pune la cale să ne gătească un ospăț, căci mîne dau masă mare boierilor. NEGRUZZI, S. I, 147. Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate. EMINESCU, O. I, 85. Coborau haiducii la pas liniștit, cîntînd, parcă veneau la masă mare. GANE, N. I, 161. Împăratul făcu un ospăț foarte mare în cinstea nepotu-său. CREANGĂ, P. 231. Mesele mari cu musafiri. CAMIL PETRESCU, O. II, 111. Aceleași afișe ca altădată: Mare bal, mare, 2 lei intrarea. BARBU, Ș. N. 12. Să facă un ospăț mare. . . de la care să nu lipsească nici o zînă. RETEGANUL, P. II, 14. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. Deaci strigară grăindu: mare e Arrtemida. COD. VOR. 10/14, cf. CORESI, EV. 74. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dascăli dzic. PRAV. 213. Au fost izvodite de cărtulari mari și înțelegători de carte grecească. N. TEST. (1648), [prefață] 5r/19. Pentru ruga svinților celora ce-au fost dintăiu patriarși mai mari (a. 1669). GCR I, 186/21. Ficior de părinți oameni mare și luminați. DOSOFTEI, V. S. octombrie 91r/9, cf. BIBLIA (1688), [prefață] 6/46. Murat. . . unul dintre cei mai mari împărați otomani. VĂCĂRESCU, IST. 252. Adese cînd un vers și mai ales un emistih. . . coprinde o sentință întreagă sau o axiomă, este demn de cei mai mari maeștri. HELIADE, O. II, 145. Numele bărbaților celor mari este scump și drag în tot pămîntul. CR (1833), 1342/42. Vede deopotrivă, făr-de nici o însemnare, Ori murind o păsărică, ori căzînd un irou mare. CONACHI, P. 262. Mircea cel Bătrîn, unul din cei mai mari și mai vestiți voievozi ai noștri. BĂLCESCU, M. V. 8, cf. 25, PONTBRIAN,T D. Numele m-a făcut pe mine mare, sau eu pe dînsul? GANE, N. I, 16. A fost odată un împărat mare. ISPIRESCU, L. 1. Artist cu nume mare. GHEREA, ST. CR. II, 89. Dintre marii creatori în roman, cel mai plăcut este Tolstoi. IBRĂILEANU, S. L. 65. Acel Ion Creangă. . . A fost om mare, scriitor. SADOVEANU, E. 103. ◊ (Ca epitet, înaintea unui nume propriu) În zilele marelui, de Dumnezeu luminat, arhiepiscopului Ghenadie. CORESI, EV. 1, cf. 66. Iară marele Vasilie grăiește. . . (a. 1640). GCR I, 89/5. Marele împărat Justiniian. PRAV. 134, cf. EUSTRATIE, PRAV. 10/11. Marele Constandin. . . n-au vrut să se laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/39. Că zice marele Pavel. . . ANTIM, P. XXVII, cf. LB. Marele Nefton. CONACHI, P. 276. Adusă de marele Traian în Dacia. . . , colonia romană. . . ajunse într-o stare foarte înfloritoare. BĂLCESCU, M. V. 6. Frumoasa fată A marelui Ben-Omar, califul din Bagdad. COȘBUC, B. 14. Viața marelui nostru poet Eminescu a fost nefericită și scurtă. SADOVEANU, E. 75. (încomponențaunor nume proprii, decarese leagă prin „cel”) În zilele lu Constandin cela Marele, împărat creștinesc. CORESI, EV. 182. Alexandru cel Mare. COSTINESCU, cf. LM. Eram mic cînd mă luă Ștefan cel Mare în desaga de la oblincul șeii. DELAVRANCEA, O. II, 246. ♦ Plin de generozitate, de bunătate, de noblețe. Celui cu suflet mare și de la nepriiateni îi iaste drag adevărul a-l priimi. ȚICHINDEAL, F. 75/27. * o asăminea de sine înfrînare vă va face mari la suflet. DRĂGHICI, R. 110/14. ♦ (Determinînd numele lui Dumnezeu sau o însușire a divinității, de obicei în construcții exclamative, și purtînd accentul în frază) Atotputernic. Mare e Domnul nostru. PSALT. HUR. 123v/6. Mare e Domnul și lăudatu foarte. PSALT. 91, cf. 153, 204. Domnezeu mare-i și împreună cu toți sfenții (a. 1619). GCR I, 55/18. Omule! nu undi marea lui Dumnezeu adîncime, Ci în inimă-ți te-ntoarce și vezi a ta însușime! CONACHI, P. 274, cf. 272. Bun e Dumnezeu și mare! ALECSANDRI, P. II, 23. Mare-i Dumnezeu și meșteru-i dracul!.. . Vom putea veni de hac și spînului celuia. CREANGĂ, P. 213. Doar mare-i Cel de sus! S-or sfîrși ele și aceste de la o vreme. id. ib. 220, cf.19, 212. Mare-i Dumnezeu! GALACTION, O. 295. * (Prin sinecdocă) Smeriți-vă suptu mînra ceaea marea a lu D[um]n[e]dzeu. COD. VOR. 164/8. ♦ Întemeiat; evident. Aveai dreptate prea mare să fii atît de mîhnit. GORJAN, H. I, 6/22. Cîte spune sînt o frumoasă poveste, dar mare minciună. NEGRUZZI, S. I, 250. Și unde n-am mai încălecat și pe-o căpșună și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciună. CREANGĂ, P. 34. Razele de pîngă soare Și dreptatea mea cea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 257. ♦ Ieșit din comun; deosebit. Mare lăudăros și trufaș. CORESI, EV. 19. Dragostea argintului mare neputință iaste și pagubă sufletului. id. ib. 52, cf. 59, 63, 85. Măritu să fii, Doamne. . .. Ce mi-ai dat izbîndă și virtute mare. DOSOFTEI, PS. 56/1. Vedem neamul omenesc. . . la mare negriji aflîndu-să, necunoscîndu-și blagorodnia și cinstea lui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/21. Știindu-l pre Brîncoveanul mare neprieten. . ., au început și el a să agiunge cu creștinii. NECULCE, L. 209. Nifon au fost mare prieten cu Radul V. ȘINCAI, HR. II, 113/36. La acest bal să afla. . . o mulțime de dame frumoase. . . , îmbrăcate cu cea mai mare eleganță. CR (1833), 192/30. Mare mîncător. POLIZU. Căpitanul. . . batâ-l norocu, că mare nostimior mai era! ALECSANDRI, T. 70, cf. 138. Mare gură-cască! LM. Mă, da drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești. CREANGĂ, P. 45. Mai mare strălucire și gingășie. . . nu se mai văzuse. ISPIRESCU, L. 38, cf. 39. Marea înzestrare auditivă a lui Caragiale a fost una din rădăcinile artei lui. VIANU, S. 114. Ion Cîmpineanu era un mare dezamăgit. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Capacitatea de luptă a activului este cu atît mai mare, cu cît comitetele de partid se îngrijesc mai bine de educarea lui marxist-leninistă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2805, cf. ALR I 11/357. ♦ L o c. adv. Cu mare greu (sau greutate) = cu dificultăți deosebite, foarte anevoie. Au obosit, pînă ce cu mare greutate au găsit o fîntînă. DRĂGHICI, R. 40/9. Mai merge el cît mai merge, pînă ce cu mare greu găsește drumul. CREANGĂ, P. 47. Se porni tot într-o fugă spre deal și se sui cu mare greu pe dînsul. MARIAN, O. I, 160. (Mold.) Cu mare ce = cu dificultăți deosebite; p. e x t. în sfîrșit, în cele din urmă. După multă trudă, cu mare ce hălăduiesc de deschid ușa. CREANGĂ, P. 256. Văzînd Scaraoschi că-l fac chisoagâ de tot, a răcnit cu mare ce din punguliță. FURTUNĂ, V. 15. ♦ (Adverbial, învechit și popular, servește la formarea superlativului) Era în iadu plîngeri mare vîrtoase (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 316/16. Și prin cea urdie, Dragă, o să fie, Mare mult. omor! ALECSANDRI, P. I, 54. Mare bun suflet de om îi. id. T. 215. Măi, că mare nu știu cum îs boierii ieșeni! id. ib. 455, cf. 909. Mare mult bine ne-ați făcut. T. POPOVICI, SE. 178, cf. 87. Mare bucuros le-ajut. ALR II 3694/551. Însuratul de tînăr și mîncarea de dimineață mare bine prinde. ZANNE, P. IV, 398. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie ; cu vază. Cine va vrea să fie mare între voi, să fie voao slugă. CORESI, EV. 86, cf. 15, 37. Deci o luo peatra patriarhul cel mare (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 43/19. Cela ce va fi domn și nu va avea alt domn mai mare asupra lui. PRAV. 49, cf. 184. Nu iaste sluga mai mare decît domnu-său, nece solul mai mare decît cela ce l-au trimis pre el. N. TEST. (1648), 124r/23. Și-l rădicară boiarii cei mare, să-l ducă în palatele împărătești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 130r/32. Birui Pătru vodă pre cazaci și-i sili de i-au dat pre cine avură mai mare. N. COSTIN, L. 561. Poți să agiungi să fii om mare, și ce mi-i face pre mine atunce? NECULCE, L. 24. Fiind măria sa îndemnat de niște obraze mari bisericești și mirenești. ANTIM, P. XXIII. Se scrie de la Petersburg că prinșii, 12 turci mari, carii să aflară în garnizonul Varnei, s-au adus acolo. AR (1829), 652/4. Ca să șadă la masă tocmai ca un om mare cu multe feliuri de bucate, au luat și cîteva nuci din copaciul cocos. DRĂGHICI, R. 79/23. Însă pînă a ajunge în stepina acea mare, Cîte munci, cîte necazuri. CONACHI, P. 82. Sașa mea, urmă moșneagul, e damă mare, am măritat-o după un cinovnic. NEGRUZZI, S. I, 59, cf. 72, 248. Cine-i slab, vrea a fi tare, Cine-i mic, vrea a fi mare. ALECSANDRI, P. II, 107. Șădea într-o chiliuțâ din casele unui boieri mare. EMINESCU, N. 57. Cucurigu! boieri mari, Dați punguța cu doi bani. CREANGĂ, P. 65, cf. 332. Dintre proprietarii mari și chiar dintre cei mijlocii, foarte puțini își cultivă singuri domeniile. CARAGIALE, O. V, 169. Își luă ziua bună. . . de la toți boierii cei mari și cei mici. ISPIRESCU, L. 4, cf. 41. Tot oaspeți rari, Tot crai și crăiese mari. COȘBUC, B. 21. Și s-au stins. . . cu toții, boieri mari și mici, bătrîni și tineri, pînă la unul. DELAVRANCEA, O. II, 14. Dar fata de gazdă mare Tot cu mîna la parale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438, cf. ZANNE, P. I, 29, III, 421. ◊ (În contexte figurate) Dorul lui e mare domn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 126. ◊ Marea burghezie v. b u r g h e z i e. Mare putere v. p u t e r e. ♦ Expr. A se ține mare = a fi mîndru, semeț, fudul. Iară cine iaste întru noi mai bun de alalți să nu se ție mare și să nu se prea înalțe. CORESI, EV. 93, cf. 200. Oamenii cei aleși. . . bagă în samă și pre cei săraci, de nu să țin mare de dînșii. DOSOFTEI, PS. 91/15. Iar de-i vrea să-l robești l-amor, cît poți te ține mare, Nu-l băga în seamă de loc. PANN, E. III, 22/1, cf. ȘĂINENU, D. U., ZANNE, P. IV, 438, ALR II 2674/762. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare sau (neobișnuit) a o lua pe mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. Așa!... Vrea să zică acum o iei pe mare! Te fudulești cu neamurile! GANE, N. III, 38, cf. TDRG. Calcă tot a mare. ZANNE, P. II, 511, cf. IV, 438. La mai mare, urare adresată unei persoane care a fost avansată în grad. Numele d-tale? – Bombeanu, ofițer de artilerie. – Și la mai mare. ALECSANDRI, ap. TDRG. Mare (și) tare sau tare și mare = foarte puternic, extrem de influent (prin funcția pe care o deține). Neamul lui toți era „tari și mari”, cine de capul lui, cum vre, așe făce. NECULCE, L. 171. Rămîind Neculachi mare și tare la Poartă (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/35. Nu să cade să paț eu rău lingă tine, fiind tu mare și tare. ALEXANDRIA, 78/14. Vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și năcăjiți. CREANGĂ, P. 223, cf. ȘĂINEANU, D. U., SRiERA, p. 111. (Cu parafrazarea expresiei) Azi tare, mine mare, Poimine pe spinare. ZANNE, P. IV, 437. A fi (sau a umbla) cu capul mare sau a fi cap mare sau mare de cap = a) a avea păreri foarte bune despre sine, a se crede grozav, a fi încrezut. Cf. ZANNE, P. II, 52; b) a fi încăpățînat, id. ib. (Regional) A se face mare pe ceva (sau pe cineva) = a face pe stăpînul (unui lucru), a face pe superiorul (cuiva). Cf. CIAUȘANU, V. 178. ◊ (Precedînd denumiri de dregători din trecut, arată treapta cea mai înaltă a dregătoriei respective) Al nostru cinstit și diregătur jupan Mîrzea, marelea spăt[ar] (cca 1609). CUV. D. BĂTR. I, 174/5. Marele căminar, marele comis, marele hatman, marele postelnic, marele spătar (a. 1828). BUL. COM. IST. IX, 167. Călărime sub comanda marelui paharnic. BĂLCESCU, M. V. 591, cf. 592, L.M. Eră biv-vel-vistier, dar fu făcut în curînd mare logofăt. IORGA, L. II, 120. La 1465 era câmaraș și mare vameș al Moldovei un oarecare italian. N. A. BOGDAN, C . M. 26. Adormi duman și te trezești mare ban. ZANNE, P. II, 471. (Rar, urmînd denumirea de dregători) Iar preste toată oastea. . . era hatman mare Mardoni. HERODOT (1645), 386. ◊ (Substantivat) Știți că judele limbilor despune el și marii despun ei. TETRAEV. (1574), Voi știți că domnii lumiei domnesc și marii au puteare. CORESI, EV. 86, cf. 345. Atunce cei mai mic[i] vor putea sta împrotiva celor mai mari. PRAV. 115. Luatu-te-am den staulul oilor și te-am făcut numit după numele celor mari carii sînt pre pămînt. BIBLIA (1688), [prefață] 6/43. Cu cît este lucru cinsteș și de obște, cu atîta mai de folos domnilor și celor mari. N. COSTIN, ap. GCR II, 10/4. O, ce ciudă, cît mă mir D-al celor mari caractir. MUMULEANU, ap. GCR II, 247/19. Cu fața între mari ieșim. PANN, H. 73/1. Și cel mic și cel mai mare. . . Ca praful se șterge dintr-o suflare. CONACHI, P. 272. Să n-ai a face cu cei mari. NEGRUZZI, S. I, 248. Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună. EMINESCU, O. I, 165. Cînd dai marilor putere, Nu le dai nici o plăcere. MACEDONSKI, O. I, 40. Congresele și. . . întrunirile. . . la care iau parte cei mari. ULIERU, C. 72. (E x p r.) A face pe marele = a-și da importanță, a se considera sus-pus. Cf. POLIZU, BARCIANU. ♦ De rang înalt, de familie bună; nobil. Să minuna de mine cum eram de oameni mare si de-a hirea. DOSOFTEI. V. S. noiembrie152v/29. Acolo muiare mare (f e m e i e d e n e a m B 1938, 387) . . . opri pre el să mînînce pîine. BIBLIA (1688), 2672/12. De se trag din neam mare, Asta e o-ntîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești O prea frumoasă fată. EMINESCU, O. I, 167. De naștere înaltă, purtînd un nume mare. MACEDONSKI, O. I, 260. Între acești boieri nedregători întílnim nume mari din Moldova. XENOPOL, I. R. III, 169. Cînd voi sta de-a fărmeca, Nu farmec din vița ta. . . Și farmec din viță mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 270. Se numără de neam mare, Dar cinste de catîr are. ZANNE, P. IV, 486, cf. 575. ♦ (Ca determinant pe lingă substantive nume de rudenie, indică un grad de rudenie apropiat) Văr mare1 = văr primar, v. p r i m a r. Unchi (sau lele) mare = fratele (sau sora) tatălui sau a(l) mamei, în raport cu copiii acestora. Cf. TDRG. Socru (sau soacră) mare = nume dat (în ziua căsătoriei a doi tineri) tatălui (sau mamei) mirelui. Iată craiul, socru mare, rezemat în jilț cu spată. EMINESCU, O. I, 85. Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași, Cu socrii mari și cu nuntași. COȘBUC, P. I, 56. Nun (sau nună) mare = fiecare dintre cele două persoane care asistă ca martori principali la săvîrșirea unei cununii religioase. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, I, 85. După cununie, pe cînd toți sînt în culmea veseliei la masă, nunu mare ridică un toast pentru viitorul finilor. CARAGIALE, O. IV, 239. La dreapta mirelui vine nunul cel mare. MARIAN, NU. 498. 4. (Substantivat; la comparativ, de obicei urmat de un adj. pos.) Superior ierarhic al unei persoane, considerat în raport cu aceasta. Spui domnietale ca mai marele miiu de ce-am înțeles și eu (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Cela ce va face greșeală cu învățătura mai marelui său nu să cheamă să fie făcut greșeală cu înșelăciune. PRAV. 252. Iar noi nici mai marilor noștri. . . nu le dăm căzuta cinste. ANTIM, P. 22. De le-ar veni vro scîrbă de la mai marii lor. MUSTE, LET. III, 65/3. Ca unui mai mare o să-ți dau slăvire, Și vitejiii tale o s-aduc jertvire. PANN, E. II, 106/17, cf. id. P. V. II, 55/4. Mai marii lui, văzîndu-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste cu arme cu tot. CREANGĂ, P. 297, cf. TDRG. A luat poziție de drepți dinaintea mai marilor, așa cum se ia la armată. PAS, II, 24. Cu mai marele tău, calul nu-ți alerga. ZANNE, P. IV, 429, cf. 431. 5. (Cu valoare de superlativ; adesea substantivat) (Persoană) care ocupă cel mai înalt loc într-o anumită ierarhie, care are funcția de conducător, de șef (suprem). Și fiul omenesc vîndut să fie mai marilor preoți și cărtulari. TETRAEV. (1574), 234. Batjocorit a fi de bătrîni și de mai marii preuți și de cărtulari. CORESI, EV. cf. 85. Răspunse mai marele săborului.id. ib. 405, cf. 380. Cotul sting de se va clăt[i], judecătoriu veri ieși sau mai mare prespre alalții. PARACLIS (1639), 261, cf. 257, 258. Mai marele ce va fi cap între mai multe soții. PRAV. 273, cf. 298. Mai marii acelui loc vor face milostenie feciorilor lui. ib. 291. Și adună pre toți mai marii popilor și cărtularii. N. TEST. (1648), 4r/15, cf. 56v/12. Cuvîntul lui D[a]v[i]d dat mai marelui cîntătorilor (a. 1651). GCR I, 154/7, cf. 170/31, ST. LEX. 150/2. Era mai mare arhimandritul și pre o sfîntă mănăstire de călugărițe. DOSOFTEI, V. S. septembrie 22v/4, cf. 15r/21. Au făcut ceată cu toți mai marii și eu cu dînsul. id. ib. 30r/32. Stătu tot Rîmul și olatele de au giurat cu Brut, ca să nu mai sufără crai peste înși mai mare. N. COSTIN, L. 102. Atunce au scos mai marii Bugeagului și ei văcărit. NECULCE, L. 307. Cornelie, mai marele polcurilor ce le chema pretoriane . . . , rău i-au bătut. CANTEMIR, HR. 79. Mai marele orașului. MINEIUL (1776), 130v2/16, cf. LET. III2, 225. Mai marele bulgarilor, de multe ori pierzînd războiul. . . , făcu pace. MAIOR, IST. 198/15. Știu că fiind mai mare peste oștile mele, cum ai văzut că m-au biruit, m-ai lăsat. NEGRUZZI, S. I, 141. Au fost poftiți. . . mai marii orașelor și alte fețe cinstite. CREANGĂ, P. 231. Vru să cerce pînă unde merge priceperea și istețimea lui Joe, ca un mai marele zeilor. ISPIRESCU, L. 86. Părinte al nostru, tu Saturniene, Mai mare peste toți stăpînitorii. MURNU, O. 2, cf. 9, ȘĂINEANU, D. U. Cînd m-am înfățișat cu jalba și cu recomandație la mai marele detașărilor, el m-a primit cu vădită silă. I. BOTEZ, B. I, 244. Am auzit odată că mai marii Se sărutau la chef cu lăutarii. ARGHEZI, C. O. 165. Mai marii aveau să hotărască de soarta tuturora. PAS, Z. I, 120. Aici poposeau să-și răsfețe Sluțenia firii, gingașele fețe Ale mai marilor Împovărați de slăvi și steme. DEȘLIU, G. 37. Lupul acesta s-au întîmplat că era mai marele, adecă căpitanul tuturor lupilor. SBIERA, P. 58. Se oprește acolo cu o poroncă de la mai marele țărei. ȘEZ. IV, 2. În ziua balului rugă pe mai marele curții s-o lase și pe ea la bal. MERA, L. B. 190. Mai mare peste mai mici Și staroste de calici, se spune despre cei ce se mîndresc prea mult cu o slujbă mică. ZANNE, P. IV, 633. ♦ (Învechit) Strămoș, înaintaș. Toate vîrstele și toți robii și slobozii, proștii și voinicii, mai marii și începătorii. . . toți împreună întoarsemu-ne și netrebnici fum. CORESI, EV. 286. Întreabă pre părintele tău, și-ț va răspunde ție mai marii tăi. EUSTRATIE, PRAV. 2/11. Atunci își pierdu viața și raționistul Ștefan Șincai (unul din mai marii istoricului Georgie Șincai). BARIȚIU, P. A. I, 255. Pl.: mari și (învechit) mare. – Și: (regional) măre (ALR II 2640/2), mire (VICIU, GL., PASCU, C. 210) adj. – Probabil lat. mas, maris.

MUNCITOR, -OARE adj., subst. I. 1. Adj., s. m. și f. (Învechit) (Persoană) care torturează, chinuiește, căznește; (în textele bisericești) dracul. Cf. m u n c i (1). Pavelu . . . întreba-se întru învățături cu muncitoriu oarecarele (u n u i t i r e a n N. TEST. 1648, u n u i t i r a n BIBLIA 1688). COD. VOR. 4/17. Trei coconi cu postul stinseră cuptoriul de foc și muncitoriul fărăleage biruiră. CORESI, EV. 50, cf. 546. Atunci muncitorii ce o lega câdzură gios la pămîntu (cca 1580). CUV. D. BĂTR. II, 148/13, cf. 154/3. Fu prins viu muncitoriul. MOXA, 375/12. Cum vei scăpa de judecata lui Dumnezeu și de matca focului ? Că nu vei scăpa, că te vor duce acolo acei muncitori măcară să n-ai fi și bucuros (a. 1644). GCR I, 113/26. Și să mînie domnul lui și-i deade pre el muncitorilor pînă nu va plăti toată deatoriia. N. TEST. (1648), 24r/34. Pre muncitoriul cu crucea ta l-ai înfruntat (a. 1650-1675). GCR I, 228/21. Voiu să te dau și muncitorilor să te căznească făr' de milă. ANTiM, ap. TDRG. Pre diavolul ca pre un începător tuturor păcatelor și muncitor sufletelor noastre, l-au legat. id. P. 175. Oamenii carii să nasc într-această planită sînt muncitori, lacomi, . . . vicleni la vorbă (a. 1733). GCR II, 26/9. Muncitorii au clădit arderea focului foarte mare și, puind supt dînsa văpaie, o aprindea cu strălucire. AETHIOPICA, 41v/17. Opriia pre muncitori de la atîta nemilostivire. MINEIUL (1776), 77r2/35. Îi înconjurară acei fără de omenie muncitori cumpliți. VARLAAM-IOASAF, 109v/20, cf. 60v/28. Iadul. . . de veci muncitoriu și fără săvîrșit [este]. VĂCĂRESCUL, IST. 249. Rogu-mă, arhanghele Mihaile, muncitoriul dracilor, mai slăbește-mă din legături (a. 1799). GCR II, 171/30. După aceasta l-au dus . . . păgînii în capiștea idolească și acolo, într-însa, după porunca muncitoriului, întinzînd mîna lui, . . . au pus într-însa cărbuni aprinși cu tămîie. ȘINCAI, ap. GCR II, 204/18. Și așa să spunea că vor ieși aceale limbi în zilele lui Antihrist și să vor închina lui și vor fi muncitori de creștini. ALEXANDRIA, 131/16. 2. S. m. și f., adj. (Persoană) care participă nemijlocit în procesul de producție a bunurilor materiale, în activitatea de întreținere la unitățile din administrație și deservire etc., l u c r ă t o r; p. g e n e r. (persoană) care desfășoară o muncă (3). Cf. ANON. CAR., COSTINESCU. La foc de soare Bietul muncitor Stropea cu sudoare Micul său ogor. ALECSANDRI, POEZII, 123. Poetul s-a apropiat de unul dintre muncitori, care trăgea cu gresia pe buza coasei. CARAGIALE, O. IV, 165. Un muncitor vrednic. . . trage cu coasa nemiluit. ISPIRESCU, L. 170. Dar din ce în ce s-alină Toate zgomotele-n sat, Muncitorii s-au culcat. COȘBUC, B. 6. E mult. . . de cînd n-am scris nici cîteva sute de pagini, uitasem că e frumos a fi un muncitor intelectual. BACOVIA, O. 232, cf. 140. El era drumeț sărman, Muncitor cu sapa. TOPÎRCEANU, B. 9. Un muncitor plînge de dragul unei locomotive ? SAHIA, N. 31, cf. 29. Muncitorii stăteau aplecați asupra pămîntului. SADOVEANU, O. VI, 336, cf. id. E. 76. Tineretul muncitor, adică tineretul care muncește. CV 1949, nr. 9, 4. În depărtările înghețate închipuirea muncitorului căuta făptura omului viitor. ARGHEZI, P. T. 90. Cei mai mulți muncitori știu să se ridice deasupra problemelor lor personale. V. ROM. octombrie 1954, 155. Muncitorii din fabrici și uzine se străduiesc să livreze agriculturii noi mașini agricole. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2 374. Căci de lumea muncitoare Și de glia strămoșească, Nu-i putere pe sub soare Cîndva să mă despărțească. BENIUC, M. 125. Șaizeci de ani. . . muncitor luminat. . . Acuma, într-o zi, într-o săptămînă, într-o lună, moare schilodit. GALAN, Z. R. 340. Steaua mulțimilor muncitoare. BARANGA, V. A. 30. Pumni îndîrjiți de muncitori Au spart zăgazul dinspre zori ! DEȘLIU, G. 38. Stăpînind puterea politică, muncitorii o folosesc în vederea desființării exploatării și a construirii socialismului. LUPTA DE CLASĂ, 1961, nr. 3, 45. Clasa muncitoare = (în capitalism) proletariat; (în socialism) clasă socială alcătuită din totalitatea oamenilor care muncesc în fabrici și uzine și care constituie forța conducătoare a societății. Clasa muncitoare din țara noastră a devenit clasa conducătoare în statul de democrație populară. SCÎNTEIA,1952, nr. 2 407, cf. 1953, nr. 2 738. Ideologia clasei muncitoare se întemeiază pe ideea că omul este capitalul cel mai de preț. CONTEMP.1953, nr. 357, 2/2. țărănime muncitoare = totalitatea țăranilor săraci și mijlocași; totalitatea țăranilor cooperatori. Conștiința de clasă a țărănimii muncitoare s-a ascuțit. CV 1949, nr. 6, 24. Clasa muncitoare aliată cu țărănimea muncitoare a devenit clasa conducătoare în stat. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 738. 3. Adj. Care iubește munca (3); harnic, activ. Un părinte de familie muncitor. MARCOVICI, D. 3/10. Nevasta acestui sărac era muncitoare și bună la inimă. CREANGĂ, P. 37. Era o fire muncitoare. ap. TDRG. Foamea se uită la poarta omului muncitor, dar nu poate intra. ZANNE, P. III, 557. ♦ (Rar) Plin de muncă (3). Se așeză la tîrgușorul Vama, unde petrecu o viată muncitoare și îmbelșugată. CONV. LIT. XI, 102. II. S. m. sg. art. (Ieșit din uz) Numele unei țesături de bumbac; americă. Pînză nealbită (muncitorul). NOM. MIN. I, 424. – Pl-: (I) muncitori, -oare.Munci + suf. -tor.

DRAMĂ, drame, s. f. 1. Creație literară făcută pentru a fi reprezentată pe scenă; (în special) o astfel de creație în care se amestecă tragicul cu comicul. Uneori, ca la o ridicare de cortină peste ultimul act... se ivesc toate personajele dramei, în frunte cu fantoma regelui defunct. BOGZA, C. O. 49. A scris cel dintîi, în versuri, o dramă clasică. MACEDONSKI, O. IV 23. În două poezii ale lui Coșbuc, «Voichița lui Ștefan» și «Ștefăniță-vodă», e mai mult adevăr și reînviere a adevăratei istorii a țării decît în toate dramele noastre patriotico-naționale luate la un loc. GHEREA, ST. CR. III 354. ◊ Dramă lirică = dramă însoțită de muzică; operă. ♦ Artă dramatică. ◊ Clasă de dramă = secție a unui institut de învățămînt în care se predă arta dramatică. 2. Fig. Eveniment zguduitor, întîmplare nefericită, nenorocire. V. catastrofă, tragedie. Totul părea... că face parte dintr-o dramă a lumii, surdă, de proporții imense, nebănuite. BOGZA, C. O. 36. Voia să puie în romanul lui... toată marea dramă socială care se pregătește în întunericul și mizeria bordeielor. VLAHUȚĂ, O. A. 285. Viața e o luptă, o dramă variată. ALEXANDRESCU, P. 41. ◊ (În limbajul presei din trecut) Dramă pasională = crimă comisă din gelozie; sinucidere. Această burghezie abuzează de dramele pasionale. CAMIL PETRESCU, T. I 199. ◊ (Urmat de un genitiv) Drama (vieții cuiva) = suferințele, întîmplările nenorocite din viața cuiva. Drama lui Eminescu. Drama vieții lui Beethoven.Expr. (Uneori ironic) A face o dramă din ceva = a lua lucrurile prea în tragic, a manifesta o sensibilitate exagerată în fața unei întîmplări. V. dramatiza. Tița... fără să facă o dramă din asta, dimpotrivă zîmbește înduioșată. CAMIL PETRESCU, B. 46. ♦ (Uneori determinat prin «lăuntrică» sau «sufletească») Frămîntare sufletească, conflict sufletesc puternic, trăire lăuntrică care produce suferințe morale. Ceea ce mă copleșea era drama mea lăuntrică. CAMIL PETRESCU, T. III 499. Bănuiam că se desfășura o întunecată dramă sufletească. M. I. CARAGIALE, C. 13. În partea inconștientă sufletească a lui Dragomir s-a petrecut o dramă întreagă. GHEREA, ST. CR. II 156.

MARTOR, -Ă s. m. și f. (Rar la f.) 1. (Învechit) Adept, susținător al credinței creștine; p. ext. mucenic, martir (al bisericii). Dzeulu vru. . . să fii marrtoru lui cătră toți oamerii. COD. VOR. 42/6. Vărrsară sîngele lu Ștefanu marrtorului tău. ib. 42/26. Ca un luceafăr înaintea direptului soare, lui Hristos curse Ioan martur pocăinței. VARLAAM, C. 459, cf. 454. Omorî pre sv[î]nt[u]l lui H[risto]s m[u]cinic cu alalț marturi ce mărturisiră-n nărod mare pre d[]omnu]l H[risto]s. DOSOFTEI, V. S. octombrie 84v/33. Muncit cumplit dănăoară și a doa oară și aruncat în temniță cu alți marturi a Domnului H[risto]s depreună aflară sfîrșitul mărturiei. id. ib. noiembrie 109r/19. Ei pentru ca să rădice acea frică din inimile nărodului, au pus de au zidit o besearică, a pre minunat marturului sfîntului Dimitrie. CANTEMIR, HR. 401. 2. Persoană care asistă sau a asistat la o întîmplare, la o discuție, la un eveniment etc. (și care poate relata sau atesta cum au decurs faptele). Am și martori, o, judecătorilor! MOLNAR, RET. 104/19. Această chemare. . . trebui să să facă fără marturi. IST. AM. 78r/17. N-au voit să aibă martur facerii lui de bine. KOTZEBUE, U. 11v/13. La o acest fel de simțitoare scenă m-am aflai martur. CR (1830), 1091/18. Unele mume își scoaseră ochii cu degetele ca să nu fie marture atîtor scene. HADEU, I. V. 104. A mers ca să se scalde în Anio cu ea, Avînd de marturi numai pe mine și o stea. ALECSANDRI, T. II, 196. Trebuie să-ți vorbesc fără martori, îi zisei. . . la noapte așteaptă-mă. BOLINTINEANU, O. 371. Să-i sărute mîna în fața mai multor marturi. CONV. LIT. XI, Cei mai mulți din martori. . . spuneau. . . Că-n vremea cînd săcurea se abătu, barbară, Se auzi un țipăt de disperare-amară. MACEDONSKI, O. I, 255. Ea n-a luat pe nimeni de martur al credinții. COȘBUC, S. 140. Sînt martori toți că nu mă ating de nimic din pungă. C. PETRESCU, V. 36. Poți sta și tu aici ca s-asculți și să fii martur. SADOVEANU, O. X, 138, cf. 638. Într-o clipă Mitrea Cocor fu martor bătăliei. id. M. C. 105. Cum s-a făcut că. . . după ce mi-ai scos la lumină miile și zecile de mii de rînduri, pretutindeni martor mut, nu te-am pomenit în nici unul. ARGHEZI, P. T. 168. Păstorii care trăiesc vara pe înălțimile Hășmașului Mare sînt martorii, adeseori înspăimântați, ai unora dintre cele mai năprasnice furtuni. BOGZA, C. O. 55. Se uită la toți cei de față și îi luă drept martori. PREDA, D. 133. Martor ocular v. o c u l a r. ◊ Fig. Acest soare, bătrîn martur l-a pămîntului suspinuri. HELIADE, O. I, 295. Stelele sînt mărturii noștri. MARCOVICI, C. 33/3. Acei copaci. . . marturi cu a lor umbrire De dezmierdări, de voroave, de libov și de iubire. CONACHI, P. 102. Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute. ALEXANDRESCU, O. I, 72. Venețio, măreață!... fii martur fericit L-a noastră veselie ș-amor nemărginit. ALECSANDRI, P. I, 164. Obrazul ascuns sub năframă E martur păcatului meu, E martur amarului meu. COȘBUC, P. I, 65. [Degetul] din mijloc e martor nepăsătorși poate Să le ajute leneș pe celelalte toate. ARGHEZI, C. O. 34. O apă trecea mereu, liberă să meargă dintr-o zare într-alta. Iar oamenii și-au luat-o martoră a suferinței lor. BOGZA, C. O. 265. Nu a existat, în ultimii ani, nici un eveniment mai însemnat în istoria patriei la care obiectivul aparatului de filmat să nu fi participat, ca martor atent, pasionat. CONTEMP. 1963, nr. 893, 5/5. ◊ (In formule de jurămînt) Martur mi-i domnul că gîndesc cum nu va fi trecut un ceas de cînd am ieșit din m[ă]n[ă]stire (a. 1692). GCR I, 297/40. Puiu pre Dumnedzeu martur că așe i-am dzis. NECULCE, L. 218, cf. ANTIM, P. XXV. Atest, ș-am martur cerul, că eu în astă lume Cu rîsul p-a mea buză am pronunțat ast nume. HELIADE O. I, 113. Martur îmi este Dumnezeu! CREANGĂ, A. 63. ♦ Fiecare dintre reprezentanții a două persoane care se bat în duel. Nu aveți trebuință a vă înțelege cu martorii mei; mă voi bate cu armele ce va voi generalul. BOLINTINEANU, O. 401, cf. 402. ◊ Expr. A trimite (cuiva) martori v. t r i m i t e. 3. Persoană chemată să declare în fața unei instanțe judecătorești sau a altui for de cercetare tot ce știe în legătură cu un anumit fapt petrecut. Va arăta la giudeț cum cutare martur ce mărturiseaște împotriva lui nu iaste om de credință (a. 1646). GCR I, 122/39, cf. 123/1, ANON. CAR. Eu, Manole Clucer, martur (a. 1825). BUL. COM. IST. IV, 158. El răspunse că nici înscris n-a luat. . . șî nici martur are, că în casă nu mai era nimeni altul (a. 1830). GCR II, 256/27. Sătul de a face mereu de pomană meseria ticăloasă de martor mincinos, își ceru seama de la stăpîn. ODOBESCU, S. III, 44. Tot satu-i martor, domnule subprefect, din bătrîni știm că imașu e-al satului. BUJOR, S. 116. Am luat parte ca martor la un proces între un proprietar și un chiriaș. ARGHEZI, P. T. 92. Va sta la dispoziția parchetului ca martor. STANCU, R. A. III, 325. Martorul are dreptul la o indemnizație pentru timpul cît a fost reținut la judecată. PR. DREPT, 719. Martorul este o persoană care are cunoștință de anumite fapte în legătură cu procesul. ib. 780, cf. ALR I 1446/214, 516, 780, 865. ♦ Persoană chemată, conform legii, să asiste la întocmirea unor acte pe care le semnează pentru a le da valoare legală. DICȚ. Martori la căsătorie. ♦ (Regional) Chezaș. ALR II 3632/64, cf. 3632/414, 520, 705, 762, 784, 872, 886, 899, 928, 987. – Pl.: martori. - Și: (învechit și popular) mártur, (regional) mártore (ALR I 1446/24, 30, 194, 825, A III 18), márture (ALR I 1446/77, 107), márton (ib. 1446/218, 270, 273, 308, 335, 347, 348, 350, 355, 381), mártom (ib. 1446/347), mátor (ib. 1446/388), mature (ib. 1446/35, 40, 45, 59, 75, 79, 87, 90, 746), matur (ib. 1446/385, 394, 532) s. m. – Lat. martyr. Cf. gr. μάρτυς, -υρος.

MULT, -Ă adj., adv. 1. Adj. Care se află în număr mare (v. numeros), în cantitate mare sau în sorturi, locuri etc. diferite (v. v a r i a t, d i v e r s); care are proporții mari, durată lungă, forță sau intensitate deosebită. Nece stealele se iviră în multe dzile. COD. VOR. 88/21. Cu multe cinsti cinstiră noi. ib. 98/25. Îmblîndu întru . . . pohtiri, întru beții. . . , întru multă beutură. ib. 158/20. Aceaste cuvinte să ții domniia ta la tine, să nu știe umin[i] mulți (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. In multe părți am întrebat ș-am căutat pînă o am aflat. CORESI, EV. 5, cf. 20. Prinseră peaște mult. id. ib. 329. Nîrod multu, bărbați și muieri (cca 1580). CUV. D. BĂTR. II, 318/17. Se vărsa sînge mult. MOXA, 402/32. Iarna va fi mare și grîu multu. PARACLIS (1639), 258. Ne-au așteptat în multă vreame ca să ne pocăim. VARLAAM, C. 20. Cînd vor fi nește soții multe de vor ținea drumul de vor tălhui sau vor fura, pre toți să-i spîndzure. PRAV. 35, cf. 61,192. Să nu să cearte cu moarte, . . . [ci] cu multă. milă. ib. 219. Pre pizmași goni-i va cu fulgere multe. DOSOFTEI, PS. 51/7. Limbi. . . de multe fealuri de noroade. BIBLIA (1688), [prefață] 8/26. L-au făcut surgun la Cavăla, unde era multă ciumă. NECULCE, L. 167, cf. 99. Tăcerea acea multă a istoricilor. CANTEMIR, HR. 185, cf. id. IST. 42. Nu se îndura de craiul, căci le da mult bacșiș. AXINTE URICARIUL, LET. II, 164/20. De am viclenit pre măria-ta . . . după petrecania a mulți ani ai măriei tale, să fiu eu sub legătura cea grea a afurisaniii. ANTIM, P. XXIV. Aș pohti să stau de față cu dînșii. . . înaintea a mult norod. id. ib. XXVI. Nu trebuie sămănat curînd la loc gras orz mult (a. 1733). GCR II, 26/24. Bătîndu-l multe ceasuri. MINEIUL (1776), 186v2/4. Turcii. . . în multe locuri dînd focul, tîrgușorul au ars. BELDIMAN, ap. GCR I, 245/35. Norodul nu va răsplăti numai multa știință. GOLESCU, Î. 66. Temerea cea cu prisos a viitorului la mulți oameni este numai un obicei rău. MARCOVICI, D. 13/4. Sîntem hotărîți. . . a lucra cu mai multă înțelepciune. id. ib. 17/19, cf. id. C. 19/17. Bine încalțe că de acești nesocotiți tineri. . . nu să află mulți în lume. DRĂGHICI, R. 6/31, cf. 156/26. Avea oaste multă. GORJAN, H. I, 1/17. Bogatul din comori multe își încheie fericire. CONACHI, P. 287. [Goții] lăsară multe urme și obiceiuri între români. BĂLCESCU, M. V. 9. Pusese. . . multă grabă spre a cîștiga această pradă. id. ib. 392, cf. 413. Acolo au odihna, locaș adînc, tăcut, Eroi ce mai nainte mult zgomot au făcut. ALEXANDRESCU, M. 9. Ca ambițios, căta să învețe carte multă. FILIMON, O. I, 123. Trecătorii. . . beau multă apă. ALECSANDRI, P. I, 20, cf. 158. Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie. id. ib. 200. Anii trecuseră mulți, dar amicia nu se șterse din inima lui. BOLINTINEANU, O. 277. Și de cînd m-am depărtat, Multă lume am îmbiat. EMINESCU, O. I, 123. Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe. id. ib. 170, cf. 134, id. N. 30. Mulți crai și împărați ieșeau înaintea lui Harap Alb. CREANGĂ, P. 228, cf. 183, 192. Știu cît de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. CARAGIALE, O. III, 8. Mulți cuminți trec pe drum și, dacă nu sînt și puternici, din cîți îi cunosc, d-abia unii le scot căciula. id. ib. 9. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi. ISPIRESCU, L. 15, cf. 14, 22. Acesta primi cu multă cinste pe Ileana Simziana. id. ib. 26. Cînd la adunare multă Spui ceva și nu te-ascultă, Dă-le pace tutulora. ZANNE, P. IV, 198. Mult timp în mînă l-a-nvîrtit. COȘBUC, P. I, 231. La ce amarul deznădejdei multe ? IOSIF, PATR. 81. Se aflau acolo două scrinuri conținînd multa, meticuloasa rufărie mirosind a sulfină și a levănțică. CĂLINESCU, E. 50. Va merge pe jos și mult popor. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Trecură nenumărate căruțe și călești, cum și multe sute de oameni pe jos. id. ib. 176. Badeo, de dușmane multe Eu nu pot ieși din curte. JARNIK-BÎRSEANU, 66, cf. 67, 93. Rînduiala ț-am lăsat, Să nu faci mult sărutat. id. ib. 378. Și erau șoareci și cloțani (șobolani) grozăvenie, mulți cîtă frunză și iarbă. RETEGANUL, P. V, 6. Muierea mea cheltuit bani mulț pentru hainele ei. ALR II 4 406/172, cf. ALR I 1 590/5. Vorbă multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I, 247. În urma războiului, mulți voinici se arată. id. ib. 250, cf. 248, 251. Mai multe zile decît cîrnați ( = nu totdeauna e belșug). ZANNE, P. III, 505, cf. 128, IV, 69. ◊ (În corelație cu „puțin”, „puținel”) Cît va fi dzeastria mult, au puțin (multă a(u) puțină MUNT.). PRAV. 204, cf. 37. Expozițiunea universală. . . în care fiece țară, fiește națiune se va înfățișa cu averea sa, mult-puțină, dată de Dumnezeu. ODOBESCU, S. II, 93. Consum am avut noi, mai mult ori mai puțin, și altădată. DAVIDOGLU, M. 18. (Substantivat) Bugare-aș D[um]n[e]dzeu și în puținelu și întru multu. COD. VOR. 81/12. Cela ce va găsi. . . pre un drum, fie ce va fi, veri mult, veri puțin. PRAV. 39. ◊ (În corelație cu „mare”) Mult și mare rău aduce păcatul. CORESI, EV. 57. Multe și mari minuni fapt-au făcătoriul. id. ib. 64. Ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. ◊ (La f. pl.; în corelație cu „mărunt”) Dar mai dragi copilele . . . Cînd sînt multe Și mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 77. (E x p r.) Multe și mărunte = a) de tot felul, felurit. Daraverile multe și mărunte ale unei asemenea călătorii. VORNIC, P. 125; b) (substantivat) fleacuri, nimicuri, mărunțișuri. Încep a se chicoti și a spune.de la nuntă multe și mărunte. CREANGĂ, P. 173. Multe și mărunte am să-ți spun, stimate d-le doctor. CARAGIALE, O. VII, 63, cf. I, 303. ◊ (În urări, determinînd de obicei pe „ani'') Cu dar și cu bucurii, Întru mulți ani să vă fie (a. 1784). GCR II, 144/9. Optîsprezece ani. . . Mulți înainte ! MIRONESCU, S. A. 89. Anu nou fericitu. ALR II/I b 198/310. ◊ (Determină un pronume nehotărît) La vînăioríe, ca și la multe altele eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III, 9. ◊ E x p r. A nu mai avea zile multe = a fi aproape de moarte. Găinile nu mai cîntau cucoșește . . . c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. CREANGĂ, P. 294. (Popular) (A fi) de zile multe = (a fi) bătrîn. Muiarea mea-i de zile multe. N. TEST. (1648), 65v/28. De (mai) multe (sau mai de multe) ori sau în (mai) multe rînduri = în mod repetat, (destul de) des. De multe ori muncindu ei. COD. VOR. 76/17. De multe ori izbăvi ei. PSALT. 227, cf. 118, 275. S-au și jeluit de multe ori. PRAV. 139. De multe ori să opre de lucru ca să-i privească. DRĂGHICI, R. 100/15, cf. 57/27. Scumpetea în multe rînduri. . . S-au văzut oprind pornirea fierbințelilor aprinse. CONACHI, P. 283, Zamfira în multe rînduri Videa o umbră zburînd pin nori. ALECSANDRI, P. I, 21. De multe ori zicea în sine. CREANGĂ, P. 4. Am fost de multe ori confidentul lui. CARAGIALE, O. III, 4. Ulciorul nu merge de multe ori la apă. NEGRUZZI, S. I, 251. Cine mănîncă puțin mănîncă mai de multe ori, se zice despre cel cumpătat și prevăzător. cf. ZANNE, P. III, 619.* (Substantivat) Împrotiva numelui lui Is [us]. Nazareaninul, multe într-aleanu se facu. COD. VOR, 76/10, cf. 6/23. Domnulu. . . frînge capetele pre pămîntu a mulți. PSALT. 239. Numără multul stealelor. ib. 303. Cîndu va vrea cineva ciudesă să facă, nu în mijlocul de mulți cade-i-se lui să facă. CORESI, EV. 385, cf. 79, 263. Această scîndarea mulți cetiia. id., ap. GCR I, 21/27, cf. 52/15. Curățește multul păcatelor noastre (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 216/2. Au fost mulți făcuți preuți. N. TEST. (1648), 296r/5. Mulți giuruiesc daruri bune, Binele cine le-ar spune. DOSOFTEI, PS. 19/1, cf. 16/6. Păcătosul cu mult se făleaște. id. ib. 32/9. Te-ai arătat. . . întru multe ajutoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 7/49, cf. 6/35. Am multe. . . carele nu sînt făr' de cale, numai le las. ANTIM, P. XXVIII. Mulți din cei ce au vrut să scrie istorii după vremi. . . și-au împodobit condeiul cu înfrumuseațate alcătuiri. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Fieștece cuvînt al lui lega inimile a multora. MOLNAR, RET. 6/19. Avem trebuință de multe. DRĂGHICI, R. 50/8. Cereasca bunătate . . . peste cîte multe ț-au dat mila cea bogată. CONACHI, P. 264. Nu te certa cu cei ce știu mai multe decît tine. NEGRUZZI, S. I, 250. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam ursuz. CREANGĂ, P. 111, cf. 116, 154, 240. Din multe și multe adunate, am căzut într-o stare de nervi cum rar mi s-a-ntîmplat. CARAGIALE, O. VII, 131, cf. 326, 453. [Zicea] și alte multe d-al de astea. ISPIRESCU, L. 2. Multe, Doamne, l-au bătut. COȘBUC, F. 71. E drept că văzuse multe, multe petrecuse și de multe suferise. D. ZAMFIRESCU, Î. 22. Multora le-au făcut bine, și uite răsplata ! REBREANU, R. II, 201, cf. 239, id. I. 200. Noi, Mulților ce nu ne-au înțeles, Le vom ierta. MINULESCU, V. 13. Multe văzuse, despre multe se întrebase în sine și la multe aflase răspuns. C. PETRESCU, A. 396. Constantinopolul este socotit de mulți ca cel mai frumos oraș din lume. CAMIL PETRESCU, O. III, 106. Aș avea și eu multe de spus. DEMETRIUS, C. 28. Sînt un inamic, unul din mulții pe care el îi urăște. T. POPOVICI, SE. 312. Place multora și mie. TEODORESCU, P. P. 314. Multe dau cu lemne-n mine, Multe dau și mulți mâ-nfruntă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 69, cf. 26. Pepelea n-au așteptat multe. SBIERA, P. 2, cf. T. PAPAHAGI, M. 139. (L o c. a d v.; învechit) Cu multul = în cantitate mare. Da milostenie cu multul la săraci. DOSOFTEI, V. S. februarie 51r/34. Luă mai cu asuprâ cu multul de la-mpăratul. id. ib. decembrie 216r/12. (E x p r.) Multe toate sau multe (și) de toate, (rar) de multe de toate, (învechit și popular) multe cele = lucruri de tot felul; probleme diverse, variate. Cf. ȘINCAI, HR. I, 147/30. Nu vreau să li m-ai port grija-n spate: ba fîn, ba ocol. . . ,ba de multe de toate. CREANGĂ, P. 40. Gîndindu-se mereu la multe de toate. id. ib. 141, cf. 38. Nebun, din ce ? Din multe toate. COȘBUC, F. 72. Nu știe multe, se spune despre cel care ia hotărîri energice, fără să șovăie, sau care trece repede la fapte, fără a cîntări urmările acțiunilor sale. (Popular) Multul cu mult, ori multul cu pămîntul sau mult cu multul = oricît de mult, foarte mult. S-aibă chiar multul cu pămîntul, tot nu i-ar fi destul. F (1886), 250. Făgădui multul cu mult voinicului. ISPIRESCU, U. 122, cf. 13. Mergi mult cu multul și dai oricît, pînă întîlnești o făptură de om. PAS, L. I, 131. Să dai mult cu multul ! CIAUȘANU, GL. (Regional) Mai mulți cu multul = cu mult mai mulți. Au și dat preste nemici; ci n-au cutezat a se bate cu ei, fiindcă era mai mulți cu multul decît ai săi. ȘINCAI, HR. I, 218/7. (Regional) A spune multe pe cineva = a mustra, a dojeni, a certa. CIAUȘANU, GL. Și mai multe (sau, rar, mult) nu = nimic altceva decît. . .; cu orice chip, în orice caz, fără discuție, neapărat. Asta o amărî pe copilă pînă-n fundul sufletului; să moară de mîhniciune și mai multe nu ! CARAGIALE, ap. CADE. Voia. . . să aibă pentru dînsul inelul lui Fât-Frumos și mai multe nu. ISPIRESCU, L. 109. Ei, cum căzui eu, neiculiță !. . . Să-mi rup nasul și mai mult nu. DELAVRANCEA, O. II, 114. ♦ (Substantivat; f. pl. art.; în credințele populare) Ielele. Cf. MARIAN, D. 336. 2. Adv. În cantitate însemnată; cu valoare mare; în mod intens; în mod deosebit; în mare măsură; stăruitor; (într-un timp) îndelungat; pe o distanță lungă; de repetate ori. Multu greșimu toți. COD. VOR.122/26. Miluiaște noi, că multu umplumu-nă de ocărire. PSALT. 271. Neguțâtoriul. . . mult se și împrumutează. CORESI, EV. 78. În zilele lui, multu se cutremură pămîntul. MOXA, 361/11. Cela ce. . . va fura, iară nu mult, ce numai cît va mînca. . ., să să iarte. PRAV. 51, cf. 48. Nu grăireți mult. N. TEST. (1648), 8r/24. Mult s-au rugat domnului pentru frate-său. IST. Ț. R. 50. Din tinereațele meale multu mă luptară chinurile,. MOLITVENIC (sec. XVII), 302. Au șădzut mult închiși și i-au bătut. NECULCE, L. 112. Adevărul mă chinuiește mai mult decît înșălăciunea. MARCOVICI, C. 7/16, cf. id. D. 7/17. Ieri am săpat mult la flori. DRĂGHICI, R. 83/20, cf. 3/17. Fratele lui încă mai mult îl silea, jurîndu-l. . . să nu-i ascunzâ nimic. GORJAN, H. I, 6/13. Dintre toți pătimașii, cel mai mult în osândire Este omul care-ți scrie. CONACHI, P. 99, cf. 221. [Mintea] poate mult, căci cunoaște cît poate. BĂLCESCU, M. V. 5. Zbucnind apa-n nalte valuri, Mult în urmă clocoti. ALECSANDRI, P. I, 13, cf. 22, 23. Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dînsul. EMINESCU, O. I, 134. Trebuie să fi citit mult și cu folos în viața d-tale. CARAGIALE, O. IV, 179. Înșelă și înfrînă calul, și chinga o strînse mai mult decît altă dată. ISPIRESCU, L. 4, cf. 17, 41. [Formula] e impresionantă. Spune mult despre arta acestui poet. IBRĂILEANU, S. L. 21. Mult îmi place s-aud toaca și clopotele. SADOVEANU, O. IX, 50. Cînd are de lucru mult. . . Magheru doarme și el în tabără. CAMIL PETRESCU, O. III, 182. Nu-l interesau prea mult amănuntele. VORNIC, P. 188. Turcii mult nu așteptau, Ci îndată răspundeau. JARNIK-BÎRSEANU, D. 493, cf. 191. Mult mai seamănă cu tas-su. ALR II 3 154/987. Sîntem soli-mpărătești, Mul' să nu ne zăbăẑești. ALRT II 99. Mai mult ață decît față, se spune despre o îmbrăcăminte sărăcăcioasă. Cf. ZANNE, P. III, 11. Gardul cu proptele ține mai mult. id. ib. 158. ◊ (Cu topică învechită sau populară) Constantin II s-au mult înșelat de unii episcopi, carii ținea dogmele cele rele ale lui Arie. ȘINCAI, HR. I, 49/11. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti și de trestii și de maluri mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. ◊ De mult = a) dintr-o vreme îndepărtată, din vechime; într-o epocă trecută, altădată; de vreme (relativ) îndelungată. V. d e m u l t. Hrănilnițele lor împlute, de multu ura într-alaltă. PSALT. 298, cf. 187. Io sînt mesererile tale de mult. CORESI, PS. 248/7. Fie-ți milă de noroade Ce de mult rabdă dosade (a. 1802). GCR II, 194/40. Gătiți-vă, fiilor, ca să facem mîni o de mult dorită călătorie. DRĂGHICI, R. 107/16. De mult ești însurat, moșule ? NEGRUZZI, S. I, 58, cf. 39. Ziua de mult trecuse; Natura obosită. . . Se odihnea. ALEXANDRESCU, M. 25. Cuibu-mi jos cade, Că de mult îl roade Un șerpe cumplit. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. III, 151. Două strofe de o formă simplă și grațioasă, și apoi și duioasa elegie ”Amărîta turturea„ pe care poezia poporană de mult a coprins-o în întinsul său domen, destăinuiesc simțimintele de adîncă durere. ODOBESCU, S. I, 293. Și ți-aș spune-a mea iubită, Că de mult eu le-am cătat. EMINESCU, O. IV, 52. Un dușman de lup . . . de mult pîndea vreme cu prilej ca să pape iezii. CREANGĂ, P. 21. Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că de mult îți făceam feliul. id. ib. 236, cf. 144. De mult, de mult cunosc doi plopi Ce-mi stau și azi în cale. BACOVIA, O. 151. Ruxanda aducea în tinerețea și sănătatea ei o mireasmă de mult. . . acoperită cu duhoare grea. POPA, V. 50. Îl cunoști de mult ? SADOVEANU, P. M. 193; b) (regional) de timpuriu, devreme. Dimineața de mult, cînd se deschid măcelăriile, se tîra și el afară. GALACTION, O. 311. L o c. c o n j. De mult ce = din cauza cantității mari, a duratei îndelungate, a intensității vii etc. [Un limbaj] care, de mult ce se abate de la natură și de mult ce s-a uzat, devine nesuferit. BOLINTINEANU, O, 428. Moșneagul a rămas pleșuv și spetit, de mult ce-l netezise baba pe cap. CREANGĂ, P. 294. Au bătut părinții din palme de mult ce le-a plăcut cîntecul. CARAGIALE, O. II, 295. ◊ E x p r. E mult de cînd . . . (sau de-atunci) = a trecut vreme îndelungată de cînd. . . (sau de-atunci). A murit pe luncă macul, A murit și-i mult de-atunci. COȘBUC, P. II, 276, cf. I, 259. E mult de cînd nu ne-am văzut. IOSIF, PATR. 14. E foarte mult de-atunci. SADOVEANU, E. 114. (Rar, cú repetarea prep. ”de„) E de mult de cînd n-am stat. Ulmule, sub tine. COȘBUC, P. I, 260. E mult pînă să. . . (sau a . . . ) = trebuie să treacă o vreme îndelungată pînă să. . . , trebuie să depui eforturi ca să. . . Ușor e a zice: plăcinte, dar e mult pînă a se face. ZANNE, P. IV, 86. Nu mai e mult pînă departe, se spune pentru a arăta că un lucru care părea foarte îndepărtat, greu realizabil, urmează a se produce, a se realiza curînd. Nu mult după. . . = după scurt timp; curînd. Nu mult după aceasta, numai iată ce vine și moartea și vrea numaidecît să intre. CREANGĂ, P. 311. A nu mai avea mult = a fi aproape de moarte. Astă-noapte am crezut că mor. . . Știu că nu mai am mult: de-aceea te-am chemat. SADOVEANU, O. I, 83. Mai mult decît probabil sau (familiar) mai mult ca sigur, exprimă o probabilitate foarte mare, o certitudine aproape totală. Mai mult decît probabil cum că o parte ocupa înălțimea. HASDEU, I. V. 142. Cu atît (sau atîta) mai mult = într-o măsură și mai mare, mai intensă (determinată de împrejurarea respectivă). Întimpinînd altă tîmplare mai înfricoșată, cu atîta mai mult au sporit spaima lui. DRĂGHICI, R. 158/4. Mintea cu cîtu-i mai tare, cu atîta mai mult lucrează, Căci lenevindu-se moare. CONACHI, P. 278. Cît de mult = a) (cu valoare de superlativ) în foarte mare măsură; nespus. De ai ști, palide înger, Cît de mult te iubesc eu. EMINESCU, O. IV, 51; b) în oricît de mare măsură; oricît. Să vă deprindeți a vă lipsi de lucrul ce aț iubi cît de mult. DRĂGHICI, R. 157/2. (Învechit, cu intercalarea altor cuvinte) Cît amu avea de mult tînărul, atîta se mai cîștiga, că adaugerea bogăției adaugere face iubiriei de argintu. CORESI, EV. 293. Cel mult = numai, doar, abia, în cel mai bun caz. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici. Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. EMINESCU, O. I, 151. Atît (și) nimic mai mult = numai atît; nimic în plus. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. (Familiar) Asta-i prea mult = asta întrece măsura, e peste ceea ce se poate admite, suporta. Mult și bine = (pentru) o perioadă foarte lungă sau (pentru) totdeauna. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mâmuca afară. CREANGĂ, P. 23. Dormeai tu mult și bine, Harap Alb, de nu eram eu. id. ib. 279. Dacă în piață va fi mai. multă ofertă decît cerere. . . poate să moară de foame mult și bine. GHEREA, ST. CR. II, 308. Du-te mult și bine. PAMFILE, J. II, 155. (Rar) Din mult în mai mult = într-o măsură tot mai accentuată, mai mare, mai intensă. Defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei. NEGRUZZI, S. I, 75. (Învechit) Nu mai în mult să. . . = de aici înainte să nu mai. . . Nu mai în mult voroava Lupului să se trăgăneze. CANTEMIR, IST. 54. A na fi mult să... = a lipsi puțin ca să. . . , a fi pe punctul de a.. . , gata să. . . Nu era mult de răul lajilor să se prăpădească și legea. LET. III, 179/33. (Învechit) A nu-i sta cuiva în mult = a nu reprezenta nimic pentru cineva, a nu deștepta interesul cuiva. Dăruia ținuturile care el nu le putea ținea, ca cu o facere de bine ca aceea carea lui nu în mult îi sta, cu atîta mai tare să tragă inimile leșilor și a craiului spre sine. ȘINCAI, HR. II, 107/38. Mult-puțin sau mai mult sau (sau ori) mai puțin = în oarecare măsură, nu prea mult; întrucîtva, cam. Din anii în cari se începuse mai întîi în Ungaria propaganda mult-puțin violentă pentru limba maghiară, au început și croații a se interesa de cultivarea limbii lor.BARIȚIU, P. A. II, 28. Cîți au scris pînă acum mult-puțin asupra istoriei literaturii noastre. HASDEU, I. V. 255. Tot ce este frumos în natură place mai mult sau mai puțin fiecărui om. FILIMON, O. I, 114. Eram un om care,. mai mult sau mai puțin, treceam în fața publicului de autor dramatic. CARAGIALE, O. V, 282. Toate îl iubeau mai mult sau mai puțin. REBREANU, 103. Tot ce dorești dumneata se poate realiza mîine, poimîine, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. C. PETRESCU, A, 289. Două cuvinte, cu înțeles mai mult sau mai puțin asemănător. IORDAN, STIL. 205. Nici mai mult, nici mai puțin, formulă exclamativă care arată mirarea față de ceva cu totul neașteptat, nepotrivit sau de o pretenție exagerată. ◊ (În legătură cu numerale cardinale; astăzi mai ales precedat de ”cel„; exprimă o durată sau o cantitate dincolo de care nu se poate trece) Alți domni, cînd vinie un agă pre mari, di-i da un povodnic și o pungă de bani, mult doă. NECULCE, L. 324. Gîndesc să plec de aice peste patru sau mult cinci zile. ALECSANDRI, S. 167. Roșiile mai au, pînă să dea în pîrgă, mult șapte-opt zile. SADOVEANU, P. M. 283. De cîte ori mă ieu zînele acolo . . . mă țin o zi, două, mult trei zile. ȘEZ. V, 8. O capră trăiește pînă la vîrsta de 12-15 ani mult. H III 14. ♦ (La comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat) În (mai) mare măsură; în plus, în primul rînd, în special, mai ales. Ei au scris mai mult den basne. URECHE, ap. GCR I, 69/18. Nuci de cocos, cartofle și carne crudă era mîncarea lui, dar ce era să facă mai mult ? DRĂGHICI, R. 140/29. Eu o iubesc acum mai mult de milă. NEGRUZZI, S. I, 47, cf. 248. Mă rog, claca dracului era; ce să spun mai mult ? CREANGĂ, P. 158, cf. 240. Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă. . . , căci nu mai văzuse pînă atunci suflet de om pe la dînsa. ISPIRESCU, L. 7. Mai mult ghiciseră că soarele a scăpătat. CAMIL PETRESCU, O. III, 168. ♦ (La comparativ, izolat în frază) Nu numai atît, ci în plus. Leningradul și-a vindecat rănile. Mai mult: e în plină creștere, în plină înflorire. STANCU, U.R.S.S. 136. ♦ (Învechit și popular; la comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat; cu sens temporal; mai ales în construcții negative) De aici înainte, în continuare. Eu știu că mai multu nu vreți vedea fața mea. COD. VOR. 20/28. Mai mult de acmu să nu însetoșăm. CORESI, EV. 66. Neputînd mai mult răbda dorul. N. TEST. (1648), 274v/8. Să mergem să ne batem și să-l scoatem din țara lui, că de va fi el mai mult, noi nu vom pute să mai trăim. ALEXANDRIA (1784), 2r/12. Pre Joldea l-au însemnat la nas, ca să nu poată fi mai mult domn Moldovei. ȘINCAI, HR. II, 196/14. Pe Zeid mai mult nu plînge. HELIADE, O. I, 458. Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta. COȘBUC, P. I, 111. Și va fi rîsu-mprumut Și nu vi-ți iubi mai mult I JARNIK-BÎRSEANU, D. 231. i-am spus cîteva și mai mult nu mi-a călcat în casă. MAT. DIALECT, I, 285. ♦ (Învechit și popular; înaintea unui adjectiv sau adverb, formează superlativul acestora) Foarte, tare. [Domnul] multu m[i]l[o]stiv. PSALT. HUR. 122r/11. Și multu nemîncați fumu. COD. VOR. 88/25. Oile lor multu plodite. PSALT. 299, cf. 300. Iaste alt rai, mult înflurit și cu bună mirosenie. CORESI, EV. 352, cf. 50. Berbecii trebuie se fie bine crescuți, înalți, groși. . . și cozile mult lînoase. ECONOMIA, 86/22. Vederea voastră mă-nsuflețește, Umbre mult scumpe. HELIADE, O. I, 150, cf. MARCOVICI, D. 161/8. Dealurile și toate locurile era îmbrăcate cu vii mult roditoare. DRĂGHICI, R. 28/16, cf. 47/11, 111/10. Dragă, ah ! dragă și mult iubită ! CONACHI, P. 101. Dincoace de sat se întindea o holdă. . . țărmurită printr-un pîrîu mult adînc. BĂLCESCU, M. V. 492. Cu atîta durere cel mult pătimaș cînta. PANN, E. I, 26/18. Era mult departe de cel ce noaptea cînta. id. ib.34/4. Mult bine s-au mai bătut românii. GHICA, S. 24. Tînărul meu iubea o damă. . . cu mult urît bărbat. ALECSANDRI, O. P. 75, cf. id. P. I, 119, 204. Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac. EMINESCU, O. I, 417, cf. 413. Dă-mi drumul, . . . că mult bine ți-oi prinde. ISPIRESCU, L. 43. Avem o dovadă cît de adînc vede uneori în inima omenească mult talentosul nostru scriitor dramatic. GHEREA, ST. CR. I, 350. S-o pus la masî. . . mult supărat. GRAIUL, I, 515, cf. 516. (Glumeț) Și a luat un ciocănaș Mult mititel, De 12 ocă de fer. POP., ap. GCR II, 334. ◊ (Rar, urmînd adjectivul) Eram ostenit mult. PANN, Ș. I, 10/11. ◊ (Popular; despărțit de determinat prin verbul ”a fi„) Mult ești frumos și mi-e milă de tine. EMINESCU, N. 15. Vorbele ei. . . mult erau cu lipici. ISPIRESCU, L. 39. Mult e nurliu și drăgălaș. id. ib. 45. Săracă străinătate, Mult ești plină de păcate. JARNIK-BÎRSENU, D. 173. Pribegia mult e rea. id. ib. 198. ◊ (Învechit și regional; legat de adverb prin prep. ”de„) Să-i vorbesc însă într-atît mult de înțelepțește, Incît să nu simță de loc dorul ce mă muncește. PANN, E. III, 3/20. Mult ne-ar sta nouă de bine ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 247. ◊ (Învechit și regional; determinat prin adverbul ”mare„ sau determinînd pe ”mare„) Tune, fulgere, trăsnească, ca potopul și pojarul ! Mult-mare mi-este mînia ! Mi-este mare-mult amarul. HASDEU, R. V. 46. Toderică, Toderel, Mare mult mi-e dor de el ! ALECSANDRI, T. I, 243. Mare mult s-a bucurat împăratul. I. CR. I, 72. ◊ (Înaintea unei construcții comparative, căreia îi intensifică sensul) Mult mai vîrtos 0crezură derept cuvîntul lui. CORESI, EV. 154. Cu mult mai puțină datorie avu. VARLAAM, C. 214. O grădină foarte frumoasă și o casă mare, o ! mult mai mare decît a noastră. DRĂGHICI, R. 8/15. Niște griji mult mai cu cale Se cuvine să cuprindă minutele vieții tale. CONACHI, P. 258. Cînticel care, fără îndoială, este . . . cu mult mai prejos de ingenioasa improvizațiune a vînătorului. ODOBESCU, S. III, 10. Toate micile mizerii. . . Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit. EMINESCU, O. I, 136, cf. 132. Bordeiul moșneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitoriu decît al împăratului. CREANGĂ, P. 85, cf. 210, 217. El este mult mai tînăr decît mine. ISPIRESCU, L. 21. Vinul pritocit, cu mult mai bun. ZANNE, P. IV, 187. ◊ (Înaintea unui adjectiv construit cu ”prea", îi intensifică sensul) Paguba. . . era mult prea însemnată spre a nu îngrija pe Poartă. BĂLCESCU, M. V. 58. Concepția sa este mult prea complexă. ALAS 27 IV, 1935, 3/1. O ramă mult prea somptuoasă. ap. IORDAN, L. R. A. 298. ◊ (Scris într-un singur cuvînt cu determinatul, formează compuse ocazionale) Multpățîtul. . . Theodor. DOSOFTEI, V. S. februarie 53r/25, cf. 72T/10. Se pomeni cu multpătimitorul Anichit că intră pe ușă. STĂNOIU, C. I. 188. – Pl.: mulți, -te. – Gen.-dat. art.: sg. m. (rar) multului, f. multei; pl. multor, multora și (rar) m. mulților, f. multelor. – Lat. multus, -a, -um.

URS sm. 1 🐒 Mamifer carnivor, fiara cea mai mare ce trăește pe la noi; are înfățișarea greoaie, călcînd apăsat pe toată talpa picioarelor scurte și groase; la nevoie însă fuge iute, înnoată foarte bine și se cațără ca o pisică pe arbori, căci are ghiare ascuțite; cu toate că e carnivor, se hrănește și cu substanțe vegetale, mai ales cu fructe dulci; îi place mierea la nebunie și se urcă pe copaci ca s’o caute, distrugînd stupii; trăește prin munți, în vizuini săpate prin locuri unde se străbate cu greu, sub stînci sau în desișul pădurilor; iarna stă amorțit în bîrlogul lui, cît ține frigul; Țiganii, numiți „ursari”, cresc pui de urși, îi domesticesc și-i deprind să meargă pe două picioare, sprijinindu-se de un băț, să joace la sunetul dairelei, etc. (Ursus arctos) (🖼 5188 👉 și 🖼 5191); prin locurile vecinic acoperite cu ghiață ori cu zăpadă, din apropierea polilor, trăește URSUL-ALB care se deosebește de al nostru prin aceea că e mai mare la trup, iar blana e albă, bătînd în gălbuiu; rezistă la umezeală și frig, avînd blana groasă, deasă și unsuroasă (Ursus maritimus) (🖼 5189): se ținea lumea după dînsul ca după ~ (ISP.); toată lumea din sat și din mănăstire se strînge ca la ~ (CRG.); a se uita la cineva ca la ~, adică ca la un spectacol neobicinuit, unde lumea se strînge grămadă să privească; a trăi ca ~ul (în bîrlog), a fugi de lume, a trăi retras de toți, a nu fi sociabil; de aci, ~, om care fuge de lume, care trăește retras: (P): joacă ~ul prin vecini (sau la cumătra), să gătim tărîțele (ZNN.), ceea ce se întîmplă la vecin astăzi, poate să ni se întîmple și nouă mîine; – se joacă cu coada ~ului, se vîră singur în primejdie, legîndu-se de cei mai puternici; – a luat ~ul de coadă, s’a îmbătat; – parcă are păr de ~, fuge lumea de el; 👉 COA1, JUCA1, NĂDEJDE1, PĂDURE1; dacă ți-e frică de ceva, ia păr de la ~ și te afumă, că-ți vine bine, niți frica (GOR.); se crede că dacă are cineva durere de șele, este bine ca ~ul să-l calce (GOR.) 2 Olten. 📆 Sîmbăta ~ului, Sîmbăta ce cade cu opt zile înainte de Florii (PAMF.); poporul o serbează pentru ca vitele să fie ferite de fiarele sălbatice; – Ziua ~ului, ziua de 2 Februarie (Stretenia, Întîmpinarea Domnului), cînd, după credința poporului, ursul iese din bîrlogul unde a petrecut toată iarna și inspectează cerul, spre a vedea dacă va mai ținea gerul 3 Mold. Trans. 🍽 Boț de mămăligă, cu brînză de oaie la mijloc și prăjit pe cărbuni: atunci, nu știu cum, îi cade un ~ mare din sîn... nu de cei pe care-i joacă ursarii, ci de mămăligă, umplut cu brînză, rotund, prăjit pe jăratic (CRG.) 4 🔧 = MENGHENEA 5 Olten. 💒 = POPONDOC 6 Băn. 🏚 = BOGDAN 7 🌿 BARBA-URSULUI 👉 BARBĂ5; BRÎNCA-URSULUI 👉 BRÎNCĂ14; – CIOBOȚICA-URSULUI 👉 CIOBOȚI4; – LABA-URSULUI1 👉 LA5; – LABA-URSULUI2 = BURETE-DE-CONOPI; – LABA-URSULUI3 = CRUCEA-PĂMÎNTULUI; – LABA-URSULUI4 = PIEDICUȚĂ; – LABA-URSULUI5 = CUCURUZ I 2; – MIEREA-URSULUI 👉 MIERE2; STRUGURII-URSULUI 👉 STRUGURE5; TALPA-URSULUI1 👉 TALPĂ18; – TALPA-URSULUI2 = CRUCEA-PĂMÎNTULUI; – URECHEA-URSULUI, mică plantă ierboasă, cu frunzele cărnoase, dispuse într’o rozetă din mijlocul căreia iese o tulpină cilindrică; face flori galbene, numeroase, dispuse într’un buchet la vîrful tulpinii; crește pe stîncile calcaroase din regiunea alpină și se cultivă adesea ca plantă decorativă (Primula auricula) (🖼 5190) [lat. ŭrsus].

MÁSĂ1 s. f. I. 1. (Adesea urmat de determinări care indică materialul folosit sau destinația) Mobilă, de obicei de lemn, alcătuită dintr-o suprafață plană sprijinită pe unul sau pe mai multe picioare și avînd diverse folosiri, mai ales pe aceea de mobilă pe care se servește mîncarea. Ca o masă cînd o vezi tocmită cu bucate. CORESI EV. 50. Și văzînd Pafsanie atîtea mesă de aur și de argint și altă gâtire minunată se miră de atîta bine. HERODOT (1645), 498. Viind înaintea bucatelor domnești le tocmește pre masă. SIMION.,DASC LET. 23. Lățimea unei măsi. ECONOMIA, 219/17. 4 mese faine de tissaholz (a. 1817). IORGA, S. D. XII, 114. Pe jilțu-mi, lîngâ masă, avînd condeiu-n mînă. . . Scriu o strofă dulce pe care-o prind din zbor. ALECSANDRI, P. III, 4, cf. id. O. P. 101. S-a desfătat pînă la adînci bătrînețe, văzîndu-și pe fiii fiilor săi împrejurul mesei sale. CREANGĂ, P. 60. Acel vas. . . se află pe o masă. ISPIRESCU, L. 29. Într-o clipă masa e plină cu de-ale gurii. VLAHUȚĂ, O. A. I, 88. Masa cea mare care se gătește cu bucate pe la ajunuri, stă la fereastra din răsărit. PAMFILE, I. C. 408. Între cele două ferești de la stîngă, o masă de brad, alb odată, dar mohorît acum de vremuri. HOGAȘ, M. N. 137. Cind obosesc, deschid fereastra și întorc spatele mesei de lucru. C. PETRESCU, Î. II, 267. Se poate să nu pui nici un cuțit pe masă? SAHIA, N. 60. Toate mesele, în cafenea și grădină, erau ocupate. BART, E. 25, cf. BENIUC, V. 49. Frunză verde liliac, Badiu meu tînăr diac Șede la masă scriind Și din inimă oftînd. JARNIK-BÎRSEANU, 125. Pîn-eram lá maica fată Eram luger după masă, Trandafir roșu-n fereastră. id. ib. 177, cf. 197, 251, 281. Mămăliga să răstoarnă ori pe fund ori pe masă. ȘEZ. V, 5, cf. MAT. FOLK. 1426, 1464. Cam în trunchiul casîei. . . Cam în cornul mesîei. GR. S. VI, 225. A fi totdeauna la mijloc de masă și la colț de țară. NEGRUZZI, S. I, 247, cf. 251. Capra sare masa și iada sare casa. CREANGĂ, P. 250. Tu îl chemi (sau îl poftești) la masă și el se bagă (sau se trage) sub masă, se spune despre cel care nu prețuiește cinstea sau binele care i se face. ZANNE, P. iii, 653. Unde-s șepte fete-n casă, Nici cîlți în casă, Nici mălai pe masă (= unde poruncesc mulți, nu iese treaba cum trebuie). Cf. ZANNE, P. II, 125. Nu-i apucă soarele sfărîmitura de pe masă, se spune despre omul zgîrcit. Cf. id. ib. III, 654. Nepoftitul n-are loc la masă. id. ib. IV, 224. Mireasa nimerește masa (= omul împins de nevoie devine îndrăzneț). Cf. id. ib. 450. ◊ Masă verde = a) masă (I 1, de obicei acoperită cu postav verde) la care se joacă jocuri de noroc; p. e x t. joc de noroc. Glume inventate anume pentru jocul de cărți, necunoscute altor oameni, au fost de astă dată cu prisosință puse în circulație la masa verde. GANE, N. III, 172. La masa verde, nedreptate și ocară îți apare agonisita vecinului, alături de dispariția ultimei dumitále lețcaie. TEODOREANU, M. U. 105. Moștenise. . . și patima mesei verzi. id. M. II, 92; b) masă (I 1) în jurul căreia se duc tratative diplomatice. Cf. DL, DM. (Bis.) Sfínta masă = pristolul. COSTINESCU, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Sală de mese = încăpere în care se servește mîncarea într-o școală, într-o cazarmă, la o cantină étc. Soldații mai stau încă în sala de mese. SAHIA, N. 116. Față de masă v. f a ț ă. ◊ (Ca termen de comparație) O zidire în patru colțuri ca masa, avîndu-și curtea la mijloc. GOLESCU, Î. 41. Un șes drept ca masa. REBREANU, I. 208. ◊ E x p r. Capul mesei sau (rar) cap de masă = (de obicei construit cu verbele „a pune în”, „a sta în”) loc de cinste la o masă (I 1), la un ospăț. Făcut-au craiul ospâți măriii sale lui Constandin. . . șezînd am[î]ndoi în capul measii (a. 1700). GCR I, 336/14. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, O. I, 85. I-au pus în capul mesei. CREANGĂ, P. 102. Cioropina sta în capul mesei pe șapte perne. ISPIRESCU, L. 203. A aduce sau a duce (ceva) la (sau pe, regional în) masă = a servi mesenilor (o mîncare sau o băutură). Medelniceriu mare. . . taie fripturile ce se aduc în masă. SIMION DASC., LET. 297. Pune-i piper, zeamă de năramză acră și cu apa lor ce-ș lasă, calde. . . du [stridiile] la masă (a. 1749). GCR II, 43/26. Li s-au adus mai la urmă în masă și niște sălăți. CREANGĂ, P. 210. Aduse [bucatele] pe masă la împăratul. ISPIRESCU, L. 23. A pune (sau a întinde) masa = a pune, a pregăti pe masă (I 1) toate cele necesare pentru servirea mîncării. DICȚ. (Cu altă construcție) .Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate. EMINESCU, O. I, 85. Stroie Orheianu intră în odaia unde era întinsă masa. SADOVEANU, O. V, 551. Muierea lui îl așteaptă acasă cu masa pusă. PREDA, D. 168. Porțile erau deschise. . . Și mesele toate-ntinse; Pe mese făclii aprinse. ȘEZ. II, 9. Pe nepusă masă sau cu nepus în masă v. n e p u s. A strînge masa = a aduna de pe masă (I 1) mîncările rămase, vasele din care s-a mîncat, tacîmurile etc. Mama Zoița strîngea masa, aruncînd fârmâturile la pui. BUJOR, S. 86. Strînge masa, nu mănînc. Pune șaua să mă duc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 506. Pune-te (sau întinde-te) masă, scoală-te (sau ridică-te) masă = a) se spune despre cei care duc o viață plină de desfătări, care trăiesc fără griji, care așteaptă totul de-a gata. Băteau din palme, ba să vie una, ba să vie alta: pune-te, masă; scoală-te masă. TEODOREANU, M. U. 92, cf. ZANNE, P. III, 652, com. din PIATRA NEAMȚ; se spune cînd ești obligat să servești mereu de mîncare. (Rar) A pune masa cu toții = a se împrieteni cu toată lumea. ZANNE, P. III, 653. A întinde cuiva masă = a da cuiva de mîncare. Mesele fură întinse pe de rînd tuturor oamenilor. VISSARION, B. 80. A întinde masă mare sau a ține masă întinsă = a oferi ospețe, banchete; p. e x t. a se ține de petreceri. Cum n-a mai întins masă mare, prietenii s-au făcut nevăzuț. CARAGIALE, O. II, 254. Ținînd casă deschisă, masă întinsă. D. ZAMFIRESCU, A. 23. (Eliptic) Masa întinsă Te lasă cu punga linsă. ZANNE, P. III, 647, cf. 651. A lăsa pe cineva sub masă = a nu da cuiva nici o atenție. Cf. id. ib. 653. A-i fi (cuiva) casa casă și masa masă = a fi chibzuit; a trăi tihnit, liniștit. Ele caută ca să le fie casa casă și masa masă.i IONESCU, M. 205. Dacă nu știi să vorbești, taci, ca să-ți fie casa, casă și masa, masă. ZANNE, P. II, 841. A avea casă și masă = a avea cele trebuitoare pentru existență; a duce o viață tihnită. Maico, din copiii tăi, Toți au casă, Toți au masă, Numai eu trag la pedeapsă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180. (Eliptic, cu forma negativă a expresiei) A doua zi, nici tu masă, nici tu casă, băiatul începu iarăși să plîngă. ISPIRESCU, L. 162. A avea ce pune pe masă = a) a avea existența asigurată. Cf. ZANNE, P. III, 657; b) (În construcții negative) a fi foarte sărac. N-are casă, n-are masă, se spune despre un om fără căpătîi. Cf. ZANNE, P. III, 86. ◊ (În construcții ca „a (se) pune”, „a (se) așeza”, „a fi”, „a (se) afla”, „a sta”, „a ședea” la. . ., sau „a (se) ridica”, „a (se) scula” de la. .., cumulînd ideea de mîncare, prînz, cină) Îț voi întra-n sfînta casă, Unde ședzi doamne la masă. DOSOFTEI, PS. 21/2. Se scoală de la masă Cu inima friptă, arsă (a. 1774).GCR II, 104/38. L-au primit. . . să șadă cu dânsul la masă. DRĂGHICI, R. 12/31. Avea obicei cînd se punea la masă, să înghită mai întăi șepte, opt bolovani. NEGRUZZI, S. I, 246. Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă. BOLINTINEANU, O. 31, cf. 110, 272, 277. Și s-așază toți la masă. EMINESCU, O. I, 85. Împăratul se afla la masă cu toți boierii. ISPIRESCU L. 2, cf. 5, 12. La masă punîndu-te Niciodată să nu-mbuci. JARNIK-BÎRSEANU D. 263. Omul la masă cînd șade să mînînce cum să cade. ZANNE, P. III, 649. Plătește birul cu fugiții, șede la masă cu nepoftiții, se spune despre un om fără căpătîi. Cf. id. ib. V, 81. ❖ E x p r. (Regional) A Fi la masa cuiva = a se afla, ca soție ori ca rudă apropiată, în dependență materială față de capul familiei. De cîndu-s la masa ta, Bătută-s de Precista; De cîndu-s la blidul tău, Bătută-s de Dumnezeu! JARNIK-BÎRSEANU, D. 184. ◊ (Regional) A pune pe cineva la masă cu tine = a trata pe cineva ca pe un prieten apropiat. Să am eu o slugă așa de vrednică. . .aș pune-o la masă cu mine. CREANGĂ, P. 229. ◊ Umplutul meselor = datină constînd din umplerea cu alimente a diferite vase care se dau de pomană, la moși sau la rusalii. Cf. PAMFILE, S. V. 11. ◊ P. e x t. (Cu sens colectiv) Persoanele care mănîncă la aceeași masă (I 1); mesenii. Cf. CHEST. II 2/44. 2. (Abstract) Prînz; cină. Chibzuind. . . din cursul soarelui vremea mesii. DRĂGHICI, R. 150/19. Mă invita la masă. NEGRUZZI, S. I, 56, cf. 86. Voiră însă a scoate și ele din sîn ce puseseră în timpul mesei, ISPIRESCU, L. 40. Nu mîncă nimic la masă și vorbi foarte puțin. VLAHUȚĂ, O. A. I, 99. E rău, cînd anu-ntreg ți-e post, Și masa cînd ți-e-n drum. COȘBUC, P. I, 229. Rămase la masă cu cocoana și cu popa Roșea. DELAVRANCEA, O. H, 328, cf. 88. Nu rămîn la masă decît rudele. BUJOR, S. 101, cf. 60. A doua zi au venit la masă după ce toată lumea se așezase. CAMIL PETRESCU, U. N. 106, cf. 39, C. PETRESCU, C. V. 135. Din somn la masă, coconița noastră. ZANNE, P. IV, 311. ◊ (Bis.; învechit, rar) Masa cea tainică = cina cea de taină, v. cină. Pentru ceia ce vorbescu cuvinte în deșărt, în ceasul cel înfricoșat al sf[i]ntei leturghii, a measei cei tainice (a. 1691). GCR I, 293/20. Înainte de masă = a) în partea zilei care precedă prînzul. DICȚ. ; b) în fiecare dimineață. După masă = a) în partea zilei care urmează după prînz; după amiază, după prînz. Pe la opt ceasuri după masă. DRĂGHICI, R. 150/16. După masă, tata a trecut în dormitor. SAHIA, N. 57 ; b) în fiecare după amiază. Boierul cît de sărac, tot își odihnește bucatele după masă. ZANNE, P. IV, 279. ◊ Expr. A ședea (sau a sta) la masă sau a lua masa = a mînca (de prînz sau de cină). După ce-a șezut la masă, a zis fetei să se suie în pod. CREANGĂ, P. 289. Zise. . . într-o zi cînd ședeau la masă. ISPIRESCU, L. 14. Vrei să luăm mîine seară masa împreună? ARGHEZI, P. T. 134. Dar de badea ce mai știi? Știu bine că-i sănătos, Șede la masă voios. JARNIK-BÎRSEANU, D. 119. Poftim la masă, formulă de politețe cu care inviți pe cineva să se așeze la masă pentru a mînca. Asta-i mai rău decît poftim la masă. CREANGĂ, P. 201. Poftim la masă Dacă ți-ai adus de-acasă. ZANNE, P. III, 650, cf. v, 520, com. din PIATRA NEAMȚ. (Popular) Bună masă v. b u n. 3. Ospăț, banchet, praznic, petrecere, chef. Unde ți-s mesele cu beauturile și cu mîncările (a. 1550). CUV. D. BĂTR. II, 451/22. Toată nevoința bogatului [era] de a veșmintelor cealea scumpele și de measeși de uspeațe. CORESI, EV. 364. Nu era ei acolo grije. . . de mâncări și de mease, nice de casă sau de slujnice. VARLAAM, C. 366. Făcea masă împărătească. HERODOT (1645), 508. La mease și ospeațe să fie blând și linișor. EUSTRATIE, PRAV. 9/8. Făcînd mare masă să veseli cu dînșii. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 155v/2. Făcea și într-alți ani slujitorilor lui masă. NECULCE, L. 231. Și în viața lui era tot cu mese mari, cu cîntări și cu feliuri de feliuri de muzici. id. ib. 318. La ospeațe și la mease punea totdeauna un frîu în mijloc. MOLNAR, RET. 127/21. Measele ceale înalte domnești (a. 1799). GCR II, 170/25. Fac mese mari, cheltuiesc. Chem oaspeți ce-i lingușesc. MUMULEANU, ap. GCR, II, 248/13. Cît a ținut masa, cu fruntea-n- seninată Măria sa pe Despot zîmbind l-a ascultat. ALECSANDRI, T. II, 99. Se puse o masă d-alea împârăteștile. ISPIRESCU, L. 39. După cîteva zile de mese mari. . . familia puse din nou pe tapet viitorul meu. BRĂESCU, A. 237, cf. H II 82. Maică, măiculeana mea, De te lasă inima, Din partea mea cea din casă Fă, maică, masă frumoasă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 198. Cu lăutari și cu masă Aduci pe dracu în casă. ZANNE, P. VI, 580. Cînd ești poftit la vro masă Pleacă sătul de-acasă. id. ib. III, 646. Veniți înțelepților să mîncați la masa nebunului, se zice despre cel care-și risipește averea în petreceri. Cf. ZANNE, P. III, 647. ◊ (Popular) Masa mare sau masa de dar, a doua masă = ospăț dat de părinții mirelui după cununie (și la care mesenii înmînează darurile pentru perechea căsătorită). La masa cea mare, cum e obiceiul, negoțitoriul, după ce a băut paharul cel dulce, a dăruit celor tineri o căruță plină de odoare scumpe. MARIAN, O. II, 321. Plocoanele aduse de la ginere le frigea și le punea la socri mari „al doilea masă”. id. NU. 187, cf. 653, DR. IV, 782, H II 32, 82, 119, X 506, XII 205. Nuntașii au stat cu toții la masa mare. Com. din ȚEPEȘ VODĂ-MEDGIDIA. 4. P. e x t. Ceea ce se mănîncă (mai ales la amiază și seara); mîncarea de pe masă (I 1); mîncare, (popular) bucate. Fie masa lor înraitea lor. PSALT. HUR. 58v/16. Cîinii încă mănîncă de fărîmele ce cad den measele domnilor lor. CORESI, EV. 322. Nici de fărîmele measeei meale nu-i da. id. ib. 367, cf. N. TEST. (1648), 20v/11. Iar sluga-i gătiia masa de să cineaze acolea în corabie (a. 1675). GCR I, 223/2. Lua cîte doao, trii blidede bucate din masa lui și pîine și vin și le trimetea acelor oameni. NECULCE, L. 32. Masa ne așteaptă. DRĂGHICI, R. 32/8, cf. 18/29. Îl aștepta cu masa ca de obicei. REBREANU, I.392. De cele mai multe ori ni se aducea masa sus. C. PETRESCU, Î. II, 238. Un marinar se dete lîngă mine și-mi șopti că. . . îmi va servi separat, bunătăți, din masa comandantului. BRĂESCU, A. 212. Turcii mult nu așteptau, Ci îndată răspundeau: „Noi de masă-ți mulțumim, Că n-am venit să prînzim”. JARNIK-BÎRSEANU, D. 493, cf. ȘEZ. III, 211. Ia din masă! I. CR. IV, 121. (În contexte figurate) Masă de învățături sufletești. CORESI, EV. 263. Nici poate priimi sațiu de sufleteasca masă cine va să se sature. id. ib. 264. ♦ P. g e n e r. Hrană. Decît roabă Turcilor Mai bine masă Peștilor. BIBICESCU, P. P. 267. 5. (Învechit și regional) Față de masă. Masă de pînză leșească (a. 1726-1733). N. A. BOGDAN, C. M. 160. Masă leșească cu 12 șărvete (a. 1796). IORGA, S. D. VIII, 33, cf. 68. Trei mese, însă una în 5 ițe și două în trei ițe (a. 1813). URICARIUL, XIV, 234. Masa. . . e țesută un fir, un dinte. . . și reprezintă o țesătură foarte deasă. PĂCALĂ, M. R. 523. Toată vara mi-ai lucrat La o masă de bumbac. JARNIK-BÎRSEANU, D. 452. Băbâreasa ia un taler, un cîrpător, un ciur ori o masă, pe pat întinde 41 de boabe de porumb pe ele. ȘEZ. III, 232, cf. MAT. FOLK. 818, BREBENEL, GR. P. Masă de mătasă, D-îndoită-n șasă. VICIU, COL. 116. Să nu te ștergi niciodată pe masa de pînză. GOROVEI, CR. 22, cf. GR. S. I, 137, A II 3, 12. (Prin Transilv.) Masă de gumi (sau de piele) = mușama. ALR II/I MN 147, 3925/130, cf. ib. 3925/140. ♦ (Regional) Bucată de pînză folosită ca boccea (ALR II/I MN 148, 3928/141, 157, 172, 762, 812, 848, ALR I 727/810), sau în care se stoarce cașul (CHEST. v 69/91, 82/9), se strecoară laptele (ib. v 90/95, 127/9) la stînă etc. După ce s-a adunat tot cașul la o margine, se scoate din zar băgînd pe sub el o masă, apoi se adună masa și se stoarce. CHEST. V 82/9. Masă legată-n spate. ALR II/I MN 148, 3928/141. II. P. anal. Nume dat mai multor obiecte sau părți de obiecte care seamănă cu o masă (I 1) ori cu o parte a ei ca formă, ca funcțiune etc. 1. (Și în sintagma masă lungă. ALR II 3650/102, 325) Tarabă, tejghea. În piața centrală a orașului s-au construit mese speciale pentru desfacerea mărfurilor de către producători. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2813, cf. ALR II 3650/29, 36, 53, 64, 95, 141, 235, 272, 316, 346, 353, 574. 2. (De obicei determinat prin „dulgherului”) Tejgheaua dulgherului; p. r e s t r. placa de sus, dreptunghiulară, a tejghelei și a scaunului de dulgherie, pe care dulgherul fasonează materialul, blană, față. Cf. DAMÉ, T. 114, PAMFILE, I. C. 122, H II 62, 195. 3. (De obicei determinat prin „olarului”) Disc de lemn prin care trece fusul roții și pe care olarul își ține bucățile de lut. Cf. DAMÉ, T. 73, PAMFILE, I. C. 388. 4. (De obicei cu determinarea „de tras doage”) Placă dreptunghiulară de lemn, sprijinită pe două picioare mai lungi și două mai scurte și în care este fixată custura sau dalta pe care se trag doagele; cîine. Cf. PAMFILE, I. C. 161. ♦ (Regional) „Fata gealăului”. ALR II 6689/682, cf. 6689/727, 762, 886. 5. (În sintagma) Masă de operație = obiect de metal pe care este întins un pacient în timpul intervenției chirurgicale. Întins pe masa de operație, dormea acum Vlăstare îmbătat de cloroform. MIRONESCU, S. A. 34. 6. (Regional) Fund de mămăligă (ALR I 697) sau pentru tăiței (ALR II 3981/520, 537, 705, A III 2).7. (Regional, în sintagma) Masa ferestrei = pervaz la fereastră (Bărca-Băilești). CHEST. II 180/28. 9. (Regional) Perinocul de dinainte al carului (i. IONESCU, M. 710, PAMFILE, I. C. 131) ; parte componentă la dricul carului (H XVIII 142, 283); „podul osiei” (ALRM SN I h 225). Deasupra policioarei de pre osie, care se zice și masă, se pune un ferchedeu. LIUBA-IANA, M. 107. ♦ (Regional, determinat prin „de pus proțapul”) Cruce (la sanie). ALR SN II h 358. 9. (Prin Ban. și prin Mold.) Piesă a plugului cu cotigă, care servește la ridicarea grindeiului pentru a potrivi adîncimea brazdei. Între osie și masă, la dreapta, vine un lemn ce să zice cîrlig. LIUBA-IANA, M. 107, CÍ. LEXIC REG. 61. 10. (Regional) Carul joagărului. ALR II 6424/29, cf. 6424/762. 11. Placă dreptunghiulară la teasc, pe care se reazemă coșul; strat. Cf. DAMÉ, T. 82, PAMFILE, I. C. 222. 12. (În sintagmele) Masa pietrelor = parte a morii pe care stau pietrele; (regional) corună, fruntar. Cf. DAMÉ, T. 153. Masa tigăii = punte a morii de vînt; (regional) talpa tigăii, puntea prîsnelului, copăița morii. id. ib. 162, cf. H II 244, 271, ALR SN I h 171. 13. (Pescuit; în sintagmele) Masa cîrligelor = coș sau tavă specială de lemn, de marginea căreia se atîrnă cîrligele de pescuit. Cf. ANTIPA, P. 315. Masa năvodului = scîndură lungă de la fundul bărcii, pe care se așază năvodul cînd se scoate din apă. Cf. id. ib. 468. Masa carmacelor = scîndură cu marginea de tablă care se fixează în muchea de dinapoi a lotcii, cu tabla în afară, și care servește la pescuitul sturionilor. Cf. id. ib. 331. III (Învechit) Mică unitate administrativă într-o instituție. V. birou, serviciu. Despărțirea a 3-a . . . se subtîmparte în 4 ramuri sau mese care sînt acestea. CR (1829), 6421. Să va face lege ca toate hîrtiile care ies de la divan în limba rumâneascâ să fie însemnate cu numărul, despărțirea și masa de unde să trimite, ib. 642/21. Șefu mesii, Constandin Rîmniceanu (a. 1844). DOC. EC. 816. La anul 1842, Alexandrescu a fost numit Impiegat la postelnicie, la masa jălbilor. GHICA, S. 668. VI 1. (Geogr.; rar) Podiș. Cf. MEHEDINȚI, G. F. 2. (Prin Transilv.) „Loc șes, scufundat”. VICIU, GL. Ai grijă cînd vezi că stret ( = strechie) vacile, du-le în vreo masă la umbră! id. ib. 3. (Învechit și regional, prin Olt., mai ales în legătură cu verbul „a face”) Corp unitar format din mai multe întinderi de teren cultivabil. Cf. c o m a s a. Făcînd aceste trei trupuri masă s-au găsit de toți stînjeni 2170 (a. 1709). URICARIUL, XXIII, 271. În hrisoave nu scrie ca să să fie făcut moșia masă vreodinioară (a. 1746). IORGA, S. D. XXI, 330. Moșia să nu o facă masă, ci să o tragă și pă la mijloc și pă la căpătîie (a. 1746). id. ib. 332. Pămîntul este masă. CIAUȘANU, GL. 4. (Regional, în superstiții, în sintagma) Masa milostîncilor (sau a sfintelor, a ielelor) = loc unde joacă ielele, vîntoasele. ALRT II 4, cf. 275, 294. V. Nume dat mai multor jocuri de copii: a) (prin Ban.) joc constînd din aruncarea unor bețe astfel încît să înainteze sărind în capete spre o limită fixată. Cf. h XVIII 147; b) una dintre figurile geometrice rezultate din încrucișarea într-un anumit fel a unei sfori legate la capete și petrecute pe după degetul mare și arătătorul de la fiecare mînă. Cf. HEM 2092, PAMFILE, J. II, 77; c) (prin Transilv.) figură obținută prin îndoirea într-un anumit mod a unui pătrat de hîrtie. PĂCALĂ, M. R. 423. VI. (Bot.) Compus: (regional) masa-raiului = dragoste (Sedum carpaticum). Unii pun în grindă planta numită masa-raiului. PAMFILE, DUȘM. 72, cf. PANȚU, PL., ȘEZ. XV, 74. – Pl.: mese, (regional) măși și meși (JAHRES-BER. IV, 261). Gen.-dat. și: mesii, (regional) unei mâsi. – Lat. mensa.

LUA, iau, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde un obiect (în mînă) spre a-l ține (și a se servi de el) sau spre a-l pune în altă parte. Băiatul luă frigarea din mîna suroru-sei. ISPIRESCU, L. 340. Moșneagul... își ia toiagul bătrînețelor în mînă. CREANGĂ, P. 80. Sameni a fi știind de unde să iei lucrul și unde să-l pui. id. ib. 152. De cînd in ai semănat, Boala-n oase mi-ai băgat; Ia, zău, coasa și-l cosește, De boală mă mîntuiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. ◊ Expr. A lua armele v. armă. A lua altă vorbă = a schimba (cu dibăcie) obiectul unei discuții. Fetele atunci au luat altă vorbă. CREANGĂ, P. 209. ◊ (Urmat de determinări care arată locul unde se află sau unde se așază obiectul, instrumentul cu care se apucă etc.) I se făcu milă de biata păsărică... o luă de jos și o băgă în sîn. ISPIRESCU, U. 12. [Fata] își ia lada în spate și se întoarnă spre casa părintească cu bucurie. CREANGĂ, P. 290. El alergă după ea, o prinse și, luînd-o în coarne, o aruncă în leagănul de mătasă ce purta în spinare. ȘEZ. I 162. Dacă văzui și văzui, Îmi luai coasa din cui. ALECSANDRI, P. P. 259. ◊ Expr. A-și lua picioarele la spinare = a pleca (repede) de undeva. A lua (cuiva) vorba din gură v. gură. A lua pușca la ochi (sau la cătare) = a se pregăti să tragă (cu arma). A lua (pe cineva) la ochi v. ochi. A-și lua pălăria (din sau de pe cap) = a saluta. Intră înlăuntru și nici nu-și luă pălăria de pe cap. RETEGANUL, P. I 9. A lua pasărea din zbor = a împușca pasărea în zbor; a fi foarte bun ochitor. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea de care se apucă) A apuca (pe cineva sau ceva) cu mîna. Îl lua de gît, se așeza pe genunchii lui și-l săruta. VLAHUȚĂ, O. A. 111. Atunci știu împăratul că acești copii sînt copiii lui, îi luă de după grumazi și îi sărută fierbinte. RETEGANUL, P. II 39. Își ia boii de funie și pornește cu ei spre tîrg. CREANGĂ, P. 39. ◊ Expr. A lua taurul de coarne v. taur. (Familiar) A lua purceaua de coadă = a se chercheli, a se îmbăta. A lua (pe cineva) în unghii v. unghie. (Refl.) A se lua de gît cu cineva v. gît. A se lua de cap (sau de piept) cu cineva = a se încleșta la bătaie, a se bate (unul cu altul). Tot beu pînă se-mbată Și apoi se ieu de cap. ȘEZ. I 211. A se lua (cu cineva) la trîntă = a se lupta (cu cineva) corp la corp. Acești nelegiuiți... îl silea să se ia la trîntă cu dînșii. ISPIRESCU, U. 54. Poți să te iei de mînă (cu cineva) = ai aceleași apucături rele (ca cineva). ◊ (Instrumentul acțiunii este altul decît mîna) Calul meu... mă luă cu dinții de pe la spate, de haine. ISPIRESCU, L. 303. ◊ Expr. A lua foc cu gura v. foc. A-și lua inima în dinți v. dinți. 2. A mînca sau a bea, a înghiți. Luînd împăratul și împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat. ISPIRESCU, L. 2. Hai degrabă, Săftico, să luăm un ceai. ALECSANDRI, T. 88. ◊ (Precizat prin «în gură») Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. ◊ Absol. Ne așezarăm la masă și începurăm a lua care de unde apucarăm. HOGAȘ, DR. II 31. Ajungă-te jalea mea, Mîndruțo, la cina ta; Cînd vei lua cu lingura, Să te doară inima. HODOȘ, P. P. 130. Măicuța masa mi-au pus, Iau o dată, două ori Și-am oftat de nouă ori. SEVASTOS, C. 176. ◊ Expr. A lua masa v. masă. A (o) lua la măsea = a bea peste măsură. Vorbele dascălului Pandele păreau rostite în vînt, potrivite cu felul său de a fi cînd o lua la măsea. PAS, Z. I 225. A lua credință v. credință. A lua aer v. aer. 3. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A îmbrăca, a pune pe sine. Își luă pe umeri un sumăieș. SADOVEANU, B. 31. Moș Nichifor... își ia cojocul între umere. CREANGĂ, P. 114. Deși eram negata, am luat un șal și am primit-o. NEGRUZZI, S. I 50. ◊ Expr. A lua hainele la purtare = a începe a purta în toate zilele hainele de sărbătoare. (Familiar) A-și lua nasul la purtare = a se obrăznici. II. 1. A da la o parte, a înlătura, a îndepărta. Ia-mi frîul din cap și-l pune bine, și cînd vei avea lipsă de mine, numai scutură frîul. RETEGANUL, P. II 12. Și-au luat mîna de la ochi. SBIERA, P. 96. ◊ Refl. pas. Fig. Dodată văz că mi se ia De pre simțiri neagra perdea. VĂCĂRESCU, P. 446. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) apa de la moară v. apă. A-și lua nădejdea (de la – rar despre – cineva sau de la ceva) = a renunța la ceva, a-și pierde nădejdea, a nu mai spera să obțină ceva. De-a veni turturica mea înainte... ie-ți nădejdea despre mine. CREANGĂ, P. 273. De corăbieri ne-am luat nădejdea. TEODORESCU, P. P. 164. Ia-ți nădejdea de la mine, Că eu nu mai știu de tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 338. A-și lua gîndul ( de la ceva sau cineva) v. gînd. A-și lua seama sau (intranz.) a-și lua de seamă = a se răzgîndi. Vinovatul a fost el, căci după mărturisirea din parc nu și-a luat seama și nu s-a dezmeticit nici a doua zi. GALACTION, O. I 389. Se gîndea mereu să-și croiască drum pînă în grădină... Dar mereu își lua seama. REBREANU, I. 24. A nu-și lua ochii de la (sau de pe)... = a nu-și abate privirea de la ceva sau de la cineva, a nu se uita în altă parte. Eminescu îl privește lung, milos, nu-și poate lua ochii de la el. VLAHUȚĂ, O. A. 442. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dînsa. ISPIRESCU, L. 39. ◊ (Scopul înlăturării este de a scăpa pe cineva, de a-l elibera de ceva, de a-l liniști) Ia-l de pe capul meu. CREANGĂ, P. 66. Numai puiu cu vederea Mi-o luat toată durerea. ȘEZ. III 20. ◊ Expr. A-și lua o grijă de pe cap = a scăpa de o grijă. (În comparații) A-i lua cuiva (o suferință) cu mîna = a ajuta pe cineva care suferă, făcînd să-i treacă imediat suferința. Se șterse o dată [cu năframa] și îndată-i trecu osteneala, ca și cum ai fi luat-o cu mîna. BOTA, P. 98. Parcă-ți ia cu mîna aleanul de la inimă. ȘEZ. III 108. (Refl.) A i se lua (cuiva) o piatră de pe inimă, se zice cînd cineva a scăpat de o grijă chinuitoare. ♦ A face să nu mai fie în locul unde a fost, a scoate ceva din locul în care se află; a smulge, a desprinde. Copilul luă un bumb de argint de pe cămașă și-i zise babei: Na, mămucă! RETEGANUL, P. II 38. Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata. ISPIRESCU, L. 5. Umbli după cai morți să le iei potcoavele. CREANGĂ, P. 194. ♦ Refl. (Rar) A înceta de a mai exista, a dispărea. Iarna nu s-a mai luat. SADOVEANU, P. S. 12. 2. A scoate ceva în cantitate limitată. Cînd a vrut fata să puie mîna pe pahar și să ieie apă... apa din fîntînă într-o clipă a secat. CREANGĂ, P. 293. Ea luă o mînă de lacrimi din baie. EMINESCU, N. 28. Apă-n donițe lua Și-ndărăt că se uita. BIBICESCU, P. P. 264. ◊ Expr. A lua (cuiva) sînge = a lăsa cuiva sînge, v. lăsa. 3. A deposeda (pe cineva) de un lucru (fără intenția de a și-l însuși), a lipsi (pe cineva) de ceva, a priva de un bun, de un drept, de o favoare. I-a luat permisul de circulație. (Fig.) În fața vijeliei țîșneau peste mare rafale de vînt; îi luau luciul ca și cum cineva ar fi aruncat pumni de nisip peste o oglindă. DUMITRIU, P. F. 15. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) comanda = a înlătura pe cineva de la un post de răspundere (în special de la comanda unei unități militare). A-i lua (cuiva) mințile v. minte. A-i lua (cuiva) ochii (sau văzul, vederile) = a fermeca (pe cineva), a orbi prin strălucire. Un pat cu totul și cu totul de aur, împodobit cu pietre de rubin, smarand și diamant cît pumnul de mari, care străluceau de-ți lua ochii. POPESCU, B. III 70. Pe țol, toarnă o movilă de galbeni, cari străluceau la soare de-ți luau ochii. CREANGĂ, P. 69. A-i lua (cuiva) auzul v. auz. A-i lua (cuiva) piuitul v. piuit. A-i lua (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî, a ucide. O să-ți iau zilele Ca să-ți lași Copilele Și să-ți faci Nepoatele Să-ți plîngă păcatele. TEODORESCU, P. P. 598. A-și lua viața (sau zilele) = a se sinucide. Am descoperit cabina aceea în care cu o săptămînă înainte o femeie își luase zilele. C. PETRESCU, S. 5. ♦ (În superstiții; complementul indică o parte a corpului) A face să paralizeze, să damblagească; a poci. Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. Vro vrajă știe... Ori vro mînă-ți ia, ori glasul. CONTEMPORANUL, III 887. III. 1. A-și însuși ceea ce se cuvine, a pune stăpînire pe ceva; p. ext. a primi, a căpăta. Luînd de zestre niște mere de aur... le răsădise. ISPIRESCU, U. 59. Mai bine ia-ți bănișorii și caută-ți de nevoi. CREANGĂ, P. 49. Mergi să-ți iei dreapta răsplată. ALECSANDRI, P. I 198. Veseli acum așteptăm Drept osteneală ospăț să luăm. TEODORESCU, P. P. 140. ◊ (Complementul e un abstract) D-acolo au luat cărturarii vorba. ISPIRESCU, U. 84. 2. A(-și) face rost de ceva, a(-și) procura ceva; a găsi (pe cineva sau ceva). De unde era să le iei... toate aceste, să fi fost în locul lui Robinson? DRĂGHICI, R. 45. Cinstite vornice de casă... Cînd te vom căuta Să n-avem de unde te lua! TEODORESCU, P. P. 180. (Absol.) A început a cotrobăi prin chilna căruței, să găsească niște frînghie, dar de unde să iei, dacă n-ai pus? CREANGĂ, P. 125. ◊ Expr. Ia-l dacă ai de unde (sau de unde nu-i), se zice despre cineva (sau despre ceva) care nu se mai găsește acolo unde era mai înainte, unde se știa că poate fi găsit. (Familiar) A nu ști de unde să iei pe cineva = a nu-ți putea aduce aminte în ce împrejurare ai cunoscut pe cineva. ♦ A se împovăra (cu ceva neplăcut). Cîte păsărele zboară Toate zic: Bade, te-nsoară! Numai biata rîndunea Ea din gură-așa zicea: Bade, nu-ți lua belea! ȘEZ. I 103. Ce să-mi iau pe cap necaz? SEVASTOS, C. 119. 3. A cumpăra. Gătită... cu flori de cutie, luate din Tîrgu-Jiu. MACEDONSKI, O. III 137. Fetei moșului nu-i lua nimic, pentru că nu vrea baba să lese pe moșneag să-i cumpere și ei cîte ceva. SBIERA, P. 211. A plecat... mergînd iar marfă să ia Din alte țări depărtate. PANN, P. V. II 59. ◊ Fig. Dracul negru te-o știut Că ai gură de vîndut, Că și eu mi-aș fi luat Pe vreo zi de secerat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 368. 4. A încasa o sumă de bani. ♦ A sechestra, a popri, a confisca. Boii-n rît și eu la mîndra, Vin jurații să-mi ia țundra. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 370. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) și cămașa de pe el v. cămașă. A-i lua (cuiva) și cenușa din vatră v. cenușă. 5. A-și însuși un lucru străin; a fura. Vi-l pot lua și cu puterea, dar nu voi. RETEGANUL, P. I 15. [Hoțul] luase ce luase, dară tot mai rămăsese. ISPIRESCU, L. 74. ◊ (Urmat de un partitiv) Mai rar om care să poată lua dintr-însele. CREANGĂ, P. 211. ◊ Absol. Trage podul, măi podar, Să trec la ăl cîrciumar... Că e putred de bogat Și să-i iau nu e păcat. TEODORESCU, P. P. 293. ◊ Expr. A lua (ceva) cu japca (sau cu hapca) v. japcă, hapcă. A lua (cuiva) pîinea de la gură v. pîine. 6. A cuceri (cu asalt), a cuprinde (o țară, o cetate); a ocupa. Căpitanul Fărcășanul luă Nicopolea. ISPIRESCU, M. V. 32. ♦ (Urmat de determinări modale) A ataca (pe dușman). Trecu Dunărea... spre a lua pe Mihai de pe la spate. ISPIRESCU, M. V. 21. De la spate să-i luăm, Să-i batem, să-i ciopățim, țeara să o izbăvim. TEODORESCU, P. P. 479. ♦ (Urmat de determinări arătînd instrumentul) A sări asupra cuiva pentru a-l bate, a-l lovi, a-l goni. Dar păcatul l-ai vedea Cînd te-o lua cu palița Și te-o trece ulița. BIBICESCU, P. P. 194. Fugi, cucule, de-acole, Că te-oi lua C-o nuie. SEVASTOS, C. 25. 7. A angaja (o persoană), a folosi (un obiect) pentru un timp determinat, contra plată. V. închiria. A lua trenul, vaporul, tramvaiul.De ce te scumpești... și nu-ți iei o slugă vrednică, ca să-ți fie mînă de ajutor la drum? CREANGĂ, P. 2O1. Luai un fiacru și vizitai orașul. NEGRUZZI, S. I 67. Ia-ți, bădiță, cal cu plată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 105. ◊ (Urmat de un complement care arată destinația) Să mă iei la tine-argat. TEODORESCU, P. P. 209. ◊ Refl. pas. Acei 1000 pușcași se luau din tot locul unde tăbăra armia. BĂLCESCU, O. II 67. ◊ Expr. (Reflectînd relațiile de exploatare din trecut) A lua (pe cineva) pe procopseală = a angaja (pe cineva) în serviciu fără salariu, în schimbul promisiunii de a-l căpătui. Se găsea acuma luat pe procopseală de frate-său. CARAGIALE, N. S. 94. ♦ (Mai ales determinat prin «la joc», «la dans») A invita pe cineva să joace, să danseze împreună. Ar fi luat-o și alții la joc, dar le era frică de Simion. DUMITRIU, P. F. 56. Mergi la joc, nu te ia nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. ♦ A primi pe cineva la sine, a contracta o legătură de rudenie cu cineva. Era copilul acela pe care-l luasem de pe ulițe. RETEGANUL, P. V 83. Mulți trăgeau nădejdea să-l ieie de ginere. CREANGĂ, P. 142. ◊ Expr. A lua de suflet v. suflet. ♦ A se căsători (cu cineva). Fă cunoștință cu fata: n-o lua numai pe auzite. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ Refl. reciproc. Uite ce, noi tot sîntem singuri, și unul și altul... N-ar fi bine să ne luăm amîndoi.? DUNĂREANU, CH. 78. Cînd cu baba m-am luat Opt ibovnice-au oftat. CREANGĂ, P. 108. 8. A se angaja, a se însărcina (cu ceva). A-și lua un angajament.Luai grija casei mele. TEODORESCU, P. P. 271. ◊ Expr. A lua atitudine v. atitudine. A lua comanda = a fi numit la conducerea unei acțiuni (militare); a prelua o comandă. A lua în considerație v. considerație. A lua ceva asupra sa v. asupra. A lua (un lucru) în primire = a primi un lucru, asumîndu-și răspunderea pentru buna lui păstrare. A-și lua răspunderea = a se declara și a se socoti răspunzător de ceva, a se considera ca avînd anumite obligații. A lua apărarea cuiva v. apărare. (Refl., de obicei reciproc) A se lua la sfadă (sau la ceartă, la luptă) = a porni cearta, lupta. Slujitorii s-au fost luat la sfadă. NEGRUZZI, S. I 157. Și te iei cu toți la ceartă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. A se lua la întrecere v. întrecere. (Învechit) A se lua la prinsoare = a se prinde rămășag. Oamenii se luau la prinsoare că nici în cer nu se găsea o mai mare frumusețe. ISPIRESCU, L. 39. 9. (Rar) A dobîndi ceva (în urma unei solicitări, cereri, stăruințe); a obține. Lăpușneanu... fugind la Constantinopol, izbutise a lua oști turcești. NEGRUZZI, S. I 137. Veverița cinste mare De la leu a dobîndit. Ș-a luat făgăduință Că, din dările ce vin, Îi va da... Un car de alune. DONICI, F. 42. ♦ A accepta. [Împărăteasa] s-a înduplecat a lua cererea împăratului și mîine le este nunta. ISPIRESCU, L. 110. 10. (Cu privire la boli contagioase) A contracta. Să nu zici astăzi sau mîne C-ai luat boală de la mine. BIBICESCU, P. P. 39. ◊ Refl. pas. Scarlatina se ia.Dar nu se ia? – De loc, n-ai nici o grijă. CARAGIALE, S. N. 18. ♦ Refl. (Despre vopsele) A se dezlipi, a se desprinde, a se șterge (și a se lipi pe altceva). S-a luat pe haină vopseaua de pe ușă. 11. (Despre vase) A avea o anumită capacitate, a cuprinde. Cît ia butoiul acesta?Fig. S-a arat... Cît îți luau vederile. TEODORESCU, P. P. 154. ◊ Expr. A striga (sau a țipa, a se văita etc.) cît îl ia gura v. gură. 12. (În locuțiuni verbale) A lua (cuiva) măsura (sau măsuri) = a fixa, prin măsurători exacte, dimensiunile necesare pentru a confecționa ceva. Croitorul mi-a luat măsuri pentru haină.A lua cu împrumut = a împrumuta. A lua cu chirie = a închiria. Dragostea nu e moșie, ca să mi-o iei cu chirie. ȘEZ. I 112. A lua în arendă = a arenda. A lua în parte v. parte. A lua parte = a participa. A lua pildă = a imita exemplul altuia. Romînii, luînd pildă de la domnul lor, nesocotiră osteneala. ISPIRESCU, M. V. 24. A lua obiceiul, năravul = a se obișnui să... Luase obicei... a-și coase mînicile contășului. CREANGĂ, A. 103. Am luat năravul tău. HODOȘ, P. P. 151. A(-și) lua îndrăzneala = a îndrăzni. A-și lua libertatea v. libertate. A-și lua aere v. aer. A lua loc = a se așeza (I 1) (pe un scaun, pe o bancă). Ia loc, te rog. C. PETRESCU, Î. I 13. Abia luă loc pe bancă, și duba porni. SAHIA, N. 84. A lua (pasaje sau idei) dintr-un, autor = a reproduce, într-o scriere sau într-o expunere proprie, idei extrase din alt autor (indicînd sursa sau însușindu-ți pasajul în mod fraudulos). A lua ființă = a se înființa. Statul de democrație populară ca formă a dictaturii proletariatului a luat ființă în urma transformărilor revoluționare din țara noastră, pe baza sfărîmării vechiului stat burghezo- moșieresc. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 97. A lua cuvîntul (sau, învechit, cuvînt) = a vorbi (în special în public). La o întrunire publică... în ajunul alegerilor, Piscupescu a luat cuvîntul. VLAHUȚĂ, O. A. 222. Atunci Petre ia cuvînt: Așa-i rîndul pe pămînt. ALECSANDRI, P. II 107. A lua sfîrșit = a se termina. A lua lecții v. lecție (1). A lua înfățișarea, aspectul etc. = a părea, a da impresia de... Dascălul acesta, lua în ochii mei un chip măreț. NEGRUZZI, S. I 6. A lua un nou aspect, o nouă formă etc. = a se schimba, a se transforma. Strămoșescul său palat luă o nouă formă. NEGRUZZI, S. I 72. A-și lua numele de la... = a purta un nume care se leagă de..., care amintește de... A lua cunoștință (de ceva) v. cunoștință. A lua notă v. notă. A lua note v. notă. A lua aminte v. aminte. A lua seama v. seamă. (Mai ales în limbajul școlarilor) A lua o notă bună (sau rea) = a căpăta o notă (bună sau rea). (Mai ales despre ambarcații) A lua apă = a avea o spărtură prin care intră apa, a se umple de apă. Partea mai de jos a corăbiei... începusă a lua apă. DRĂGHICI, R. 10. A lua foc = a se aprinde. Casa a luat foc. (Învechit) A lua veste (sau scrisoare, răspuns etc.) = a primi veste (sau scrisoare etc.). De cînd s-au pornit, n-am luat nici o scrisoare de la dînsa. DACIA LIT. I 281. (Intranz., despre o femeie) A lua în pîntece = a rămîne însărcinată. Nu trecu mult după asta, și împărăteasa simți că a fost luat în pîntece. ISPIRESCU, L. 245. IV. A duce cu sine. Cu voi vin florile-n cîmpie Și nopțile cu poezie Și vînturi line, calde ploi Și veselie! Voi toate le luați cu voi Și iar le-aduceți înapoi! COȘBUC, P. I 91. Șezi aici, pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. Merge mirele cu nuntașii să ia mireasa. ȘEZ. I 33. ◊ Fig. Eu mă duc, mîndră, la Blaj, Și-ți iau și doruțul tău, Dar nu ți-l voi ținea rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112. Primăvara-i mama noastră Că-i și caldă și geroasă, Ia omătul de pe coastă. ȘEZ. II 199. ◊ Expr. A-și lua ziua bună = a se despărți de cineva, rostind cuvinte de rămas bun. A-și lua traista și ciubucul, se zice despre un om foarte sărac care pleacă fără să aibă ce să ducă cu el sau ce să lase în urmă. A-și lua tălpășița (sau catrafusele) = a părăsi repede un loc în care prezența sa nu este dorită; a o șterge. Hai, gata ești? Ia-ți tălpășița! CREANGĂ, P. 147. Ba mai bine-ți caută de nevoi și-ți ie tălpășița pînă nu vine neneaca ca să te deie de urechi afară. ALECSANDRI, T. I 38. A lua (pe cineva) la (sau în) armată = a înrola un recrut pentru satisfacerea serviciului militar. A lua (pe cineva) pe sus = a duce (pe cineva) cu sine fără voie, cu forța. A lua (pe cineva) moartea = a muri. Moartea nu vine cînd o chemi, ci te ia cînd nu te temi. A lua (pe cineva) dumnezeu (sau, peiorativ, dracul, naiba) = a muri. Apoi, dacă i-ar fi luat dumnezeu, ce mi-ar fi? D-apoi așa? CREANGĂ, P. 31. (În imprecații) Ba nu vin, taică. Și nici dumneata să nu-l ajuți, să-l ia dracul mai bine. DUMITRIU, N. 202. Harnică-i nevastă-mea, Harnică, dracu s-o ia! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 45. Naiba să te ia, crîșmar! id. ib. 388. A-l lua (pe cineva) dracul (sau mama dracului, toți dracii, naiba), se spune cînd cineva este într-o situație critică, la capătul puterilor (din cauza unui efort prea mare, a unei senzații prea puternice etc.). Eram mînios de mă luau toți dracii. CONTEMPORANUL, III 825. ♦ (Despre vehicule) A transporta pe cineva. M-a luat un camion pînă la destinație. ♦ A aduce una sau mai multe persoane în jurul său cu rolul de însoțitori. Împăratul și împărăteasa... luînd cu dînșii vro cîțiva boieri mari, ostași și slujitori... s-au dus la unchiaș acasă. ISPIRESCU, L. 1. Harap-Alb, luîndu-și oamenii săi, încalecă și el. CREANGĂ, P. 274. ♦ (Despre forțe ale naturii) A ridica ceva din locul în care se găsește și a duce cu sine. Vede o undă mare apropiindu-se de el și luîndu-l ca pe o peană. RETEGANUL, P. III 5. [Cucul] căzu... ca și cînd vijelia l-ar fi luat și l-ar fi aruncat acolo. ISPIRESCU, U. 12. V. A trata pe cineva într-un anumit fel. Boieriul, luîndu-i înainte cu glume, a înghițit gălușca și a tăcut molcum. CREANGĂ, A. 167. ◊ Expr. A lua (pe cineva sau a o lua) cu binele (sau cu binișorul, cu frumosul, cu încetișorul etc.) = a se arăta blajin (față de cineva), a trata (pe cineva) cu menajamente. Și de m-ar fi izgonit... tot n-aș fi rămas așa de umilit în fața ei, ca atunci cînd m-a luat cu binișorul. CREANGĂ, A. 70. Pe dumneavoastră vă rugăm Să ne luați încet, încetișor. TEODORESCU, P. P. 177. A lua (pe cineva) cu răul = a trata (pe cineva) cu asprime, a se purta (cu cineva) rău. A lua pe cineva cu măgulele (sau, refl., a se lua pe lîngă cineva cu binele) = a măguli, a linguși pe cineva pentru a-i cîștiga bunăvoința. Începu s-o lingușească... și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Calul îi iese înainte... și o ia cu măgulele. CREANGĂ, P. 273. A lua (pe cineva) sub ocrotirea (sau sub aripa) sa = a ocroti (pe cineva). A lua (pe cineva sau ceva) în batjocură (sau în bătaie de joc, în rîs, în zeflemea, peste picior, la vale, în balon etc.) = a rîde de cineva sau de ceva, a-l ironiza, a-și bate joc. Ceilalți rîdeau, luîndu-l peste picior. CAMILAR, N. I 31. Pe urmă, băieții nu l-au mai luat în rîs. PAS, Z. I 71. Autorul ia la vale unele idei ce ne sînt scumpe și pe care trebuie să le apărăm. GHEREA, ST. CR. II 57. A lua (pe cineva) la (sau în) tărbacă v. tărbacă. A lua (pe cineva) cu huideo v. huideo. A lua (pe cineva) cu amenințări = a-l amenința. A lua (pe cineva) la rost (sau la socoteală, la trei parale, la trei (păzește), la refec, în răspăr, din (sau de) scurt, repede) = a fi aspru cu cineva, a cere cuiva socoteală de faptele sale, a-l sili să se justifice; a-i face mustrări. Surorile erau gîlcevitoare și-i numărau gologanii... și-l luau de scurt cînd îl cinsteau oamenii la cîrciumă. PAS, Z. I 225. D. Iordan Hagi Iordan se credea în drept să-l ia la rost fiindcă înstrăinează acțiuni fără nici o socoteală. C. PETRESCU, A. 399. A lua (pe cineva) pe (sau de) departe = a începe cu cineva o discuție prin ocoluri, prin aluzii îndepărtate, cu scopul de a obține ceva de la el sau de a-i comunica ceva neplăcut. A lua (pe cineva) cu nepusă masă = a surprinde (pe cineva) nepregătit. A lua (pe cineva) de sus v. sus. Nu mă lua așa = nu mă trata, nu-mi vorbi în felul acesta nepotrivit. A lua (pe cineva) la sigur v. sigur. ♦ A judeca un lucru într-un anumit fel, a avea un fel anumit de a privi lucrurile. Nu le mai lua toate în tragic.Cînta, juca și lua viața ușor. DUMITRIU, P. F. 57. ◊ Expr. A o lua de bună (sau de bani buni) = a considera că este așa cum se spune, cum pare. A lua (ceva) de nimic (sau de nimic lucru) = a socoti că ceva nu are destulă însemnătate, a nu lua în serios. Apoi de nimic lucru iei tu că am pierdut inelul? ISPIRESCU, L. 107. Dumneta mă mustrezi că am luat de nimica tulburarea dumitale la scrisoarea pîrîtoare ce au trimis domnul Hufeland. KOGĂLNICEANU, S. 122. A lua (ceva) în (sau, regional, a) nume de bine (sau de rău) = a judeca un lucru drept bun sau rău, a vedea cu ochi buni sau răi. (Absol.) Să nu luați în nume de rău cînd mă veți auzi. ISPIRESCU, U. 2. A lua (ceva) în glumă v. glumă. A lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept)... = a considera (pe cineva sau ceva) drept altcineva sau altceva; a confunda (cu altcineva sau cu altceva). Sfiala lui o luă drept dovada statorniciei. NEGRUZZI, S. I 25. Nimenea nu-l cunoștea, Tot de mocan Îl lua, Tot cioban Îl socotea. TEODORESCU, P. P. 476. A lua lucrurile (așa) cum sînt = a se împăca cu situația, a fi realist. VI. A începe, a apuca, a porni să... De vedea și iar vedea, Se gîndea, se socotea Ce să facă, cum s-o ia. TEODORESCU, P. P. 688. ◊ (Urmat de un supin sau de un infinitiv) Și ai luat a te da cu capul de vatră. SEVASTOS, N. 130. Și mă ia la cercetat. ȘEZ. III 61. Ciocoiul își face plată Și mă ia la schingiuit Că nimic nu i-am cosit. ALECSANDRI, P. P. 259. ◊ Fig. A luat-o-n spovedit. HODOȘ, P. P. 177. ◊ Refl. S-au luat ei iarăși la cercat drumul. SBIERA, P. 68. Cu oștile s-a luat la vînat. SEVASTOS, N. 105. ◊ (Popular, legat prin conj. «și» de verbe la moduri personale) S-au luat și s-au suit pe un copaci de frica fierelor. SBIERA, P. 34. Se ia și se întoarnă singură acasă. CREANGĂ, P. 225. Dar Gruia de bucurat Se lua și-o săruta. BIBICESCU, P. P. 311. ♦ (Despre manifestări fizice sau psihice) A cuprinde, a învălui (pe cineva). M-a luat groaza cînd am trecut pe lîngă lan și l-am văzut cîtu-i de mare. CREANGĂ, P. 157. Pe bieții cîntăreți îi luase gîndurile. ȘEZ. II 67. Mereu mă iau la fiori, Din tălpi pînă-n susuori, Într-un ceas de nouă ori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 91. ◊ Impers. Te ia cu frig fără să vrei și întorci capul. BASSARABESCU, V. 29. Bătrînul a ieșit din pătură și-i e cald și îl ia cu fiori. DELAVRANCEA, H. T. 36. ◊ (În imprecații) Lua-te-ar boalele! lua-te-ar ciuma! iar te-ai îmbătat? DUNĂREANU, CH. 73. ◊ Expr. A-l lua (pe cineva) ceva înainte = a fi cuprins, copleșit de... Le-a trece lor zburdăciunea cînd or fi mai mari și i-or lua grijile înainte. CREANGĂ, A. 38. (Cu inversarea construcției) A lua frica cuiva (sau a ceva) = a se teme de cineva, (sau de ceva), a ști de frică. (Refl.) A se lua de gînduri = a se îngrijora. A început a se cam lua și el de gînduri de năzdrăvăniile lui. CREANGĂ, P. 323. VII. 1. (Construit de obicei cu pronumele «o», cu valoare neutră) A pleca, a porni, a purcede. O lua încet de-a lungul cheiului, cu spinarea încovoiată, cu genunchii îndoiți. BART, S. M. 60. Eu des-de-diminicioară o luam de-a lungul pîrîului, după mlădițe de răchită. PĂUN-PINCIO, P. 104. Se hotărî și el a se duce acasă... și o luă la drum. ISPIRESCU, L. 212. ◊ Expr. A o lua din loc = a porni la drum, a pleca repede; fig. a se repezi (cu fapta, cu vorba). Haide, ia-o din loc! îi spuse. PAS, Z. IV 257. Ai luat-o prea din loc și nu trebuie așa, că tu ai sînge iute. STĂNOIU, C. I. 180. (Regional) A o lua în porneală = a porni la păscut. Cerbul... o luă în porneală și nu mai da pe la izvor iar pînă a doua zi. CREANGĂ, P. 224. A o lua înainte = a merge înaintea altuia sau a altora (pentru a-i conduce). Hai, Oarță! Ia-o înainte. Oarță plecă. C. PETRESCU, R. DR. 50. Dolfa... Înainte c-o lua Și pe Costea că-l ducea. TEODORESCU, P. P. 511. A o lua înainte (cu ceva) = a da semnalul, a începe. Bocăneț o luă înainte cu rîsul și rîseră și ceilalți. C. PETRESCU, Î. II 12. A i-o lua (cuiva) (rar a-l lua pe cineva) înainte (sau pe dinainte) = a întrece (pe cineva), a sosi sau a face ceva înaintea altuia. Cît pe ce, cît pe ce să nu-l ieie carul înainte. CREANGĂ, P. 41. A-l lua pe cineva gura pe dinainte v. gură. A o lua la picior = a pleca repede. O luă la picior chinuit de arșița crîncenă a gîtlejului. DUMITRIU, N. 232. O luară iute la picior. ISPIRESCU, L. 25. O luai la picior pîn crîng. GORJAN, H. I 107. A o lua la sănătoasa v. sănătos. A o lua razna v. razna. A-și lua zborul = a porni în zbor, a zbura; fig. a se depărta foarte repede, a fugi. Murgu-și lua zborul în liniște deplină Prin codrii fără drumuri și fără de lumină. ALECSANDRI, O. 207. A lua (pe cineva) la (rar în) goană v. goană. A lua fuga (sau a o lua la fugă, la goană sau, mai rar, într-o fugă; refl. a se lua la fugă) = a porni în fugă, în goană. La repezeală își puse o broboadă pe cap și o luă la goană pe cheu după vapor. BART, E. 234. Luntrașul... o ia tot într-o fugă din casă. RETEGANUL, P. IV 75. Se luă la fugă după dînșii. SBIERA, P. 269. (Despre animale de tracțiune) A lua vînt = a porni razna, scăpînd de sub controlul conducătorului. (Refl.) A se lua în goană cu cineva = a se lua la întrecere din fugă cu cineva. Avea... o fată slujitoare care se lua în goană cu ogarii. ISPIRESCU, L. 323. A se lua după cineva (sau ceva) = a) a porni (și a merge) în urma cuiva (sau a ceva), a se ține de... Petrache... năvăli în crîșmă. Părintele Ștefan se luă după el. SADOVEANU, la TDRG. Cum îl vede trecînd, se ia după el și-l apucă de haină. BASSARABESCU, V. 47. Se ia după moșneag și cît colea mergea în urma lui. CREANGĂ, P. 82; b) a porni împreună cu cineva, însoțindu-l la drum; a se alătura cuiva, a se întovărăși cu cineva. Flămînzilă... se ia după Harap-Alb și pornesc tustrei înainte. CREANGĂ, P. 241; c) a fugi după cineva (pentru a-l ajunge, a-l goni, a-l prinde); a urmări, a alunga, a fugări. După vînător se luase un alt porc și mai năprasnic. ISPIRESCU, L. 140. Cînele începe a alerga prin pădure și se ia după un ied sălbatec. NEGRUZZI, S. I 59; d) a porni undeva, orientîndu-se după cineva sau după ceva; fig. a imita pe cineva, a urma sfatul cuiva, a se conforma, a asculta de..., a ține seamă de... A se lua după aparențe. A se lua după gustul cuiva.Voi, fetele, niciodată să nu vorbiți singure noaptea cu flăcăii, nici să vă luați după dînșii, că iată ce pățiți. SBIERA, P. 314. O povățui să se ia după drumul robilor. ISPIRESCU, L. 58. Moșneagul... se ia după gura babei. CREANGĂ, P. 63. A se lua cu cineva = a) a pleca la drum împreună (sau în același timp) cu cineva. Gerilă atunci Se ia cu Harap-Alb și pornesc împreună. CREANGĂ, O. A. 247. Domnul oștile lăsa, Cu ciobanul se lua. ALECSANDRI, P. P. 208; b) a se întovărăși cu cineva, a se înhăita. S-a luat cu niște derbedei. C. PETRESCU, C. V. 228. Așa pățești dacă te iei cu niște bicisnici. CREANGĂ, P. 252. Spune-mi cu cine te iei (variantă: te aduni), ca să-ți spun cine ești. A se lua cu cineva (sau cu ceva) = a-și petrece vremea cu cineva sau cu ceva și a uita de o grijă, de o preocupare (supărătoare). La răzbel, că acolo, dacă nu mori, poate să te mai iei și mai uiți. POPA, V. 339. Toate ca toate, dar urîtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea, se lua cu treaba și uita de urît. CREANGĂ, P. 140. Ziua ca ziua... mă mai ieu cu caprele, dar noaptea... toate stihiile năpădesc pe mine. ALECSANDRI, T. 616. Eu m-am luat cu alți mușterii, iar voi atunce ați fugit. ȘEZ. II 117. A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitînd de treburi; a se întinde la vorbă. ♦ A se îndrepta într-o direcție oarecare, a apuca sau a merge pe un anumit drum. Bricul Mircea... ieșind în larg, va lua drumul spre Kersonez. BART, S. M. 13. Luarăm o cale ce nu era a Brașovului, vizitiul nostru ne spuse... că am luat drumul Giurgiului. BOLINTINEANU, O. 263. ◊ Intranz. (Învechit) O caleașcă... făcînd la stînga, luă la deal. NEGRUZZI, S. I 16. ♦ (Despre căi de comunicație și despre ape curgătoare) A-și schimba direcția, a coti spre... Drumul o ia la dreapta. 2. (În anumite construcții) A merge, a străbate, a parcurge. O, calul meu! Tu, fala mea... Cum iei pămîntul în galop. COȘBUC, P. I 112. Luînd de-a lung pămîntul, merg spre împărăție. CREANGĂ, P. 236. Și-și ia drumul d-a lungul, Țările cu de-amănuntul. BIBICESCU, P. P. 133. ◊ Expr. A(-și) lua cîmpii = a pleca orbește, fără a ști încotro (de desperare, de durere, de mînie); a ajunge la desperare, a-și lua lumea în cap. Lucrau numai calfele, fără flăcăul care își luase cîmpii. PAS, Z. I 160. Of! saracan de mine! Că-mi vine să țip și să ieu cîmpii! Mult oi să mai stau în drum? ALECSANDRI, T. I 113. A(-și) lua lumea în cap v. cap. – Forme gramaticale: prez. ind. iau (regional ieu), iei (regional iai), ia, luăm, luați, iau (regional ieu); prez. conj. pers. 3: să ia (regional să iaie (NEGRUZZI, S. I 232) și să ieie).

NOR1 s. m. 1. (Mai ales la pl.) Grupare delimitată de picături de apă sau cristale de gheață aflate în suspensie în atmosferă, în urma condensării sau sublimării vaporilor de apă. Noorii străbătură grindire. psalt. hur. 12r/9. Și-i duse cu nuor dzua și toată noaptea cu luminră de focu. ib. 65v/23, cf. 123v/13. Rădică nuorii din cumplitele pămîntului. psalt. 281, cf. 26, 201, 204, 221. Nuor și negură împrejurul lui. coresi, ev. 37. Aceasta lui grăind, fu un nour, de deștinse pre el. id. ib. 532, cf. 177, 178, 267, 534. Întunecată apă întru nuori de sus. id. ps. 37/7. Nuori fără de apă, de vînt purtați (a. 1569-1575). gcr i, *12/2. Ivi-se u noor din ceriu (cca 1580). cuv. d. bătr. ii, 148/7, cf. 374. Arcul mieu voi pune în nuori. palia (1581), 40/1, cf. gcr i, 83/39, 202/28. Să arătă deasupra lor un nuăr întunecat. varlaam, c. 390, cf. 22, 24, 129, 334, 443. Iaca nuor luminat umbri pre ei. n. test. (1648), 22r/22. Să tinză nuăru ca un șes pînă la dînșii agiungînd. dosoftei, v. s. decembrie 230r/29. Rîdicatu-s-au nuărul de pre fața soarelui. cantemir, ist. 123. Din ceriu fulgere, din nuori smida și piatra. id. ib. 170. Vom fi răpiți spre noorii întru întîmpinarea Domnului (a. 1698). gcr i, 316/7, cf. 302/33, ii, 23/1, 56/27. Au socotit să-și puie scaunul peste norurile ceriului. R. greceanu, cm ii, 180. Nor, ...slobozești din tine ape. mineiul (1776), 106r2/12, cf. 185r1/25, budai-deleanu, ț. 78. Apoi rămîne cu ochii pe un nor și ne spune... că acolo e biata fericire. heliade, o. ii, 108. Cerul să acoperă cu nori. marcovici, d. 14/20, cf. 3/17. Au năvălit ca un nour luminat de soare o nespusă mulțime de omăt. ar (1839), 471/28. Cerul era turburat; nori groși se primblau ca niște munți pe el. negruzzi, s. i, 57. La apus se adun nori, se întind ca un veșmînt. alexandre s cu, m. 17. Pe cer se afla o mulțime de nori mici. filimon, o. i, 115. Iar pe lîngă alba lună, Nouri vineți se adună. alecsandri, p. ii, 123, cf. id. o. p. 255, id. o. 201, id. t. i, 400. Luna palidă trecea prin nouri suri ca o față limpede prin mijlocul unor vise turburi. eminescu, n. 23, cf. 4, id. o. i, 92, 95, 144, iv, 125. Gîndit-ai vreodată că ai să ajungi soarele cu picioarele, luna cu mîna și prin nouri să cauți cununa? creangă, p. 196, cf. 213, 294. Cerul este acoperit cu nori. caragiale, o. iv, 294. Nourul cel plin de apă, iubitorul de ogoare, în albastru, iată-l, vine repede, mînat de vînt. beldiceanu, p. 65. Munții erau nalți încît întreceau norii. ispirescu, l. 56, cf. poni, f. 189. O pată de nor, înfiptă pe creștetul bolții, Vreme-ndelung-a rămas. coșbuc, p. ii, 62, cf. id. f. 77. Norii, jos de tot, se mișcau în palii lungi. d, zamfirescu, r. 254. Cerul era învălit în nori. f (1906), 37/1, cf. 7/2. Pe cer se mișcau alene cîțiva nouri de aramă. dunăreanu, cii. 67. Peste creștet de dumbravă, Norii suri își poartă plumbul. goga, p. 103, cf. 53, 68. Trist, încărcat de plîns, ca norul, Jelește-acum în mine dorul. cerna, p. 120, cf. 78, 157. Cresc nori ca aburi grei dintr-o căldare. anghel-iosif, c. m. ii, 16. Norii vin... ca să se ducă. iosif, v. 33, cf. 55, 63, pamfile, dușm. 314. Suflă austrul subțiind norii printre care încep să se ivească stele. brătescu-voinești, î. 14. O mică cisternă pe care norii văzduhului erau porunciți s-o țină veșnic plină. hogaș. dr. i, 18. Vezi, cînd se despică norii grei Și negri, Zigzagul de argint al fulgerului viu. camil petrescu, v. 8, cf. id. u. n. 286. Nori leneși își risipesc agale spuma. c. petrescu, s. 142, cf. 43. La spatele cernit al unui nor uriaș se dezvelise o boltă roșie-aprinsă de lumină. rebreanu, Nuv. 10, cf. id. i. 118. Norii lungi, în hore pure, Trec și ei pe calea lumii. arghezi, v. 34. S-a posomorît și a cuvîntat pămîntului cu fulgere și nori. id. t. c. 22, cf. id. c. o. 91, id. vers. 167, 298, id. f. 19. Se-ntrezăreau nourii groși, tîrîndu-se. mironescu, s. a. 97. Prin fumul de țigări, ca-n nouri, Gîndeam la lumi ce nu există. bacovia, o. 32, cf. 126, 204. Și norii plini și grei de-o ploaie nouă Au hotărît solemn să nu mai plouă. minulescu, v. 193, cf. 19. Și străbătînd a norilor perdele... Sclipeau în întuneric șapte stele. topIrceanu, b. 87, cf. 11, 23, id. p. o. 117. Norii... au venit deodată călători ca niște fumuri. d. botez, p. o. 49. Prin văzduh, pe sub păcura nourilor, fugeau coloane de neguri despletite. sadoveanu, o. i, 431, cf. vi, 350. Nori negri s-au pogorît peste pădure. stan cu, u.r.s.s. 170, cf. cișman, Fiz. i, 560, agrotehnica, i, 253. Norii se formează dacă există o depresiune barometrică. carafoli-OROVEANU, m. f. I, 78, cf. DEȘLIU, G. 41, v. rom. mai 1957, 35. Să duceți traiul pulberii hoinare Și-al nourilor fugăriți de vînt! labiș, p. 36, cf. 41. Pe cerul acoperit de zdrențe de nori, plutea o lună rotund. t. popovici, se. 38. Era o zi de mai, înnăbușitoare, cu un cer plin de nori. barbu, ș. n. 7. Nori albi trec peste crestele munților. contemp. 1953, nr. 359, 1/3, cf. tribuna, 1962, nr. 267, 1/3. Și pin gratii tot privește Cînd la nori purtați de vînt Care plouă pe pâmînt. alecsandri, p. p. 141. Grei nori de ploaie vin. pop., ap. gcr ii, 330. Și din lună și din nor, Eu cetesc numai tot dor! jarnIk-bîrseanu, d. 143. Cînd merg norii asupra vîntului, are să ploaie. șez. iv, 120, cf. 119. Vin așa nuviri și să-mpreună amîndoi nuviri[i]. arh. folk. iii, 141, cf. candrea. ț. o. 32, 51, vîrcol, v. 96, pamfile, văzd. 61. Nu e cer fără nori. zanne, p. i, 18. Cui i-e frică de orice nor nici o călătorie face. id. ib. 55. Norii cei mici se duc la cei mari. id. ib. Vine-un nour nourat cu gorilă (?) amestecat (Ploaia). șez. vii, 120. Ce trece peste apă și nu face valuri? (Norul). ib. xiii, 26, cf. pascu, c. 58. ◊ Fig. Scăpăm de norul nesațiului și de bură și de cufundarea fără de măsură. coresi, ev. 45. Mare și întunecat nor și plin dă fulgere și de trăsnete au căzut pă Țara Rumânească cu Șărban Vodă. r. popescu, cm i, 446, cf. mineiul (1776), 165r2/27. Între norii obrazului strălucesc și fulgerile măniii. molnar, ret. 8/6. Raze mîngîitoare vor lumina întunecosul și tristul nor ce mă încungiură. marcovici, c. 50/10. [Iubirea] înaurește cu raze nourii de desfătare. conachi, p. 287. Soarele nostru va răsări iarăși din norul ce-l acopere, nu vom lucra decît numai cu dreptatea și frăția. bolliac, o. 224. Cîteodată, un nor de neîncredere în viitor schimba într-o clipă fața fizionomiei sale. filimon, o. i, 126. Iar pe fruntea Udrei se lasă un nor. bolintineanu, O. 51. Cine va șterge de nori fruntea ta? id. ib. 460. Cînd gîndesc la tine, Sufletul mi-apasă nouri de suspine. eminescu, o. i, 10. Fruntea lui rămase liniștită, dar se acoperi cu un nour de vise. id. g. p. 61. Era o zi senină ca fruntea de fecioară Ce e neturburată de-ai patimilor nori. macedonski, o. i, 114. De nicăiri o altă rază de lumină nu va mai veni să dea strălucire norilor posomorîți ai vieții! hogaș, m. n. 109. Priveam cam cu sfială la ochii lui plini de nouri de mînie. sadoveanu, o. vii, 297. ◊ loc. adj. și adv. Pînă la (sau în) nor(i) = a) (care se înalță) foarte sus, (care este) foarte înalt. Acei munți pînă la nouri, acele stânci despicate. conachi, p. 101, cf. 85. Rîndunelele zboară pînă în nouri, încet. pamfile, văzd. 57; b) (învechit) pretutindeni. D[oa]mne, în ceriu domniia ta și pănră la nuor. psalt. hur. 30r/21. Se mări pînră la ceriu domniia ta și pînră la nuoriu e adevărul tău. ib. 48r/11. ◊ Expr. A fi sau a trăi (cu capul) în nori = a trăi izolat de realitatea înconjurătoare, într-o lume fantezistă; a fi distrat. Tot în nouri și visuri ai să trăiești? i. negruzzi, ap. ddrf, cf. zanne, p. <span style=„font-variant-caps: all-small-caps;”>i</span>, 55. Parcă ar fi căzut din nori, se zice despre o persoană străină de cele ce se petrec în jurul ei. A bate cu fruntea-n nori = a) a fi foarte înalt. cf. zanne, p. ii, 161; b) a fi mîndru. id. ib. (Regional) L-a purtat prin nouri = l-a bătut tare. id. ib. ix, 414. ◊ (Cu sens colectiv) Am voi... Ca nici văzduhul de nour să fi pătimit cernire. conachi, p. 266. Mi-e dor de munți... de Caraimanul Pe veci acoperit de nor. iosif, v. 82. Norul de demineață vesteaște ploaie. zanne, p. ix, 414. Nici de nor de vară să te-ntristezi, nici de senin de vară să te înveselești. id. ib. i, 55. După nor și ploaie Răsare și soare. id. ib. (loc. vb.) E nor sau (rar) sînt nori = e înnorat. Va fi nor și liniște. pamfile, s. t. 123. Du-te dor Pînă e nor. reteganul, ch. 83, cf. alr i 1 228/744, 1 234/85, 1 267/129. Îi nuvăr pe ceri. alr ii 2 449/2, cf. 2 449/551, 836. ♦ (Geol.) Nor arzător = masă de gaze și de cenușă vulcanică, cu temperatura ridicată (cca 700°C), care este expulzată în atmosferă în timpul erupției unui vulcan. cf. ltr2. Înălțarea norului arzător în atmosferă este însoțită de puternice descărcări electrice. der. (Astron.) Nor de stele = grupare de stele, cu limite neregulate, aflată în diverse galaxii. Dimensiunile norilor de stele sînt de ordinul sutelor de ani-lumină. ib. Norii lui Magellan = numele a două sisteme stelare aflate în afara galaxiei noastre, ib. 2. p. anal. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Masă densă (și mobilă) de praf, fum etc. Văzuiu un nuoru de focu presprea totu pămîntul (cca 1550). gcr i, 2/20. Intră nuor de foc în peșteră. dosoftei, v. s. octombrie 83v/18, cf. cuv. d. bătr. ii, 420/16. Și văzu prea sfînta un nuor de foc tinsu (a. 1580). cuv. d. bătr. ii, 328/16, cf. cod. tod. 203, 211. Priviți colo norul cel de colb care se-nalță pîn’la cer? alecsandri, t. ii, 12. Un nor de colb îi cuprinse, căci Genarul venea în fuga calului. eminescu, n. 15. Un nor de praf ne învăluia în acel vîrtej de goană. delavrancea, t. 35. Pe drum pustiu, un car cu boi Se leagănă încet departeCresc nori de pulbere-napoi. iosif, patr. 50. O caravană prin deșert, care se pierde, sufocată în norii de nisip rătăcitor. camil petrescu, v. 15. Vezi un nor de colb ce urcă și coboară coasta lină? eftimiu, î. 109. Și lasă-n urma lui, pe drum, Miros albastru de benzină Și nori de pulbere Și fum. topîrceanu, p. o. 80. Se plimba ca un Dumnezeu printre norii groși ai aburilor cocliți. sahia, n. 33. Un nor de praf alb învăluie tot timpul concasorul. bogza, c. o. 182. Îi apăru în față, departe, la o cotitură, un nour de pulbere. v. rom. august 1954, 37. Un ion oarecare este înconjurat de un nor de ioni de semn contrar. Chim. an. călit., 34. Șoseaua Nordului era pustie. Deasupra plutea un nor mare de praf. barbu, ș. n. 31. Virusul gripei... se elimină în timpul vorbirii, strănutului sau tusei, formînd un nor de picături mici. tribuna, 1962, nr. 267, 2/4. A bătut un vînt de sus, Nori de praf a răspindit. teodorescu, p. p. 625. ♦ Mulțime compactă (și mobilă) de ființe. Și nuor de lăcustă în groză de goni. dosoftei, v. s. ianuarie 10v/25. Ni-am timpinat cu nuorul cel de lăcuste. m. costin, ap. gcr i, 201/19. Un nour de corbi fîlfîia pe deasupra croncăind. russo, s. 139. Și toți pe loc la fugă plec iute, se duc orbi, Cum pleacă din cîmpie un nor întins de corbi. alecsandri, p. iii, 292. Duduind își mișcau norul negru de turme bisonii. boureanu, s. p. 18. – pl.: nori și (regional, n.) noruri. – Și: nour (pl. nouri și, regional, n., noururi, alr i 1 240/388), (învechit și regional) noor, nuăr, nuîr (gcr i, 49/37), nuor, (regional) noăr (a ix 3), nouor (alr i 1 228/129, 1 234/820, 850), năure (pl. năuri, ib. 1 240/684, alr ii 2 449/682), nuvăr (pl. nuvări și nuviri) s. m.lat. nubilum.

DUCE2, duc, vb. III. I. Tranz. 1. (Subiectul este mai ales o ființă) A purta, a transporta ceva dintr-un loc în altul, ținînd în mînă, în brațe, în spinare etc. [Pachetul] l-a luat Ionuț să-l ducă înapoi. DAVIDOGLU, M. 20. Trebuie să ducem bucatele de pe cîmp acas'? CAMIL PETRESCU, B. 9. Calu-i... spre munți încet pornește, Ducînd lin și nesimțit Pe stăpînul lui iubit. ALECSANDRI, P. II 20. ◊ Fig. Toți cei ce trec... duc în ranițe și-n suflete numai geamăt. CAMILAR, N. I 215. Pașii mei erau ușori căci duceau greutatea fericirii. ISAC, O. 230. ◊ Expr. A duce (pe cineva) la groapă (sau la ultima locuință etc.) = a conduce la locul de înmormîntare. Am dus la ultima-i locuință pe un june... plin de speranțe și de viitor. MACEDONSKI, O. IV 11. Se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ (Subiectul e vîntul, o apă curgătoare etc.) Vîntul băltăreț plutea pe deasupra pomilor, ducînd spre pădure mirosurile molipsitoare ale apelor stătute. MACEDONSKI, O. III 6. (Poetic) Pe marea vieții, cînd te duce vîntul, Fie-ți cîrma cugetarea de ți-e pînză simțimîntul. DAVILA, V. V. 143. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce sau introduce undeva; a conduce, a îndrepta. Costea fu dus de escorte. CAMILAR, N. I 364. Îi pregătiră un cufăr, un geamantan și-l duseră la gară. BASSARABESCU, S. N. 32. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. ◊ Expr. A duce (pe cineva) de nas v. nas. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a promite mereu, amînînd îndeplinirea promisiunii. Îi promisese Filică plugul și caii lui; dar uite așa îl dusese cu vorba, zi de zi, pînă ce căzuse neaua. MIHALE, O. 56. (Familiar) A duce (pe cineva) cu zăhărelul (sau cu cobza, cu preșul) = a prosti (pe cineva), a amăgi. ◊ Fig. Și mugurii, tainicii... Cu mîna lor dulce De puf și nălucă, Pe căile soarelui Vor să ne ducă. BANUȘ, B. 63. Chemam noaptea să mă ducă în brațele fericirii. ISAC, O. 237. (Rar) A cîrmui, a conduce. Patruzeci și șapte de ani am dus țara cu noroc. DELAVRANCEA, A. 75. ♦ Intranz. (Subiectul e un drum, o cale etc.) A conduce într-un loc anumit, a da în... Pe malul apei se-mpletesc Cărări ce duc la moară. COȘBUC, P. I 191. Dau între hudiți, pe drumul care ducea la noi acasă. CREANGĂ, A. 67. ♦ Intranz. Fig. A avea ca rezultat. Practica ne-a arătat că munca colectivă duce la creșterea exigenței în îndeplinirea sarcinilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2762. ♦ (Subiectul e simțirea, ochii etc.) A călăuzi, a îndrepta. Află și tu acum de ce-am fost pornit încotro ne-or duce ochii. CAMILAR, N. I 328. Nebuniile mele, pentru care am fost certat destul, nu mă pot duce pînă la orbire. SADOVEANU, Z. C. 117. Simțirea lui era atît de... bolnăvicioasă, încît, dacă mintea nu i-ar fi fost puternică, această simțire l-ar fi dus la nebunie. MACEDONSKI, O. III 24. ◊ Expr. A se lăsa dus (de gînduri, de visare etc.) = a se lăsa copleșit de gînduri, a se cufunda în gînduri, în visare. În fața munților noștri sufletul se lasă dus de visare: ca într-o elegie fără sfîrșit. RUSSO, O. 100. A-l duce capul (sau gîndul, mintea) sau a-l tăia capul (pe cineva) v. cap. ♦ A mîna (vitele, oile). Sînt vreo cinci-șase zile de cînd a fost să ducă vițeii la suhat. CREANGĂ, P. 14. 3. A apropia ceva de o parte a corpului. A duce mîncarea la gură.Am simțit... răspunse căpitanul, ducîndu-și degetul arătător la buze, în semn de taină. CAMILAR, N. I 143. Duce într-una mîna la gît, ca și cum și-ar căuta cravata absentă. SEBASTIAN, T. 81. 4. (Cu privire la vești, vorbe, răspunsuri, salutări) A transmite. Și-acum dă-mi mîna! A sunat Cornistul de plecare, Du Oltului din partea mea O caldă salutare. COȘBUC, P. I 79. Greuceanu... dete fratelui său [un cal], ca să ducă Împăratului-Roșu vestea cea bună. ISPIRESCU, L. 226. Prea bine: mergi la doamna să-i duci această veste. ALECSANDRI, T. II 88. 5. (Cu complementul «viața», «zilele» etc.) A trăi, a petrece. Duceau trai de cîne, după ce grofii și baronii îi alungaseră din moștenirea obștească. CAMILAR, T. 12. Cum ți se pare viața asta de prefăcătorie, de minciună grosolană pe care o duci de o săptămînă? CAMIL PETRESCU, T. I 138. M-a dojenit pentru obscuritatea și trîndăvia în care îmi duc viața. GALACTION, O. I 26. ◊ Expr. A duce casă bună (cu cineva sau cu ceva) v. casă. A o duce în... = a nu mai înceta din..., a o ține în... Eu mă cunosc; sînt păcătos, Că prea am dus-o-n rîs și glume. Prea drag mi-a fost să fiu în lume, Și-am prea iubit ce-a fost frumos! COȘBUC, P. I 198. Într-o bătălie o duse cît trăi. ISPIRESCU, U. 20. O ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. A o duce (bine, rău etc.) (cu cineva) = a trăi (bine, rău etc.) (cu cineva). În companie la mine vei duce-o bine. CAMILAR, N. I 268. Cum o duci, bre Mînecuță? SADOVEANU, P. M. 186. A mai dus-o așa cîteva luni și a mers să-și ia locul de veci lîngă mama. M. I. CARAGIALE, C. 83. Să ai femeie cum trebuie și s-o duci cu dînsa pînă la adînci bătrînețe. CREANGĂ, P. 169. A n-o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi gata să se prăpădească. Socotea că de-acuma n-a mai duce-o mult și a muri. SBIERA, P. 287. A (o) duce la tăvăleală v. tăvăleală. ♦ A face, a se ține de... Într-una răsunau în tabără viersurile săltărețe și repezi ale lăutarilor și voinicii duceau jocuri și chefuri zile întregi. SADOVEANU, O. I 176. 6. (Subiectul e o ființă; cu privire la suferință etc.) A îndura, a suporta, a suferi, a răbda. Cine-n pace duce greul bogăției și luminii? Și-n război cine-i viteazul fără slavă, fără nume? VLAHUȚĂ, O. A. 51. ◊ Expr. A duce grija (unei ființe sau a unui lucru) = a) a fi îngrijorat să nu i se întîmple (cuiva) vreun rău. Ia las’moșule, nu-i duce grija. CREANGĂ, P. 211. Maică-sa grija-i ducea. ALECSANDRI, P. P. 38; b) a se interesa, a se ocupa (de cineva sau de ceva). După moartea lui tată-său, el singur a trebuit să ducă grija casei. DUNĂREANU, CH. 9. Mărită-te, mîndra mea, După mine nu ședea, Că eu nu-ți mai duc grija! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 261. A duce dorul = a) (complementul indirect indică o persoană) a-i fi dor de cineva. Bărbate, leagă vornicia de gard, că eu nu mai am parte de tine și-ți duc doru. ALECSANDRI, T. I 245; b) (complementul indirect indică un lucru) a fi dornic de ceva, a simți lipsa unui lucru. Cutii cu rahat, șiraguri de smochine... și cîte și mai cîte de care duceam dorul la școală. La TDRG. 7. (Cu privire la războaie, lupte, tratative etc.) A purta. Poporul... E altul acum decît a fost atunci Împins sub jugul străinei porunci Să ducă războaie nedrepte. BOUREANU, S. P. 30. Crima asta au făcut-o jandarmii, ei care duc războiul lor. CAMILAR, N. I 162. ♦ (Cu privire la o muncă) A depune, a presta. A duce o muncă de răspundere. ♦ (Determinat prin «la capăt», «la îndeplinire», «la bun sfîrșit» etc.) A îndeplini. Ce nu putură scoate la cale domnii cei mari și învățați, o fată de țăran o să ducă la îndeplinire! RETEGANUL, P. IV 30. 8. (Cu privire la linii) A trage, a desena. Duc o tangentă la cerc. II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mișca, a trece (dintr-un loc în altul, pe o distanță de obicei mică). De sfîntu-Vasile s-a dus cu flăcăii la urat. SADOVEANU, O. I 354. Mă întrebă o dată unde mă duceam. Îi spusei că la Academie. M. I. CARAGIALE, C. 113. Se ducea adesea prin grădină. ISPIRESCU, L. 83. ♦ (Mai ales în opoziție cu rămîne și veni) A pleca (departe, într-o călătorie lungă). Mîni dimineață ne ducem la Piatră. SADOVEANU, B. 65. Vezi, rindunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc. EMINESCU, O. I 235. Eu, mîndruță, plec, mă duc... Pleacă-te să te sărut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. ◊ Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) = a merge de-a dreptul undeva, repede, fără ocol. S-a dus glonț la el, pînă a ajuns în răscrucea blestemată. POPA, V. 333. Neagu, cum scăpa de la vapor, se ducea întins la Evantia. BART, E. 167. Se duce drept la frate-său, ca să-i ducă bucurie. CREANGĂ, P. 44. A se duce în treaba lui (sau întreabă-și sau într-ale sale) = a pleca, a-și vedea de drum. Se duse fiecare într-ale sale. ISPIRESCU, L. 99. După ce s-a sfîrșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor. CREANGĂ, P. 5. A se duce pe aci încolo = a pleca, a o șterge, a se cărăbăni. A se duce ca vîntul (și ca gîndul) = a se duce foarte repede. A se duce în lume (sau în toată lumea sau în lumea largă) v. lume. Du-te-ncolo! exclamație prin care se exprimă neîncredere față de ceea ce spune cineva (Substantivat) Du-te-vino = mișcare continuă încoace și încolo, alergătură. Deasupra celor patru terase largi e un neîntrerupt du-te-vino de vagonete. BOGZA, C. O. 184. (În imprecații) Du-te (sau ducă-se) dracului (sau la dracul, focului, la păcatele, pe urlați, în boală etc.). Vorbăria pudrată, domoală... Prea îmbuibată, măcar că-i goală, Nici o scofală, Ducă-se dracului! DEȘLIU, G. 9. Ba mai du-te și dracului. RETEGANUL, P. I 23. A lăsat și bani și tot și s-a dus pe urlați, după ceilalți. CREANGĂ, P. 60. Ducă-se-pe-pustii (cu valoare de substantiv) = a) dracul; b) epilepsie. Li se sperie copiii și li se bolnăvesc de ducă-se-pe-pustii. SADOVEANU, P. M. 265. A se duce pe copcă v. copcă. A Se duce de rîpă = a se prăpădi, a se nărui, a decădea. Cînd eu strig în conferință că se duce școala de rîpă, d-ta taci. SEBASTIAN, T. 213. (Despre fete sau femei) A se duce după cineva = a se mărita. Eu, Costane, după el nu mă duc... că-i colțat și hîd. CAMILAR, N. I 29. După ciobănel m-oi duce, Că gurița lui e dulce! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 75. A i se duce ochii (sau inima) după cineva = a se uita cu drag la cineva sau la ceva, a se îndrăgosti de cineva. [Fetele erau] așa de frumoase și de drăgălașe, că ți se ducea inima după dînsele. SBIERA, P. 150. A se tot duce = a merge mereu, fără a se opri. S-a tot dus cale de trei zile. RETEGANUL, P. V 29. Ivan începe iar a cînta și se tot duce înainte. CREANGĂ, P. 299. Se tot duc, se duc mereu. EMINESCU, O. I 104. A se duce cu dumnezeu (sau în plata, în știrea lui dumnezeu sau în plata domnului) = a merge în drumul lui, a se duce în treaba lui. Apoi te du-n știrea lui d-zeu. RETEGANUL, P. III 54. Să se ducă în plata lui dumnezeu. CREANGĂ, P. 292. ♦ A merge, a umbla (fără o anumită țintă); a colinda, a cutreiera. Mă duc, mă duc mereu pe-un drum Ce se pierde-n depărtări de fum. BENIUC, V. 20. Se duse așa, în neștire, în ograda cu pruni. DELAVRANCEA, H. T. 150. Mergea Ivan... fără să știe unde se duce. CREANGĂ, P. 297. ♦ A pluti, a fi purtat de apă. Se duse butoiul pe Dunăre. ISPIRESCU, L. 354. ◊ Expr. A se duce pe apa sîmbetei (sau pe gîrlă) v. apă. 2. (Despre «veste», «zvon», «nume» etc.) A se răspîndi, a se lăți. Ușor se duce nume De-un lucru bun în lume, Dar mai ușor de-un lucru Frumos cu-adevărat. COȘBUC, P. I 277. Asemene pietre fac podoaba împărăției mele; nu se găsesc altele mai mari și mai frumoase decît aceste la nici o împărăție, și de aceea s-a dus vestea în toată lumea. CREANGĂ, P. 218. 3. Fig. A trece. Numai de s-ar duce noaptea asta blestemată mai repede. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 328. Ia acuși se duce noaptea, și vai! de odihna noastră. CREANGĂ, P. 253. ♦ A eșua. Va să zică afacerea cu mahorca s-a dus. CAMILAR, N. I 147. ♦ A dispărea. S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării, S-au dus zilele babei și nopțile vegherii. ALECSANDRI, O. 174. 4. Fig. (Despre ființe, uneori urmat de determinări ca «din lume», «de pe fața pămîntului») A muri. Cei ce s-au dus, nimica nu mai vor. JEBELEANU, C. 34. Noroc de trăgători... că altfel mă duceam și eu. CAMILAR, N. I 286. Să n-avem noi un copil măcar care... să ne închiză ochii cînd o fi să ne ducem! DELAVRANCEA, S. 241. Și nu cumva să faci de altfel, că te-ai dus de pe fața pămîntului. CREANGĂ, P. 233. ◊ Fig. S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora. EMINESCU, O. I 184. ♦ (Despre lucruri) A se sfîrși. Mă gîndesc la trecut... toate s-au dus, s-au scufundat în neștiut. SADOVEANU, O. VII 191. III. Intranz. A rezista, a ține la... Era singurul care nu ducea la băutură. M. I. CARAGIALE, C. 16. [Bradul] sănătos din fire, și-a împletit inima și a dus la necazuri ca un sfînt. BASSARABESCU, V. 49. Cum puteți duce fără pîne? RETEGANUL, P. IV 41.

CUNOAȘTE, cunosc, vb. III. 1. Tranz. A lua cunoștință în mod just de obiectele și fenomenele înconjurătoare, reflectate în conștiință; a stabili în chip obiectiv relațiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul. [Filozofia materialistă] arată că nu există decît lumea percepută prin simțuri, că lumea este materia în mișcare, că lumea exterioară pe care o cunoaștem cu toții și fiecare dintre noi, fizicul, e singura realitate obiectivă. LENIN, MAT. EMP. 244. Dacă lumea poate fi cunoscută și cunoștințele noastre despre legile dezvoltării staturii sînt cunoștințe autentice, care au însemnătatea unui adevăr obiectiv, urmează că viața socială, dezvoltarea societății, poate fi de asemenea cunoscută, iar datele științei asupra legilor de dezvoltare a societății sînt date autentice, care au însemnătatea unor adevăruri obiective. STALIN, PROBL. LEN. 561. 2. Tranz. A avea sau a dobîndi cunoștințe (temeinice) pe baza studiului, cercetării, experienței. Partidul proletariatului, dacă vrea să fie un adevărat partid, trebuie să cunoască, înainte de toate, legile de dezvoltare a producției, legile de dezvoltare economică a societății. STALIN, PROBL. LEN. 568. ◊ (Cu sens lipsit de adîncime filozofică) Dar dumneaei nu cunoaște că toate animalele... nu se ating de brîndușa de toamnă. SADOVEANU, N. F. 35. Se vede că ești străin și nu cunoști locurile pe aici. CREANGĂ, P. 202. De copil, Alexandrescu cunoștea poeții greci vechi și moderni. GHICA, S. A. 133. Cunosc urmările acestei grozave patimi. NEGRUZZI, S. I 45. ◊ Absol. Eu cunosc bine pe-aici și poate mai încolo să ai nevoie de unul ca mine. CREANGĂ, P. 199. 3. Tranz. (Cu privire la persoane) A ști cine este, a identifica, a recunoaște, a fi făcut cunoștință (personală). A cunoaște pe cineva din vedere. A cunoaște pe cineva personal.Toți vor să te cunoască, caută să vii pe la noi. DAVIDOGLU, M. 25. Nu-l cunoaște pe tata. Spune și el după noi, bătînd din palme: tata, vine tataînsă habar n-are cine-i... SAHIA, N. 48. Mă cunoșteau vecinii toți- Tu nu m-ai cunoscut. EMINESCU, O. I 191. Mă duc în țări străine, Unde nu cunosc pe nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 110. (Refl. reciproc) Umblînd el razna... se cunoscu cu Pan, un zeu pădurean. ISPIRESCU, U. 107. D-apoi chitești dumneata că nu ne cunoaștem noi cu Ștefan a Petrei? CREANGĂ, A. 58. ◊ (Urmat de o completivă directă) Cu toate că o cunoscuse că-i stăpîna lui... se repezi cel dinții cu bîta. CAMILAR, TEM. 63. ◊ (Cu privire la obiecte) Ești și d-ta ca Cresus, care nu-și cunoștea averile. ALECSANDRI, T. I 288. ◊ (Cu privire la stări, situații, împrejurări, sentimente) Nu cunoști ce va săi zică prietenii de petrecere. CARAGIALE, O. III 61. O simțire pe care n-o cunoscuse niciodată. EMINESCU, N. 71. Apoi, cumetre, dacă cunoști rău, de ce nu fugi de el? ALECSANDRI, T. 1539. ◊ Expr. A nu cunoaște moarte = (despre obiecte) a fi trainic, durabil; (despre persoane) a lăsa o amintire neștearsă. Noi nu avem nici timp, nici loc Și nu cunoaștem moarte. EMINESCU, O. I 177. A-și cunoaște (sau a nu-și cunoaște) lungul nasului = a-și da sau a nu-și da seama de ce i se cuvine. Vru... să-i arate că nu-și cunoaște lungul nasului. ISPIRESCU, U. 109. A face cunoscut cuiva (ceva) = a aduce la cunoștința cuiva, a da de știre, a avertiza, a preveni. Măria-sa regele Poloniei, mare ducă de Lituania... vă face cunoscut ca să vă închinați. NEGRUZZI, S. I 172. La acest sfat toți fură de părere și îndemnară pe Mihai ca să țină domnia acestei țări... Spre a face cunoscută împăratului această hotărîre a țării, Mihai îi trimise îndată doi soli. BĂLCESCU, O. II 270. ♦ A avea de a face cu ceva, a fi în deplină cunoștință de cauză. Poporului nostru, care de-a lungul istoriei sale a cunoscut asuprirea turcească, jugul imperialist, grozăviile războiului, îi sînt nespus de scumpe independența și pacea. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 473. 4. Tranz. A ști felul de a fi al cuiva, a avea cunoștință despre caracterul cuiva. Să încerce și, cît îl cunosc, va urca. DAVIDOGLU, M. 16. Nu te uita ca un motan blînd, că te cunosc eu cîte parale faci. SADOVEANU, N. F. 8. Eu nu ți-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști! EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A cunoaște lumea = a avea experiența vieții. 5. Refl. (Uneori impersonal) A se băga de seamă, a se remarca, a se descoperi, a se distinge. Fiecare strop de apă, cînd pică înapoi la matcă, se face cîte un armean împrejurul lui, și de ce merge se mărește, pînă ce intră iarăși în sînul matcei de unde a ieșit, fără... să se cunoască nici locul unde a picat stropul. ISPIRESCU, L. 34. Casa cea de aramă... era acum toată numai un sloi de gheață și nu se mai cunoștea pe din afară nici ușă, nici ușori, nici gratii. CREANGĂ, P. 255. Nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut, că doar mîncare și băutură era acolo, nu șagă. CREANGĂ, P. 260. Se părea neastîmpărat, vorbea singur și se cunoștea că meditează vreo nouă moarte. NEGRUZZI, S. I 143. ♦ A avea efect, a nu se întîmpla în zadar. Unde-o pune umărul se cunoaște. DEȘLIU, G. 25. ♦ Tranz. (în expr.) A cunoaște ceva (de pe urma unei împrejurări) = a se alege cu un profit. Nu-s deprins a îmbla cu croșna în spate, din stăpîn în stăpîn, și vreau să cunosc ceva, cînd voi ieși de la dumneata. CREANGĂ, P. 151. 6. Tranz. A recunoaște. [Rîndunica] zbura ca în vis, despicînd aerul în dungi mari, undulate. Din depărtare cunoscu locul. BASSARABESCU, V. 51. Ea i-au mulțumit cu gingășie, cunoscînd într-însul pe Petrea voinicul. SBIERA, P. 23. Dănilă însă a început a-i striga pe nume; și ei, cunoscînd glasul lui, s-au oprit. CREANGĂ, P. 59. N-ai văzut pe dragul meu?- Poate că l-oi fi văzut. Dară nu l-am cunoscut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. (Cu arătarea mijlocului de recunoaștere, introdus prin prep. «după», «de pe», «pe») De pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. După năframă și turtă, l-au putut cunoaște ca frate. SBIERA, P. 134. ◊ (Urmat de o completivă directă) A ajunge la concluzia că... Și-l cunosc pe fluierat Că e june ne-nsurat. HODOȘ, P. P. 62. ◊ Refl. pas. Te cunoști de pe cosiță Că ești de-a maică-ta viță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 249. ♦ A distinge, a deosebi, a recunoaște o persoană (mai rar un lucru) dintre mai multe de același fel. Puse mîna pe una și zise: tu ești! -Ai avut noroc că m-ai cunoscut, că de nu mă cunoșteai, mergeai precum ai venit. RETEGANUL, P. V. 66. Refl. pas. S-a gîndit mult cum să facă ca să se cunoască bine copilul ei din al bucătăresei. RETEGANUL, P. IV 37. Acum chiar nu se puteau cunoaște unul de celălalt. RETEGANUL, P. IV 37. 7. Tranz. (Adesea urmat de o completivă directă) A admite ca adevărat, a nu tăgădui, a recunoaște. Cunosc că ești mai tare decît mine. RETEGANUL, P. IV 16. Însuși învățații Ardealului sînt astăzi uimiți de rodurile și confuzia produsă... cunosc că sistemele [Școlii ardelene] au întrecut hotarul lucrurilor iertate. RUSSO, S. 80. Simt, cunosc, văd că sînt un vinovat nevrednic de iubirea ei. NEGRUZZI, S. I 47. Nu-mi cunosc nici o vină. SEVASTOS, C. 125. ◊ Refl. impers. Se cunoștea că de-abia se ținea să nu rîdă. SADOVEANU, O. VI 246. Nu-i așa că se cunoaște că n-am dormit? CARAGIALE, O. II 214. De pe barbetă și musteți, se cunoștea că era străin. NEGRUZZI, S. I 37. ◊ Refl. (în formă personală, cu sens impersonal) Mă cunosc că-s vinovat. ȘEZ. I 107. 8. Intranz. (Astăzi rar) A-și arăta recunoștința pentru ceva, a răsplăti. Scapă-mă de necaz, și pe urmă o să cunosc și eu.Tranz. (Complementul indică persoana răsplătită) Dacă mă vei cunoaște bine, apoi să știi că pînă mîne ți-a fi fiica sănătoasă. SBIERA, P. 302. (Complementul indică răsplata oferită) O să-ți cunoască vrun har pentru astea toate. GORJAN, H. I 16. (Complementul indică serviciul adus) Lasă-mă... să mulțămesc întîi ziditorului mieu și apoi mă voi întoarce a cunoaște și facerea ta de bine. DRĂGHICI, R. 21. 9. Tranz. (Cu acuzativ dublu; al doilea complement. se introduce prin prep. «ca», «de»,«drept») A admite calitatea sau titlul cuiva. Toate vietățile pămîntului se temea de dînsul și-l cunoștea ca stăpîn. SBIERA, P. 304. Mihai-vodă... nu voi în nici un chip să-l cunoască [pe Basta] de general-căpitan al țării. BĂLCESCU, O. II 269. 10. Tranz. A-și da seama (din anumite indicii) de ceva, a înțelege, a ști. Nimeni nu cunoaște Ce-i în sufletul femeii. COȘBUC, P. I 72. Fata... își aduse aminte de povețele calului, și cunoscînd viclenia, zise... ISPIRESCU, L. 20. Un bătrîn odinioară sfîrșitul său cunoscînd... Chemă la sine pe fiul său. PANN, P. V. III 112.

cântec de lume, denumire dată inițial de oamenii bisericii creațiilor laice care circulau îndeosebi în oraș. Termenul reprezintă trad. expresiei gr. ᾄσματα ἐξωτεριϰά [ásmata exoteriká], „cântece exterioare” (bisericii), „laice, profane”, în contrast cu ᾄσματα ἐϰϰλησιαστιϰά [ásmata eklisiastiká], „cântece bisericești”. Asemenea cântece erau cuprinse în occid., în perioada medievală, sub denumirea lat. musica civilis, musica vulgaris. Prima atestare la români a termenului c. datează din anul 1561 (cf. Ist. lit. rom., p. 138). La început sunt cuprinse sub această denumire atât creațiile culte cât și cele pop.; cu începere de la sfârșitul sec. 18 erau cuprinse creațiile orășenești cu caracter erotic, cum erau cântecele pe versuri ale poeților Văcărești și ale lui C. Conachi, care circulau mai ales prin lăutari* dar și prin manuscrise. Acestea formează marea majoritate a „folclorului ” urban în prima jumătate a sec. 19. În aceeași perioadă, circulă și termenul cântec politicesc, care nu este decât trad. gr. τραγούδια πολιτιϰά [tragúdia politiká], termen care a dispărut însă repede. În ultimul pătrar al sec. 19, prin c. se înțeleg creațiile lirice „populare” [λαïϰά] nelegate de vreun prilej, sub toate aspectele lor, pentru a se ajunge apoi la înțelesul de cântece executate, mai ales în grup, la diferite ocazii: muncă, petrecere, șezătoare etc. Din punct de vedere muzical, c. din jurul anului 1800 își vădesc prin elementele lor intonaționale, originea în primul rând în muzica greco-turco-perso-arabă care circula intens în Țara Românească și în Moldova; după anul 1821 începe să se facă simțită tot mai mult și influența muzicală occid., ajungându-se adesea la amestecul, în aceeași piesă, al trăsăturilor stilistice specifice celor două culturi. Creațiile urbane de influență orient. au continuat să circule la oraș până aproape de zilele noastre, sub denumirea de: cântece de inimă albastră, cântece de mahala sau chiar, impropriu desigur, de cântece țigănești. V. folclor; cântec (I, 5); maneà.

PLĂCERE, plăceri, s. f. 1. Sentiment sau senzație de mulțumire, de bucurie, produs de ceva care satisface gustul sau dorința noastră. Cînd am învățat pe de rost pe Eminescu, ca și astăzi, găseam în neprețuitele lui versuri o pricină de nepătrunsă plăcere intelectuală. SADOVEANU, O. VI 466. Am primit cu o vie plăcere buchetul și mai ales scrisoarea d-tale. NEGRUZZI, S. I 98. Cîtă ai simțit plăcere cînd a lui Mihai soție A venit să-ți povestească fapte ce l-au strălucit. ALEXANDRESCU, P. 132. ◊ Loc. adv. Cu plăcere = cu drag, bucuros, din toată inima. Ieși numai oleacă să te văd încaltea... și apoi să mor cu plăcere. CREANGĂ, P. 226. Așteaptă cu plăcere. CONACHI, P. 263. Fără plăcere = în silă, fără voie. El a șezut la masă fără plăcere. La TDRG. Maică urîtul mă cere, Nu mă da fără plăcere. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. ◊ Expr. A face (cuiva) plăcere = a face (cuiva) o bucurie; a-i face pe plac. Și de vrei plăcere-a-mi face... Fă în viață o minune Hotărîndu-te a-mi spune Adevăr neprelucrat. ALECSANDRI, P. I. 211. Îmi face (mare) plăcere = (formulă de politețe) mă bucură, mă încîntă. Fă-mi plăcerea (sau îmi iaci plăcerea...)! = (formulă de politețe) fii bun..., te rog să... Scoase din buzunarul vestei o cutiuță de email cu pastile parfumate și, înainte de a se servi, o întinse Sabinei: – îmi faci plăcerea, domnișoară? C. PETRESCU, C. V. 14. (Familiar) Cu plăcere, formulă de răspuns la mulțumirile exprimate de cineva pentru un serviciu oarecare. 2. Distracție, petrecere; desfătare. Iubind în taină am păstrat tăcere, Gîndind că astfel o să-ți placă ție, Căci în priviri citeam o vecinicie De-ucigătoare visuri de plăcere. EMINESCU, O. I 200. Într-o noapte furtunoasă Prințul, cu-ai săi cavaleri, într-o sală luminoasă Se-mbătau de dulci plăceri. BOLINTINEANU, O. 93. Alții adevereau... că e o vînturătoare ce cutreieră lumea pentru plăcerile ei. NEGRUZZI, S. I 44. 3. Voie; dorință, plac. Pînă ce vine stăpînul, poate aveți plăcere să vă răcoriți cu cîte-o cupă de jintiță înăcrită. SADOVEANU, O. L. 36. Chiar și eu m-aș tocmi la d-ta, dacă ți-a fi cu plăcere. CREANGĂ, P. 202.

TRĂI, trăiesc, vb. IV. 1. Intranz. A fi în viață, a fi viu, a exista; a viețui. Ți-aduci aminte, Smărăndițo, cînd trăia bietul tata. VLAHUȚĂ, O. AL. II 15. Ori c-a fi trăind calul, ori că n-a fi trăind, aceasta mă privește pe mine. CREANGĂ, P. 194. Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit. EMINESCU, O. I 107. Nici trăiește, nici nu moare, Ci se uscă pe picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 89. ♦ (La conjunctiv) a) Formulă prin care se urează cuiva viață lungă. Îndată ridică sticla: Să trăim, Anuță! REBREANU, I. 19. Să-ți trăiască calul, Făt-Frumos, îi mai zise ea. ISPIRESCU, L. 5. Să trăiești, să-nveselești, Ca garoafa să-nflorești! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 108. b) Formulă prin care se mulțumește cuiva pentru un serviciu făcut. c) (Și la imperativ, pers. 2 pl.) Formulă de salut (mai ales în armată, de la inferior la superior). Trăiți, don’ căpitan, răspunse el salutînd militărește. HOGAȘ, H. 85. ◊ Expr. Așa să trăiesc (să trăiești etc.), formulă de jurămînt; zău (așa). Dăruiește-mi viața, Păsărilă, că te-oi dărui și eu cu milă și cu daruri împărătești; așa să trăiești! CREANGĂ, P. 268. Am venit să-ți spun că-mi ești drăguță ca ochii din cap.Așa să trăiești. ALECSANDRI, T. 824. Frate, așa să trăiești, ușurează-mă de această întrebare, căci nu sînt destoinic să-ți împlinesc voia. GORJAN, H. I 6. (Tranz.) Trăi-te-ar (sau trăiască-te) dumnezeu (sau cerul) = să-ți dea dumnezeu sau cerul viață lungă. Trăiască-te cerul întru mulți ani. GORJAN, H. IV 219. (Rar și la pers. 3) [Fata] asta, vezi, ne place nouă, trăiasc-o dumnezeu, asta-i de noi. SEVASTOS, N. 56. 2. Intranz. A continua să existe, a dura, a se menține, a se păstra, a dăinui, a se perpetua. Trăiește și-acum crucea de stejar, bătută de ploi. STANCU, D. 11. Azi nu-i Ileana nicăirea, De-abia trăiește pomenirea Poveștilor cu dulce rost. COȘBUC, P. I 125. Dragostea noastră cea dragă Nu trăi nici cît o fragă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ (Urmat de determinările: «în inima», «în amintirea» etc.) Lenin trăiește în inimile oamenilor sovietici și în inimile oamenilor muncii de pretutindeni. STANCU, U.R.S.S. 23. 3. Intranz. A-și duce, a-și petrece viața. Ei, nenișorule, o să trăiți, și cu d-alde astea n-o să vă mai întîlniți! DELAVRANCEA, H. T. 7. ◊ (Urmat de determinări modale) Nu mi-ar ierta niciodată, dacă aș lăsa-o să trăiască în minciună. BARANGA, I. 191. Moșneagul însă era foarte bogat, el și-a făcut case mari și grădini frumoase și trăia foarte bine. CREANGĂ, P. 70. Dă-mă și dup-un sărac, Numai să trăiesc cu drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 275. ◊ Expr. A trăi ca în sînul lui Avram v. sîn. A trăi cu capul în nori = a nu-și da seama de realitate, a rămîne străin de ceea ce se petrece în jurul său. ◊ Tranz. (Cu acuzativ intern) Nu se putea procopsi în nici un fel, așa că își trăia zilele tot în sărăcie. VISSARION, B. 10. Frunză verde, măr pălit, Ce trai rău am mai trăit. HODOȘ, P. P. 155. Dă-mă, maică, unde trag, Să trăiesc traiul cu drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 273. (Expr.). A-și trăi traiul = a se bucura de viață, a duce un trai bun, fără griji. Ea știe cît a suferit sărmana maică-sa și s-a jertfit și că măcar acuma are dreptul să-și trăiască și ea traiul. REBREANU, R. I 29. A-și trăi traiul (și a-și mînca mălaiul) = a îmbătrîni, a ajunge la capătul vieții; a fi perimat. Un om aproape de 60 de ani!... Ce rușine! Ar trebui să-nțelegi că ți-ai trăit traiul și ți-ai mîncat malaiul demult. ALECSANDRI, T. 753. ♦ (Urmat de determinări locale) A fi stabilit undeva, a locui. Am trăit o vreme la Kiev, eram un copilandru. SADOVEANU, O. VII 22. Pe culmi atunci, pe creste Uriași trăiau cumpliți. COȘBUC, P. I 295. Sînt acum cîțiva ani de cînd trăia în orașul nostru o tînără damă. NEGRUZZI, S. I 43. ♦ (Urmat de determinări care indică scopul) A-și închina, a-și consacra viața. El e născut pentru aceasta și trăiește pentru aceasta. C. PETRESCU, C. V. 198. 4. Intranz. A-și petrece viața împreună cu cineva; a conviețui. I-a luat în casa ei, să trăiască toți împreună. REBREANU, R. I 150. Era odată un om însurat și omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. CREANGĂ, O. A. 291. Din copilărie și eu am trăit cu tămădăienii, vînători de dropii din baștină. ODOBESCU, S. III 14. ◊ Expr. A trăi bine (sau rău) cu cineva = a se înțelege, a se împăca (sau a nu se înțelege, a nu se împăca) cu cineva. Trăiește rău cu tovarășii lui. SADOVEANU, O. VII 202. A trăi (cu cineva) ca cîinele cu pisica v. cîine. ♦ A avea relații de dragoste cu cineva. Trăia... de zece ani cu un inspector. PAS, Z. I 86. 5. Intranz. A se întreține, a-și procura cele necesare traiului, a-și cîștiga existența. Are haine sărace, e îmbătrînit timpuriu, din ce-o fi trăind? C. PETRESCU, Î. II 253. I-a ars și casa; i-a trăsnit Deodată patru boi, Trăia la praguri, și-n nevoi. COȘBUC, P. I 229. Ideea că n-are cu ce trăi îl chinuia zi și noapte. VLAHUȚĂ, O. A. 238. ◊ Expr. A trăi din seul său v. seu. A trăi de azi pe mîine v. azi (2). A trăi pe spinarea cuiva = a se întreține din munca sau cîștigul altcuiva; a trăi pe socoteala altcuiva. ♦ A se hrăni. Stridiile așa de rareori se găsea, încît nu era chip de a trăi numai cu aceste. DRĂGHICI, R. 57. 6. Intranz. A se bucura, a profita din plin de viață. Să-i trimitem în cer pe ciocoi, Să mai trăim și noi pe pămînt. STANCU, D. 124. Ce rai... e aici, Să tot trăiești, să nu mai mori. CREANGĂ, P. 129. 7. Tranz. Fig. A simți cu intensitate, a participa (la). Actorul își trăiește rolul.Scriitorul trăiește viața societății sale. V. ROM. decembrie 1953, 271. Eminescu și-a trăit versurile. Ele izvorăsc din adîncul vieții lui, care-n adevăr a fost nenorocită. VLAHUȚĂ, O. A. 401. ◊ Expr. A trăi din nou = a-și aminti cu intensitate. Scenele îi păreau atît de vii, încît le trăia din nou. DELAVRANCEA, la TDRG.

Dionis Foarte frecvent în vechea Grecie, Dionýsios face parte dintr-o familie de antroponime derivate sau compuse (Dionysianos, Dionysiarchos, Dionysigenes, Dionysidoros, Dionysikles etc.) în care se recunoaște cu ușurință numele unuia dintre cei mai cunoscuți zei ai antichității, Diónysos. Fiu al marelui Zeus (în coapsa căruia este purtat spre a se putea naște la timp) și al Semelei, crescut de nimfele transformate apoi în stele (Hyadele, din constelația Orionului), Diónysos, identificat la romani cu Bacchus sau cu o mai veche divinitate italică Liber Pater, era zeul vinului; însoțit de alaiul menadelor și al satirilor, purtînd pe cap o cunună din viță de vie și în mînă un tirs împodobit cu iederă, el străbătea lumea, îi învăța pe oameni să cultive vița de vie și să stoarcă vinul, răspîndea veselia și bucuria. Deși considerat de greci ca un zeu străin, Dionysos era sărbătorit cu un fast deosebit din timpuri foarte vechi (pus la loc de frunte de către Alexandru Macedon, cultul acestei divinități a vegetației a fost introdus mai tîrziu și la Roma, împreună cu cultul Demetrei), în manifestările prilejuite de celebrarea zeului găsindu-se chiar originea tragediei și comediei. (În timpul „marilor Dionisii” de la Atena, cîntăreții îmbrăcați în piei de capră intonau, dialogînd cu solistul, tragoidia „cîntec al țapului”, țapul – tragos – recunoscut dușman al viței de vie, era animalul sacrificat zeului; la Dionisiile sătești, adevărate petreceri populare, se intonau cîntece vesele, revelatoare asupra originii comediei fiind chiar semnificația etimonului kommospetrecere, chef, orgie”). Dacă sărbătorile închinate acestui iubit zeu al vinului și al veseliei sînt în general bine cunoscute astăzi (este interesant de amintit că, degenerînd adesea, Bacanalele au fost interzise chiar de către senatul roman în 186 î.e.n.), originea și semnificația inițială a numelui Diónysos rămîn încă nesigure. Dintre ipotezele propuse (cea mai veche, se pare că aparține lui Platon, care interpreta: didous tou oînon „cel care dă vinul”), interesante și de largă circulație sînt doar două. Prima vede în Diónysos un compus a cărui semnificație ar fi „fluxul luminii, curgerea luminii” (Diós, formă de genitiv pentru Zeus, este considerat drept nume al cerului sau al luminii – lat. dius însemna „ceresc, luminos”, iar -nys- ar aparține radicalului indo-european *sneudh „a curge, a trece”), mult mai simplă și conformă cu originea tracică a zeului, a doua ipoteză propune semnificația „fiu al lui Zeus” (Dio- de la Zeus și un cuvînt tracic cu sensul „fiu”). Cu toate că Dionysios (la origine o formă adjectivală care însemna „referitor la Dionysos”) avea o clară semnificație păgînă, numele a fost purtat și de către creștinii din primele secole ale erei noastre, printre care și cîțiva martiri sanctificați de biserică. De un cult deosebit s-a bucurat, mai ales în Franța, un apostol al Galiei și prim episcop al Parisului din sec. 3, Dionysius (aceasta este forma latină a numelui grecesc), lucru care explică popularitatea și frecvența fr. Denis. Preluat din greacă de către slavi (în v.sl. Dionisii, Dionisŭ; Dionisia, în pomelnicul de la Horodiște, 1484), numele ajunge și la români, care au folosit, alături de forma cultă Dionisie, fem. Dionisia și pe Dieniș, Dienis, Dionis (atestate în documentele moldovenești chiar de la începutul sec. 15), Dioniș, Dionisie, Donisă, Deiniș, Diiniș etc. Astăzi Dionis este un prenume cu o frecvență foarte redusă; pentru feminin apare sporadic un împrumut din franceză, Denisa (forma normală Dionisa pare ieșită din uz). ☐ Fr. Denis, Denise, germ. Dionysius, it. Dionisio, Dionisia, sp. Dionis(i)o, magh. Denes, Dionizia, bg. Dionisii, Dioniș, Deniș, rus. Denis, Denisa etc. ☐ Dionysios Thrax, cunoscut gramatic din antichitate, trac de origine, istoricul Dionysios din Halicarnas, toponimul Dionysopolis, numele unei foste colonii grecești, astăzi Balcic, în R.P. Bulgaria, mitropolitul revoluționar de la 1821, Dionisie Lupu, cronicarul Dionisie Eclesiarhul; Denis Diderot, filozof iluminist, scriitor și fondator al Enciclopediei etc. ☐ Dionysos – Bachus a inspirat numeroși artiști celebri: scriitorii Eschil, Euripide, Aristofan, sculptorul Praxiteles, pictorii Michelangelo, Leonardo da Vinci, Tizian, Velásquez, compozitorii R. Strauss (opera Ariadna la Nexos) și A. Roussel (baletul Bachus și Ariadna) etc.; din literatura română numele este cunoscut datorită creației eminesciene Cugetările sărmanului Dionis.

OCHI1, (I, II 4, 7, 11, 12, III) ochi, s. m., (II 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 13) ochiuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre cele două organe ale vederii, de formă globulară, sticloase, așezate simetric în partea din față a capului omului și a unor animale; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal sau al unei insecte, indiferent de structura lui. ◊ Loc. adv. Văzând cu ochii = repede. Ochi în ochi = privindu-se unul pe altul. Cu ochii închiși = a) fără discernământ; b) pe dinafară, pe de rost; foarte ușor, fără dificultăți. ◊ Expr. (A fi) numai ochi (și urechi) = (a privi) foarte atent (la ceva). A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit; a dormi iepurește. Cât vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cât cuprinzi cu privirea, până la depărtări foarte mari. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi de față la o întâmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a judeca prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii din cap = a păzi, a îngriji etc. pe cineva cu cea mai mare atenție. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcând o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii din cap) = a iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau la ceva, a-i plăcea foarte mult cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau la ceva. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a fi mânios pe cineva, a nu putea suferi pe cineva. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a (nu) simpatiza pe cineva. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mânie. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întâlni pe cineva (pe neașteptate). A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a vedea ceva sau pe cineva care îți iese întâmplător în cale; a zări. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprâncene = e evident, e clar. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice când cineva este în agonie, când moare. A(-și) da ochii peste cap = a) a cocheta, a afecta2; a face fasoane; b) (a fi pe punctul de) a muri. A privi cu ochii mari = a privi atent, a fi uimit de ceea ce vede. A pune (o armă) la ochi sau a lua la ochi = a ținti, a ochi. A lua (pe cineva) la ochi = a avea bănuieli asupra cuiva, a suspecta. A pune ochii (pe cineva sau pe ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva; a pune sub observație, a urmări. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru foarte ușor, fără dificultate, fără ezitare. Între patru ochi = fără martori, în intimitate. Plin ochi = foarte plin. (Fam.) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care: a) se uită cruciș sau b) râvnește la două lucruri deodată. (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cât poate, din răsputeri. 2. Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere; privire, uitătură. ◊ Loc. adv. Cu ochi pierduți = cu privirea neconcentrată, privind în gol; în extaz. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră; b) acum, în prezent. În ochii cuiva = după părerea cuiva, după aprecierea cuiva, în conștiința cuiva; în fața cuiva. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, pentru a salva aparențele. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi nepăsător, rece, înmărmurit. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (sau a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia cu aproximație, cu privirea, însușirea unui obiect sau a unei ființe; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pe cineva. A vinde (sau a da, a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. A mânca (sau a înghiți) cu ochii = a mânca cu mare poftă; a pofti. Încotro vede cu ochii sau unde îl duc ochii = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. ♦ Fig. Putere de pătrundere, discernământ; judecată, rațiune. 3. (La pl.) Obraz, față. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. II. P. anal. 1. S. n. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. ♦ Mică deschizătură închisă cu sticlă, făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau la iluminarea unei încăperi. ◊ Ochi de bou = nume dat ferestrelor rotunde de mici dimensiuni folosite pentru iluminarea și aerisirea podurilor, a mansardelor sau a încăperilor de serviciu ale unui edificiu. 2. S. n. Porțiune de loc, în formă circulară, acoperită cu altceva (apă, nisip, zăpadă etc.) decât mediul înconjurător. 3. S. n. Întindere de apă în formă circulară, în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură; loc unde se adună și stagnează apa. ♦ Vârtej de apă, bulboană; copcă. 4. S. n. și m. Orificiu făcut într-o pânză de navă, plasă, foaie de cort, prin care se poate petrece o sfoară, o frânghie, un cablu; ocheț. ♦ Buclă formată prin îndoirea unei sfori, a unei frânghii etc., petrecută cu un capăt prin îndoitură; laț. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) aflate între firele unei împletituri, ale unor țesături, ale unor plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. S. n. Orificiu circular situat pe partea superioară a unei mașini de gătit, pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. S. n. (Mai ales la pl.) Mâncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămână întreg (cu albușul coagulat în jurul lui). 7. S. m. Complex de muguri existent pe nod la vița de vie sau la subsuoara frunzelor unor plante. 8. S. n. Despărțitură într-o magazie, într-un hambar etc.; boxă. 9. S. n. Fiecare dintre petele colorate de pe coada păunului. 10. S. n. Particulă rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. S. m. (În sintagmele) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca să arate în ce măsură este realizat acordul pe lungimea de undă dorită; indicator de acord. 12. S. m. Fiecare dintre punctele de pe zaruri, cărți de joc etc. 13. S. n. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. III. S. m. Compuse: ochi-de-pisică = a) disc de sticlă sau de material plastic (montat într-o garnitură de metal) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și care este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele; b) varietate de minerale care, șlefuite într-un anumit mod, capătă o luminozitate neobișnuită; ochi-de-ciclop = fereastră specială care separă acustic încăperile unui studio, permițând însă o vizibilitate bună; ochiul-boului = a) (Bot.) nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, albe sau viu colorate; b) (Ornit.) pitulice; ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre și cu fructe nucule (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu florile dispuse în formă de spice (Plantago indica); ochii-păsăruicii = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate și cu flori albastre, albe sau roșii (Myosotis palustris); b) nu-mă-uita; ochiul-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze mici în formă de rozetă, acoperite cu peri albi mătăsoși, cu flori albastre, rar albe, plăcut mirositoare (Eritrichium nanum); b) mică plantă erbacee cu frunze păroase și cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis); ochii-șoricelului = a) mică plantă erbacee cu tulpini roșietice, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu flori alburii, rareori liliachii (Saxifraga adscendens); b) nu-mă-uita; ochiul-soarelui = vanilie sălbatică; ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri); Ochiul-Taurului = numele unei stele din constelația Taurului. – Lat. oc(u)lus.

OCHI1, (I, II 4, 7, 11, 12, III) ochi, s. m., (II 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 13) ochiuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre cele două organe ale vederii, de formă globulară, sticloase, așezate simetric în partea din față a capului omului și a unor animale; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal sau al unei insecte, indiferent de structura lui. ◊ Loc. adv. Văzând cu ochii = repede. Ochi în ochi = privindu-se unul pe altul. Cu ochii închiși = a) fără discernământ; b) pe dinafară, pe de rost; foarte ușor, fără dificultăți. ◊ Expr. (A fi) numai ochi (și urechi) = (a privi) foarte atent (la ceva). A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit; a dormi iepurește. Cât vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cât cuprinzi cu privirea, până la depărtări foarte mari. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi de față la o întâmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a judeca prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii din cap = a păzi, a îngriji etc. pe cineva cu cea mai mare atenție. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcând o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii din cap) = a iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau la ceva, a-i plăcea foarte mult cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau la ceva. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a fi supărat pe cineva, a nu putea suferi pe cineva. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a (nu) simpatiza pe cineva. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mânie. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întâlni pe cineva (pe neașteptate). A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a vedea ceva sau pe cineva care îți iese întâmplător în cale; a zări. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprâncene = e evident, e clar. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice când cineva este în agonie, când moare. A(-și) da ochii peste cap = a) a cocheta, a afecta2; a face fasoane; b) (a fi pe punctul de) a muri. A privi cu ochii mari = a privi atent, a fi uimit de ceea ce vede. A pune (o armă) la ochi sau a lua la ochi = a ținti, a ochi. A lua (pe cineva) la ochi = a avea bănuieli asupra cuiva, a suspecta. A pune ochii (pe cineva sau pe ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva; a pune sub observație, a urmări. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru foarte ușor, fără dificultate, fără ezitare. Între patru ochi = fără martori, în intimitate. Plin ochi = foarte plin. (Fam.) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care: a) se uită cruciș sau b) râvnește la două lucruri deodată. (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cât poate, din răsputeri. 2. Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere; privire, uitătură. ◊ Loc. adv. Cu ochi pierduți = cu privirea neconcentrată, privind în gol; în extaz. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră; b) acum, în prezent. În ochii cuiva = după părerea cuiva, după aprecierea cuiva, în conștiința cuiva; în fața cuiva. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, pentru a salva aparențele. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi nepăsător, rece, înmărmurit. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (sau a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia cu aproximație, cu privirea, însușirea unui obiect sau a unei ființe; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pe cineva. A vinde (sau a da, a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. A mânca (sau a înghiți) cu ochii = a mânca cu mare poftă; a pofti. Încotro vede cu ochii sau unde îl duc ochii = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. ♦ Fig. Putere de pătrundere, discernământ; judecată, rațiune. 3. (La pl.) Obraz, față. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. II. P. anal. 1. S. n. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. ♦ Mică deschizătură închisă cu sticlă, făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau la iluminarea unei încăperi. ◊ Ochi de bou = nume dat ferestrelor rotunde de mici dimensiuni folosite pentru iluminarea și aerisirea podurilor, a mansardelor sau a încăperilor de serviciu ale unui edificiu. 2. S. n. Porțiune de loc, în formă circulară, acoperită cu altceva (apă, nisip, zăpadă etc.) decât mediul înconjurător. 3. S. n. Întindere de apă în formă circulară, în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură; loc unde se adună și stagnează apa. ♦ Vârtej de apă, bulboană; copcă. 4. S. n. și m. Orificiu făcut într-o pânză de navă, plasă, foaie de cort, prin care se poate petrece o sfoară, o frânghie, un cablu; ocheț. ♦ Buclă formată prin îndoirea unei sfori, a unei frânghii etc., petrecută cu un capăt prin îndoitură; laț. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) aflate între firele unei împletituri, ale unor țesături, ale unor plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. S. n. Orificiu circular situat pe partea superioară a unei mașini de gătit, pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. S. n. (Mai ales la pl.) Mâncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămână întreg (cu albușul coagulat în jurul lui). 7. S. m. Complex de muguri existent pe nod la vița-de-vie sau la subsuoara frunzelor unor plante. 8. S. n. Despărțitură într-o magazie, într-un hambar etc.; boxă. 9. S. n. Fiecare dintre petele colorate de pe coada păunului. 10. S. n. Particulă rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. S. m. (În sintagmele) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca să arate în ce măsură este realizat acordul pe lungimea de undă dorită; indicator de acord. 12. S. m. Fiecare dintre punctele de pe zaruri, cărți de joc etc. 13. S. n. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. III. S. m. Compuse: ochi-de-pisică = a) disc de sticlă sau de material plastic (montat într-o garnitură de metal) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și care este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele; b) varietate de minerale care, șlefuite într-un anumit mod, capătă o luminozitate neobișnuită; ochi-de-ciclop = fereastră specială care separă acustic încăperile unui studio, permițând însă o vizibilitate bună; ochiul-boului = a) (Bot.) nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, albe sau viu colorate; b) (Ornit.) pitulice; ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre și cu fructe nucule (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu florile dispuse în formă de spice (Plantago indica); ochii-păsăruicii = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate și cu flori albastre, albe sau roșii (Myosotis palustris); b) nu-mă-uita; ochiul-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze mici în formă de rozetă, acoperite cu peri albi mătăsoși, cu flori albastre, rar albe, plăcut mirositoare (Eritrichium nanum); b) mică plantă erbacee cu frunze păroase și cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis); ochii-șoricelului = a) mică plantă erbacee cu tulpini roșietice, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu flori alburii, rareori liliachii (Saxifraga adscendens); b) nu-mă-uita; ochiul-soarelui = vanilie sălbatică; ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri); Ochiul-Taurului = numele unei stele din constelația Taurului; ochi-de-tigru = varietate de cuarț galben sau brun-roșcat cu irizații determinate de incluziuni foarte mici de fier, mică sau azbest. [Pl. și: (II, 4) ochiuri] – Lat. oc(u)lus.

VEAC, veacuri, s. n., și (3, în unele expresii) veci, s. m. 1. Interval de timp de o sută de ani (socotit mai ales de la unitate pînă la completarea unei sute); secol. Victor Hugo a creat singur, dominînd un veac de poezie, instrumentul cel mai perfect al poeziei moderne franceze. SADOVEANU, E. 225. Ozana... în care se oglindește cu mîhnire Cetatea Neamțului de atîtea veacuri! CREANGĂ, A. 117. Anii tăi se par ca clipe, Clipe dulci se par ca veacuri. EMINESCU, O. I 110. 2. Interval lung de timp (v. eră, epocă, ev); p. ext. interval de timp socotit (în chip subiectiv) ca mare. Nu te-am mai întîlnit de-un veac. REBREANU, R. I 41. Basmele acelea cu veacul au pierit. ALEXANDRESCU, P. 25. M-ai trimis cu gîndu-n veacul bătrînesc. PANN, P. V. II 161. Veacul de mijloc = evul mediu, v. ev. Parcă sîntem în veacul de mijloc, așa sînt păzite femeile. CAMIL PETRESCU, O. II 54. Clasicismul antic și romantismul din veacul de mijloc. GHEREA, ST. CR. II 106. ◊ Loc. adj. Din veac (sau de, mai rar de cu) veacuri = (care datează) de foarte multă vreme. Eminescu a îmbogățit limba și a legat poezia cultă de producțiile din veac ale cîntăreților anonimi ai neamului. SADOVEANU, E. 75. ◊ Loc. adv. Din veac, de (sau cu) veacuri sau de cînd veacul = din vechime, de foarte multă vreme, din vremuri străvechi, de cînd lumea, din bătrîni. Dă-mi tot amarul, toată truda Atîtor patimi fără leacuri, Dă-mi viforul în care urlă Și gem robiile de veacuri. GOGA, P. 7. Ce crîng întunecat! Parcă nici un om pe-aicea de cu veacuri n-a călcat. DAVILA, V. V. 24. ◊ Expr. (Rar) A fi în veac cu ceva = a se potrivi, a concorda, a se armoniza cu ceva. [Țăranii] nu erau în veac cu civilizația parfumată a boieroaicelor și cu fracurile și discursurile franțuzești ale boierilor. CAMIL PETRESCU, O. II 539. Veac de aur = perioadă istorică de înflorire a vieții materiale și culturale; epocă de aur. Vă citează toți nerozii, Mestecînd veacul de aur în noroiul greu al prozii. EMINESCU, O. I 149. În acest al nostru veac de aur, aurul e boier mare. NEGRUZZI, S. I 72. Din zilele trecute, din vechea fericire, Din veacul meu de aur, din sfîntul lui amor Idei au rămas numai. ALEXANDRESCU, P. 29. (În concepțiile religioase) Veacul de apoi = lumea de apoi, v. lume (III 2). ♦ (Regional) Mers al vremii, stare meteorologică. Se anunță ploaie și veac rău. 3. (La pl.) Veșnicie, eternitate. Așa fel zi și noapte de veacuri el stă orb. EMINESCU, O. I 93. Izvorăsc din veacuri stele, una cîte una, Și din neguri, dintre codri, tremurînd s-arată luna. id. ib. 148. ◊ Loc. adj. De veci = etern, veșnic. Cu mare alai și jale fu pus la odihna de veci. ISPIRESCU, L. 253. De-acum dormiți, dormire-ați somnul cel de veci. CREANGĂ, P. 251. Revarsă liniște de1 veci Pe noaptea mea de patimi. EMINESCU, O. I 179. ◊ Loc. adv. Cît veacul, în veci, în veci de veci (sau, în diverse alte locuțiuni, la sg. sau la pl., de obicei în corelație cu veac) = pururea, etern, veșnic; totdeauna, mereu, neîncetat; (în legătură cu un verb la forma negativă) niciodată, nicicînd, cît e lumea. N-am să-l văd cît veacul. COȘBUC, P. I 64. În veci îl voi iubi și-n veci Va rămînea departe. EMINESCU, O. I 175. D-al de astea nu mă orbesc pe mine în veac de vecie. GORJAN, H. IV 20. Pe veci = pentru totdeauna, pentru veșnicie. Pe veci periră-n noaptea mărețului mormînt. EMINESCU, O. I 98. 4. Viață, trai, existență. Numărate sînt zilele tale și scurt îți e veacul. MURNU, I. 15. Iar de vrei tu să mor eu, Mai lungește veacul meu Să mă-mpac cu dumnezeu. ALECSANDRI, P. P. 90. ◊ Expr. Un veac de om = foarte mult timp. Că doar nu era să trăiască un veac de om. CREANGĂ, P. 193. De un veac de om umblăm lela pe fața pămîntului, fără a-i da de capăt. ALECSANDRI, T. I 425. A-și face (a-și duce, a-și trece sau a-și petrece) veacul = a-și petrece timpul, a-și duce viața. A rămas să-și facă veacul în oștire, pînă o îmbătrîni. STANCU, D. 308. De astea-mi ești d-ta? Aici îți faci d-ta veacul? La gară, ai? SEBASTIAN, T. 207. Și mi-și petrecu veacul cu amar și cu ocară acolo. ISPIRESCU, U. 73.- Variantă: vac (PAS, Z. I 208, VLAHUȚĂ, R. P. 105, PANN, P. V. III 41) s. n.

RÎNDUI, rînduiesc, vb. IV. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A așeza într-o succesiune regulată, într-un șir, într-un șirag; p. ext. a dispune, a aranja într-un anumit fel (pentru a da un aspect plăcut sau pentru a face să corespundă unui anumit scop); a face ordine. Traian se ridică de pe scăunaș și prinse a rîndui în polițele de subt șopru. SADOVEANU, P. M. 248. Rîndui pe măsuța de la căpătîiul bolnavului cele cîteva reviste. C. PETRESCU, C. V. 211. Cuvinte prea frumoase le-am rînduit șirag Și-am spus și eu la lume ce-mi este scump sau drag. EMINESCU, O. IV 288. ◊ Refl. pas. Se taie și se rînduiește pînea. SADOVEANU, P. M. 77. ◊ Refl. Fruntașii păuneni s-au rînduit cuviincios în două laturi. SADOVEANU, P. M. 213. În fața casei, Ioana cu cei doi copilași ai ei s-au rînduit ca la intrarea în biserică. CAMIL PETRESCU, U. N. 256. [Pedestrimea] era armată cu suliți și se rînduia în «falange». BĂLCESCU, O. I 26. ♦ Refl. A urma unul după altul, a se succeda, a se perinda. Cîți domnitori... s-au rînduit la scaunul Moldovei... au trebuit să treacă măcar o dată prin Humulești. CREANGĂ, A. 73. ♦ Refl. A se afla, a fi așezat sau situat unul în urma altuia, într-o anumită ordine; a se înșirui. Case mărunte... se rînduiesc pînă la marginea liniei ferate. SAHIA, U.R.S.S. 6. În spate aveam culmea întinsă a Penteleului... și pe sub dînsul se rînduiau, ca trepte ale unei scări de uriași, plaiul Răboiului, munții Neharnița. ODOBESCU, S. III 174. 2. A pune ordine într-un domeniu de activitate, a organiza. Asociații se strînseră în multe seri... în localul școalei de la Trei-Ierarhi, încît chestiunea era acum mai mult de a rîndui materia. CĂLINESCU, I. C. 139. Se frămînta Tetea, rînduindu-și compania. SADOVEANU, O. VI 32. ◊ Absol. Rînduiți, c-o să petrecem nouă zile înșirate. Să petreacă toți în țară. EFTIMIU, Î. 56. ◊ (Complementul indică acțiuni ale omului) Domnul... rînduia cele întăi afaceri ale stăpînirii. SADOVEANU, O. VII 73. Cum venea seara, își rînduia rosturile și se culca. DUNĂREANU, CH. 27. 3. A da cuiva o însărcinare sau o dispoziție, a prescrie cuiva ceva; a dispune, a hotărî, a porunci. Cuviosul stareț rîndui fratelui arhondar să pregătească cină. SADOVEANU, Z. C. 261. Se cununară cu fetele, după cum rînduise Prîslea. ISPIRESCU, L. 89. Întrebînd pe doftorul... mi-au rînduit apile de mare. KOGĂLNICEANU, S. 90. ◊ (Impersonal) Ca și-n poveștile cele bătrînești, i-a fost rînduit să slujească la găinărie. SADOVEANU, O. VIII 222. După cine va fi rînduită să se mărite și fetița noastră. RETEGANUL, P. IV 73. ♦ A decide, a fixa, a stabili. Deci ție din visterie pensie îți rînduiesc. NEGRUZZI, S. I 132. Au rînduit locul unde trebuia să se culce supusul său. DRĂGHICI, R. 176. 4. (Învechit și arhaizant) A numi pe cineva într-o slujbă, a repartiza într-o funcție. [Am luat] 800 de galbini de la comisul Trufandachi, pentru ca să-l rînduim ispravnic la Hîrlău. ALECSANDRI, T. 1353. Rînduiră... pe fiecare dobitoc la ce are să fie bun. ȘEZ. II 31.

MÎINE adv. 1. În ziua care urmează după cea de azi; a doua zi; (regional) mînezi. Se fimu gata că doară pănră mănre vremu treace de lume (a. 1 619). CUV. D. BĂTR. II, 124/2. Păsați acasă că eu mîine oi mîna de-i voi lua sf[î]ntul și-l voiu da la muncă. DOSOFTEI, V. S. septembrie 30r/26. Vornice, dzi celui om, mîine să mai iasă la divan. M. COSTIN, ap. GCR I,198/23. Vie împăratul și Amman a doua zi mîine la ospățul carele voiu face lor. BIBLIA (1 688), 3592/12, cf. ANON. CAR. Faraon a zăs: „Mîni să fii gata, să începim a zidi la cetati” (a. 1 784), GCR II, 136/14. Mîine vom hotărî amîndoi în carea parte de loc să îndreptăm pașii noștri. BELDIMAN, N. P. II, 63/11. Dac-a veni mine, l-oi iubi. EMINESCU, N. 114. În clipa asta este cu copiii ei, dar mîine. . . o s-o-ntîlnim venind să te prăpădească. ISPIRESCU,Ll. 4. I-oi spune mîini. . . halal voinic. PĂUN-PINCIO, P. 41. Mîne dacă n-oi veni, Păru-n apă ți-l privește, Dor de mine de-ți va fi! COȘBUC, P. I, 157. Dacă te ostenești mîni pe la mine, nu uita să-ți iei desaga. SADOVEANU, B. 49, cf. id. D. P. 42. Azi e miercuri, mîni e gioi, Mîni ies turcii la halca, Sus în Haidar-Pașa. ALECSANDRI, P. P. 106. Da și mîne mi-a fi bine C-a fi mîndră lîngă mine! JARNIK-BÎRSEANU, D. 382, cf. 476. Nu le mai cota, că le găsim mire. ALR II 3 023/95. ◊ (Regional, întărit prin „zi”) Mîne-zi a da Dumnezeu vreme frumoasă. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, ap. TDRG. ◊ (Urmat de determinări care indică momentul din ziua următoare) Dacă pînă mîne demineață n-a fi podul gata, moșnege, are să-ți steie capul unde-ți stau talpele. CREANGĂ, P. 83, cf. id. A. 119. Să ne odihnim puțin, stăpîne, și mîine dis-de-dimineață să fim gata. ISPIRESCU, L. 6. Mîne divreme. ALR I 194/61. Mîne pînă-n ziuă. ib. 194/63. Spune-i că-l aștept mîni demineață. ALR II 3 033/334. ◊ (În corelație sau în opoziție cu „azi”, „astăzi”, sugerînd un interval de timp foarte scurt) Astăzi ești, iară mîine nu ești, și astăzi ești bogat, iară mîine ești sărac (a. 1 642). GCR I, 96/27. Astăzi mare și puternic . . ., Mîine treci și te petreci, cu mare mîhnire. M. COSTIN, ap. GCR I, 205/23. ◊ (În corelație cu „azi”, „astăzi”, „poimîine”, indică repetarea și continuitatea acțiunii) Voi striga: dragă Zulnie, Azi și mîni, și-n vecinicie ! CONACHI, P. 211. Îl vede azi, îl vede mîni, Astfel dorința-i gata. EMINESCU, O. I, 167. Azi așa, mîine așa, el făcu cunoștință cu toți fiii de domn. ISPIRESCU, L. 192. Trăiam astăzi, trăiam mîne, Ș-am văzut că era bine. BIBICESCU, P. P. 96. Azi o ceapă, mîne o iapă, poimîne herghelia toată, ZANNE, P. III, 518. ◊ L o c. a d j. De mîine = (mai ales precedat de „ziua”) care urmează zilei de azi. Nu știți ceaia de mînre (a d o u a z i N. TEST. 1 648) ce va fi viața noastră. COD. VOR. 130/25. Zioa de mîine era pentru mine un viitor foarte depărtat. MARCOVICI, C. 15/20. Vezi pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac, Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sărac. EMINESCU, O. I, 130. Nu cumva . . . să intrați înaintea mea, unde ne-a duce omul țapului celui roș, că nu mai ajungeți să vedeți ziua de mîne. CREANGĂ, P. 250. ◊ E x p r. Pe mîine, formulă de salut la despărțire, indicînd o reîntîlnire în ziua următoare. Ș-apoi ne vom cununa, nu este așa, Duducuțo dragă?. . . – Pe mîne! FILIMON. O. I, 144. Ca mîine (poimîine) = în curînd, peste puțin timp. Ca mîne voi avea și eu case mari. id. ib. 102. De ce nu te însori? Ca mîne, poimîne te-i trezi că ai îmbătrînit. CREANGĂ, P. 154, cf. 161. Ca mîine, parcă-l văd ministru. VLAHUȚĂ, ap. CADE. Eu mă duc, mîndră, ca mine, Inima la tin' rămîne. JARNIK-BÎRSEANU, D. 338. De azi pe (sau pînă) mîine v. a z i. De astăzi, de mîine v. a s t ă z i. Ba azi, ba mîine v. a z i. ◊ (Substantivat) Nu vă grijireți amu de mîine, că demăneața cine-și va câștiga. TETRAEV. (1 574), 209. Cu mine zilele-ți adaogi, Cu ieri viața ta o scazi. EMINESCU, O. I, 204, cf. 212. 2. (Adesea în corelație cu „poimîine”) în viitorul apropiat, c u r î n d; în viitor, c î n d v a. Agoniseaște s-aibă și pe mîine. DOSOFTEI, ap. GCR I, 211/35. Mîine, poimâine, poate soarele fericirei Se va arăta vesel pe orizon senin. ALEXANDRESCU, M. 3. Fiul meu. . . îl trămit la domnia ta, ca să se mai roadă, să poată ieși și el mîne, poimîne, la obraze. FILIMON, O. I, 101.Tot umblînd noi din școală în școală. . . mîne, poimîne, avem să ne trezim niște babalîci gubavi și oftigoși. CREANGĂ, A. 124. Poate mîine-poimîine va închide ochii pentru totdeauna. REBREANU, I. 177. Dacă întîrzii pe aici, mîni-poimîni ajung și eu ca dînsul. SADOVEANU, F. J. 473. Să recapitulăm numele arendașilor și al proprietarilor nestatornici, boiernași mărunți, care mîni n-au să mai fie. id. O. XIV, 13. ◊ (Regional) Mîine-alaltă = nu peste mult timp. O trecut multe răgute Ș-o trecut ș-on frate-al meu, Mîine-alaltâ-oi tre' și eu. ȘEZ. XXI, 85. ◊ L o c. a d j. De mîine = (din) viitor. A ta-i cîștiga de mînre (a. 1 619). GCR I, 55/22. Faptele de azi îndrumează istoria de mâine. CAMIL PETRESCU, O. III, 145. Veniți, dacă inima voastră Vrea zarea de mîni mai albastră. DEȘLIU, G. 28. ◊ (Substantivat) Visez necontenit un Mîne. BENIUC, V. 16. Glorie celor ce merg către mîine. TULBURE, V. R. 28. – Și: (rar) mîini, (învechit și regional) mîne, mîni adv. – Lat. mane.

ATUNCI adv. I. (Cu sens temporal; în opoziție cu acum) 1. În momentul acela (despre care este vorba), pe vremea aceea (trecută sau viitoare). Atunci întîi s-au strîns, la Izlaz, Cojocul și surtucul, brațul și gîndul. Tovarăși de zîmbete și de necaz. Să-și depene jelile toate de-a rîndul. DEȘLIU, G. 23. Ce mai chiu și chef prin ramuri Se-ntinsese-atunci! COȘBUC, P. II 33. Dacă ți-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. ISPIRESCU, L. 2. ◊ (În imprecații) Atunci s-ajungi tu, sfrijitule, cînd îi mînca alivenci de la mine. ALECSANDRI, T. 722. ◊ Expr. Atunci și nici atunci = niciodată, nici măcar cînd s-ar întîmpla un lucru imposibil. Cînd îi lăsa focului viața de haiducie?... -Cînd codrii or înfrunzi iarna ca și vara, vara ca și iarna; atunci.;. și nici atunci! DELAVRANCEA, S.177. Să-l văd cînd mi-oi vedea ceafa; atunci și nici atunci. CREANGĂ, P. 227. 2. Într -un moment concomitent cu o acțiune sau urmînd imediat după aceasta. Atunci s-a arătat ce poate Lopata cununată cu condeiul. DEȘLIU, G. 24. Să se adune la ospăț domnesc dregătorii noștri și căpeteniile de răzeși din sate care se vor afla atunci în tîrgul de scaun. SADOVEANU, N. P. 388. Și-atunci de peste larg pridvor... Ieși Zamfira-n mers isteț. COȘBUC, P. I 56. Pun mîna pe revolver, atunci auz tare un glas de căpriță. CARAGIALE, O. I 334. ◊ (Precedat de alte adverbe, cu sensul determinat de acestea) Tot atunci = exact în același timp cu... O namilă de om mînca brazdele de pe urma a 24 de pluguri și tot atunci striga în gura mare că crapă de foame. CREANGĂ, P. 241. Chiar (sau tocmai) atunci = cu foarte puțin timp înainte de aceea. Noroc că tocmai atunci sosise pustnicul. ISPIRESCU, L. 30. Alt om venea dinspre tîrg, cu un car nou, ce și-l cumpărase chiar atunci. CREANGĂ, P. 40. ◊ (Precedat de prepoziții, cu sensul determinat de acestea) Pe atunci = cam în timpul acela, cam pe vremea aceea. Vezi că pe atunci nu erau cluburi, presă, bulevard și grădini cu cîntări. GHICA, S. 86. Pe atunci nu era încă nici o fabrică. NEGRUZZI, S. I 13. Pe atunci, cînd țara suna de crunte larme, Stejarul cu voinicul era frate de arme. ALECSANDRI, P. III 327. Pînă atunci = a) pînă în momentul acela (din trecut). În primăvara acestui an, hanul făcea dever ca niciodată pînă atunci. PAS, L. I 143; b) pînă va sosi momentul acela. Să așteptăm venirea primăverii; pînă atunci nu-i nimic de făcut. De atunci = începînd din acel moment sau din acea epocă (și pînă astăzi). E cam mult de atunci. SADOVEANU, N. F. 7. Oh, zice copilul, tata de atunci punea și trei obede nouă de cînd te căznești tu cu aceasta. RETEGANUL, P. I 34. De-atunci negura eternă se desface în fășii, De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii... De atunci și pînă astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos. EMINESCU, O. I 132. (Adjectival) Nu pot să uit nici patul de atunci, Patul acela fără saltele. JEBELEANU, C. 14. De (pe) atunci = încă din vremea aceea. De pe atunci se vedea că va ieși ceva din copilul acela. ◊ (În corelație cu «cînd», scoate în evidență momentul sau împrejurarea cînd se petrece acțiunea) Atunci cînd spaima crudă fiori suflă prin lume, Cînd tunetul se poartă vuind din loc în loc, Cînd marea frămîntată s-acopere de spume... îmi place a sta singur. ALECSANDRI, P. A. 70. Cînd tronul era vacant, atunci mitropolitul convoca [adunările] pentru alegerea domnului. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ (În corelație cu conjuncții sau cu alte adverbe de timp) După ce răstoarnă carul, atunci vede drumul cel bun.Atunci să mă fi văzut cînd mă iveam pe vîrful urmi munte, cu pletele-n vînt... cu fața rumenită și cu durda pe umere. ALECSANDRI, C. 28. II. (În corelație cu o idee condițională sau concesivă) 1. (Cu rol restrictiv) Numai așa, numai în acest caz, numai astfel. Noi vrem să te vedem la lucru; atunci te vom aprecia. 2. (Cu rol de conjuncție conclusivă) în cazul acesta. Eu nu merg.Atunci plec singur. – Variante: atunce (ALECSANDRI, P. I 127), atuncea (BENIUC, V. 38, EMINESCU, O. I 94, NEGRUZZI, S. I 145, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 95) adv.

FI, sînt, vb. IV. Intranz. A. Verb predicativ. 1. A exista, a avea ființă. Sînt flori care-și înclină boiul și mor topite de visare, Mai sînt și ochi ce plîng în noapte și-adorm cînd soarele răsare! ANGHEL, P. 20. Copilașul nostru nu mai este! CREANGĂ, P. 177. Că-i iarbă de noi, Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. ◊ Expr. (În legătură cu o negație) De cînd sînt (ești etc.) = de cînd mă aflu pe lume, dintotdeauna. N-am sărit peste garduri niciodată, de cînd sînt. CREANGĂ, P. 28. Tu, de cînd ești, nu te-ai îngrijit de toaletă. NEGRUZZI, S. I 64. (Cu accentul frazei pe primul element) E ce (sau cum) e sau a fost ce (sau cum) a fost, dar... = treacă-meargă. Aici e cum e, dar să vedem dincolo.De foame ar fi ce-ar fi, dar n-am cu ce mă-nveli. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. 2. (În legătură cu o noțiune locală, exprimată sau subînțeleasă) A se afla, a se găsi. Sînt la pat și copiii ceilalți. PAS, Z. I 215. Cine știe pe unde va fi fiind, singur și flămînd. SADOVEANU, B. 21. Cine-i acolo?Eu.Cine eu?Eu, Ivan. CREANGĂ, P. 308. ◊ (Despre abstracte; construit cu dativul) Gîndul îi era la fiicele sale. ISPIRESCU, L. 51. Nevoia te duce pe unde nu ți-i voia. CREANGĂ, P. 30. ♦ A-și avea obîrșia, a se trage, a deriva, a proveni. Ia spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc ești? ISPIRESCU, L. 298. 3. (În locuțiuni temporale) A trăi, a viețui, a o duce; (despre lucruri, situații, acțiuni etc.) a dura, a dăinui, a ține. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 230. Om lega frăție de cruce pe cît om fi și om trăi. EMINESCU, N. 7. ◊ (Impersonal, urmat de compliniri temporale, adesea fixînd momentul unei acțiuni) Era... într-o seară de ajun de an nou. PAS, Z. I 72. Era dimineață cînd am intrat în oraș. NEGRUZZI, S. I 67. Cînd o fi de către seară, Să mi te pai ca de ceară... Cînd va fi de dimineață, Să te duci din astă viață. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 259. (În legătură cu noțiuni de durată, exprimă ideea de scurgere a timpului) Ah! e mult de-atunci. COȘBUC, P. I 259. Puțin mai este și ai să ajungi împărat. CREANGĂ, P. 191. 4. A se îndeplini, a se întîmpla, a se petrece, a avea loc. Mi-a spus cum a fost, răspunse munteanca. SADOVEANU, B. 276. Vulturul se va duce... să afle ce este pe la frații tăi. ISPIRESCU, L. 330. Nu era joc, nu era clacă în sat, la care să nu se ducă fata babei. CREANGĂ, P. 284. ◊ (Repetat, formează diferite construcții, care exprimă resemnarea în fața evenimentelor sau înfruntarea lor) Ridică, cu un gest de curaj, același gest de «ce-o fi, o fi», receptorul. SEBASTIAN, T. 80. Toți doctorii spuseră că împăratul să lase scaunul împărăției unuia dintre gineri, că așa o fi fost să fie. VISSARION, B. 60. Și-apoi, ce-a mai fi, a mai fi. CREANGĂ, P. 269. ◊ Expr. Fie! = a) (exprimînd consimțirea) să se facă precum spui, accept. Vino și tu! – Fie, am să viu! b) (exprimînd concesia) admit, aprob, merită, nu e păcat. Destulă muncă avu, dar fie, că izbuti. ISPIRESCU, L. 3. 0 fi! = se poate, posibil. O fi, nu tăgăduiesc. FILIMON, la TDRG. Așa a fost să fie = așa a trebuit să se întîmple, era inevitabil ca lucrurile să se petreacă în acest chip. (Familiar) Este? = nu-i așa? Da știi, mă simt eu fără carte, că cine n-are carte n-are parte... Este, d-le căpitan? – Da cum să nu fie, d-le Paraipan? D. Zamfirescu, R. 88. 5. (În legătură cu noțiuni cantitative, în special prețuri) A costa, a prețui, a valora. Cît sînt roșiile? 6. (În explicații superstițioase, în ghicitori etc.) A însemna, a fi semn că. Ce e cînd ți se bate tîmpla a dreaptă? CARAGIALE, O. I 58. ◊ Expr. A nu fi a bine (sau a bună) = a nu fi semn bun. Nu mai plînge, Săftică, nu-i a bine! CONTEMPORANUL, VI 101. B. Cu funcțiune copulativă. 1. Formează, împreună cu numele predicativ, predicatul. Gălăciuc este a! șaselea. SAHIA, N. 41. Secundul... căpitan cu vechime, era între două vîrste. BART, E. 118. El e flămînd și e-nsetat, Și-i slab, că e bătrîn. COȘBUC, P. I 227. Casa, din care nu vedem decît o bucată de perete... este a lui Marcu Florii Cucului. SLAVICI, N. I 29. Se vede lucru că nici tu nu ești de împărat, nici împărăția pentru tine. CREANGĂ, P. 186. (Expresie de urare) Să-ți fie de bine, verișorule! ALECSANDRI, T. I 39. Expr. A fi bine de cineva sau a-i fi cuiva bine = a se găsi într-o situație prielnică, favorabilă, a avea parte de liniște, de mulțumire. De noi ar fi mai bine în pădure! RETEGANUL, P. IV 8. A fi cu cineva = a fi de partea cuiva, a ține cu cineva, a fi partenerul cuiva. Să fii cu copiii tăi, ori să fii cu mine. ISPIRESCU, L. 272. Trageți toți cîte-o carte! Domnule, ești cu mine. ALEXANDRESCU, P. 89. A fi cu ceva = a avea ceva. Dealul e cu spini acum. COȘBUC, P. I 259. Era cu o stea în frunte. ISPIRESCU, L. 306. 2. (Construit cu dativul) Împreună cu un nume predicativ exprimă o stare sau o acțiune arătată de numele predicativ respectiv. Si de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, rîul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. Ce mi-i (ți-i etc.)...= ce importanță are..., ce folos de... Ce mi-i vremea, cînd de veacuri Stele-mi scînteie pe lacuri. EMINESCU, O. I 123. (Familiar) Ți-o fi (i-o fi etc.) = ajunge, destul. Hai, du-te! Ți-o fi! SADOVEANU, P. M. 69. ◊ Impers. (În legătură cu starea timpului) Dar uite nu e vînt – Și-i cald. COȘBUC, P. I 230. Ce era afară: să nu scoți cîne din casă, dar încă om! CREANGĂ, P. 143. 3. (În construcții impersonale, cu subiectul logic în dativ, în legătură cu noțiuni exprimînd un sentiment, o senzație, o stare sufletească) A simți. Să spunem că mi-a fost greu; însemna să nu fi plecat la școală? DAVIDOGLU, M. 8. Lene să ne strici aparatul... nu-ți fuse. SEBASTIAN, T. 12. Se puse pe un plîns de-ți era mai mare jalea de dînsul. ISPIRESCU, L. 287. [Îi] era lehamite de mustrările socrilor. CREANGĂ, P. 89. ◊ Expr. A fi cuiva drag (cineva sau ceva) = a-i fi pe plac, a îndrăgi, a iubi. Așa-i fusese drag în tinerețe Lipan, așa-i era drag ș-acum. SADOVEANU, B. 11. Mi-e (ți-e etc.) (urmat de un infinitiv, un supin sau o propoziție secundară cu verbul la conjunctiv) = îmi pasă, îmi vine (greu sau ușor), îmi bat capul, port grija, sînt interesat. Dacă nu ți-a fost de cumpărat, la ce i-ai dat drumul [pupezei]? CREANGĂ, A. 57. (Regional) Mi-e (ți-e etc.) a mînca = simt (simți etc.) nevoia de a mînca. Numai bucatele să fie gata mai devreme, pentru că dumisale îi este a mînca. NEGRUZZI, S. I 82. Mi-e (ți-e etc.) că... (sau să nu... ) (urmat de viitor sau de prezentul cu sens de viitor) = mă tem (te temi etc.) că... (sau să nu... ). Mi-e că n-o să te ia, tovarășe. DUMITRIU, N. 263. Sînt bătrîn... și mi-e să nu poticnesc. ISPIRESCU, L. 21. Mi-i să nu mă scoți din sărite. CREANGĂ, P. 152. 4. (Impersonal, urmat de un infinitiv sau de un conjunctiv) A urma (să se facă), a trebui (să se facă). Cînd fu a se boteza pruncul. ISPIRESCU, M. V. 4. Și de-a fi să mor În cîmp de mohor, Să spui lui Vrîncean. ALECSANDRI, P. P. 2. Cînd este a se face vreo înmormîntare, obiceiul antic cere a se așeza poduri în calea mortului. id. ib. 140. ◊ (Urmat sau precedat de o noțiune temporală; adesea pleonastic) Iar cînd a fost de s-a-mplinit Ajunul zilei de nuntit. COȘBUC, P. I 55. Iar cînd fuse într-o zi tocmai cînd copilul împlinea cincisprezece ani... se sculă Făt-Frumos și zise... ISPIRESCU, L. 2. ◊ (Rar, la forme personale) Pîn-eram de nu iubeam, Unde mă culcam dormeam. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 12. 5. (De obicei impersonal; mai ales la imperfect urmat de un conjunctiv) A avea putința, posibilitatea, ocazia, chipul să... Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o mai facă. CREANGĂ, P. 86. ♦ A se afla pe punctul de a..., a nu mai lipsi mult pînă să... Tocmai eram să vă întreb de unde le aveți [salatele]. CREANGĂ, P. 210. Eram șă-ți țes o haină. EMINESCU, N. 9. Mă puse întîi la buchi, dar văzînd că într-o zi era să mă înăduș... hotărî a-mi spune singur tabla [înmulțirii]. NEGRUZZI, S. I 247. ◊ Expr. (Urmat de o propoziție cu verbul la conjunctiv) Era mai (mai) sau aproape, p-aci (p-aci), cît p-aci (sau pe ce), tocmai, (mai rar) puțin era = puțin lipsea să se întîmple (ceva). Cînd era mai să-i ajungă, să uită fata-ndărăpt. RETEGANUL, P. I 39. Strîngîndu-l tare în brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I 80. 6. (Urmat de un supin) A putea, a trebui, a considera că este cazul să..., a se cuveni. Nici că e de gîndit. ISPIRESCU, L.m 253. Oare nu-i de făcut vreo șmichirie, pănă mai este încă vreme? CREANGĂ, P. 321. C. Verb auxiliar. I. Construit cu un participiu variabil, servește la formarea conjugării pasive. Nemaifiind supărat de nimene, trage Ivan un somn de cele popești. CREANGĂ, P. 303. Virtuți mari, fapte cumplite îți sînt ție cunoscute. ALEXANDRESCU, P. 133. ◊ (Cu repetarea pleonastică a participiului) Fost-am fost trimiși cu bine Din Suceava cătră tine. ALECSANDRI, P. A. 97. II. Construit cu un participiu invariabil formează timpuri compuse ale conjugării active. 1. Cu viitorul I se formează viitorul anterior. Vom putea sta de vorbă numai cînd voi fi terminat de scris. 2. Cu condiționalul prezent se formează perfectul optativ condițional. Zidul pieri ca și cum n-ar fi mai fost. ISPIRESCU, L. 26. Tu ești uitat, uitat ca cum n-ai fi mai fost. NEGRUZZI, S. I 65. 3. Cu conjunctivul prezent se formează perfectul conjunctivului. Frate Nae, să fi fost el aici să mă fiarbă așa. CARAGIALE, O. I 45. 4. Cu infinitivul se formează perfectul infinitivului. Se poate lăuda a fi învățat meșteșugul în timp foarte scurt. 5. Cu viitorul I sau cu perfectul conjunctivului se formează prezumtivul prezent și perfect. Unde s-a fi găsind acel Împărat-Roș... numai cel de pe comoară a fi știind. CREANGĂ, P. 234. Oare așa fel de tineri să se fi aflînd mulți în lume? DRĂGHICI, R. 7. III. Construit cu un participiu invariabil sau cu gerunziul, servește la alcătuirea formelor perifrastice de perfect compus, mai mult ca perfect sau imperfect. Tocmai pe cînd părerea de rău îl ajunsese și, mai și decît pînă aici, erau trecînd printr-o pădure mare și deasă. ISPIRESCU, L. 109. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Te-ai fost dus. NEGRUZZI, S. I 6. – Forme gramaticale: prez. ind. sînt (familiar îs, prescurtat -s), ești (pronunțat iești), este (pronunțat ieste, prescurtat e, îi, i-), sîntem (accentuat și sîntem), sînteți, sînt; imperfect eram (pronunțat ieram); perf. s. fui (regional fusei); conjunctiv să fiu; imperativ pers. 2 sg. fii (negativ nu fi); part. fost.

NĂPRASNIC, adj., subst. I. adj. 1. Care survine în mod neprevăzut, dintr-o dată (și cu intensitate); care se petrece fulgerător. Pe cînd ne opream răsuflarea, emoționați de astă năprasnică schimbare..., buciumașul se lungise pe o scîndură și se uita in sus. 1. negruzzi, s. v, 121, cf. iii, 355. Vedea-n năprasnica-i mirare Cum una pe-alta se ținea în brațe strîns. coșbuc, p. i, 256. Un cîne, care mușluise pe la capul meu în timpul somnului, fugea spre pădure, spăriet de năprasnica mea deșteptare. hogaș, dr. i, 83. C-un salt năprasnic, zaporojanul cel cărunt dispăru în tufe. sadoveanu, o.v, 532. Boierul și Mărul îl priveau serioși, cugetînd și ei la năprasnicile întorsături ale vieții, id. ib. 566. ◊ Moarte (sau pieire) năprasnică = (în opoziție cu moarte bună, naturală) moarte produsă de un accident, de un act de violență sau de o altă cauză nefirească. Să mîntuiră de mîniia și de moartea cea năprasnică și au scăpat la un ostrov. anon. cantac., cm i, 98. Cei înecați sau periți fără voie de moarte năpraznică. marian, i. 29. Se sguduie zarea de fulger Moarte năprasnic-acum prevestind călătorilor palizi. coșbuc, ae. 13. Dacă moare cineva de moarte năprasnică în păduri, la înmormîntarea lui vor fi ploi mari. gorovei, cr. 274. Au murit pe rînd bătrîni și tineri, de moarte bună sau năprasnică, semă-nîndu-și uitarea. teodoreanu, m. u. 52. Umbla baba suspinînd și aducîndu-și aminte de pieirea năprasnică a feciorului ei. sadoveanu, o. vii, 351. Moartea grabnică, zisă și moarte năprasnică. șez. iii, 115, cf. vi, 52, alrm ii/i h 214. ◊ (Adverbial) A murit sărmanul năprasnic într-aceeași sară. Otrava, înțelegi? negruzzi, s. iii, 428. Dacă s-ar fi deschis năprasnic din mijlocul cerului o gîrlă de apă rece, ...el n-ar fi rămas mai aiurit, gane, n. ii, 26. O stîncă amețitor de înaltă și dreaptă ca un părete căzuse parcă năprasnic din cer și tăiase capul drumului pe care urcam la deal. hogaș, m. n. 160. Într-o zi, a izbucnit năprasnic o furtună. ibrăileanu, a. 50. Toate s-au petrecut așa de năprasnic că nici el, nici nimeni n-a putut interveni. rebreanu, r. ii, 245. 2. Care nu poate fi stăpînit, înnăbușit, potolit, care covîrșește; nestăpînit, năvalnic (I 1), furtunos. Ceia ce îmblă în poftele necurăției trupești năprasnice. n. test. (1648), 188r/32. Emoția este o mișcare internă mai năprasnică și mai scurtă decît „neastîmpărul sufletesc”, care e stătător. i. negruzzi, s. i, 487. Chiotele unei bucurii năprasnice înnăbușeau trosniturile focului. rebreanu, r. ii, 206. ♦ (Despre oameni) Care nu-și poate stăpîni sentimentele, pornirile, care acționează cu violență sub influența primului impuls; impulsiv, violent, aprig. Omul năprasnic digrab’ răspundi, iar apoi pe urmă ti căiești (a. 1784). gcr ii, 135/15. Vornicul descălecă în fața șatrei domnești, însoțit d-o gloată năprasnică de boieri și de slujitori. odobescu, s. i, 172. Cea fată sălbatecă Și năprasnică, Prin Cerna că da. păsculescu, l. p. 181. ◊ (Substantivat) Era acolo... dracii clevetnicilor și a mînioșilor și a năprasnicilor. cod. tod. 211. 3. Care înspăimîntă, îngrozește (prin comportare, intensitate, violență, consecințe etc.); îngrozitor, înfricoșător; teribil, cumplit, crîncen; nemilos, necruțător (1). O, năprasnică cădeare! moxa, 347/12. S-au cutremurat toate țările... de năprasnică tulburare crăiei leșești. m. costin, let. i, 292/21. Iarna va fi gre și năprasnică (cca 1750). gcr ii, 59/30. Trecîndu cîțiva ani, să petrecu acel năprasnic tiran, de să duse în fundul iadului. mineiul (1776), 180r1/31. Un spital obștesc, trebuincios pentru năprasnica boală a ciumii (a. 1804). uricariul, i, 318. Destin, destin năprasnic, în pumnul tău deschis Mi-ai arătat coroana dincolo de-un abis. alecsandri, t. ii, 177. Năprasnicul potop slovenesc care a năpădit asupra Turciei. odobescu, s. iii, 561. Smeu năpraznic cu ochi ce sorb și mint. macedonski, o. i, 24. Buruienile de săgetătură... sînt leacurile contra acestei năpraznice boale. n. leon, Med. 145. Se plămădea soartă năpraznică și cruntă. galaction, o. 74. Era năprasnic ca un zmeu cînd poruncea corului, cu strașnică sprînceană, glas detunător. teodoreanu, m. u. 68. Nădăjduia să-i vie măcar o veste, ca să se încredințeze că n-a căzut în viața ei o întîmplare năprasnică, sadoveanu, o. x, 317. Năpraznicei cucoane [= morții] li trebuiesc cadavre milioane. arghezi, c. o. 135. Vor clocoti străfunduri de mînie Sub crîncenul, năprasnicul lor pas. beniuc, v. 87. În murmur de cetini, în foșnet de fagi, Pierea fără veste năpraznicul geamăt Stîrnit din pădurea de robi și iobagi. deșliu, g. 37. O, sabie, săbioară... tot astfel să te porți Ca și mai în alte dăți, Vărsînd de sînge și[r]oaie în năprasnice războaie, teodorescu, p. p. 118. Românii avură... a se lupta cu atîția dușmani, unii mai nesățioși, mai lacomi, mai năprasnici și mai răi decît alții. marian, t. 255. ◊ (Adverbial) înjura năpraznic. pas, z. i, 157. 4. Care depășește cu mult limitele obișnuite, care iese cu totul din comun (prin dimensiuni, forță, intensitate); extraordinar, fenomenal. Răpit fiind de năprasnică vijelie și vînturi năsălnice, să trezeaște aruncat înapoi cu multe sule de miluri. budai-deleanu, lex. Roma cea năprasnică ajunsă la cădere. i. văcărescul, p. 136/8. Balcanul și Carpatul la Dunărea măreață Ca doi giganți năprasnici stau astăzi față-n față. alecsandri, poezii, 433. S-a stîrnit un vînt năprasnic, și venind un vîrtej înfricoșat, a ridicat pe ginerele împăratului în sus. creangă, p. 89. Un vultur năprasnic își luă zborul din muntele vecin, ispirescu, m. v. 28. De-o năpraznică putere mă resimt însuflețit. macedonski,o. i, 29. C-un vîjîit năprasnic se-nalță valurile aruncîndu-se pe podelele vaporului. vlahuță, R. p. 55. În fața noastră se ridică un munte înalt și drept ca un zid năprasnic, de crezi c-aici e sfîrșitul lumii. id., ap. tdrg. Din culmi se răstoarnă molizii năpraznici. coșbuc, ae. 112. A fost o ciocnire nebună: de-o parte, puterea năprasnică a taurului turbat; de alta, fulgerătura groaznică a toporului, care a trăsnit drept între coarne, intrînd adînc. sandu-aldea, u. p. 27. Vifor năprasnic cu brațe de flăcări. goga, p. 68. Afară era un ger năpraznic. rebreanu, r. i, 232. Afară viscolul izbea în pereți, în uși, în ferestre, cu asalturi năpraznice. c. petrescu, a. 287. Furtuna se dezlănțuise cu așa năprasnică iuțeală, că ne-a surprins aproape cu toate pînzele sus. bart, s. m. 51. [Vînatul rănit] în astfel de împrejurări are particularitatea de a ataca cu o iuțeală și furie năprasnică. stoica, vîn. 44. Suflase peste noapte un vînt năprasnic, care speriase vietățile în pădure. călinescu, s. 755. Noaptea venea la loc, cu lupi și cu viscole năprasnice. camilar, n. i, 222, cf. 353. De departe, de către zare, se iscă în acea clipă un bubuit năprasnic, mereu mai tare. galan, z. r. 95. Afară e un ger năprasnic. v. rom. septembrie 1953, 103. Izbitura toporului este năprasnică, contemp. 1954, nr. 388, 4/3. Semnele de „rătăcire” ale lui Toderiță îi răscoleau deci o furie năprasnică. vornic, p. 9. Ilie îi dăduse un singur pumn, dar fusese așa de năpraznic, încît falca lovită i se și umflase. preda, d. 153. Din cînd în cînd îl cuprindea un dor năprasnic de casă. t. popovici, se. 22. l-au venit căpitanului un somn așa de năprasnic, cît au trebuit să se culce pe iarbă și să doarmă. sbiera, p. 277. ♦ (Adverbial) Cu putere, intensitate extraordinară. S-au deschis găurile ocheanului celui adînc și toate prăpăștile izvorînd năprasnic. n. costin, let. i, 46/12. Deodată, năprasnic se ridică din fundurile noroioase ale apei un strigăt, gane, n. ii, 181. Tot crește năpraznic furtuna Și codrul e singur lăsat! coșbuc, p. i, 237. Departe s-a aprins un fulger, Lovind... năprasnic. goga, p. 50. Plouă năprasnic zi și noapte. ibrăileanu, a. 102. Acum se aprinseseră în mine dorințile de dragoste, năprasnic. sadoveanu, o. vi, 526. Puhoiul pămîntiu vuia năprasnic. v. rom. noiembrie 1953, 18. Vîntul bătea năprasnic. contemp. 1954, nr. 417, 4/5. ♦ (Rar; substantivat) Om voinic; vlăjgan. Bătrînul Matei Cîrjă are împrejurul lui Cinci sute de năprasnici ce vin despre Vaslui, alecsandri, p. iii, 204. „Eu!” zice un năprasnic cu brațele vînoase. beldiceanu, p. 62. ♦ p. ext. (Rar) Care are un aspect neobișnuit (3), ciudat. El îi jură că are să i-l arate cu adevărat pe năpraznicul pui. macedonski, o. iii, 7. II. subst. (Bot.) 1. s. m. Plantă erbacee din familia compozitelor, cu flori galbene-albe, cu frunze rigide acoperite cu peri moi și cu tulpina dreaptă; (regional) ochiul-boului-a-ferigei (Chrysanthemum corymbosum). cf. panȚu, pl. 2. s. f. Plantă erbacee din familia geraniaceelor, cu tulpină dreaptă, păroasă, cu flori roșii-roz și miros neplăcut; (rar) piretru (b), (regional) închegătoare, priboi-căpresc (Geraniurn Robertianum). cf. brandza, d. 91, panțu, PL., ȘĂINEANU, D. U., VOICULESCU, L. 198. 3. s. m. și f. (Regional) Luminoasă (Clematis recta). cf. coteanu, pl. 24, lb, brandza, fl. 32, 527, grecescu, fl. 21, panȚu, pl. 4. s. f. (Regional) Curpen-de-munte (Atragene alpina). cf. baronzi, l. 139, panțu, pl. 5. s. f. (Regional; în sintagma) Năpraznică oiască = numele unei plante nedefinite mai îndeaproape (Călinești-Satu Mare), arh. folk. i, 110. Trabă a aduce buruiene, aleoańe, frăsînel, șălătruică, năpraznică oiască. ib.pl.: năprasnici, -ce. – Și: năpraznic, -ă, (învechit) nepreasnie, -ă (barcianu, alexi, w.) adj. – Din slavonul напрасьнь.

GEN s. n. (< lat. genus): categorie gramaticală flexionară bazată pe distincția naturală dintre ființele de sex masculin și ființele de sex feminin din cadrul însuflețitelor (animatelor), dintre însuflețite (animate) și neînsuflețite (inanimate). Impus inițial de realitatea obiectivă, de genul natural al animatelor (care face distincție între cele două sexe) la substantivele ce denumeau această categorie, el și-a pierdut parțial, cu timpul, legătura cu noțiunile de sex, de animat și de inanimat, extinzându-se prin analogie și prin tradiție la numele inanimatelor, iar prin acord la cuvintele care se acomodau după substantiv (la articole, la adjective, la unele numerale și la participiile verbelor) sau care înlocuiau substantivul (la pronume). ◊ ~ natural: g. existent în realitatea obiectivă, bazat pe distincția dintre cele două sexe în lumea însuflețitelor (ființe masculi și ființe femele, ființe bărbați și ființe femei). ◊ ~ gramatical: g. exprimat lingvistic prin intermediul substantivului cu ajutorul desinenței sau al articolului. Limba română posedă trei g. gramaticale: masculin, feminin și neutru. a) g. masculin caracterizează substantivele nume de oameni sau de animale de sex bărbătesc precum și substantivele nume de arbori, de plante, de flori, de fructe, de orașe, de munți, de luni, de vânturi, de litere, de note muzicale, de monede, unele nume de cifre și unele nume de lucruri care, prin analogie sau prin tradiție, au fost socotite tot masculine. Aceste substantive se numără un – doi sau au contextul diagnostic acest – acești: fiu, român, Nicolae, Roibu, Pitești, Pietrosul, corcoduș, trandafir, pepene, aprilie, zefir, ce, do, ban, trei, scripete, sac etc.; b) g. feminin caracterizează substantivele nume de oameni sau de animale de sex femeiesc precum și substantivele nume de arbori, de plante, de fructe, de flori, de orașe, de munți, de țări, de continente, de insule, de abstracte nominale sau verbale (nume de sentimente, de atitudini, de stări psihice, de acțiuni), de zile, de părți ale zilei, de anotimpuri, de vânturi, de monede, de cifre sau de lucruri care, prin analogie sau prin tradiție, au fost asimilate la cele feminine. Aceste substantive se numără o – două sau au contextul diagnostic această – aceste: fiică, româncă, Nicoleta, Roiba, răchită, ferigă, garoafă, Craiova, Mândra, Italia, Africa, Sardinia, dragoste, îndrăzneală, îndoială, petrecere, joi, seară, iarnă, briză, liră, sută, casă etc.; c) g. neutru caracterizează substantivele nume de obiecte inanimate, fără sex (majoritatea numelor de lucruri), unele substantive cu sens colectiv, unele substantive generice (care denumesc specii), unele substantive nume de materii, unele nume de țări, de fructe, de părți ale zilei, de simțuri, de acțiuni (abstracte verbale), de însușiri, de sporturi și de jocuri, de vânturi și de cifre, asimilate la cele neutre prin analogie și asociații. Aceste substantive se numără un – două sau au contextul diagnostic acest – aceste: creion, motor, batalion, popor, macrou, mamifer, fosfor, zinc, Iran, măr, jir, amurg, prânz, gust, văz, arat, semănat, curaj, fotbal, șah, uragan, milion etc. Existența g. neutru în limba română este o caracteristică a acesteia în comparație cu celelalte limbi romanice, care nu-l au, dar și un aspect controversat al gramaticii limbii noastre, deoarece există lingviști care sau îl neagă, sau văd în el un ambigen (termen impropriu, părăsit de cercetările moderne), datorită asemănărilor formale cu celelalte două g. (la singular cu masculinele, iar la plural cu femininele). Din cele trei g. gramaticale ale limbii române, cercetătorii au dedus două arhigenuri: un arhigen de tipul A, admis numai de contextul acest (parte comună a masculinului și a neutrului) și reprezentat prin nume de inanimate din categoria singulare tantum, ca de exemplu aur, lapte, mărar, mei, piper, sânge, unt etc. și un arhigen de tipul B, admis numai de contextul aceste (parte comună a femininului și a neutrului) și reprezentat prin nume de inanimate din categoria plurale tantum, ca de exemplu icre, moaște, tărâțe, zori etc. ◊ ~ animat: g. care caracterizează substantivele masculine și substantivele feminine ce denumesc numai însuflețite (adică două subgenuri, masculinul și femininul), ca de exemplu prieten, școlar, călător; colegă, elevă, turistă etc. Tot la g. animat sunt sau ar trebui incluse și substantivele neutre ce denumesc însuflețite: batalion, popor, macrou, mamifer etc. ◊ ~ inanimat: g. care caracterizează substantivele neutre ce denumesc numai neînsuflețite (adică subgenul neutru), ca de exemplu bec, scaun, fier, plumb, zer etc. Tot aici sunt sau ar trebui incluse și substantivele masculine și feminine care denumesc neînsuflețite: ban, perete, scripete, sac, liră, masă, tabacheră, carte etc. ◊ ~ comun: g. caracteristic anumitor substantive, nume de persoane, folosite atât pentru desemnarea masculinului, cât și pentru desemnarea femininului, ca de exemplu complice, nătăfleață, gură-cască, încurcă-lume, Adi, Didi, Gabi, Vali etc. ◊ ~ personal: g. caracteristic limbii poloneze, care evidențiază persoana în opoziție cu celelalte însuflețite și cu neînsuflețitele. În limba română, există elemente ale unui g. personal neconstituit, situate în interiorul g. masculin și feminin, cu mărci manifestate mai ales la singular, în cazul numelor de persoane cunoscute, individualizate (acestea sunt precedate de articolul hotărât proclitic lui, de prepoziția pe sau de articolul invariabil alde; au formă specifică de V. sau de G.-D.; păstrează diftongii -ea- și -oa- la G.-D. sau la g. cuvintelor de bază de la care derivă; formează o unitate semantico-gramaticală cu adjectivele pronominale posesive care li se adaugă direct, fără intermediari; se articulează după prepoziție, chiar fără determinări etc.): lui Nicu, lui Jeni, lui Cristinel, lui tata, văd pe Ion, ajut pe mama, alde Viorel, alde Liliana, alde Simionescu, alde mama; Floareo (față de: floare), Lupule (față de: lupe), Podarule (față de: podare), Puicăi sau Puichii (față de: puicii), Olgăi sau Olghii (față de: vergii), mămucăi sau mămuchii (față de: stâncii); Leanei (față de: serii), Floarei (față de: florii), Vlădoiu (< Vlad) – în raport cu băboi (< babă), Irinel (< Irina) – în raport cu rândunel (< rândunea); frate-meu, tată-meu, bunică-mea, soră-mea – în raport cu câinele meu, colegul meu, servieta mea, colega mea; vorbesc despre mama, am luat pentru tata - în raport cu vorbesc despre stâncă, am luat pentru colegă.

MĂRIME s. f. I. (Cu sens dimensional) Însușirea de a fi mare1 (I); dimensiune, proporție, întindere (mare), (învechit, rar) mărie1, (învechit) mărire (I 2). Văzurăm de departe un ou de pasăre. . . aseamene la mărime aceluia care v-am povestit (a. 1 783). GCR II, 129/6, cf. MOLNAR, RET. 14/7. Sub acest format (mărime) cu care acum se arată Curierul rumănesc, de acum înainte va ieși iarăși de două ori pe săptămînă ca mai nainte. CR (1 830), 41/43. Ce feliu de mărime ave, tată, ostrovul acela? DRĂGHICI, R. 154/15. Cînd ochii ca microscopul la lucruri ar da mărime. . . Atuncea la orice sunet, la lovirea cea mai mică, Omul spâimîntat de moarte ar fi tremurat de frică. CONACHI, P. 268, cf. 114, 260. Că precum se vede, asta istorie, Dup-a ei mărime nu e jucărie. PANN, E. I, [prefață] 3/15. Celalalt, asemene călare și nu mai puțin elegant, se deosebea prin mărimea șlicului și largile mînici a benișului său. NEGRUZZI, S. I, 30. Luai un fiacru și vizitai orașul pe care îl găsii sporit în mărime, de nu și în frumusețe. id. ib. 67. Era aninat în cui bustul în mărime naturală, lucrat în ulei, a unui copil. EMINESCU, G. P. 20, cf. id. N. 31, 38. Vasile trebuie să-mi facă o fetiță negreșit, cînd .s-o însura, răspundea unchiașul, desfâcînd portocalele din cămășile mici de foiță albă, alegîndu-le după mărimi. ARGHEZI, P. T. 117, cf. CĂLINESCU E. O. I, 8. ◊ (Concretizat) Fata și-au ales lada cea mai mică și mai urîtă. . . Văzînd Sfînta Duminică că fata nu caută (mărimi), și frumuseți. . ., i-a zis. SBIERA, P. 207. ♦ (În limba veche adesea cu determinarea „trupului”) Talie, statură. Mărime[a] trupului lor nu le da pricină de a să teme (cca 1 750). GCR II, 84/34. Întrecea. . . pre toți cei de vîrsta lui la mărimea trupului și la virtute. MINEIUL (1 776), 160r1/11. Că era veteaz întru războaie și cu mărimea trupului și cu frumuseța feații era foarte ciudat. VARLAAM-IOASAF, 7r/14. Un copil de mărimea lui. DDRF. II. (Cu sens cantitativ) Cantitate sau număr (mare). Puține sînt la număr aceste lumi de stele; Mărimea lor e mică, d-oi vrea să socotesc. ALEXANDRESCU, O. I, 458. III. (Cu sens durativ) Perioadă de timp în care se desfășoară o acțiune, un proces, un fenomen etc.; durată. Temperatura unui loc mai depinde și de mărimea zilei, adică de timpul în care soarele se află dasupra horizontului. DRĂGHICEANU, C. 93. IV. (Cu sens calitativ și, adesea, intensiv) Importanță, însemnătate, gravitate, (învechit) mărie1 (II 1). Trupurile celor omorîți le-au ars, totuși custă vro cîteva grămezi de oase de mărturisesc mărimea biruinței. ȘINCAI, HR. II, 60/12. Să nu te mieri de mulțimea sau mărimea păcatelor (a. 1 828). URICARIUL, X, 270. Mărimea crimei. ȘĂINEANU, D. U. 2. (Învechit). Tărie deosebită, putere, forță, mărire (IV 2), (învechit) mărie1 (II 2). Pentru ce. . .. Într-atîta slăbiciune are și atîta mărime? CONACHI, P. 261, cf. GHEREA, ST. CR. I, 176. 3. Loc de frunte într-o anumită ierarhie (socială); situație înaltă, rang, demnitate, putere, mărire (IV 3), (învechit și popular) mărie1 (III 1); faimă, renume. Cinste și mărime va dobîndi. PARACLIS (1 639), 262, cf. HELIADE, O. I, 135, 410. Are un obraz pe care se citește o prostatică rîvnire la mărimi. ODOBESCU, ap. TDRG. ♦ (Concretizat, mai ales la pl. ; adesea ironic) Persoană care deține un loc important în ierarhia socială ; fruntaș, demnitar, cîrmuitor, mărire (IV 3). V. f a ț ă, o b r a z. Ușile tuturor înaltelor autorități îi erau deschise, la Capșa discuta politică cu mărimile. VLAHUȚĂ, D. 42, cf. PAMFILE, J. III, 90, IORDAN, L. R. A. 66, 69. Eu n-am nici o legătură cu mărimile care hotărăsc soarta și oeniturile terenurilor mele petrolifere. C. PETRESCU, A. 324. Mărimile de la București, ca să treacă peste nearestarea doctorului și să admită motivările mele, trebuiesc unse. STANCU, N. A. IV, 119. Pînă să-i țină tovărășie lui Bolliac la un vin negru, turburînd dimpreună cu acesta voia bună a mărimilor zilei, umoristul zăbovise la Fialkovski. PAS, L. I, 40, cf. DEȘLIU, G. 18, 57. Pe cînd se gîndea așa și celelalte mărimuri petreceau, gazda, Împăratul Roșu, nu mai înceta lâudîndu-și ginerii. RĂDULESCU-CODIN, Î. 29, cf. CIAUȘANU, V. 178. ◊ (Cu sens colectiv) La cele căși mari domnești, Multă mărime se strînge, Frumoasă masă se-ntinde. MAT. FOLK. 112. ◊ (Precedat de „mai” comparativ, indică un grad mai înalt într-o ierarhie socială) Mai mărimile se gîndese la orice. ap. IORDAN, L. R. A. 230. 4. (Învechit, rar) Mărie1 (III 2). Pre lîngă pecetea domnului voievodului nostru. . ., la cărțile mărimei sale am făcut să se acațe pecețile noastre. ȘINCAI, HR. II, 113/19, cf. I, 251/31. 5. (Învechit) Mărire (IV 5). O, ziduri întristate ! O, monument slăVit! In ce mărime-naltă și voi ați strălucit. CÎRLOVA, P. 143. Ființa ta deșteaptă a noastră tinerime. . . Pe ea vechile steaguri destinde cu mărime. HELIADE, O. I, 163. Națiunea lor, amăgită și exaltată de sublima mărime a unui bărbat din sînul său, s-a încrezut orbește în puterea si auctoritatea lui. BARIȚIU, P. A. I, 504. 6. (Învechit) Mîndrie, aroganță, trufie, fală, semeție, (învechit și popular) mărire (IV 6). Șapte păcate sînt mai greale: . . . mînia, lenea, mărimea deșartă, trufiia. PARACLIS (1 639), 252. Acum nepoții vezi cu ce mărime Să vîntă, ca cînd vița le-ar purcede De la Balambir, vestit din vechime. BUDAI-DELEANU, T. V. 33. Deșarta ta mărime. HELIADE, O. I, 408, cf. CONACHI, P. 110. 7. (Învechit ; de obicei urmat de determinarea „de suflet”) Mărinimie. Sultanul se lasă la mărimea de suflet a m. sale împăratul. AR (1 829). 1251/13. Mărimea de suflet sau dimpotrivă împuținarea acestuia, poate cineva a le cîștiga după deprinderile și învățăturile ce de mic va ave. DR[GHICI, R. 156/13, cf. 21/16, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, BARCIANU. V. (Neobișnuit) Maturitate. Părinții áu o mare datorie, Ca pe copiii lor să nască, Să-i crească pînă în vîrsta bărbătească, Și pînă la a lor mărime Sufăr necazuri mulțime. ȘEZ. IX, 166. – Pl.: mărimi, (regional, IV 3 și) mărimuri.Mare1 + suf. -ime.

NĂVĂLI vb. IV. 1. Intranz. A se repezi la cineva, asupra cuiva sau undeva cu intenții agresive, criminale etc.; (învechit și popular) a năbuși (1). v. tăbărî. Ca niște lei sălbatici au năvălit asupră-i și, multe rane făcîndu-i, l-au omorîtu. ureche, l. 149. O vipere ieșind den căldură năvăli spre mîna lui. n. test. (1648), 172r/12. Năvălind ca niște fe[a]ră În cuțite îl luară (a. 1777). gcr ii, 116/33. Un pește mare năvăli să-l mînînce (a. 1784). id. ib. 134/14. Ieșind un lup turbat și năvălind asupra unui cioban anume Filip, l-au mușcat. cr (1836), 561/47. De-i vedea și-i vedea că s-a trezit și năvălește la tine, ...fugi încoace spre mine. creangă, p. 215. Și nici o fiară n-a năvălit asupra lui. delavrancea, o. ii, 129. Fasciștii germani năvăliseră peste casa lui Ceaikovski de la Klin și, la plecare, o lăsaseră pradă focului. stancu, u.r.s.s. 90. Se sculase și năvălea spre el cu pumnii ridicați. preda, Î. 66. Din fundul grădinii lui Trafulică năvăliră încă trei inși cu măciuci. id. d. 212. La perdea-n miezul nopții Nemerit-au haiducei, Nemerit-au, năvălit-au, Paloșele zinghenit-au. alecsandri, p. p. 58. ◊ Tranz. (Învechit și popular) Pădzeaște-te că fiiu-tău Leont te dibuiaște să te piardză ca să-ți ia împărățiia, și te va năvăli acmu la vînat. moxa, 390/22. Biata lui nevastă pe loc o sfecli, Gîndind că cu pumnii o va năvăli. pann, p. v. ii, 150/30. Nu știu, maică, ciobanii Rătăcit-au cîrlanii, Ori drumul au rătăcit, Ori haiduci i-au năvălit? alecsandri, p. p. 59. ♦ (Mil.) A se repezi asupra dușmanului, asupra unui loc deținut de acesta etc. (într-o luptă, într-un război). v. ataca, asalta. De va năvăli întăi călărimea la voi, trebui... să vă agiutăm vouă. herodot (1645), 489/12. Și s-au bătut mainte de apusul soarelui pănă ce au înnoptat, perindu de îmbe părțile, pănă au năvălit și gloatile de pedestri. ureche, l. 80. Velicico năvălea în război sîngur cu sulița a mînă. neculce, l. 94. Boiarii și căpitanii, pre capete, năvăliră asupra turcilor, de-i tăia. anon. cantac., cm i, 125. Siliți fiind de împăratul că-i va omorî de nu-i va sparge pre nemți, poruncindu-le a să bate și a năvăli pînă la moarte. r. greceanu, cm ii, 77. Au năvălit asupra Siinii, nădejduind cum că... va răpi deodată cetate cu însuș zidurile (a. 1773). gcr ii, 92/7. Turcii... năvăliră și intrară în cetate. văcărescul, ist. 258. Să trezește Din grea spaimă și sulița-ș rădică, Și năvale pe vrăjmaș voinicește. budai-deleanu, t. v. 129. Năvălesc după ei turcii cu iuțeală. beldiman, e. 52/11. Viteazul... năvăli asupra ordiei... cu românașii săi. ispirescu, m. v. 15, cf. 51. Ștefane! viteazul meu!... De giur-împregiurul tău Năvălesc dușmani mereu! alecsandri, p. p. 172. Paloșu-n mînă luau Și-n tătari ei năvăleau. pop., ap. gcr ii, 301, cf. cătană, p. b. i, 60. ◊ Tranz. (Învechit și popular) Priam... a văzut prăbușirea cetății și porțile casei Rupte, și-adînc în palat prin odăi năvălindu-l dușmanii. coșbuc, ae. 41. Magdul că se încrunta, Voinicește se lupta, Iar dușmanii-l năvălea Și de moarte mi-l rănea. alecsandri, p. p. 377. ♦ (Mil.) A pătrunde (pe neașteptate) pe un teritoriu străin, cu scopul de a-l cotropi; a invada, a cotropi. Socotia cum de tot au nebunit, cu atîta puține vasă, și năvălesc! herodot (1645), 431. Turcii... năvălesc în Europa și amenință a o cuceri. bălcescu, m. v. 8. Cu ce vifor de urgie Năvăliră-n Românie! alecsandri, p. ii, 18. I-a venit răspuns Că dușmanii țării, Cît nisipul mării, Năvălesc grămadă, Pustiesc și pradă. iosif, v. 122. ◊ Expr. (Ce,) au năvălit turcii? v. turc. ◊ refl. (Învechit, rar) Împărăția turcească asupra noastră se năvălește (cca 1770). arhiva r. i, 47/22. ◊ Tranz. (Rar) Noi, în tinerețele noastre, dam război dușmanului, cînd ne năvălea glia. camilar, n. i, 104. 2. Intranz. (Despre ființe) A se repezi, a se năpusti (2) undeva, spre ceva, a fugi în grabă la cineva, a da buzna, (regional) a nooti; a tăbărî. Iosif năvăli pre fața tătîni-său plîngînd și sărutînd pre el. palia (1582), ap. gcr i, 37/8. Saraciul, sluga lui Dumitrașco Vodă, au năvălit degrabă la beciul suptu scara despre doamna. neculce, l. 204. Turmele înfricoșate năvălesc de vale. beldiman, n. p. i, 124/2, cf. id. e. 1/22. Palas... năvălind de pe Olimp se duse Și la Itaca se opri-n cetate. murnu, o. 4. Florile din luncă mi s-au plîns c-a năvălit Printre ele, ca furtuna, roibul tău... Ce roib cumplit! eftimiu, î. 103. Iar ca învălmășeala să fie și mai deplină, în cumplita această viermuire a glotimii... mai năvăleau... și telegarii butcilor. c. petrescu, a. r. 9. Din vecini năvăliră cîțiva oameni, băgîndu-se între ei. t. popovici, se. 123. În pimniță cum intra La butie năvălea, Bea Tudor dă să-mbăta. șez. iii, 213. ◊ (Prin lărgirea sensului; despre elemente, fenomene ale naturii etc.) Au năvălit ca un nour luminat de soare o nespusă mulțime de omăt. ar (1839), 471/27, cf. 671/5. Apa năvălea-n clocot. f (1900), 556. Roate de frunze moarte năvăleau la fereastră. sadoveanu, o. i, 74. Asupra lumii năvăli o ploaie cumplită. id. ib. vi, 338. Miliarde de stropi de apă năvălesc. bogza, c. o. 231. ◊ Fig. Zise, și l-aceste vorbe Năvală nenorocirea. heliade, o. i, 84. Ce valuri înfocate de visuri sfîșîitoare au năvălit asupra simțirilor mele. marcovici, c. 7/8, cf. 20/10. Războiul, foametea, ciuma... năvălesc una după alta... asupra ticăloasei omeniri. id. ib. 21/14, cf. id. d. 9/1, 120/20, 160/19. Vezi paharele cum pline tot la gură năvălesc. beldiceanu, p. 128. Moș Gheorghe nu poate prinde clipa în care năvălește aprinsul luminilor. sp. popescu, m. g. 88. E o lume ce n-ai văzut-o încă: Viața năvălește cu furia dintîi. cerna, p. 61. Peste cîmpie năvăli un văl de aur. gîrleanu, l. 29. ◊ refl. (Într-un descîntec) Ho! vacă roșă... Nu te asupri; Nu te nărăvi, Nu te năvăli, Nu te năpăsti Copiii nu-mi sărăci. marian, na. 46. ◊ Tranz. fig. Este cam indiscret din parte-mi a vă năvăli astfel cu poezii. alecsandri, s. 43. Dacă m-ai năvălit cu întrebările, cînd era să-ți spui? caragiale, o. ii, 246. E cu neputință de explicat și de analizat ce se petrece în capul meu, chinuit de așteptare... năvălit acum deodată de această mireasmă ucigașe. galaction, o. 58. I se umflară nările și o năvăliră aduceri aminte. sadoveanu, o. vii, 331. ♦ (De obicei cu determinări locale care indică un spațiu închis sau considerat ca atare) A intra sau a ieși în grabă (și pe neașteptate, în neorînduială ori în mare cantitate); a da buzna. Desperat, Petrache Mănescu dă brînci ușii și năvălește înăuntru. caragiale, o. iii, 149. Se auzi glasul aspru al gardianului căpităniei și caporalul năvăli grăbit pe ușă. dunăreanu, ch. 94. Se deschide de părete ușa odăii din dreapta prin care năvălește o droaie de copii. brătescu-voinești, î. 18. O ceată de vreo patruzeci de țărani năvăli pe poartă cu mare gălăgie. rebreanu, r. ii, 129. De pretutindeni năvăliră în curte argații... răcnind cu toții: tătarii. galaction, o. 52. Către patru după amiază, năvăli în odaie un gradat. camil petrescu, u. n. 248, cf. 415. „Nu merge așa!” izbucni el disperat, năvălind pe ușă afară. brăescu, m. b. 32. Paznicii de la Murgeni năvăliră în sat călări, alungați parcă de cineva din urmă. sadoveanu, o. v, 696. Năvălim în odaie să-l vedem. stancu, d. 225, cf. id. r. a. iii, 236. Năvăli pe cerdac neguros, de parcă-l aștepta vreo încăierare. galan, b. ii, 162. Stan năvăli în cabină și le spuse pe nerăsuflate că a venit cineva de la raion. preda, d. 53. Turcii-n casă năvălea, Bună dimineața da, Iar popa le mulțumea. Jarnik-Bîrseanu, d. 492. ◊ (Prin lărgirea sensului; despre elemente, fenomene ale naturii etc.; adesea fig. sau în contexte figurate) Undile ce clocotea au început a năvăli în corabie. drăghici, r. 33/13. Cînd deschise fereastra, un zgomot de trăsuri depărtate năvăli în odaie. VLAHUȚĂ, o. a. iii, 72. Popa Tonea a suit scara cerdacului, în care năvăliseră ramurile... unui cais de neam. galaction, o. 188. Noaptea luminoasă Ca o undă de parfum Năvălește-n casă. topîrceanu, p. o. 99. Soarele năvăli pe geam. brăescu, a. 99. Prin fereastra deschisă năvălește aer curat. sahia, n. 26. Era început de primăvară, prin mart, și pe ferestrele deschise năvălea lumină nouă. sadoveanu, e. 110. În compartiment a năvălit o avalanșă de nisip. ralea, s. t. i, 252. Aerul de seară de februarie, tare, năvăli în compartiment. v. rom. aprilie 1955, 110. ◊ Fig. Ceva greu, un dor, o jale, un amar pe care nu-l simțise niciodată îi năvălise în inimă. mironescu, s. a. 44. Acuma, iată, în viața ei închisă, acoperită ca de un nour, năvălise un val de soare. sadoveanu, o. ii, 190. Adevărul năvălea în ciuda tăcerilor în odaia bolnavei. călinescu, s. 692. Vorbele năvăliră aspre, fără voia lui. v. rom. februarie 1955, 178. ♦ (Rar; urmat de un verb la infinitiv care îi întregește sensul) A sta gata să izbucnească (cu putere); a amenința să... Marea din matca sa iase, Preste lumea vinovată năvălind a se lăți. negruzzi, s. ii, 5. Vine dorul, stau nebun, Stau nebun, năvăl a plînge, De dorul care mă prinde. hodoș, c. 74. 3. Intranz. A veni în grabă și în mare număr undeva, la cineva; a se îngrămădi, a se îmbulzi, a se înghesui, (regional) a (se) nălogi. Și așa năvăliia și să îndesa, cît călca pre măriia sa, unii pentru să să vendece de boale, alții pentru să audză învățătura lui. varlaam, c. 258. Văzînd Isus că năvălește mulțimea, certă pe duhul cel necurat. n. test. (1648), 53r/4. Toți provințialii de ambe sexe năvălesc la dînsul. negruzzi, s. i, 239. Vara năvălesc mulțime de bolnavi la cură. id. ib. 317. Lumea, cîtă fusese și cîtă nu fusese la biserică, năvălise în crîșmă. hogaș, dr. i, 41. Toate surorile și verele mele au năvălit săptămîna asta peste mine de pretutindeni. id. ib. 167. Cînd spectacolul a luat sfîrșit..., publicul a năvălit în față, să fie mai aproape de actori. stancu, u.r.s.s. 75. Satul a năvălit pe malul gîrlei. id. d. 208. Iată mîrzăcițele Și cu tătărițele Că la hanul năvălesc Și cu toate-așa-i grăiesc. alecsandri, p. p. 78. Începu a năvăli norodu de nu mai încăpea pe la ferești și-mprejurul casei privind. șez. i, 207. ♦ (Despre sînge) A se strînge cantitate mare (într-un organ sau într-o parte a corpului). Sîngele îi năvăli în față și inima-i bufnea cu grabă în coșul pieptului. sadoveanu, o. v, 603, cf. vii, 337. În zguduirea sufletească în care vibra, simțea cum îi năvălește sîngele la inimă. bart, e. 22. Sîngele năvăli în obrajii tînărului. Indignarea se amesteca și cu temerea. călinescu, e. o. i, 56. Simți cum sîngele îi năvălește în cap. stancu, r. a. iii, 79. Sîngele îi năvăli în tîmple. v. rom. aprilie 1955, 194. Sîngele-i năvăli în inimă, ameți puțin și se clătină. vornic, p. 54. Se vedea că lui Pascu îi năvălise sîngele în obraji. preda, d. 35. Tot sîngele îi năvăli în cap. t. popovici, se. 56. 4. Intranz. (Învechit; cu determinări introduse prin prep. „la”) A recurge (la cineva) pentru protecție, ajutor etc.; a alerga. Năvăliia la dînsul și la țară și domnii cei streini, să-i ducă la domnie și cu agiutoriul lor era cu nădejde că vor izbîndi. ureche, l. 89. La aceasta au năvălit Paleologul, împăratul grecilor, plîngîndu-se de necinstea și nedreptatea ce i-a făcut Baiazid. văcărescul, ist. 253, cf. 273. La tine noi năvălim, Voind să ne dezrobim. i. văcărescul, p. 70/29. ◊ Fig. Grecii... năvăliră la singură scăparea, carea este supunerea și închinăciunea. văcărescul, ist. 258, cf. 266. 5. Tranz. Fig. (Rar) A năpădi (2), a umple. M-a năvălit barba. camilar, n. ii, 399, cf. 230. – prez. ind.: năvălesc și (regional) năvăl; pers. 3 și: (regional) năvale și năva, năvăle (com. din limba-alba iulia). – Din slavonul НАВАЛГАТН.

MÍJLOC s. n. I. 1. (De obicei precedat de prep. „în”, „din”, „prin”, „la”, „pe la”, învechit, „pre”, și urmat de un genitiv) Punct, linie, parte a unui lucru, a unei suprafețe care se găsește la depărtare egală de punctele periferice, de circumferință, de extremități (v. c e n t r u, j u m ă t a t e, m i e z, b u r i c); p. ext. (în opoziție cu m a r g i n e) parte a unui lucru situată la oarecare distanță de fiecare dintre punctele marginale ale acestuia; (în opoziție cu c a p ă t, e x t r e m i t a t e) interval cuprins între două extremități sau între două elemente de același fel. În mijloc de besearecă cîntu tinre. PSALT. HUR. 17v/21. În mijlocul raiului răsădi Dumnezeu pom de preceput ce iaste bine și rău. MOXA, ap. GCR I, 57/39. Banii. . . să să facă în loc vestit, cum are fi în mijlocul târgului, să vadză toți. PRAV. 76, cf. 230. În mijlocul teatrului. DOSOFTEI, V. S. septembrie 19r/29. Zveazda. . . slujeaște încă, ca să stea pururea în mijlocul discosului cinstita pîine (a. 1680-1700). GCR I, 244/24. Din iezăr cură apă prin mizlocul orașului. N. COSTIN, ap. IORGA, L. I, 94. După ce au aflat Brîncovanul pe Bălâceanul mort în război, trimisu-i-au capul la București, de l-au pus într-un prepeleac în mijlocul ogrâdzîi lui. NECULCE, L. 105. La mijlocul moșiei Brăndușăni au intrat Chirileștii (a. 1759). BUL. COM. IST. IV, 201. Merse în mijlocul bisericii și. . . se înturnă spre norod. NEGRUZZI, S. I, 149. Luni pe la amiazi, pe cina eram m ulița mare, in mijlocul tîrgului, îmi iese înainte un impiegat cu guler roșu. GHICA, S. 244. Trîntește baba în mijlocul casei și-o frămîntă cu picioarele. CREANGĂ, P. 13. Harap Alb. . . cînd îl croiește o dată cu sabia pe la mijlocul gîtului, îi și zboară capul. id. ib. 226. Văzu că se află în mijlocul unei odăi mari. CARAGIALE, O. II, 262. Acel vas. . . se află pe o masă în mijlocul unei bisericuțe. ISPIRESCU, L. 29. Vulturul de pe monumentul independenții ridicat. . . în mijlocul orașului Calafat. VLAHUȚĂ, R. P. 16. Era o casă albă, veche și simplă, în mijlocul unei curți largi. id. O. A. III, 72. Sării ars în picioare, prin întuneric, drept în mijlocul poieții. HOGAȘ, M. N. 87. Avînd margine sau poale, bolta cerului are și un mijloc sau o inimă, pe sub care. . . se crede că nu-i bine să meargă omul. PAMFILE, CER. 3. În mijlocul drumului picotește cîinele învățătorului. REBREANU, I. 10. Nu apucă însă să ajungă decît pînă la mijlocul uliței. id. R. I, 152. Din mijlocul chiliei îi privea zîmbind bătrînul Mihu. SADOVEANU O. V, 569. Spune-mi un' mi-i îngropa? În ușa altarului, În mijlocu raiului. JARNIK-BÎRSEANU, D. 173, cf. DENSUSIANU, Ț. H. 162, ALR I 965/1, ALR II 6673/47, 235, 362, 6 706/102, 141, 235, 250, 812, 886, 987, A II 6. Să te sălești a fi totdeauna la mijloc de masă și la colț de țară. NEGRUZZI, S. I, 247. (Determinat de termeni care denumesc spații, întinderi mari, include ideea de zonă foarte înaintată, foarte lăuntrică, cu caracteristici excesive) Apele îngroșară-se și undele pre mijloc de mare. PSALT. 311. Corabiia era în mijlocul măriei. CORABIA, EV. 262. Iară corábiia era pre în mijlocul mării învăluită de valuri. CHEIA ÎN. 31v/21.au trecut pre mijloc de Marea Roșie ca pre uscat. FL. D. (1680), 69v/7. Au venit împăratul. . . într-un mijloc de cîmpu pustiiu. NECULCE, L. 226. În mijlocul cîmpiei întinsă ce se perde. . . Culcat pe spate șede voinicul bivolar. ALECSANDRI. POEZII, 368. Cînd mă trezii, eram afară de barieră, în mijlocul cîmpului. BOLINTINEANU, O. 387. În mijloc de codru-ajunse Lîngă teiul nalt și vechi. EMINESCU, O. I, 66, cf. 215. Cînd se pomeni în mijlocul mării, Ileana Simziana se prefăcu că-i pare rău și prinse a certa pe neguțător că o înșelase. ISPIRESCU, L. 25. Cîntă puiul cucului în mijlocul codrului. JARNIK-BÎRSEANU, D. L-am cătat vara toată. . . în mijlocul codrului, La porțile dorului. MAT. FOLK. 1050, cf. 74, DENSUSIANU, Ț. H. 97, A II 2, 8. ◊ Mijlocul cerului = a) (învechit) zenit. Zenitu și căruia uneori i se mai dă numirea de mijlocul ceriului. CULIANU, C. 9; b) (regional) miazăzi (1). Cf. ALR I 1236/75, 85. L o c, a d j. De mijloc = situat (sau destinat a fi așezat) în centru sau, p. e x t., în spațiul dintre alte lucruri. Plasa de mijloc [a năvodului]. ANTIPA, P. 461. (Indicînd poziția într-o clasificare, o ierarhie) Birnicii sînt 17214 familii din care 4 082 „dă frunte”, 4 961 „dă mijloc” și 8171 „dă coadă” (a. 1819). DOC. RC. 225. Ține treapta cea de mijloc între sublim și simplu. HELIADE O. II, 37. Locuitorii săi din clasa de mijloc . . . vara se adunau la grâdinele Rreslea, Barbălată. FILIMON, O. I, 175. (Expr.) Drum (sau cale, linie, învechit, hotar) de mijloc = soluție intermediară, atitudine de compromis. Povățuiește pre părinți ca să nu se arate cu atîtă neomenire și asprime către fiii lor . . . ci să cuvine să păzească hotarul cel de mijloc. PANN, E. I, [prefață] 7/4. Cînd îi alb, spun alb și la negru, spun negru . . . ori, ori! Că drum de mijloc nu există. DAVIDOGLU, M. 83. (Regional) Degetul de mijloc = degetul mijlociu, v. m i j l o c i u (I 2). Sâ-m trimeatâ inelu Dzîn zezetu hăl dze milzoc. DENSUSIANU, Ț. H. 160. Gegitu dă meljoc. ALR II/I MN 32, 2 186/310. ◊ Din mijloc = a) l o c. a d j. așezat în centru, în zona centrală; central. După catapeteazma din mijloc era cortul ce să chiamă sf[i]nția sf[i]nților. N. TEST. (1 648), 297r/2; b) l o c. a d j. (Învechit) în devălmășie. La tovărășie, cheltuiala iaste din mijloc, cum și cîștigul și paguba. PRAVILA (1814), 86/10; c) l o c. a d v. din centru; (în opoziție cu d i n d ă r ă t și d i n a i n t e ) din flanc; p. e x t. în plin. Goniră pre Alexandru . . . și deteră în trîmbițe și în tîmpine și-i loviră unii din dărăpt, unii din mijloc, alții dinainte.ALEXANDRIA 37/11. (E x p r.; învechit) A ridica (sau a scoate) (pe cineva sau ceva) din mijloc = a înlătura, a îndepărta; a exclude (din discuție). Trebuie să se rădice Mihai Vodă den mijloc, ca un amestecător și turburător de prieteșug între domni. N. COSTIN. LET.2 I, 494. Pentru cutremur, căutînd pe filosofi, vom găsi unii zicînd una și alții alta, scoțînd la aceasta pre D-zeu din mijloc. ANTIM, ap. TDRG. Acest hrisov prin lămurită sa înțălegere, rădică din mijloc toată îndoiala și toată împotriva punere înainte asupra stăpînirei vrăncenilor (a. 1817). URICARIUL, IV, 341/13. ◊ L o c. a d v. La (sau în) mijloc = (aproximativ) în centru, în spațiul care separă două persoane sau două lucruri. R ă s t i g n i r ă . . . și alți doi de încoace și de încolo, e în mijloc I[su]s. CORESI, ap. GCR I, 21/25. Cela ce va ucide pri cela ce va întră la mijloc să-i împartă . . . nu să va certa. PRAV. 116, cf. 91. Cîte 3 alăturea mergînd, craiul la mijloc (a. 1700). GCR I, 334/29. Piața sfintei Troiți. . . are în mijloc un stîlp de marmură. GOLESCU, Î. 25. O frumoasă mînă scapă de pe margine de-altan O mânușă, drept la mijloc, între tigru și-ntre leu. EMINESCU, O. I, 166. În mijloc sta așezată o masă cu șapte talere. CARAGIALE, O. II, 268. Casa n-avea nici o podoabă, dară în mijloc era o masă mare. ISPIRESCU, L. 50. Lăutarii trecură la mijloc. REBREANU, R. I, 220. Își așternu și lui un pat, la mijloc, între tovarășii săi de suferință. MIRONESCU, S. A. 129. Îl crepăm așe cu cuțîtu în jumătate ș-avem un ic de lemn și-l băgăm la ńiljoc. ALR SN I h 222/141. Cînd e plosca la mijloc, Mare, mic e cu noroc, se spune despre cei bețivi. ZANNE, P. IV, 92. Sus copaie, jos copaie, La ńiljoc carne de oaie (Scoica). SADOVEANU, P. C. 12. (E x p r.) A sta (sau a se pune) la mijloc = a se interpune, a sta între două persoane pentru a le împiedica să se încaiere; (învechit și popular) a interveni, a stărui (pentru cineva). Ca să pot isprăvi mai iute, te rog umil pe dumneata, milostivul mieu domn și de bine făcător, să te pui la mijloc . . . ca să stăruie cu trecerea lui crăiască pe lîngă măria sa domnul (a. 1 681). IORGA, S. N. 79. Ș-au stătut banul la mijloc cătră viziriul, de au aședzat să-l puie pre dînsul leșii craiu. NECULCE, L. 59. Văzînd noi că era cît pe ce să se încaiere la bătaie, ne punem la mijloc și-i împăcăm cu mare greu. CREANGĂ, A. 107. Kir Ianulea și-a ieșit din pepene; s-a repezit cu pumnii-ncleștați s-o pilduiască; dar musafirii s-au pus la mijloc și l-au oprit în piept. CARAGIALE, O. II, 227. Boierii din Țara Românească se puseră la mijloc cu rugăciuni și se făcu pace. ISPIRESCU, ap. CADE. (Învechit) A pune (ceva) la mijloc = a aduce, a oferi în folosința, în fondul comun. Li-au adus toate [prăzile] și li-au pus la mijloc cît au dobîndit. HERODOT (1645), 493. La logodnă au fost pus la mijloc galbini 12000, cine ar strica logodna, acela să peardă acea somă de bani. N. COSTIN, LET2. I, 382. Toată averea mea o puiu la mijloc cu voi. GORJAN, H. I, 147/6. (Învechit) A aduce (sau a pune pe cineva sau ceva) la (sau în) mijloc = a aduce în fața, la cunoștința, în discuția unei adunări; a convoca pe cineva într-o adunare. Iară Domnul nostru Isus Hristos, aciiaș aduse la mijloc cugetul lor și grăi lor. CORESI, EV. 61. Nici întrebare ca aciasta la mijloc să puie s-au căzut. CANTEMIR, IST. 153. A filului și a inorogului pomenire la mijloc să fie adus de carii aminte mi-am adus, precum nici la adunare dintei chemați să nu fie fost. id. ib. 159. Să aducem în mijloc pe fericitul David carele zice. . . ANTIM, ap. TDRG. Iată ascultai cuvîntul tău și voi scoate din sfat mîniia și pohta și voi aduce la mijloc înțelepciunea și dragostea. VARLAAM-IOASAF, 9V/17. Ritorul, pentru ca să dovedească după leage și după dreptate lucrul acela. . . aduce la mijloc vreun cap din pravilă. MOLNAR, RET.102/18. (Învechit) A sta la mijloc = a nu fi hotărît, a sta în cumpănă; a rămîne în suspensie. Acealea ce să feaceră pre tine au fost den farmeci, iară nu dentr-adevăr. Și stînd la mijloc voroava, socoti de chemă pre popii idolilor să facă și ei ceva minune. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 103v/25. A-și pune capul (sau, rar, gîtul) la mijloc = a garanta (cu viața). Mi-a spus mie cine l-a văzut, că Ion a luat-o, gîtul îmi pun la mijloc. CREANGĂ, A. 56. Despre asta mi-aș pune capul la mijloc. id. P. 170. A fi la mijloc = a) (învechit) a fi prezent într-o adunare, la o consfătuire. Or sta la pace, fiind și alți crai megieși la mijloc să socotească și să judece. NECULCE, L. 248; b) a fi în cauză, în joc. Așadar, a răspuns Făt-Frumos, un om prost, pă cum ai spus măria-ia, ar avea drept să te învinuiască de călcarea făgăduința, iar eu n-am, cînd e la mijloc tot norocul vieții mele. CARAGIALE, O. II, 354; c) se spune pentru a semnala că există un dedesubt al lucrurilor, că desfășurarea faptelor este influențată de un factor suplimentar. Vezi d-ta că-i un „dacă” la mijloc. CONV. LIT. IV, 336. Îți venea parcă să crezi că e vreo șiretenie la mijloc. GANE N. III, 161. Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc, zise Gerilă.CREANGĂ, P. 266. La casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o, c-a mai fost și mila părințească la mijloc, id. ib. 286. Spun unii ș-alții că n-ar fi fost la mijloc puterea ursitoarei, ci că numai vraja dragostii a făcut așa prefaceri minunate. CARAGIALE, O. II, 354. Dăscălița înțelese numaideât că nu poate fi la mijloc lucru curat. REBREANU, I. 262. Era la mijloc o înșelare și o uneltire. SADOVEANU O. XI, 110. Bănuind că e ceva încurcat la mijloc, se duse de-a dreptul la jupîneasa Ralița. CAMIL PETRESCU, O. II, 268. E o confuzie la mijloc. CĂLINESCU, S. 123. Ați trimis după doctor?. . . Crezi că nu e nimic la mijloc, DEMETRIUS, C. 41. Altceva e la mijloc. Ție ți-a plăcut să trăiești comod. BARANGA, I. 154. (Cu parafrazarea expresiei) Bănui că aci la mijloc se joacă vreo drăcovenie. ISPIRESCU, U. 16. Muma zmeului pricepu că aci la mijloc se joacă vreo drăcie, id. L. 19. (Popular) A băga (pe cineva) la mijloc = a înconjura (pe cineva) cu simpatie sau cu afecțiune. Lumea nu-l bagă la mijloc, toți îl ocolesc. JIPESCU, ap. ZANNE, P. IV, 220. ◊ L o c. p r e p. În (sau prin) mijlocul. . . sau (învechit) în mijlocul a . . ., pe mijlocul. . ., în (sau prin pre, întru) mijloc de . . ., la mijloc = (urmat de un pl.) între, printre; (urmat de un nume colectiv) în. În mijloc de mulți lăuda-voiu el. PSALT. HUR. 97r/11. Atunce stătu Pavelu prin mijlocu de ei și dzise. COD. VOR. 88/27. Tremiseși izvoare în balte, pre mijloc de codri trecu ape. PSALT. 214. Ia socotiți credința ucenicilor lu Hristos și ascultarea ! Că ei în mijloc de lucrure-s fiind, și deaca auziră Hristos zicîndu-le. . . lăsară tot, de mearseră după el. CORESI, EV. 334. [Sămínța] căzu în mijloc de mărăcini. id. ib. 350. Și zice Dumnezeu: fie tărie în mijlocul apelor, să despartă apele de la ape. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/6. În mijlocul celor fărădeleage se numără ca să te ducă pre tine să viețuiești (a. 1642). GCR 1, 102/22. Cînd să va prileji în mijlocul a mulți, de vor fi unii dentrănși mai capete, cumu s-are dzice, ispravnici, atunce la unii ca aceia nu va micșura giudețul certaria aceii greșeale pentru cei mulți. PRAV. 271, cf. 154. Chemă I[su]s un poroboc și-l puse în mijlocul lor (a. 1648).GCR I, 127/8. Văzură pe sv[î]nta în cuptoriu în mijloc de doi îngeri. DOSOFTEI, V. S. septembrie 21r/9. Unde sînt doi sau trei adunați întru numele mieu, acolo sînt pre mijlocul lor (a. 1 693). GCR I, 310/7. Iată eu vă trimeț pre voi, ca pre niște oi în mijlocul lupilor (a. 1746). id. ib. II, 38/4. Spînzurat în mijlocul a doi tîlhari. MINEIUL(1 776), 127r2/10. Se fălesc cei ce se îngrașă în mijlocul societăței făr' de a-i fi de vreun folos. MARCOVICI., C. 18/24, cf. 9/9. Corabia plutea cu mare repejiune prin mijlocul valurilor. DRĂGHICI, R. 24/26. Crede-te în această casă ca în mijlocul unor vechi și intimi amici. BOLINTINEANU, O. 419. Văzînd pe Galben de Soare în mijlocul iepelor, se răpezi la dînsul. ISPIRESCU, L. 28. D. Sadoveanu, în mijlocul povestirilor sale, are și nuvele veritabile: Păcat boieresc, Haia Sanis etc. IBRĂILEANU, S. L. 58. Herdelea nu s-a plictisit prea rău în mijlocul cărților frumoase. REBREANU R. I, 55. A crescut ca un dușman în mijlocul nostru. C. PETRESCU, C. V. 229. Cît îi de ticăloasă lumea ! . . .D-apoi n-o cunosc eu? suspină baba. Că doar în mijlocul ei am îmbătrînit l SADOVEANU, O. VII, 320. Din mijlocul. . . sau (învechit) de mijloc de. . . = (urmat de un sg. cu înțeles colectiv) din; (urmat de un pl.) dintre. Deaci dzise voiniciloru se deștingă și se-lu rapă elu din mijlocul loru. COD. VOR. 50/5. Izbăvit-au sufletul mieu de mijloc de schimeni. PSALT109. Vor ieși îngerii de vor aleage răii den mijlocul drepților. CORESI, ap. GCR I, 18/9. Numai iată că iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal. CREANGĂ, P. 194. Harap Alb iese atunci din mijlocul celorlalți și iar se înfățișează înaintea împăratului, id. ib. 262. Regretíndu-vă foarte mult absența din mijlocul nostru, am avut onoarea să ridicăm primul pahar în sănătatea domniei voastre. CARAGIALE, O. VII, 585. ♦ (Învechit, în opoziție cu m a r g i n e I 2) Teritoriu de centru, zonă de interior. Cîmpul de jos și Bahnița dă jos, ca niște mărginași. . . să să socotească. . . Iar jilțurile dă Sus i Baia, ca niște mijloace ale județului (a. 1819). DOC. EC. 225. 2. Partea corpului omenesc cuprinsă între torace și șolduri; talie, brîu. Era Ioan îmbrăcat cu peri de cămilă și brîu de curea prespre mijlocul lui. N. TEST. (1648), 41r/20. Legă cu brîul mijlocile lor. BIBLIA (1688), 3682/2. Încingînd vîrtos mijlocul său, întări brațele sale pre lucru (a. 1 694). GCR I, 313/6. Ș-au legat mijlocul cu brîul de o creangă groasă. DRĂGHICI, R. 49/30. Voinic foarte chipos.. . Din mijlocul delicat, Gîndea cineva că vede un alt Narțis. PANN, E. II, 19/7. Gîndeá că mijlocul ei cel dulce s-ar putea odihni cuprins de brațul lui. EMINESCU, N. 74. Atunci, ea deodată s-a văzut încinsă cu un cerc zdravăn, de fier, peste mijloc. CREANGĂ, P. 88, cf. 98. Era încins cu bete cu mărgele mici. . . învîrtite de cinci ori în jurul mijlocului, peste brîul roșu. CAMIL PETRESCU, O. I, 72. Mijlocul [fetelor]. . . e locul din care tot farmecul pleacă, să li se răspîndească în restul ființei. BOGZA, C. O. 282. S-a mișcat încet, a săltat o mînă și s-a îndoit de mijloc pe spate. PREDA, Î. 159. Murgu-i mic și drumu-i greu, Abia duce trupul meu, Trupul cu păcatele, Mijlocul cu armele. ALECSANDRI, P. P. 17. O fețișoară Cu cosița gălbioară, Cu mijloc de trestioară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 101. ◊ Expr. A apuca (sau a prinde, a cuprinde, a ține etc.) de mijloc = a petrece brațul în jurul taliei cuiva (în semn de afecțiune). E iubitul, care vine De mijloc să te cuprindă. EMINESCU, O. I, 76, cf. id. N. 9. Ai luat-o de mijloc și te uitai la ea așa galeș. CARAGIALE, O. II, 225. Cînd vezi răul lîngă mineHaide, prinde-mă mai bine De mijloc. COȘBUC, P. I, 238. Unde să stăm? întrebă Titu, cuprinzîndu-i mijlocul. REBREANU, R. I, 245. El de mijloc o ținea, Lîngă peptu-i o strîngea. ALECSANDRI, P. P. 97. A fi moale de mijloc = a fi lingușitor. Cf. ZANNE, P. II, 273. ♦ Șale; crucea șalelor. Nevastă secerătoare, Ce seceri vara la soare Și mijlocu nu te doare? JARNIK-BÎRSEANU, D. 37. Hai, Ioane, de fă focul! Nu pot. Mă doare mijlocul. ANT. LIT. POP. I, 216, cf. ALRM II/I h 120. ♦ Durere de șale. Cf. LB. Și io-s secerător, De mijloc numai nu mor. JARNIK-BÎRSEANU, D. 37. P. a n a l. Parte a corpului albinei situată între torace și abdomen (unde corpul pare a fi sugrumat). Cf.CHEST. VI 65/17, 20. ♦ (Regional) Tulpina unei plante. Vro doi meri Și vro doi peri, Din stupină stupinași, Din mijloace depărtași, La vírfuri apropiași. BIBICESCU, P. P. 253. [Scaiete] rădăcina ți-oi secui, Mijlocul ți-oi mijloci, Vîrful ți-oi vîrfui. DENSUSIANU, Ț. H. 282. 3. (Regional) Nume dat anumitor părți ale unor obiecte, situate sau destinate a fi situate în partea (aproximativ) centrală a obiectului respectiv sau care reprezintă corpul principal al acestuia: a) mijlocar (I 4). Cf. CADE; b) (la pl., în forma mijloace) cruce de lemn care desparte fereastra în mai multe cîmpuri ; răscruci, (regional) mijlocar (I 6). Cf. CHEST. II 177/91; c) (la pl., în forma mijloace) broderie, dantelă sau orice alt lucru de mînă care unește două bucăți de țesătură (măi ales la fețele de masă); (regional) mijlocar (I 7). Prostirile. . . fiind late se compun din mai multe foi, cusute de-a lungul sau legate prin împletituri numite mijloace sau mijlocuțe. PAMFILE, I. C. 284, cf. ALR II 5 780/791; d) plasa din mijloc a năvodului cu trei plase. Cf. ANTIPA, P. 461; e) (urmat de determinări) calota pălăriei. Cf. ALR II 3 279/325; f) parte a cobzei nedefinită mai de aproape, probabil bîrdan. Cf. H XII 176. ♦ Partea interioară, lemnoasă a unui fruct, în care stau sîmburii; cocean. Mijlocu mărului. ALR I 890/214, cf. 890/576, 764, 842, 887, 926, 990. 4. (Învechit și popular, în opoziție cu m a r g i n e I 5, a r i p ă) Corp central al unei formații de luptă; (învechit) temei. Tabăra. . . la mijloc era mai cu puțini oameni decît la perși. HERODOT (1645), 347. Așezarea oștilor în „rînduiala bătălieiera astfel: pedestrimea . . . la mijloc (centru); la cornul din dreapta sau aripa dreaptă se așezau călărașii. BĂLCESCU, M. V. 618. Bate tu marginile, Că eu bat mijloacele, Care-a scăpa de la mine Să nu scape de la tine. ALECSANDRI, R. P. 126. 5. (Învechit, calc după fr. milieu) Mediu1 (înconjurător), ambianță. Plăcerea noastră . . . pentru producerile literare ale d-rei Cugler și ale d-lui Șerbănescu va fi cu atît mai ușor de explicat, cu cît ne vom aminti mai mult mijlocul literar în care le aflăm. MAIORESCU, CR. I, 300. Spiritele ce nu sînt accesibile . . . senzațiunilor ce deșteaptă în noi mijlocul înconjurător. MACEDONSKI, O. IV, 103. Pîn-acum am vorbit despre înrîurirea mijlocului social asupra creațiunei literare și de stabilirea legăturei între mijlocul natural și social. GHEREA, ST. CR. I, 38, cf. 36, II, 70. Din mijlocul social al lui Tudorache, al țigănașilor, al slugilor . . . voia mama să mă scoată. MILLE, V. P. 162. 6. (În opoziție cu început, sfîrșit) Moment situat (aproximativ) la aceeași depărtare de începutul și sfîrșitul unei unități de timp, al unei acțiuni sau al unui fenomen care se desfășoară în timp. Începutul iernii va fi cu grindină, mijlocul cald. CALENDARIU (1 814), 64/8. Un străin. . . a călătorit prin părțile noastre pe la mijlocul secolului al XVII-lea. CANDREA, F. 139. Băură ce mai era de băut și mîncară ce mai era de mîncat, neuiúnd să caute după aceea mai cătră mijlocul mesei alte hartane și alte căni, pentru oamenii lor, care așteptau . . . la căruțe. SADOVEANU, O. XI, 36. Cînd la mijloc de cale. . . S-a iscat un vînt. SEVASTOS, N. 136. Mńișlocu postului. ALR II 2 850/325. ◊ L o c. p r e p. În mijlocul sau (învechit) în mijloc de = în timpul, în cursul; (cu nuanță intensivă) în plină desfășurare, în toiul. . . În mijloc de bănat, învie-mă-veri. PSALT. HUR. 117r/16, cf. 64r/2. Îmi făgăduiam . . . zile seninoase și liniștite în mijlocul chinurilor vieții. MARCOVICI, C. 15/7. În mijlocul zburdăciunei tinereței ferbăntate. . . De adevărul acesta fii lovit și zi și noapte. CONACHI, P. 289. După o ocară așa de mare care mi s-au făcut, adecă de a mi se opri pașaportul în mijlocul drumului. . . ce-mi mai rămîne mie de nădăjduit ? KOGĂLNICEANU, S. 190. Moș Nichifor era și geambaș de cai și cînd îi venea la socoteală, făcea schimb ori vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului. CREANGĂ, P. 106. Avea amnezii lacunare, uitînd dintr-o dată în mijlocul vorbirii ideile. CĂLINESCU, S. 236. Ne aflăm în mijlocul iernii. STANCU, D. 307. În mijlocul hohotelor, Ilie o luă încet spre ușă. PREDA, D. 122. ◊ E x p r. A trece (sau a fi, rar, a face) la (sau, învechit, în) mijloc, se spune pentru a insista asupra ideii de interval, de răstimp intervenit între două date de referință. Nu multă vreamea în mijloc fu. CORESI, EV. 58. De la așezămîntul romanilor în Dachia pănă la acest Aorelian a trecut la mijloc 167 de ani. CANTEMIR, ap. HEM 1 998. Într-o vreme . . ., sînt mulți ani trecuți la mizloc, o rudenie a bâtrînilor noștri, anume Enache Bîrzu, aflîndu-se la închisoare pentru o blăstâmăție, au mers doi moși ai noștri. . . de l-au scos de la închisoare (a. 1 786). URICARIUL, XIV, 250. Și trecând multă vreme la mijloc . . . ei s-au apucat că vor scrie și niciodată nu contenia ca să scrie (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 204/11. Așa scria unul la altu tot cu poșta, făcînd luni la mijloc pănă lua unu de la altul scrisoarea, ib. 256/10. Fiind acun trei săptămîni la mijloc (a. 1825). URICARIUL, XXV, 120. Au trecut cîteva zile la mijloc fără a le istoris ceva. DRĂGHICI, R. 111/12. Trecură trei ani la mijloc de la despărțirea acestor doi frați. GORJAN, H. I, 2/17. Să-ți vorbesc despre aceasta, trebui timp la mijloc. PANN, E. I, 92/3. Sînt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfînt în car ne-ntîlnirăm. EMINESCU, O. I, 120. Astăzi, că ai trecut zecimi de ani la mijloc, nu o pot spune fără un pic de înduioșare. GANE, N. III, 28. Nu po ști cît a fi trecut la mijloc, pînă ce am adormit mort. CREANGĂ, A. 16, cf. id. P. 140, 183, 260 305. A trecut după aia o săptămînă la mijloc. CARAGIALE, O. VI, 6. Nu trecu mult timp la mijloc și rămase grea împărăteasa. ISPIRESCU, L. 112. ♦ (Astăzi rar) Veacul (sau vîrsta) de mijloc = evul mediu. O pompă solemnă ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vrîstei de mijloc. NEGRUZZI S. I, 36. Clasicismul antic și romantismul din veacul de mijloc. GHEREA, ST. CR. II, 106. Sîntem o societate cu moravurile veacului de mijloc. CAMIL PETRESCU, O. II, 55. ♦ P. e x t. Parte centrală a unei comunicări orale sau scrise Ei! începutul [basmului] nu-i nimica; să vez dumneata mijlocul și sfîrșitul. CARAGIALE, O. II 247. Ți-o trimite, bade, carte Pe de laturi Cu bănaturi, în mijloc Pară de foc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 135. 7. (Învechit și popular, în opoziție cu frunte, coadă) Ceea ce are dimensiunea, calitatea valoarea situate între extrema inferioară și cea superioară. Scos-au hîrtii frunte de 4 ugh,i mijlocul de trei ughi și de 2, coada de un ughi. NECULCE, L. 322. ◊ (Adjectival) Om mijloc = om de statură mijlocie. Cf. DR. IX, 429, ALRM II/I h 137. ◊ L o c. a d j. De mijloc = a) nic prea mare, nici prea mic (ca dimensiune); potrivit. Alecsandru Vodă era la stat de mijloc. N. COSTIN, LET. II, 98/4. 8 tingiri de mijloc (a.1 738). IORGA, S. D. XIV, 56. Era. . . la mărirea trupului om de mijloc. MINEIUL (1776), 18r2/27. Cartoflele. . . cele de mijloc să pun întregi. I. IONESCU, C. 58/26. Nu depășea pe un om de mijloc, nici prin înălțime, nici prin grosime. GALAN, B. I, 35. Fărină de mńijlocu. ALR 1 372/357, cf. 1 372/359, 388; b) nici prea bun nici prea rău; obișnuit, banal; mediocru. Care scaune. . . le îmbracă cu postav roș, nici prei bun, nici prea rău, de mijloc. GHEORGACHI, LET. III, 320/25. Frăgarii mai bine cresc în loc de mijloc și cam arinos, decît în loc gras. ECONOMIA, 210/4. Acel om este un autor de mijloc. HELIADE, O. II, 25. Multe [poezii] prea de mijloc. . . ar fi fost mai bine să rămînă nepublicate. MAIORESCU, CR. I, 322. Muntenii, rîdea sfinția sa, sînt ori așa ca noi, cu bucurie și cu cîntece. . ., ori dușmani căpcăuni. . . la noi nu sînt oameni de mijloc. SADOVEANU, O. X, 587. (Învechit, în construcții negative cu valoare de superlativ) Nădăjduind și alte vrednice cărți a se tipări în limba românească, spre literatura aceștei limbi și spre nu de mijloc folos acestui națion (a. 1814). BV III, 102. Limba latinească cea de obște nu de mijloc schimbare au pătimit. MAIOR, IST. 233/28; c) moderat, temperat. Începutul iernii va fi cu grindină . . . iară sfîrșitul de mijloc. CALENDARIU (1814), 64/8, cf. ib. 72/2, LB. ◊ (Adverbial) Mazerea iubește mai mult un pămînt de mijloc de vîrtos. IONESCU, C. 24/14.1. II. 1. (Învechit) Persoană care se pune în serviciul cuiva pentru a stabili o legătură, pentru a obține o favoare, mediator (1); persoană de care se servește cineva pentru atingerea unui scop. Deci găsind Racoț și Matei Vodă mijloc pre acest boiar, ș-au așăzat între dînșii să-i trimiță oști den țara Ungurească și den țara Rumânească și el va fi cap lor de va scoate pre Vasilie Vodă den scaun (începutul sec. XVIII). MAG. IST. I, 299/14. ◊ L o c. prep. Prin (sau cu) mijlocul. . . sau prin mijloc de . . . = prin intermediul. . . , cu concursul. . ., prin intervenția . . . ; pe calea . . . Grăiaște cu noi. . . pren mijloc de îngeri. CORESI, EV. 282. Au făcut pă Dionisie patriearh Țarigradului cu mijlocu domnului Constantin Vodă Brîncoveanu. IST. Ț. R. 56. I-au văzut osînda perind nevinovat de alți domni, însă tot prin mijlocul Ducăi Vodă și cu îndemnarea lui. N. COSTIN, LET. II, 18/3. Au fost isprăvit Șerban logofătul, cu mijlocul Ducăi Vodă, de au fost mărsu un capegi-bașe de au luat pre toți frații lui Șerban și neamul lui din închisoarea lui Grigorie Vodă din Rucurești. NECULCE, L. 51. Au ieșit. . . de la închisoare, din Vama, cu mijlocul hanului. id. ib. 272. Pren mijlocul ev[an]gh[e]liei biruim pre iudei (a. 1703). GCR I, 348/12. Silia cu mijlocul tergimanului și a capichihaelilor să isprăviască să-i ierte împăratul. AXINTE URICARIUL, LET. II, 150/27. Sînteți datori să le știți și să le păziți nu numai voi, ce și bieții creștini prin mijlocul vostru. ANTIM, ap. GCR II, 28/16. Venit-au iarăși Constantin Duca Vodă la scaunul țării Moldovei, luînd domniea cum și cea dintăi cu mijlocul socru-său. MUȘTE, LET. III, 31/14. Zic că i s-ar fi dat otravă prin mijlocul unui dohtor. VĂCĂRESCUL, IST. 259, cf. 248. Dumnezău știe. . . că era să să facă mai bun prin mijlocul ticăloșiilor. DRĂGHICI, R. 54/17. 2. P. g e n e r. Ceea ce servește ca unealtă pentru realizarea unui scop; (de obicei la pl.) posibilități (materiale sau morale) de care dispune cineva într-un anume scop; p. e x t.chin, cale, metodă, procedeu de_a acționa; (învechit) mijlocire (3). M-am îndemnat a scrie o adunare istornică a prea puternicilor împărați otomani, pe scurt alcătuită, arătînd de cînd și cu ce mijloc au luat această stăpînire începerea ei. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Vom arăta mijlocul cu care poate fieștecare să să facă de tot putearnic. MOLNAR, RET. [prefață] 8/23. Trebuia ca să-i găsească un mijloc ca să-l dizbrace de averea lui (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/3. Loghica iaste meșteșug ce învață pre mijlocul de a îndrepta mintea din lipse (a. 1826). GCR II, 253/13. Mijloc de ajutor pentru cei mai de treabă și cu familii grele. GOLESCU, Î. 31. Tipărirea în limba rumânească a unei gazete este negreșit între celelalte un mijloc deosebit a lumina pe fieștecare asupra drepturilor și datoriilor sale. CR (1829), 2471/23. Toată lumea s-a pătruns de adevărul acesta că singurul mijloc al împărtășirii ideilor este limba patriei. ib. (1 833), 351/30. Muzica vedem asemenea că este un mijloc prin care artistul de multe ori mai mult și decît cu vorba poate a ne porni lacrămile. HELIADE, O. II, 38, cf. 10, 95, 168, 208. Gîndește la mijloacele cele mai bune ca să te aperi de nenorocire. MARCOVICI, D. 16/25, cf. id. C. 24/4, 35/18. Te faci drag la orcare Cu mijloace-nțelepțești. PANN, E. II, 127/8. Se îngrijea acum de mijloacele scăpărei amantului ei. ASACHI, S. L. II, 12. Numai acest mijloc au spre a-și redobîndi starea lor cea dintîi. BĂLCESCU, M. V. 393. Hrana obștiei de prin târguri să fie sub cea mai de aproape îngrijire a ocărmuirei spre a nu se mai face un mijloc de îmbogățiri particulare (a. 1848). URICARIUL, X, 10. Am recitit toate băgările de seamă ce faci asupra limbii românești și m-am bucurat văzînd în dumneata mijlocul prin care să ne putem înțelege mai bine cu moldovenii. BOLLIAC, O. 50. O supărare de care căuta vreun mijloc a scăpa. NEGRUZZI, S. I, 49, cf. 143, 286, 341. Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sînt de mirare. Pricina, nu rezultatul, laude ți-a cîștigat. ALEXANDRESCU, O. I, 72. Pe dată ce dorința care ne-a aprins imaginațiunea se află împlinită, ne liniștim și mai adesea căutăm mijloace ca să ne desfacem de obiectul ce o aprinsese. FILIMON, O. I, 114, cf. 126. Baba are Mijloc de răzbunare. BOLINTINEANU, O. 74. Este un mijloc de a scăpa de această greutate. EMINESCU, N. 53. Să caut vreun mijloc ca să ne căpătuim. ISPIRESCU, L. 162. Cînd chelnerița își bătuse joc de sufletul ei. . . Berta găsise mijloc să zîmbească. ZAMFIRESCU, A. 185. E o fericire pentru compilatorul nostru cînd mijloacele sale de a ști devin mai puține în secolul al XVI-lea. IORGA, L. I, 91. Aș fi regretat toată viața, dacă nu aș fi încercat și acest ultim mijloc. C. PETRESCU, C. V. 337, cf.108, 109. Sînt destule mijloace să vă fac să spuneți adevărul. SAHIA, N. 80. Căutau zadarnic un mijloc ca să-și cîștige pîinea. BART, E. 302. Deasupra patului, într-o nișă, o scară de frînghiemijloc de salvare în caz de incendiu. id. S. M. 41. Cititorul lui Creangă este mai întîi izbit de mulțimea mijloacelor tipice ale prozei sale. VIANU, A. P. 110, cf. GRAUR, I. L. 29 ◊ (Urmat de determinări care arată natura; uneori concretizat) Mijloacele fotografice excelente înlesnesc răspîndirea copiilor. PETICĂ, O. 407. Accentuarea, oricare i-ar fi natura, nu-i un fapt propriu-zis lingvistic, întrucât nu se exprimă prin mijloace lingvistice (sunete, cuvinte, morfeme). IORDAN, STIL. 18. Momente psihologice care cer o reducere pînă la maximum a mijloacelor de expresie. id. ib. 278. Într-o limbă există uneori mai multe mijloace gramaticale pentru a exprima aceeași categorie logică. GRAUR, I. L. 40. Chiar procedeele inversiunii, ale elipsei sau ale repetiției, care trec uneori drept mijloace stilistice specific poetice, sînt prezente în vorbirea comună. VIANU, M. 147. ◊ L o c. a d v. Prin toate mijloacele sau prin orice mijloc, cu orice (sau orișice) mijloace, (rar) cu tot mijlocul, cu multe feluri de mijloace = pe toate căile; p. e x t. cu orice preț, indiferent cum. Nevoea cu tot mijlocul ca să rădice domn de pămînt.IST. Ț. R. 5. Munciea cei mai mari cu multe feliuri de mijloace să-l oprească pre el și numai oștile cu seraschieariu să trimită. ib. 58. Vreau să scap de tine prin toate mijloacele, chiar de-a fi să mă arunc în mare. ALECSANDRI, T. I, 444. Cu orișice mijloace a face bani voim, în lux și-n desfătare ne place să trăim. BOLINTINEANU, O. 155. Boierii s-au făcut cu atît mai spoliatori. . . cu cît societatea consideră îmbogățirea prin orice mijloc, chiar dezonorant, ca o dovadă de destoinicie și talent. OȚETEA, T. V. 60. ◊ E x p r. (Învechit și regional) A nu fi mijloc (de a . . .) = a nu exista o posibilitate de înfăptuire, de realizare; a fi cu neputință de înfăptuit, a nu fi chip, a nu fi mod. Caută, cum vei ști, a căpăta [bani] de la turci, altminterea nu e mijloc de lucrare. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 454. [Mănăstirea] de lemn s-o facem nu e mijloc, Căci lemnul poate s-ardă de foc. MARIAN, SA. 250. Împărate! nu e mijloc a prinde omul de flori altfel. H IV 59. A nu avea mijloc să. . . = a nu avea posibilitatea, a-i fi imposibil să . . . N-am mijloc să prefac Belele care nu-mi plac. I. VĂCĂRESCUL, P. 251/4. (Învechit) A face toate mijloacele (sau mii de mijloace) = a face tot ce este cu putință, tot ce este posibil. Am făcut mii de mijloace să fug din patria mea. PANN, E. I, 68/3. [Vistieria] au făcut toate mijloacele ca să înduplice pe dumnealui contracciul . . . să plătească banii acestui adaos (a. 1837). DOC. EC. 663. (Cu parafrazarea expresiei) Ca să-i vază înțelepți. . . Părinții. . . mii de mijloace pătimesc și griji nenumărate. PANN, E. IV, 16/19. ♦ Logică, rațiune, temei, motivare (a unui fapt); p. e x t. pretext, (învechit) cale, chip. Va arăta viața împăratului Roamei a lui Marco Avrelie și învățăturile lui carea să cuvin domnilor la cîrma obștii, arătînd de atocma direptatea și mijlocile cu carea va fi domnul întru aleagerea giudecătorilor. N. COSTIN, ap. GCR II, 9/23. Gîndul și gătirea lui Șerban Vodă era să fie el împărat în Țarigrad. Și cu acel mijloc silie să facă pe Cantemir domnu în Moldova. NECULCE, L. 88. Nu aduce mijloc boale mincinoase. ANTIM, ap. ROSETTI-CAZACU, I. L. R. I, 167. Arătăm cele de mai sus mijloace profundei voastre judicăți, deși sîntem convinși că neasemănata voastră înțelepciune poate să invente alte mai avantagioase (a. 1776). UTICARIUL, I, 180. Tu nu poți vedea, sărace, corzile nenumărate A căror armonie ține lucrurile atîrnate Nici a ști cu ce mijloace . . . Au așezat rînduiala crugurilor. CONACHI, P. 259. Să uita . . . la el. . . Dar prea nebăgat în seamă și cu un tainic mijloc. PANN, E. I, 114/18. Se mai adăuga la toți membrii Comisiei și duhul camaraderiei, amintirea vieții și a petrecerilor împreună, peste care nu aveau mijloace destule ca să treacă. CAMIL PETRESCU, O. II, 580. 3. (La pl., urmat de determinări arătînd natura sau scopul) Unelte, instrumente, utilaj. Omul de azi, mai luminat și mai înțelegător, trebuie să-și cultive pămîntul mai bine, cu mijloace tehnice. SADOVEANU, E. 26. Mijloace de muncă (sau de bază) = lucrurile cu ajutorul cărora omul acționează asupra obiectului muncii și îl modifică. Mijloacele de bază se trec în folosința Comerțului Interior. BO (1953), 10. Mijloace de producție = totalitatea obiectelor muncii și a mijloacelor de muncă. Naționalizarea principalelor mijloace de producție a creat un puternic sector socialist în economia națională. CONTEMP. 1 948, nr. 104, 13/1. Mijloace de circulație (sau de locomoție) = vehicule care servesc pentru deplasarea persoanelor sau a obiectelor. 4. (La pl.) Avere, stare, fonduri, resurse materiale (suficiente); spec. (urmat de determinări ca „bănești”, „financiare” etc.) bani; (învechit) mijlocire (4). Mijloacele de monedă ale grecilor de ce merg să împuținează. CR (1829), 42/3. Multe familii cărora le-au mai rămas ceva mijloace de bani au fugit în ostrovul bălții Ianinii. ib. (1 830), 1302/12. Neavînd mijloace, la școală nu m-a dat. HELIADE, O. II, 110. Avînd lipsă de mijloace trebuincioase spre a susține schitul acesta, au lăsat nesăvîrșit și nefăcut toate ce era de făcut (a. 1856). URICARIUL, IV, 411/1. Pe la anul 1816, Bălcescu, procurîndu-și mijloace bănești din familie, a pornit în streinătate. GHICA, S. 698. Ni se cer mijloace finanțiare. MAIORESCU, D. I, 87, cf. id. CR.I, 273. Această instituție culturală.. . dă avînt învățăturilor științei prin nenumăratele burse ce acordă tinerilor fără mijloace. D. ZAMFIRESCU, Î. 55. Mi-a dat 40 de florini, rugîndu-mă . . . să-i înapoiez banii, fondurile consulatului fiind . . . destinate celor lipsiți cu totul de mijloace. BRĂESCU, A. 201. Bătrînul a avut totuși mijloace de a-și susține familia. CĂLINESCU, E. 158, cf. id. S. 375. Mai am puține zile de trăit, Lucica. Puține mijloace. CAMIL PETRESCU, O. I, 410. - Accentuat și: mijloc. - Pl.: mijloace, mijlocuri și (învechit) mijloci. – Și: (regional) míjluc (ALR II 2940/414, 551, 6496/365), míjlic (A V 26, accentuat și míjlic GLOSAR REG.), míjoc (GR. S. VI, 241, ALR II/I H 43, ib. MN 32, 2186/130, ib. MN 34, 2 194/723, 2 940/130), míljoc (PUȘCARIU, ET. WB., DENSUSÍANU, Ț. H. 43, ALR Il/l MN 17, 6 929/769, ib. MN 32, 2 186/141, 872, ib. MN 34, 2 194/157, A III 5, 6, 12, GL. V. J., GLOSAR REG.), míljuc (ALR II 2 940/95, A V 14, accentuat și miljúc GLOSAR REG.), míljluc (A V 14, accentuat și miljlúc GLOSAR REG.), mílgoș (MAT. DIALECT. I, 181), mínjoc (ALR II 2 940/27, 172), mírjoc (L. COSTIN, GR. BĂN. 138), míșloc (BL I, 112, ALR II/I MN 34, 2 194/325, ib. MN 32, 2 186/334, 574, 987), méljoc (ALR II 2 940/102, 310, A I 13), méljuc (ALRT II 52), mióljoc (A I 26, 31), mióljuc (ib. 21), míójuc (ALR II 2 940/605), móljuc (PHILIPPIDE, P. 141), (învechit) mízloc s. n. - Lat. medius locus.

AUR s. n. 1. Metal prețios, de culoare galbenă, folosit pentru a fabrica obiecte de valoare și (mai ales în trecut) monede (servind din această cauză și ca măsură a valorii). Gătiră o cină plăcută numai în vase de aur. ISPIRESCU, L. 7. Unul din pintenii săi de aur se sfărîmă. BĂLCESCU, O. II 258. Nici unul nu poate Să ridice-n spate Armele culcate Cu-aur îmbrăcate. ALECSANDRI, P. P. 67. Nuntă de aur =aniversare a 50 de ani de la căsătorie; petrecere organizată cu acest prilej. ◊ Fig. Lucru valoros, care prețuiește mult (pentru că este rar). ◊ Aur alb = energia captabilă (și foarte valoroasă), a căderilor de apă. Aur negru = cărbune de piatră sau (mai rar) țiței (considerate ca valoare economică). ◊ Loc. adj. De aur = de culoarea galbenă a aurului; valoros ca aurul. Soarele va cerne colb de aur. BENIUC, V. 134. Ileana Simziana, cosiță de aur, cîmpia înverzește. ISPIRESCU, L. 23. Al vieții vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. Epocă de aur = perioadă de înflorire și strălucire a vieții materiale și culturale. Inimă de aur = inimă bună, miloasă a omului înzestrat cu înalte calități. Cruce de aur (la sau cu noi) în casă v. cruce. (Familiar) A-i fi gura de aur sau a avea gură de aur, se spune despre cineva căruia i se atribuie darul ca lucrurile bune pe care le dorește cuiva să se împlinească. ♦ Foaie subțire, pojghiță din metalul descris mai sus. Obiect suflat cu aur.Fig. Poleială, văpaie, strălucire (ca a metalului). Aurul apusului s-a dărîmat și zarea s-a umplut de înserare. SADOVEANU, L. 7. Și brazdele negre le-neci în aur de soare. NECULUȚĂ, Ț. D. 57. Luna revărsa tot aurul ei în odaia lui. EMINESCU, N. 81. 2. Fir făcut din metalul descris mai sus sau imitînd acest metal și folosit la țesut sau la cusut. Na-ți năframa de mătasă Pe margini cu aur trasă. Aurul cînd s-a topi, Să știi, frate, c-oi muri. ALECSANDRI, P. P. 20. Un așternut Cu aur țesut. ALECSANDRI, P. P. 121. ♦ Veșmînt (scump) țesut din asemenea fire. (În basme) Împăratul era îmbrăcat numai în aur. POP. ◊ (Adverbial) La coșarul dărîmat Stă boierul răzimat, Numai aur îmbrăcat. TEODORESCU, P. P. 326. 3. (De obicei cu sens colectiv) Bani, avere, bogăție; fig. belșug. Sătul de aur ca o căpușă De sînge [e] boierul. BENIUC, V. 137. Aur înseamnă plugul nou, tractoarele. Ele vor brăzda toate ogoarele Și vor aduce și-n casa noastră și-n sat Viață mai bună și rod îmbelșugat. VINTILĂ, O. 41. ◊ Expr. A înota în aur = a fi foarte bogat. Sete de aur = lăcomie de bani, goană după avere. Plată în aur = plată făcută cu un echivalent al aurului. A plăti cu aur = a plăti cu bani mulți. A cîntări cu aur = (odinioară) a plăti pentru un obiect o cantitate de aur egală cu greutatea lui; (astăzi) a plăti mulți bani. Tot aurul din lume să-mi fi dat, se zice pentru a exprima ideea că cu nici un preț n-am fi spus sau făcut ceea ce ni s-a cerut.

NĂLUCIRE s. f. Faptul de a (se) năluci și rezultatul lui. 1. Nălucă (1). Ei să spăriiară de dzicea că iaste o nălucire. varlaam, c. 196. Nălucirile nopților tăcute, carile prin întunearec îmblă și vîjiesc. cantemir, Ist. 231. Mă fac în multe chipuri di năluciri (a. 1800). gcr ii, 172/2. De năluciri și de vidme, mintea le painjiniră. conachi, p. 303. O frică fantastică i-a închipuit niște năluciri fioroase. negruzzi, s. i, 28. Planuri viitoare și amăgiri trecute Se șterg ca năluciri. alexandreSCu, m. 38. Cum cată pruncul mîna să și-o poarte, Spre tot ce vede: chipuri, năluciri. cerna, p. 62. Bătrîna i se păru o nălucire din visurile lui, întruchipînd mizeria și întunericul. rebreanu, i. 209, cf. 443. Nu-i pasă de năluciri de pe altă lume. sadoveanu, o. xvii, 209. I se părea că vede nălucire. vornic, p. 194. Nu vă spun acum nici poveste cu zmei și bălauri, nici cu împărați și cu crai, nici cu alte năluciri, ca de altă dată. reteganul, p. i, 11, cf. alr i 1 405/295. ♦ Închipuire; halucinație; delir. De frică li se aprinde nălucirea în minte și li se turbură sîngele. Țichindeal, f. 20/8. Socotesc a fi ceriul... ca o nălucire a minții. molnar, ret. 57/1, cf. maiorescu, cr. i, 82. Urmă a se zvîrcoli, vorbind ca-ntr-o nălucire în care și-l închipuia de față pe dușmanul său. sadoveanu, o. x, 324. 2. Imagine, gînd etc. care obsedează. În zădar se sile să gonească această nălucire. drăghici, r. 162/6. Nu mai dormea de multă vreme decît un ceas, două pe noapte și-l chinuiau fel de fel de năluciri și gînduri rele. camil petrescu, o. i, 223. 3. (Învechit) Bănuială; presupunere. Comandantelui cetății i s-a fost nălucit că românii ar avea de cuget a-i lua comanda... Această nălucire ridiculă a schimbat tot planul de a ne mai ținea pe noi în cetate. bariȚiu, p. a. ii, 512. 4. Imagine fugară și înșelătoare, închipuire deșartă; iluzie, himeră, nălucă (2), năzărire. Privind la dînsul... au cunoscut cum că nu iaste nălucire vedearea, ce adevăr. aethiopica, 17r/18. Nălucirea în junie își găsește vremea sa. heliade, o. i, 426, cf. 176. Toate au fost vis..., nălucire! marcovici, c. 16/18, cf. 32/20. Zile, nopți petrec cu gîndul la dulcea închipuire Ce pururea îmi aduce și-mi sfetește nălucire. conachi, p. 82. Care dureri ascunse, vrăjmașe bucuriei, A vîrstei nălucire și visuri ți-au răpit-o? alexandrescu, o. i, 153, cf. 119, 154, baronzi, l. 114. Tu ești un om, în viață Condus de năluciri. alecsandri, t. ii, 329, cf. 259, id. p. i, 124, 133, maiorescu, cr. i, 19, 161. Singur mai trăiește-amorul, ca o dulce nălucire. macedonski, o. i, 238. Atunci el cu o privire nălucirea i-ar discoasă, Cum că eafrumoasa fată, a ghicit că e frumoasă. eminescu, o. i, 80. Odată, Rîdeam de nălucirea oricărui visător. coșbuc, s. 68. Cine știe ce nădejde pune el pe alba-ți frunte?...Năluciri nebune. davila, v. v. 27. De cîte ori închipuirea nu întrupează nălucirile deșerte ale sufletului. hogaș, m. n. 59. Eugenia îl fermecase așa, încît o și visase, dar acum trebuia să-și astîmpere admirația, zicîndu-și că nu-i timpul să se țină de năluciri. rebreanu, i. 419. A doua lui eroare a fost că te-a încurajat într-o nălucire absurdă. c. petrescu, r. dr. 310, cf. id. a. r. 14. Noi, în viața noastră, n-am trăit din năluciri. sadoveanu, o. xvii, 392. Ce aud? E-adevărat, ori numai nălucire? v. rom. septembrie 1954, 63, cf. popescu, b. iii, 119. 5. (Învechit) Strălucire, pompă, fală (care uimește). Are grăi de măria sa că cu nălucire s-au arătat. varlaam, c. 191. Și îmbla drumurile în vedeare cu nălucire de agiuns, împlînd văzduhul de mirodeniile aromatelor ș-a moscului. dosoftei, v. s. octombrie 51v/14. – pl.: năluciri.v. năluci.

OPRI, opresc, vb. IV. 1. Tranz. A întrerupe (brusc) o mișcare sau o acțiune în desfășurare, a face să înceteze, a curma, a stăvili (pentru un timp limitat sau pentru totdeauna). Inima îl îndemna [să intre în horă], dar frica de plutonier îi oprea avîntul. REBREANU, R. I 136. Spre-a opri acea privire, dacul manta și-o ridică. EMINESCU, O. IV 137. ◊ (Urmat de determinări arătînd acțiunea care este curmată) Cînele... a apucat de straie pe stăpînul său cu atîta putere, încît l-a oprit de a mai luneca. DRĂGHICI, R. 104. ◊ (Urmat de determinări arătînd instrumentul acțiunii) Tu m-oprești, de-aș vrea să fug, Cu-o singură privire. COȘBUC, P. II 220. Ea-l oprește-n loc cu ochii. EMINESCU, O. I 80. ♦ (Cu privire la o ființă) A face să stea pe loc, a întrerupe din mers, a face să înceteze acțiunea, activitatea începută, aflată în curs de desfășurare. Magda își opri calul și ridică o mînă. SADOVEANU, O. VII 57. Moșneagul opri caii la pas. C. PETRESCU, S. 181. Tot îi venea să oprească pe Luca. REBREANU, R. I 194. ◊ (Întărit prin «în drum», «în cale» sau urmat de determinări locale) Am fost oprit pe bulevard de un domn și o doamnă. CAMIL PETRESCU, U. N. 184. Amabilitatea cu care m-ați oprit în drum ca să mă aduceți aici în gazdă. ALECSANDRI, T. I 281. Nu mai cunoaștem drumul; ne-am oprit. SADOVEANU, O. VI 526. Iepurașul se opri o clipă să se odihnească. GÎRLEANU, L. 19. Caii noștri apucă prin rîu și se opresc în mijlocul lui, ca să se adape. ALECSANDRI, O. P. 362. (Refl. pas.) Nu știu cum să fac să se oprească focurile. CAMIL PETRESCU, U. N. 401. ◊ (În personificări) Gerul vine de la munte, la fereastră se oprește. ALECSANDRI, P. A. 113. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din»), arătînd mișcarea sau acțiunea care se întrerupe) Se uită la boi cum se opriseră amîndoi din rumegat și-l priveau neliniștiți. MIRONESCU, S. A. 45. Aude baba ceva și se oprește din povestit. CARAGIALE, O. III 54. ◊ Intranz. (Numai despre obiecte) Trecătorii se răsuceau în călcîiul șoșonilor întorcînd spatele vîntului... făcînd semne automobilelor să oprească. C. PETRESCU, C. V. 135. În ogradă intrase și oprise un car cu doi bouleni jigăriți. REBREANU, R. I 101. 2. Refl. A sta pe loc undeva; a poposi, a zăbovi. M-am oprit în dreptul lui, fără puterea de a-mi continua drumul. VORNIC, P. 20. Dar unde te oprești acum în mijlocul pustiului și... sub torentele vijelioase ale ploii? GALACTION, O. I 80. Eu în copilărie iubeam să mă opresc Pe murii mănăstirii. ALEXANDRESCU, M. 10. ♦ Tranz. A reține (prin rugăminți) pe cineva, a determina să rămînă undeva. Aproape toată ziua era la Domițian. Uneori îl opreau la masă. BASSARABESCU, V. 10. ♦ Tranz. A reține cu forța, a sechestra, a aresta. Eu nu mă dau cu una, cu două... La ce să mă opriți? ALECSANDRI, T. I 98. 3. Tranz. (Cu privire la obiecte, valori) A reține (pentru sine), a-și însuși, a pune deoparte (pentru a se servi). Aprinse și își opri cutia de chibrituri. C. PETRESCU, C. V. 55. Mie îmi opresc trei lei, fiindc-am avut trei pîni întregi. CREANGĂ, A. 145. I-ați trimis 2400 fr., însă 200 fr. i-a oprit el pentru cheltuieli. GHICA, A. 787. ♦ A rezerva, a reține (pentru sine sau pentru alții). Mai aveți locuri pentru Timișoara? Perfect. Fii, te rog, drăguț și oprește... trei locuri. BARANGA, I. 219. Ți-am oprit, de-mîncare. C. PETRESCU, Î. II 175. Mesele și băncile erau oprite înadins pentru dînșii, ca să poată petrece mai în tihnă. REBREANU, I. 32. 4. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «asupra») A se concentra asupra unui punct sau a unei probleme care merită atenție; a insista. Ne pare rău că marginile articolului ne silesc a ne opri foarte puțin asupra acestei opere artistice. GHEREA, ST. CR. II 326. ♦ (Despre ochi, priviri) A se fixa. 5. Tranz. A împiedica de la o acțiune, a nu îngădui, a nu da voie să...; a interzice. Mai grav este că tu începi să-mi sapi autoritatea în fața lumii și că oprești pe oameni să execute poruncile mele. REBREANU, R. I 119. Întunericul, mă oprea să văd fața Adelei. IBRĂILEANU, A. 90. Băiete, i-a răspuns mama, nu vreau să te opresc de la ce ai pus de gînd. CARAGIALE, P. 122. ◊ (Eliptic) Intrarea oprită.Refl. (Despre persoane) A se stăpîni, a se înfrîna, a se abține (de la ceva). Îi venea flăcăului, de drag, să o soarbă într-o lingură de apă, dară se opri și nu făcu nici o mișcare. ISPIRESCU, L. 35. Mă iertați, dar, zău! nu mă pot opri de rîs. ALECSANDRI, T. I 358. Orice damă l-ar fi văzut în ceasul acela nu s-ar fi putut opri de a se coti cu vecina sa. NEGRUZZI, S. I 16. – Imper. sg. și: (regional) oprea (DELAVRANCEA, S. 263).

ÎNTÎMPLA, pers. 3 întîmplă, vb. I. Refl. 1. (Despre fapte sau evenimente) A se petrece, a se produce, a avea loc. Locomotiva cu plug, cînd va sosi... are să aducă și vreun inspector general, cum se întîmplă întotdeauna. C. PETRESCU, A. 277. Mai demult... ah, toate-acestea Mai demult s-au întîmplat – Să nu-ntrebi ce-a mai urmat Cînd s-a-nchis povestea. COȘBUC, P. I 263. Timpul mort și-ntinde trupul și devine veșnicie Căci nimic nu se întîmplă în întinderea pustie. EMINESCU, O. I 133. Eu drăguțul nu mi-l spui!... De l-oi spune, L-oi răpune; De-oi tăcea, Ce s-a-ntîmpla?... Întîmplă-se ce va vrea, Eu de badea voi tăcea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau determinat printr-un pronume sau printr-un substantiv în dativ, indicînd persoana sau obiectul la care se referă acțiunea exprimată de verb) Poate c-ar trebui să vedem ce s-a întîmplat cu dosarul de la laborator. BARANGA, I. 204. De-o lună Ștefan nu dă semn de viață... Ce-a putut să i se întîmple? DELAVRANCEA, A. 33. Orice ți se va întîmpla, să știi că numai tu ești de vină. ISPIRESCU, L. 9. Temîndu-se împăratul să nu i se întîmple ceva de rău, a făcut sfat. CREANGĂ, P. 85. 4 ♦ (Popular) A se împlini, a se realiza, a se traduce în fapt. Visul cînd s-ar întîmpla, Eu de pe tron aș cădea Ș-un alt împărat ca mine Nici veți mai găsi pe lume. TEODORESCU, P. P. 112. 2. (Urmat de o propoziție subiectivă, uneori construit cu dativul pronumelui personal) A se ivi prilejul, a se nimeri. Linei, de s-ar întîmpla Să vă-ntîlniți vreodată, Să-i spui că-s sănătos și-aș vrea S-o aflu măritată. COȘBUC, P. I 78. Eu, de cîte ori mi s-a întîmplat să mănînc grauri... le-am găsit un gust foarte bun. ODOBESCU, S. III 31. Mi s-a întîmplat să o văd o dată. NEGRUZZI, S. I 44. 3. A se nimeri să fie într-un anumit fel. Dacă se întîmpla timpul răcoros și Domițian uita să-și fi luat pălăria sau pardesiul, Masinca începea să-l certe. BASSARABESCU, V. 8. ◊ Loc. adv. Cum s-ar întîmpla = la întîmplare, la voia întîmplării, la nimereală. Fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luați numai așa, cum s-ar întîmpla. CREANGĂ, P. 262. ♦ (Urmat de determinări locale; folosit la toate persoanele) A se găsi, a fi prezent (undeva) în mod incidental; a veni, a ajunge (undeva) din întîmplare; a se nimeri (undeva). Fetele împăratului, întîmplîndu-se de față cînd a lovit spînul pe Harap-Alb, li s-au făcut milă de dînsul. CREANGĂ, P. 208. Mama... strașnic se mai bucura cînd se întîmpla oaspeți la casa noastră și avea prilej să-și împartă pînea cu dînșii. id. A. 11. Eu m-am întîmplat Subt talpă de pat. TEODORESCU, P. P. 446. ♦ (Rar) A avea (ceva) din întîmplare. Boi nu mi s-au întîmplat, Pui să-mi placă n-am aflat. ȘEZ. III 154. – Variantă: (regional) tîmpla (SBIERA, P. 147, SEVASTOS, N. 120, ȘEZ. III 9) vb. I.

RAPORT s. n. (< fr. rapport): 1. relație, legătură între unitățile lingvistice denumite moneme și foneme (v.). ◊ ~ sintagmatic: r. în cadrul enunțului, în contrast și nemijlocit observabil. Astfel, r. dintre tun și vecinii săi, un și bun (în secvența un tun bun) și r. dintre u și vecinii săi, t și n (în secvența tun). ◊ ~ paradigmatic: r. în cadrul unuia și aceluiași context, în opoziție, între unități care se exclud. Astfel: r. dintre bun și rău, care pot figura în același context, dar în opoziție; r. dintre b și f care pot figura după tu- (tub, tuf) tot în opoziție etc. 2. legătură, relație de natură sintactică între părțile de propoziție sau între propoziții. ◊ ~ de variație liberă: r. privitor la prezența sau absența facultativă a articolului hotărât enclitic; la folosirea alternată a articolului hotărât enclitic, în funcție de caracterul coordonării și din motive fonetice, ca în exemplele „Aici vin frumoasele daneze blonde..., cu ochi visători și râsul sănătos.”; „Mic de stat..., cu părul cărunt, dar cu glas tineresc și sonor...” (S. Pușcariu). ◊ ~ de coordonare: r. între două sau mai multe unități sintactice (părți de propoziție sau propoziții) care stau pe același plan sintactic, nedepinzând una de alta (sunt fie principale, fie secundare). Este realizat fie paratactic (prin alăturare), fie joncțional (prin unele elemente de legătură) și are aspect copulativ, adversativ, opozitiv, disjunctiv, alternativ și conclusiv:Lipa și Cața începură a înfuleca hulpav” (M. Sadoveanu); „Funcționari, gardieni, deținuți, toți fac ovații celui liberat” (T. Arghezi); „Ea sta tot posacă și încruntată” (I. L. Caragiale); „Aici la han, în drum, la răspântie trebuie un băiat iute, spirt” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Vremurile s-au schimbat, / scopul marilor construcții de asemenea s-a schimbat” (Geo Bogza); „Am oprit căruța în mijlocul ariei și m-am uitat întrebător la Iosub” (V. Em. Galan); „Aceleași glasuri cântă, dar n-o mai mângâie” (M. Sadoveanu); „Pe părinți nu-i asculta, ci îi tot necăjea” (P. Ispirescu); „Poate să ne ajungă cineva din urmă ori să ne întâmpine cineva dinainte” (Ion Creangă); „Când aleargă, când se oprește”; „S-a dus amorul, un amic / Supus amândurora, / Deci cânturilor mele zic / Adio tuturora” (M. Eminescu); „O sărmane! Ții tu minte câte-n lume-ai auzit, / Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?” (idem); „Și-ascult cum plânge doina cea bătrână / Și cum se tânguiește și se-ngână” (Șt. O. Iosif). v. și coordonare.~ de subordonare (de dependență, de determinare): r. între un element subordonat (parte de propoziție sau propoziție) și un element regent (parte de vorbire sau propoziție), care nu stau pe același plan sintactic, deoarece subordonatul depinde de regent. Este realizat, ca și cel de coordonare, fie paratactic, fie joncțional: „La chemarea cornurilor, pâlcuri noi veneau într-un pas hotărât” (E. Camilar); „Saluta cu strigăte de entuziasm muntele cu plete și barbă de negură” (M. Sadoveanu); „Ai carte, ai parte” (Folclor); „Nu este sigur că toți vom ajunge acolo” (Camil Petrescu); „Iar cine-i vânzător vândut / Să iasă dintre noi!” (G. Coșbuc); „Băiatul ajunsese să fie mâna dreaptă a împăratului” (P. Ispirescu); „Șoseaua se încolăcește între Olt și dealurile care se ridică unele peste altele” (B. Șt. Delavrancea); „Am jurat ca peste dânșii să trec falnic, fără păs” (M. Eminescu); „...noaptea, când vor dormi toți, să punem poște la talpe cui vom socoti noi” (Ion Creangă); „Aș simți-o că-i aproape” (M. Eminescu). v. și subordonare.~ de subordonare necircumstanțial: r. de dependență cu aspect atributiv sau completiv în cadrul propoziției și cu aspect subiectiv, predicativ, atributiv sau completiv în cadrul frazei, ca de exemplu „Era un chin mut” (H. Papadat-Bengescu); „Un glas de bucium se auzi” (Al. Odobescu); „...acolo găsiră orașe” (P. Ispirescu); „Văd pe Petru Rareș” (A. Vlahuță); „...a mulțumit Ali lui Mohamet” (Em. Gârleanu); „Doar holdele cu spice grele / Răsar din lacrimi și din sînge” (O. Goga); „...au fost întâmpinați de Albu-împărat” (I. L Caragiale); „Ar fi fost mai bine să mâie la Dăești” (G. Galaction); „Întrebarea este ce caută el acolo” (M. Sadoveanu); „Astfel sosi timpul când bruma cade” (I. Slavici); „În gând își zicea că nici o meserie nu-i mai frumoasă” (L. Rebreanu); „Și mă gândeam că poate ai dumneata vreo carte” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Fusese ajutat de cine avea asemenea lucrări.” ◊ ~ de subordonare circumstanțial: r. de dependență cu aspect temporal (de anterioritate, de simultaneitate și de posterioritate), de loc, modal, cauzal, final, sociativ, instrumental, concesiv, condițional, consecutiv, de relație, opozițional, cumulativ și de excepție, atât în cadrul propoziției, cât și în cadrul frazei, ca în exemplele „Ca s-arăt la bătrânețe / Ce-am putut la tinerețe” (Folclor); „În mijlocul Dunării, pe apă, i-au ținut luni și luni” (Z. Stancu); „...ciocârlia venea domol spre pământ, ca într-o beție” (M. Sadoveanu); „Vuiește valea de zgomotul morilor” (A. Vlahuță); „...oamenii... erau împinși înainte... spre a fi vânduți în târg” (N. Bălcescu); „Și el venea acolo cu tovarășii” (M. Sadoveanu); „Iar el zvrr! cu o scurtătură în urma noastră” (Ion Creangă); „...cu toată sărăcia, Humă nu muncea la nimeni cu ziua” (M. Preda); „La un caz, iar... pac! la Războiul” (I. L. Caragiale); „Căzu la pat bolnavă de moarte” (Ion Creangă); „Pentru Ștefan... nebuniile copiilor sunt o petrecere” (G. Călinescu); „...în loc de a reacționa tăcut și cu fapta, mă mărginesc la simpla protestare verbală” (G. Călinescu); „...pe lângă rezultatele cercetării.... publică și descoperirea făcută la mănăstirea Brâncovenești” (T. Vianu); „...de tot te poți lecui afară de dezgust și de îndoială” (B. Șt. Delavrancea); „Și după ce ne-a așezat bunicul în gazdă.... s-a întors” (Ion Creangă); „Și-n timp ce ei dormeau..., afară ploile vuiau” (E. Camilar); „Toți se uită cu mirare... / Până văd păienjenișul între tufe ca un pod” (M. Eminescu); „Cresc flori pe unde calci” (A. Vlahuță); „Pune-ți obrăzarul cum se pune” (Ion Creangă); „Eminescu și-a petrecut toate clipele vieții lui lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns de pregătit” (I. Slavici); „M-a trimis tătuca să le mai port” (M. Sadoveanu); „Nu m-am măritat cu cine mi-a plăcut” (Pavel Dan); „...parcă s-ar fi fălit cu ce-a pățit” (L. Rebreanu); „Deși vorbise aproape în șoaptă, glasul lui răsună aspru și poruncitor” (idem); „Chiar și eu m-aș tocmi la dumneata, dacă ți-a fi cu plăcere” (Ion Creangă); „Avea Pisicuța un așa talent de ronțăit iarba, încât îți lăsa gura apă” (C. Hogaș); „...cu atât mai bine pentru cine n-a văzut stele căzătoare în plin miez al zilelor de iulie” (idem); „Soarele, în loc ca să-mi ajungă până la ochi..., a tras peste mine țolul ist greoi” (G. Galaction); „...după ce că nu sunt buni de nimic, apoi sunt și brutali” (I. L. Caragiale); „...alt nu e, decât să-mi aduci pe fata lui Verdeș-împărat” (P. Ispirescu). ◊ ~ de anterioritate: r. între acțiunile exprimate de două verbe-predicate – al regentei și al subordonatei circumstanțiale temporale; el presupune anterioritatea acțiunii verbului din regentă față de aceea a verbului din subordonată, ca în exemplul „Am dat un telefon1 / până să vină sora mea2 /” ◊ ~ de posterioritate: r. între acțiunile exprimate de două verbe-predicate – al regentei și al subordonatei circumstanțiale temporale; el presupune posterioritatea acțiunii verbului din regentă față de aceea a verbului din subordonată, ca în exemplul „După ce am ajuns acolo1, / am dat un telefon”2 /. ◊ ~ de simultaneitate: r. între acțiunile exprimate de două verbe-predicate – al regentei și al subordonatei circumstanțiale temporale; el presupune simultaneitatea acțiunii celor două verbe-predicate, ca în exemplul „Am dat un telefon1 / în timp ce afară ploua cu găleata2”. ◊ ~ de subordonare predicativ suplimentar: r. de dependență specific elementului predicativ suplimentar și subordonatei predicative suplimentare, ca în exemplele „Piatra din mijloc îi slujea drept vatră” (C. Hogaș); „...și nu știu ce sentiment de... copilărească semeție te face să-ți ridici fruntea” (idem). ◊ ~ de inerență: r. logic existent între subiect și predicat, oglindit în modul de definire a unuia prin celălalt (v. subiect, predicat). ◊ ~ de interdependență: r. gramatical existent între subiect și predicat, oglindit în legătura strânsă dintre ele în cadrul propoziției, în influențarea reciprocă a unuia de către celălalt, în dependența reciprocă manifestată lingvistic prin acord, ca în exemplele „...tunete prelungi se aud în depărtare” (A. Vlahuță); „Budulea privi lung la ele” (I. Slavici); „Fata babei era slută” (Ion Creangă). ◊ ~ apozitiv (referențial): r. gramatical existent între un termen ce reprezintă o explicație și un alt termen care este explicat, ca în exemplul „Ion Bughea, ciobanul, venea nepăsător” (Em. Gârleanu). Prin conținut se aseamănă cu r. de subordonare dintre atribut și substantivul determinat, în sensul că aduce, ca și acesta, precizări, lămuriri. Se deosebește însă de acesta prin faptul că termenii r. apozitiv se referă la una și aceeași persoană, la unul și același obiect (în r. de subordonare se referă la obiecte și persoane diferite); prin faptul că termenii r. apozitiv sunt omisibili pe rând în egală măsură (în r. de subordonare numai termenul subordonat): „Ion Bughea venea nepăsător” sau „Ciobanul venea nepăsător”; prin faptul că topica termenilor r. apozitiv este aceeași: întâi termenul explicat și apoi explicația, apoziția (în r. de subordonare, topica termenilor raportului se poate schimba). Se aseamănă și cu r. de coordonare, în sensul că termenii aparțin adesea aceleiași părți de vorbire (substantiv – substantiv), se acordă și dispun de aceeași simetrie: „Vicu, prietenul, m-a așteptat ieri la gară” față de „Vicu, prietenul m-au așteptat ieri la gară”.

POVESTE, povești, s. f. 1. Compunere literară (populară sau cultă) al cărei subiect, cu substrat folcloric, este o împletire de întîmplări supranaturale, cu eroi reali sau fantastici (v. basm); p. ext. narațiune de fapte reale, posibile. Am să vă cetesc o poveste scrisă anume pentru voi. SADOVEANU, E. 111. Moș Nichifor nu-i o închipuire din povești, ci e un om ca toți oamenii. CREANGĂ, P. 105. ◊ Fig. Tihnit, ascult a gîndului poveste, Mă-nșel și cred că tot ce-a fost mai este. VLAHUȚĂ, O. AL. 77. Povestea ce o cînt acuma, Mi-i drag să n-o spun nimărui, Să mi-o petrec în suflet numa, S-o plîng încet în umbra lui. PĂUN-PINCIO, P. 67. ◊ Expr. Ca în (sau din) poveste (sau povești) = ca în basme, nespus de frumos, minunat, miraculos. Și creștea... ca din poveste de iute și se-ntărea și era din ce în ce mai mare. RETEGANUL, P. I 14. A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești, O prea frumoasă fată. EMINESCU, O. I 167. Nici poveste = nici vorbă (de un lucru ca acesta); nici pomeneală. O femeie atît de frumoasă, cît ar fi crezut omul că nu poate să fie în lume alta mai frumoasă ca ea, de întrecut nici poveste. RETEGANUL, P. IV 3. A sta (cu cineva) de povești = a sta de vorbă, a vorbi nimicuri. A se apuca de povești = a se așterne la vorbă, a sta de vorbă îndelung, a se pune la taifas. A ajunge (sau a se face, a rămîne, a fi etc.) de poveste = a ajunge, a fi, a deveni cunoscut, vestit, faimos (mai ales prin acțiuni negative). Cum să tăiem noi o mîndrețe de meri? Nu vezi, tu, că sînt de poveste? Cine mai are asemenea meri? ISPIRESCU, L. 64. S-ajung de povestea lumii? Eu, fată de protopop? HASDEU, R. V. 34. A-i merge (sau a i se duce) cuiva vestea și povestea = a i se duce cuiva faima, a deveni cunoscut printr-un fapt sau o pățanie. De aici înainte nu le-au mai venit pețitori în casă, că li se dusese vestea și povestea în toate părțile că-s oameni hărțăgoși. SBIERA, P. 253. Povestea vorbei (a cîntecului, mai rar, familiar, a ăluia) = a) cum e vorba, cum se zice, vorba aceea; Prinde orbul, scoate-i ochii, povestea ăluia. ISPIRESCU, L. 106. Și-apoi, povestea cîntecului: lască era de la Piatră de locul ei, dar era și îmbojorată Maica. CREANGĂ, P. 114; b) proverb, zicătoare, expresie des repetată, devenită proverbială. Culegere de proverburi sau povestea vorbii. De piin lume adunate Și iarăși la lume date [titlu]. PANN. ♦ Născocire, invenție, scornitură. Este o poveste cum că părintele său, Bogdan-vodă, l-a blagoslovit în taină [pe Ștefan-vodă] la o biserică clin muntele Atonului. SADOVEANU, F. J. 9. Și mi-i spune-atunci povești Și minciuni cu-a ta guriță, Eu pe-un fir de romăniță Voi cerca de mă iubești. EMINESCU, O. I 55. Hai, mîndră, la apă bună. Ba eu, bade, n-oi veni, Că n-am pînză de-a-nălbi, Nici povești de-a povesti. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 233. 2. Istoria sau povestirea vieții, a faptelor, a peripețiilor sau a trecutului cuiva; firul vieții (cuiva). Nu mai răsună în voi ca-ntr-un ghioc Povestea minunată a prunciei? BENIUC, V. 23. Și ei au avut povestea lor, pe care flăcăii și fetele de pe valea aceea o spuneau cu drag, cînd erau la șezătoare sau la clacă. BUJOR, S. 32. De zile trei își spune povestea vieții-ntrege. EMINESCU, O. I 88. 3. Întîmplare, fapt care atrage atenția, eveniment despre care se vorbește, care merită atenție. Dar ce legătură are povestea asta cu lucrarea noastră? BARANGA, I. 192. N-ai primit nici o telegramă? Nu? Mă mir... E o poveste foarte nostimă cu telegrama aceasta. C. PETRESCU, A. 295. În stradă s-a strîns golănimea. Ca. la urs. Insă toată povestea s-a terminat repede. SAHIA, N. 92. ◊ Expr. (În corelație cu veste) Ce (mai) veste- poveste! = ce mai e nou? ce știi nou? ce vești sau noutăți mai aduci? Ce mai veste-poveste pe la dv.? CARAGIALE, O. VII 178. Ia spune-mi ce mai nou? Ce veste? Ce poveste? VĂCĂRESCU, P. 354. Așa ți-e (sau ți-a fost) povestea! = așa stau lucrurile? de aceștia îmi ești? așa te porți? E! așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, să-ți arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, L. 377. Iacă! rîzi? Așa ți-i povestea?... Ei lască te-oi face eu să rîzi păn-îi plînge. ALECSANDRI, T. 939. – Pl. și: (învechit) poveste (NEGRUZZI, S. I 110).

DE4 prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Țară de democrație populară. Spirit de inițiativă. Articol de fond. Cîntec de dragoste.Unei copile ca jupînița Marușca, îi trebuie un bărbat cu strălucire de soare. SADOVEANU, F. J. 397. Și ca la mîndre nunți de crai, Ieșit-a-n cales-ales crai. COȘBUC, P. I 56. ◊ (Atributul are și sens partitiv fiind uneori un substantiv în genitiv) Da eu, drept să-ți spun, mai degrabă aș bea un rachiu de celălalt mai prost, de-al nostru. SADOVEANU, O. A. I 93. Călătorul, după chip și port, e un negustor, vreun orzar ori cirezar, de care umblă pîn sate după daraveri. CARAGIALE, P. 44. Se vede că și lui dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri. CREANGĂ, P. 31. Mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării id. ib. 9. ◊ (Atributul califică prin modul de acțiune a obiectului respectiv) Moară de vînt. Ceasornic de precizie. ◊ (Atributul exprimă natura prin specificul preocupărilor unui colectiv sau ale unei persoane) Academia de științe. Ministerul de Finanțe. Conferință de presă. Unitate de artilerie. Ansamblu de cîntece și dansuri. ◊ (Atributul arată calitatea obiectului prin consecințele însușirilor neexprimate) Un tînăr de nădejde. O noapte de pomină. ◊ (Atributul este exprimat printr-un abstract verbal derivat dintr-un adjectiv care arată calitatea) Fumurile satelor, aburul acoperișurilor, pîclele uriașe ale pădurilor suiau într-un văzduh de limpezimea lacrimilor. CAMILAR, TEM. 7. În grădina bordeiului lor crescuse... un măr de toată frumusețea. VISSARION, B. 10. Curtozzi însă era un om de o veselie proverbială. HOGAȘ, DR. II 196. ◊ (Atributul exprimă originea obiectului respectiv, în ce privește locul, timpul sau cauza) Brînză de Brăila. Salam de Sibiu. Vin de Cotnar. Apă de Borsec. Miere de mai. Rană de schijă. ◊ (În titlurile de noblețe) Ducele de Parma. ◊ (Atributul exprimă natura prin aprecierea cantității, valorii, greutpții, dimensiunii sau vîrstei) O bancnotă de 100 de lei. Laminate de grosimea unei foițe. Cale de două zile. Un copil de 2 ani. ▭ L-au bătut copiii de sama lui, căci era cel mai slab. CAMILAR, N. I 19. Doamna Ionescu, femeie ca de patruzeci de ani. CAMIL PETRESCU, T. II 7. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din. Stofă de lînă. Haine de pînză. O masă de lemn. Un inel de aur. Vapori de apă. Straturi de cărbune. ▭ Prin întuneric tremurau vîrtejuri de nea. SADOVEANU, O. A. I 99. Pe coastă, la urcuș, Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș. TOPÎRCEANU, B. 54. Pe fața mesei, albă cu dungi de borangic, se grămădea toată îmbelșugarea casei. MACEDONSKI, O. III 8. ◊ (În comparații eliptice, exprimînd natura obiectului determinat) Braț de fier. Inimă de piatră.Și nici n-auzea În crîng cum pășea... Mînz de aramă, Cu vîntul în coamă. BANUȘ, B. 34. Acest rîu... șerpuiește printre pajiștile și arăturile acoperite, primăvara, cu talazurile de smarald și de aur ale grîului. MACEDONSKI, O. III 3. ◊ (Determinînd substantive care arată o măsură, o parte, atributul arată obiectul din care se ia cantitatea sau bucata respectivă) Un metru de pînză. Un hectar de pămînt. O baniță de grîu. O felie de pîine. Un bob de grîu.Izbuti să strîngă bani pentru un petec de grădină. CAMILAR, N. I 22. Acu, ia acolo, oleacă de pospai! aista se cheamă omăt? SADOVEANU, O. A. I 94. Să fi mers o bucată bună de drum. CARAGIALE, P. 37. ◊ a) (Determinînd substantive care denumesc unități de timp) O lună de zile. b) (Determinînd un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din. Consiliul de miniștri. Colectivul de electricieni. ▭ Pădurea de brad de pe Măgură clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Ieșit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulți și mult popor. COȘBUC, P. I 56. O ceată de băiețandri ieși la iveală cît ai clipi din ochi. MACEDONSKI, O. III 14. Roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un car de lemne. Un pahar de apă. O pungă de bani. O carte de basme.Curg doniți de lapte. TULBURE, V. R. 39. Cinsteam bucuros cu moșneagul un păhărel de rachiu. SADOVEANU, O. A. I 93. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. 4. (Atributul corespunde unui complement direct) Proprietar de căruță. 5. (Atributul exprimă raportul de filiație) Fiu de muncitor. Tată de erou. Un pui de rîndunică. 6. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. Tăiș de coasă. O rază de soare. Magazin de stat.La mijloc de codru des Toate păsările ies. EMINESCU, O. I 215. Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură, Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură. ALECSANDRI, P. A. 120. ◊ (Cu un pronume posesiv sau cu un genitiv, atributul are sens partitiv) Și tot tavanul era scris Cu versuri d-a lui Dionis. COȘBUC, P. I 86. 7. (Atributul arată autorul) Poezii de Eminescu. Un tablou de Grigorescu. O simfonie de Beethoven. ◊ (Atributul indică producătorul unui lucru și natura lucrului) Pînză de păianjen. Ou de găină. 8. (Atributul, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, indică subiectul acțiunii) Început de toamnă. La o bătaie de pușcă.Ascultă, ascultă bătăi de ciocane. BANUȘ, B. 79. Niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă... erau botezate de noi tranșee. CAMIL PETRESCU, U. N. 5. Urlete, mugete, șuierături, bubuituri de tun, dangăte de clopot se amestecau într-un concert sinistru, formidabil. BART, E. 389. 9. (Atributul – substantiv sau verb la infinitiv -, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, arată obiectul acțiunii) a) (Cu funcțiune de complement direct) Schimb de experiență. Constructor de vagoane.Să fii de viață nouă și bună făurar. DEȘLIU, G. 7. Știi tu, mîndră, ce ți-am spus La sapă de cucuruz? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 245. ◊ Loc. adv. Cu băgare de seamă v. băgare.Expr. Dare de seamă v. dare. b) (Cu funcțiune de complement indirect) Setea de cultură. Frica de moarte.Cine are aripi bune nu știe ce e teama de pămînt. BASSARABESCU, V. 50. Această îndoială de sine... îi stinse, încetul cu încetul, energia lui, nebiruită altădată. VLAHUȚĂ, N. 19. Pînă cînd să creadă lumea... C-orice dor de libertate a pierit? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ (Atributul obiectiv arată și cauza) Onoarea pe care o am de a mă număra oarecum printre prietenii d-voastră. CAMIL PETRESCU, T. I 21. Humuleștenii... au fericirea de a vedea lume de toată mîna. CREANGĂ, A. 74. 10. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Tovarăș de drum.Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăș de cărăușie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. 11. (Atributul arată locul) a) (Locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... V. de la, din. Moș Gheorghe mă ispiti o vreme despre școală, despre cei de-acasă. SADOVEANU, O. A. I 94. ◊ (În nume topice compuse) Baia de Arieș. Roșiorii de Vede. Vălenii de Munte.Loc. adj. De față v. față. b) (Punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă.Se rîdica domol, deocamdată, simfonia de pretutindeni a revărsatului zile. HOGAȘ, DR. II 109. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aer de munte.Păsări de apă albe se înalță pe vîrful catargelor. SAHIA, N. 40. ◊ Loc. adj. De jos v. jos. 12. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul (ziua sau perioada): care datează din. Plănuiau amîndoi viața lor de mîne. CAMILAR, N. I 227. Te rog să ierți scena de adineaori. SEBASTIAN, T. 95. ◊ (Atributul este precedat de articolul adjectival «cel, cea, cei, cele») Vezi un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac, Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sărac. EMINESCU, O. I 130. ◊ (Atributul arată și natura obiectului determinat) Satul risipit pe rîpi... pîrăul Tarcăului... erau căzute într-o negură de noapte. SADOVEANU, B. 9. Sură-i sara cea de toamnă. EMINESCU, O. I 83. Ce să vă spun vouă, oameni de ieri, eu omul veacului. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 13. (Atributul arată proveniența; se construiește cu un substantiv sau cu un verb la supin) Cal de dar. Cizme de împrumut. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aburul de borș acru stăruia multă vreme pe cerul gurii soldaților. CAMILAR, N. I 9. Tu nu simțești mirosul de ogor. ISAC, O. 20. 14. (Atributul arată destinația obiectului determinat cu privire la folosire, loc, mod, timp, cauză, scop etc.) Lupta de eliberare națională. Cîntece de masă. Concediu de odihnă. Sală de spectacol. Tren de persoane. Miting de protest. Măsuri de protecție. Lamă de ras. Mașină de cusut. Lampă de masă. Ceas de perete. Servietă de avocat.În pădurile lumii, Lîngă vetrele omului, Cîteva posturi de veghe. BANUȘ, B. 92. De la postul de observație al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mișcările. C. PETRESCU, A. 312. Căruța... sosește la locul de întîlnire al vînătorilor. ODOBESCU, S. III 16. Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 15. (Atributul gramatical este în realitate substantivul determinat) Ziua de 23 August. În noaptea de marți spre miercuri. Meseria de miner.Ziua de azi (sau astăzi) v. azi. În ziua de azi v. azi. 16. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent, acesta din urmă fiind determinat numai formal; din punct de vedere logic «un drag de copilaș» înseamnă «un copilaș drag») Hoțul de păgubaș. Gloaba de cal. O bunătate de fată. O grozăvie de vreme.Mamele, privind-o-n horă, Se cotesc: «Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră!». COȘBUC, P. I 97. Dobîndi un drag de copilaș. ISPIRESCU, L. 41. Cea dintăi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o zgîtie de copilă. CREANGĂ, A. 2. Sărăcuțul de mine! id. P. 22. ◊ Loc. adj. Fel de fel de... = feluriți. [Căprița] face sărituri de necrezut și mehăie, și face fel de fel de nebunii. CARAGIALE, P. 39. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ, construit ca un atribut pe lîngă substantivul subiect care nu se mai repetă, exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină?În după-amiaza acelei zile, de mare mirare erau cuviosului monah niște meșteșuguri pe care le săvîrșise logofătul Drăghici. SADOVEANU, F. J. 398. ◊ Expr. A fi de... = a avea... A fi de aceeași vîrstă. A fi de competența cuiva.Abramovici a foat de părere să rămînem în picioare. SAHIA, N. 79. Amîndoi sîntem de-o mamă, De-o făptură și de-o samă. ALECSANDRI, P. A. 104. Să-ți fie (să vă fie etc..) de bine! formulă de urare folosită în diferite împrejurări (după masă, după strănutat etc.). Cumătrul a strănutat... Atunci iedul de sub chersin să nu tacă!... -Să-ți fie de bine, nînașule! CREANGĂ, P. 24. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din. Masa e, firește, de brad. CAMIL PETRESCU, U. N. 8. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența, avînd sens partitiv) Tatu-său era de-ai noștri, om de omenie. SADOVEANU, O. A. I 97. 2. (Predicatul nominal alcătuit din verbul «a fi» și un supin exprimă necesitatea: «ce e de făcut?» = ce trebuie (sau ce urmează) să facem?) Ar mai fi de strîns, la un loc, Toate inimile tinere. DEȘLIU, G. 10. E de văzut cum vor rîndui locurile la masa cea mare. SADOVEANU, F. J. 388. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată punctul de plecare al acțiunii) Din locul (sau dintr-un loc). A zis fetei să se suie în pod, să-și aleagă de-acolo o ladă. CREANGĂ, P. 289. [Luna] pe deal mi se oprea Și cu drag, de sus, privea. ALECSANDRI, P. I 101. ◊ (Complementul circumstanțial de loc e însoțit de alt complement circumstanțial de loc, care arată punctul final al acțiunii) De aici ăînă acasă.Începe el a o măsura cu ochii de sus pănă jos și de jos pănă sus. CREANGĂ, P. 163. ◊ Loc. adv. De colo (pînă) colo v. colo. De unde pînă unde v. unde. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. O lua cu binișorul s-o ducă de partea ulmilor. MACEDONSKI, O. III 6. Ograda lui de toate părțile era îngrădită. DRĂGHICI, R. 100. Ne-a ales pe noi, Doi sau trei voinici, Cu doi-trei cai murgi, În grajd bine odihniți, De patru picioare potcoviți. TEODORESCU, P. P. 179. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată punctul de plecare în timp, momentul inițial al acțiunii) Începînd cu (ziua, data, momentul de...). De acum înainte.De azi ești cineva în vale. DAVIDOGLU, M. 77. Doar nu samîn eu grîu de ieri, de-alaltăieri, să nu fi mai avut a face cu secerători. CREANGĂ, P. 160. De-un veac al șede astfel. EMINESCU, O. I. 93. Rămîi, puică, sănătoasă, Că mo duc de mîni la coasă. ȘEZ. I 141. ◊ Loc. prep. De cu v. cu. ◊ (Complementul este exprimat prin substantive sau adjective care sînt la origine nume predicative; «de mic» înseamnă «de cînd era mic») Noi de copii ne știm. COȘBUC, P. I 77. Încă de mic Te cunoșteam. EMINESCU, O. I 175. De copil încă, el admira ochii cei frumoși ai portretului. id. N. 40. ◊ (Complementul circumstanțial de timp e însoțit de un alt complement circumstanțial de timp care arată punctul final al acțiunii) De dimineața pînă seara. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... Mii de noapte aici. CARAGIALE, M. 6. Așteptase de mult ca Huțu să vină de crăciun acasă. SLAVICI, O. I 89. ◊ Loc. adv. De astă dată sau de data aceasta (sau asta) v. dată1. ♦ (Cu un substantiv adverbial; popular) Crescut-au, Născut-au, Doi meri d-alunei, De toamna sădiți, De veara-nfloriți. TEODORESCU, P. P. 78. 3. (Prepoziția «de» leagă elemente de același fel care se succed în timp) După, cu. a) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de timp cu sens iterativ, adesea cu nuanță modală; numai în loc. adv.) Zi de zi v. zi. Noapte de noapte v. noapte. An de an v. an. b) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de mod) Fir de fir v. fir. Bob de bob v. bob. c) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de loc) Casă de casă = în toate casele (la r’nd), pretutindeni. A umblat casă de casă. d) (În construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om = pe toți oamenii (la rînd), o mulțime de oameni. A întrebat om de om. e) (În construcții cu funcțiune de subiect) N-ați plîns văzînd cum trece-n zbor Spre miazănoapte nor de nor? COȘBUC, P. I 90. 4. (Complementul, exprimat printr-un numeral adverbial sau prin construcții asemănătoare, are sens iterativ) De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. SAHIA, N. 81. Calul se și scutură de treo ori. CREANGĂ, P. 195. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... Rodește spornic holda de muncă și strădanii!. DEȘLIU, G. 6. Țiuie de bucurie Că-i vremea culesului. BANUȘ, B. 87. Crăpau lemnele și pietrele de ger. MACEDONSKI, O. III 33. Și ea, mergînd spre Viorel, Roșind, s-a zăpăcit de drag. COȘBUC, P. I 57. ◊ Loc. adv. De aceea v. acela2. Nu de alta = nu din alt motiv. ◊ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Fata... știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui. CREANGĂ, P. 287. ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sînt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plîngeam de supărată, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. De străin și de sărac, Nu știu seara und’ să trag. TEODORESCU, P. P. 326. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Ce au azi soldații de mîncare? CAMILAR, N. I 154. Acu n-am vreme de jucării! CARAGIALE, P. 45. Nu-i gîscă, ci-i gînsac; l-am cumpărat de semînță. CREANGĂ, P. 43. Au prins voinicul să zică de joc. SBIERA, P. 36. Toderică... porunci de masă. NEGRUZZI, S. I 82. ◊ Loc. adv. De exemplu v. exemplu. De pildă v. pildă. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Neobișnuit; complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Îmi rămăsăsă numai zăci galbeni, pe care i-am întrebuințat de a-mi cumpăra o canape. KOGĂLNICEANU, S. 79. VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul exprimă modul propriu-zis, numai în loc. adv.) De comun acord v. acord. De altfel v. altfel. De fapt v. fapt. De asemenea v. asemenea. De bună seamă v. seamă. De fel v. fel. De loc v. loc. De obicei v. obicei. De zor v. zor. ◊ (Complementul, exprimat eliptic, are și valoarea unui circumstanțial de timp, în loc. adv.) De viu v. viu. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. (Despre soare) A fi de o suliță (sau de două sulițe etc.). Cînd era soarele de două sulițe pe ceri, a plecat în lumea largă. EMINESCU, N. 5. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vînzare) Cu, pentru, în schimbul a..., în valoare de... Am cumpărat de 10 lei.N-află fier de trei parale. TEODORESCU, P. P. 150. Mă-ntîlnii c-o copiliță, Cerui gură de-o groșiță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 404. 3. (Complementul are și sens consecutiv; în expr.) De moarte = îngrozitor, groaznic, teribil (încît îți dă impresia morții). De minune = admirabil (încît te minunezi). Planul lui Cassian izbuti de minune. VLAHUȚĂ, O. A. 159. De mama focului = cu mare intensitate, cu încordare, în gradul cel mai înalt (încît îți dă impresia de ceva neobișnuit). Cioplea și bocănea de mama focului. REBREANU, R. II 62. Era frumoasă de mama focului. CREANGĂ, P. 276. 4. (Complementul, exprimat printr-un adverb sau o locuțiune adverbială care arată cantitatea, gradul sau intensitatea însușirii ori acțiunii respective, determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv, rar și un substantiv dintr-o expresie verbală de tipul «mi-e silă») Cît de puternic cînta sirena! VINTILĂ, O. 8. Așa de bine mi se dezleagă limba, încît s-ar mira părintele Amfilohie auzindu-mă ce fel mă bucur. SADOVEANU, F. J. 263. Eu cînt tot un cîntec... Și-așa mi-e silă să-l cînt. COȘBUC, P. I 64. Acum văz cît se poate de bine. CARAGIALE, P. 38. O rămîi, rămîi la mine, Te iubesc atît de mult. EMINESCU, O. I 110. ◊ (Determinînd un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă termenul de comparație) Prefer să spun în proză ce gîndesc, Și mai presus de toate îmi place să tac. BENIUC, V. 29. ◊ Loc. adv. Mai bine de... v. bine. Mai puțin de... v. puțin. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cît despre, privitor la. a) (Complementul determină un adjectiv) Bun de gură.Se vorbește prin sate despre măria-sa că-i om nu prea mare de stat. SADOVEANU, F. J. 9. [Intră] Tulpină-Voinic, sigur de el. CAMIL PETRESCU, T. II 11. Cănuță a rămas sărman de părinți. CARAGIALE, P. 12. Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinași în cale. EMINESCU, O. I 91. Bătrînețele m-au făcut olog de picioare. ALECSANDRI, T. I 430. ◊ (Adjectivul determinat în calitate de nume predicativ este același cu cel prin care se exprimă complementul) De cuminte, vedea că-i cuminte. SBIERA, P. 218. De frumoasă, ești frumoasă, Dar iia nu ți-o știi coasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. b) (Complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De bună, e ca o bucată de pîne albă. RETEGANUL, P. II 43. De bărbată, e bărbată ca focul. id. ib. 46. c) (Complementul determină un verb) De foame ar fi ce-ar fi, Dar n-am cu ce mî-nveli; De-nvelit aș mai lăsa, Dar n.am cu ce mă-ncălța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. ◊ (Complementul este exprimat prin supinul verbului determinat sau printr-un substantiv din familia acestuia) Am auzit de tine, da de văzut nu te-am văzut. EMINESCU, N. 6. Ai gonit ori te-au gonit, Ai gonit ori ai fugit?... – Nici de goană m-au gonit, Nici de fugă n-am fugit. TEODORESCU, P. P. 69. IX. (Introduce un complement de agent) Povestea Sindipii... scrisă de mine, cuviosul Chesarie. SADOVEANU, D. P. 6. Pe vremile acele, mai toate țările erau bîntuite de războaie grozave. CREANGĂ, P. 183. Își simte gîtu-atuncea cuprins de brațe reci. EMINESCU, O. I 95. Aceste adunări se convocau de domn. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ (Franțuzism neobișnuit și învechit; după locuțiuni verbale ca «a fi alcătuit», exprimînd elementele componente) Din. Parcul meu se compune de doi plopi plutași, trei paltini, cîțiva tei. NEGRUZZI, S. I 96. Au agiuns numai pănă la lăcașul spu cel de vară, care închipuie un chioșc alcătuit de frunză. DRĂGHICI, R. 160. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe ca «a vorbi», «a spune», «a afla» și după locuțiuni verbale ca «a-și face o idee» etc.) Despre. I... ra! moș Nichifor, nu mai spune de lup, că tare mă tem. CREANGĂ, P. 120. Vorbind de-a lor iubire, iubire fără saț Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97. Nu cînt de-mpăratul tău, Ci cînt pentru dorul meu. TEODORESCU, P. P. 83. ◊ (După verbe ca «a uita», «a-și aminti» și locuțiuni verbale ca «a-și aduce aminte» etc.) Ș-ai uitat de soarta mîndrei, iubitoarei tale fete! EMINESCU, O. I 83. ◊ (După verbe ca «a rîde», «a se plînge») O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. ◊ (După verbe ca «a se îndrăgosti», «a se molipsi», «a se îmbolnăvi») Îndrăgostiți de scripeți și motor, Îi tălmăcim pe scripcă și poemă. DEȘLIU, G. 17. Și fata s-a-ndrăgit de el. COȘBUC, P. I 54. Curînd n-a lipsit a se molipsi de aerul acestui oraș. NEGRUZZI, S. I 20. ◊ (După verbe și locuțiuni verbale ca «a se bucura», «a avea parte», «a da dovadă», «a dispune», «a se folosi», «a avea nevoie») Jupîn Niculăieș Albu... se bucura de ocrotire și de dragoste, cu toate nebuniile pe care le săvîrșea. SADOVEANU, F. J. 394. A avut parte cine știe ce alt drumeț... de patul cel curat. CARAGIALE, P. 41. D-a omului mărire nimic nu dă dovadă. ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ (După verbe ca «a se ocupa», «a se interesa», «a se îngriji», «a se convinge», «a-i păsa» și după locuțiuni verbale ca «a avea grijă», «a-și da seama» etc.) De ce nu mă lasă să-mi văd liniștit de ocupațiile mele? SEBASTIAN, T. 30. Îngrijise de un foc ce ardea. MACEDONSKI, O. III 11. Nu de mine, Mi-e de dînsa, ce-a făcut! COȘBUC, P. I 202. ◊ (După verbe ca «a se feri», «a se teme», «a se adăposti», «a apăra» și după locuțiuni verbale asemănătoare sau înrudite ca sens) Răsună Sirenele de care zadarnic te ferești. DEȘLIU, G. 6. Hotărîndu-se dintr-o dată să se puie cu desăvîrșire la adăpost de orice răutate și viclenie a acelui dușman, își luă în poală ulcelele și se duse. SADOVEANU, F. J. 422. Și cu crengi îl apăr pagii de muscuțe și zăduf. EMINESCU, O. I 85. ◊ (După verbe ca «a asculta», «a înțelege») Înțelege de glumă.Și toată lumea în ocean De tine o s-asculte. EMINESCU, O. I 170. 2. (După verbe ca «a se apropia», «a se atinge», «a se lipi», «a se freca», «a se rezema», «a se sprijini») M-am atins de zid.Un mutilat cu obrazul ars, ciopîrțit se sprijină de mine. SAHIA, N. 20. Obrazul și-l lipește strîns De piatra cea din veac cioplită. COȘBUC, P. II 261. Căprița s-a apropiat de mîna mea. CARAGIALE, P. 39. ◊ (După verbe ca «a se ciocni», «a se izbi», «a se lovi») Ilona, revenind din stînga, caută găleata, n-o găsește și dă cu ochii de Maria. DAVIDOGLU, M. 16. Fumul acru urca în susul obrajilor, se lovea de marginile căștilor și cobora furișîndu-se pe lîngă gulerele mantalelor. CAMILAR, N. I 11. După ce deșertau oalele, le spărgeau îndată de pămînt. SADOVEANU, F. J. 397. Dete poarta de perete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. ◊ (După verbe ca «a se atîrna», «a se lega», «a se prinde», «a țineooBB, «a trage», uneori cu verbul subînțeles, sau după interjecții cu valoare verbală asemănătoare) Voiam să mă înțeleg cu el, să-l fac să se ție de tocmeală. SADOVEANU, O. A. I 91. Omul... plecă deznădăjduit, trăgînd de funie văcșoara. SANDU-ALDEA, D. N. 245. Pune omului merinde-n traistă și-i dă iapa de căpăstru. SBIERA, P. 58. Nici una nici două, haț! pe ied de gît. CREANGĂ, P. 23. Care-a fost voinic mai mare Acum e legat mai tare, Și de mîni, și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. Sta Codreanul frățior Cu butucul de picior. ALECSANDRI, P. P. 90. ◊ (După verbe și locuțiuni ca «a fugi», «a se îndepărta», «a se lepăda», «a se curăța», «a scuti», «a scăpa», «a se lăsa păgubaș», «a se sătura», «a trece», «a se despărți», «a se deosebi») Tînărul... se șterge de sudoare. CARAGIALE, P. 45. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă CREANGĂ, P. 9. Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare! EMINESCU, O. I 136. Hai, copii, cu voinicie, Să scăpăm biata moșie De păgîni și de robie! ALECSANDRI, P. A. 36. 3. (După verbe ca «a umple», «a încărca», «a îmbelșuga») După delușoare, automatele porniră cu deznădejde... și noaptea se umplu de spaime. CAMILAR, N. I 100. Vezi, cît ești de avan, moș Nichifor, cum îți încarci sufletul de păcate?! CREANGĂ, P. 134. 4. (După expresii verbale ca «e bine», «e rău», uneori fără verbul «a fi» și după interjecții ca «vai!») Pentru. Ferice de el!Pe urmă am fugit, am umblat prin lume, vai de capul meu! SADOVEANU, O. A. I 195. ◊ (După interjecții complementul poate fi repetat) Vai de ea și de ea! S-o fi îmbolnăvit, s-o fi întîmplat ceva. MACEDONSKI, O. III 7. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva sau de capul (cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una), a fi de oarecare însemnătate. E ceva de capul lui.Trebuie să fie ceva de ciobanul acela. ISPIRESCU, la TDRG. ◊ (După verbe ca «a se alege», «a fi») Praful s-a ales de ea. ◊ (Eliptic) Era o învălmășeală acolo: lucruri stricate, bastoane rupte, umbrele vechi – mai mult scheletul de ele – și mai ales praf și hîrtii. BASSARABESCU, V. 42. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată Și trăiești tot supărată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. 5. (După verbe ca «a lua», «a lăsa», «a da», «a trece») Știu eu tare bine că boierul m-a luat de nebun. CREANGĂ, P. 157. Murise vecinul și lasase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba. EMINESCU, N. 3. Dincoace-ndemnul firii trece de taină mare. ALEXANDRESCU, P. 44. Dă-mi pe Vidra ta de vamă. ALECSANDRI, P. P. 99. 6. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit cîte 3 cărți de om. Ne-a dat 10 lei de cap.De tot carul șese boi, Înjugați doi cîte doi. ALECSANDRI, P. A. 93. Porcii ți-oi plăti...: De tot mascurul Ți-oi da galbenul. TEODORESCU, P. P. 461. 7. (După adjective ca «vrednic», «demn», «capabil», «independent», «plin», «bucuros» etc.) Bucuros de oaspeți.Revăd măceșii plini de foare. GALACTION, O. I 17. ◊ (După adjective verbale, complementul indirect este echivalentul complementului direct al verbului corespunzător) Om știutor de carte. Popoare iubitoare de pace. 8. (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. Ferește-te de a munci superficial. 9. (Franțuzism; verbul «a schimba» este greșit construit cu un complement indirect în locul complementului direct) Am schimbat de steaguri și ne-am răzlețit. ANGHEL, PR. 159. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, cîte ceva din, o parte din. Avem de toate. Învățăm de toate. ▭ [Copilul] văzu că nu mai are de nici unele. ISPIRESCU, L. 287. 2. (Complementul este exprimat printr-un supin) Cu, în ce privește. Am terminat de scris. Am isprăvit de treierat.Nu s-a lăsat pînă n-a gătat de văzut toate minunile orașului. VINTILĂ, O. 42. După ce sfîrșea de dus apă la case, stropea ulița mare. CAMILAR, N. I 26. ◊ Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a avea obligația de a..., a voi să... Am de vorbit ceva cu tine. Am ceva de scris.Am de lăsat o vorbă pentru Lumea cea nouă! DEȘLIU, G. 42. Parcă era pe patul morții și spunea tot ce avea de spus, o dată pentru veșnicie. SADOVEANU, O. A. I 97. ◊ (Complementul are sens final, exprimînd destinația) Ne-a adus ceva de mîncat. Le-a dat de scris. ◊ (Complementul este exprimat printr-un substantiv abstract cu sens verbal) Ne-ai adus de mîncare? Am mult de lucru.Expr. A-și face de lucru (cu ceva sau cu cineva) v. lucru. 3. (Popular, înaintea unui verb la infinitiv) N-oi mai înceta d-a plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 159. 4. (În imprecații, introduce complementul direct substantival care urmează după complementul direct exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal) Mînca-i-ar ciuma și holera de hoți! La TDRG. Bat-o dumnezeu de babă, s-o bată! CREANGĂ, P. 125. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Popular; construcția prepozițională are sens partitiv) N-o scrie [scrisoarea] cu cerneală, Că de-aceea-i multă-n țară, O scrie cu argințel, Că de-acela-i putințel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin, avînd ca predicat o expresie verbală) E ușor de văzut. E greu de citit.E greu de aflat adevărul... zise și inginerul turnînd vin în pahare. SADOVEANU, O. VIII 286. 3. (Incorect, calc după limba franceză la unii scriitori, precedă infinitivul cu rol de subiect) E groaznic de a vedea cum aceste jivine se răped la stîrvuri. ODOBESCU, S. III 16. XIII. 1. (Face legătura între numeralele cardinale și substantivele determinate) a) (După numeralele cardinale de la 20 în sus, afară de compusele sutelor și miilor cu numeralele 1-19, ca: 101-119, 201-219, 5901-5919 etc.) 20 de oameni. 365 de zile.O mie de țechini primești? COȘBUC, P. I 109. b) (După numerale cu valoare nehotărîtă ca «zeci», «sute», «mii») Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. c) (După numerale fracționare) Cuconu Ioniță scoase două sferturi de irmilic și le dădu lui Gîrneață. HOGAȘ, DR. II 99. d) (În structura numeralelor cardinale de la 20000 în sus, înaintea pluralului «mii») O sută de mii. 2. (Face legătura între articolul adjectival «cel, cea» și numeralul ordinal de la «al doilea», «a doua» în sus) Cel de-al doilea plan cincinal. XIV. Element de compunere, formînd cuvinte care se scriu împreună (v. cuvintele respective: deasupra, despre, deoarece etc.), locuțiuni care se scriu în două cuvinte (v. al doilea cuvînt: de către v. către, de cum v. cum, de la v. la etc.) sau care se scriu în mai multe cuvinte (v. cuvîntul caracteristic: de îndată ce v. îndată, de vreme ce v. vreme etc.). 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale ca: deasupra, dedesubt, degeaba, deocamdată, deodată, deoparte, deopotrivă, deseară, devreme etc., dimpotrivă, dinainte, dinapoi, dindărăt etc., de aceea, de cu seară etc., nicidecît, nicidecum etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale ca: despre, de către, de la, de lîngă, de pe, de peste, de sub etc., din, dintre, dinspre, dinaintea, dindărătul etc., de dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale ca: de cum, de cînd, de îndată ce, deoarece, de vreme ce etc. 4. Rar, în substantive și adjective ca: demîncare, deplin.

vreme s.f. I (în concurență cu „timp”) 1 Dimensiune a Universului care reprezintă succesiunea (și simultaneitatea) fenomenelor, evenimentelor etc.; derulare ireversibilă, considerată în mod absolut, a fenomenelor și a evenimentelor în succesiunea lor, a existențelor în schimbarea lor; succesiune (și simultaneitate) a proceselor realității obiective; timp. Altul caută în lume și în vreme adevăr, De pe galbenele file el adună mii de coji (EMIN.). ◊ expr. Roata vremii v. roată. 2 (de obicei urmat de determ. în gen. sau precedate de prep. „de”) Interval (oarecare) de timp limitat de două evenimente, întîmplări, acțiuni etc. sau definit în raport cu unitățile sale de măsură (secunde, minute, ore, zile, luni, ani etc.); durată, perioadă (măsurată în ore, zile, luni, ani etc.) în care are loc un fenomen, un eveniment, o acțiune etc.; succesiune de momente care corespunde desfășurării, evoluției unui fenomen, unui eveniment, unei acțiuni etc.; interval, perioadă, răstimp; timp. Ea nu va ști și va bea numai apă în vremea luptei cu tine (EMIN.). ◊ (cu determ. adj.) Destulă vreme răbdasem răutățile lui (CAR.). ◊ Loc.adv. (În) toată vremea = în fiecare clipă, tot timpul; în permanență; continuu, întruna, fără întrerupere, mereu. Titu Herdelea se simțea de prisos, cum se simțise toată vremea (REBR.). Cu vremea = treptat, pe măsură ce trece timpul; după un timp oarecare; odată și odată. Tabla roșie a acoperișului se decolorase cu vremea (PHIL.). Din vreme sau (înv., reg.) de cu (bună) vreme = de timpuriu; mai înainte; cu un timp oarecare înainte de momentul prezent, obișnuit, prevăzut, așteptat; înainte de a fi prea tîrziu. Noul argat adusese, de cu vreme, brațe de despicături în casă (AGÂR.). Din vreme în vreme = uneori; din cînd în cînd; din timp în timp. Din vreme-n vreme, numai de dincolo de dealuri Părea c-auz un sunet, un uiet depărtat (ALEX.). În ultima vreme sau în vremea din urmă = în intervalul de timp care precedă momentul de față sau în care este cuprins acesta. În special în ultima vreme, studiul formării cuvintelor se bucură, la noi, de o atenție deosebită (HR.). ◊ Loc.conj. În vreme ce (sau, înv., în vremea cînd) = a) (introduce o prop. temp., adesea cu nuanță cauz. sau de opoz.) în timp ce, pe cînd, atunci cînd. Soțul consumă mulțumit, în vreme ce pierde la cărți (ARGH.); b) (introduce o prop. cauz.) fiindcă, deoarece, întrucît. În vreme ce... ard în pară, De ce să nu fiu o piatră din lume scoasă afară? (CON.); c) (introduce o prop. opoz.) (pe) cînd. Ea be putere, în vreme ce dușmanul ei numai apă (EMIN.). Cîtă vreme = a) (introduce o prop. temp.) cît timp, în toată perioada în care... Cîtă vreme avu oarecare trecere la Ministerul de Externe, fu luat în deriziune de aristrocrație (CĂL.); b) (introduce o prop. cond.) dacă. Cîtă vreme nu se ridică nici o pretenție asupră-i, el n-are voie să ia nici o măsură (CAR.). Pe cîtă vreme = a) (introduce o prop. temp.) cît timp, atîta timp cît, în toată perioada în care... Lasă pe unul să-ți ție locul, pe cîtă vreme vei lipsi din el (EMIN.); b) (introduce o prop. opoz.) în timp ce. Toate celelalte sufăr numai de căldură și de sete, pe cîtă vreme dumneaei sufere pe lîngă astea și de foame (CAR.). Atîta vreme cît = (introduce o prop. opoz., cu nuanță cond.) cît timp. Rezultă că atîta vreme cît sunt folosite mijloacele materiale, existențialiștii au deplină dreptate și condiția umană e deznădăjduită (STEINH.). ◊ expr. O vreme = o perioadă de timp. O vreme ne-am lăsat în derivă, așteptînd să ne ducă oceanul spre ele (TUD.). A-și pierde (sau a-și trece, a-și omorî) vremea = a-și irosi timpul în zadar; a lenevi. a) a-și irosi timpul, a-și pierde vremea; b) a-și petrece timpul mai ușor, mai repede; a-și omorî timpul Iar vă pierdeți vremea cu cîinele ăsta de pripas? (VOIC.). A-și petrece (sau a-și trece, a-și omorî, a omorî) vremea (cu ceva) = a-și ocupa timpul într-un anumit fel, a-și petrece timpul (cu...); a face să treacă timpul mai ușor (cu lucruri neimportante). Trecură din tindă în grădină, ca doi oameni fără grabă, care vor să-și omoare vremea (SADOV.). Fără a (mai) pierde vreme (sau vremea) = repede, neîntîrziat, imediat. Fără a pierde vreme, începu a se găti spre a se porni la oaste (BĂLC.). (Că sau doar) n-a intrat vremea în sac v. intra. Nu-i vreme de numărare v. numărare. Nu e vremea trecută v. trece. ♦ (mai ales în legătură cu vb. „a avea”) Timp liber, disponibil (pentru a face ceva); răgaz (acordat cuiva sau solicitat de cineva). D-ta spune că, de-i avea vreme să te duci mai pe urmă, bine-de-bine, iară de nu, să te ierte (CR.). ♦ (înv.) Răstimp de viețuire, durată a vieții omului; viață. Vreamea lui Izmail aceasta e 137de ani (P. OR). ◊ expr. (În sau la) vremea mea (ori a ta, a lui etc.) = (în) tinerețe, (în) floarea vîrstei. Ehei, dumneata nu știi ce număr a fost soacră-mea la vremea ei (VIN.). Acum mi-i (sau ți-i etc.) vremea = aceasta este vîrsta cînd trebuie să mă bucur (ori să te bucuri etc.). Aveți dreptate, băieți, acum vi-i vremea (CR.). ♦ (înv., reg.) An. Ficioară nevastă, nevastă ficioară, Peste șese vremi roada să-i coboară (CANT.). ◊ expr. (A fi) nins de vreme v. nins. ♦ (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”, care precizează sensul) Timp anume din cursul zilei, al serii sau al nopții; restr. ceas, oră. Singur, pe vremea-nnoptării, M-opresc pe-o colină și cînt (COȘB.). ♦ (relig.) Vremea de apoi sau, înv., pop., vremea cea de apoi = perioada de timp (nedefinită) în care va fi sfîrșitul lumii; existența de după moarte; judecata de apoi. 3 (urmat de determ. gen. sau precedate de prep. „de”) (Interval de) timp delimitat în funcție de anumite practici, obligații, cerințe etc., care este destinat, consacrat (și obligatoriu) pentru desfășurarea unei activități, a unei acțiuni etc. Vremea pescuitului întîrzia (VOIC.). 4 (de obicei constr. cu vb. ca „a veni”, „a găsi”, „a fi”) Timp (considerat) prielnic, favorabil etc. pentru desfășurarea unei acțiuni, a unei activități, pentru luarea unei decizii etc.; prilej, ocazie; moment. Veni vremea să plec la Socola (CR.). ◊ Loc.adv. La vreme = la momentul potrivit, oportun. Poetul, dacă n-are toate bucuriile vieții la vreme, e lipsit de avînt și închipuire (CĂL.) La vreme de... = a) în timpul..., pe timp de...; b) cînd se întîmplă, cînd e nevoie. Într-o vreme = la un moment dat, cîndva. La vremea asta = într-un moment (nepotrivit) al zilei sau al anului. Pînă la o vreme = pînă la un moment dat. A mers această împestrițare pînă la o vreme (HEL.). La o vreme = la un moment dat; într-un tîrziu. Dintr-o vreme sau de la o vreme (încoace) = începînd de la un moment dat, după un timp, într-un tîrziu. De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot galeș, trist și dus pe gînduri (ISP.). ◊ Loc.adj., adv. Fără (de) (sau înainte de) vreme = de timpuriu, înainte de termen; prematur. Astă născare fără vreme cam supără pre tata (c. NEGR.). Ne supără, ne îmbătrînesc fără vreme (CAR). ◊ Loc.conj. De vreme ce = din moment ce; fiindcă, deoarece. Trebuie să fie ceva neînțeles de mintea noastră, de vreme ce a făcut lucruri peste puterea omenească! (CR.). De vreme ce vouă vi se cuvine această cinste..., hotărîți (SADOV.). ◊ expr. La vremea sa (sau a ei, a lui, a lor) = la momentul potrivit. Fă tot lucrul la vremea lui (c. NEGR.). A apuca (sau a prinde) (pe cineva) vremea = a fi, a se găsi într-o situație oarecare la un moment dat. Nu știi (sau mai știi) cum vine (sau veni) vremea ori așa vine vremea, se spune pentru a evidenția caracterul imprevizibil sau accidental al unor situații sau întîmplări la un moment dat Era și vremea, se spune atunci cînd intervine, în ultimul moment, o schimbare (în bine), un eveniment favorabil, așteptat. (înv., reg.) Vreme cu prilej = ocazie potrivită; moment potrivit, favorabil. Turcii căutau vreme cu prilej ca să-și scoată din capete (ISP.). Am venit în preajma Iașilor, așezîndu-mă la pîndă și așteptînd vreme cu prilej (SADOV.). 5 (adesea la pl. cu val. de sg.; de obicei urmat de determ. în gen. care precizează felul) Perioadă (lungă) de timp (determinată cronologic) marcată de un eveniment istoric, cultural, științific etc. important, de o personalitate (excepțională) ori de o trăsătură dominantă privind stări, situații, fapte etc.; totalitatea evenimentelor, a faptelor, situațiilor etc. care caracterizează această perioadă; veac, epocă, secol. A istoriei minune, Vremea lui Ștefan cel Mare (EMIN.). ◊ Loc.adv. După vremuri = în decursul veacurilor. Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod (EMIN.). Pe (sau în) vremea aceea (sau acea vreme) = (pe) atunci. Ion Negru era pe vremea aceea omul cel mai avut din sat (AGÂR.). Pe vremuri = odinioară, cîndva, în trecut. Pe vremuri, nici nu așteptai să exprim o dorință, o ghiceai și mi-o îndeplineai (CA. PETR.). (Mai) înainte vreme = odinioară; (de) mai demult. Înainte vreme..., domnia Moldovei era teacă fîră sabie (SADOV.). ◊ Loc.adj., adv. Din (sau de pe) vremuri = (care este) din timpurile vechi, din străbuni. Făcea oamenilor semn să intre în lan, așa cum apucase dumnealui din vremuri (ANG.). ◊ expr. În negura vremii = în trecutul îndepărtat. Vremea trecută (ori veche, de demult) = trecutul (îndepărtat). În vremea veche trăia un împărat întunecat și gînditor ca meazănoaptea (EMIN.). 6 (la pl.) Stare de lucruri; împrejurări, circumstanțe. O carte cu scoarțe străvechi... stătea de mărturie atîtor vremi nesigure, povestind viața unui sfînt (ANG.). II (meteor.; adesea urmat de determ. care arată felul) Stare a atmosferei la un moment dat și într-un loc determinat, caracterizată prin totalitatea elementelor meteorologice și determinată de radiația solară, de circulația maselor de aer, de presiune etc.; ansamblul fenomenelor sau al condițiilor meteorologice la un moment dat și într-un anumit loc sau variația valorilor fenomenelor meteorologice într-un interval oarecare; timp. Era vremea cam ploioasă și oamenii au rămas pe acasă (SLAV.). ◊ expr. (pop.) Bună vreme (sau vremea) = formulă de salut, folosită la întîlnire sau la despărțire. Bună vreme, măi băiete! (EMIN.). Manta de vreme (sau vremea) rea v. manta. III (gram.; înv.) Timp. • pl. -uri, (înv.) -i. /<sl. veche врѣмѧ.

NU adv. A. (Dă valoare negativă verbului dintr-o propoziție și, prin aceasta, și propoziției întregi) I. (Apare într-o propoziție principală, independentă sau legată de alta prin coordonare) 1. (Într-o propoziție enunțiativă) El nu se sperie, nu cere, nu întreabă. C. PETRESCU, A. 355. Ar zîmbi și nu se-ncrede, ar răcni și nu cutează. EMINESCU, O. I 84. Ea n-aude... Ci tot fuge nencetat. ALECSANDRI, P. A. 41. 2. (În propoziții optative) Busuioace, busuioace, N-ai mai crește, nici te-ai coace! ALECSANDRI, P. P. 341. 3. (În propoziții imperative) Nu trînti obloanele, ponivosule! DELAVRANCEA, H. T. 21. Dragul tatei, nu da, că eu sînt. CREANGĂ, P. 198. Dar să nu adormi, că mori. ALECSANDRI, T. I 459. 4. (În propoziții exclamative) Nu ți-e rușine obrazului!... o dată în viața ta m-ai adus la restorant și te tîrguiești pentr-o cartofă. ALECSANDRI, T. 750. ◊ (Fără valoare negativă, întărește conținutul afectiv al propoziției exclamative) Cîte n-am văzut și eu De atunci pe lume! COȘBUC, P. I 262. Și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. 5. (În propoziții interogative) Nu mai trăiește măicuța ta? SADOVEANU, N. F. 82. N-auzi tu de departe cucoșul răgușit? EMINESCU, O. I 98. ◊ (În întrebări retorice, cu rolul de a exprima mai colorat o afirmație, o dorință, o exclamație etc.) Și-atunci cînd pretutindeni e putere, Voi nu cunoașteți cîntul ce se cere? BENIUC, V. 146. Nu-ți spuneam eu, fata mea? ISPIRESCU, L. 14. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer? N-o să aflu între-ai noștri vreun falnic juvaer? EMINESCU, O. I 149. 6. (În propoziții dubitative) N-o fi vrun dușman, vrun calic care-l pîndește la întoarcere? CAMILAR, N. II 551. Apoi doară că nu o fi blăstem ca și d-aice, de sub pămînt, să iasă zvon de ceea ce vom chibzui. ODOBESCU, S. I 82. ♦ (În propoziții deliberative) O pieri, n-o pieri, e rîndul meu. VISSARION, B. 14. Cel mare se dă după ușă și – să tragă, să nu tragă? – în sfîrșit trage zăvorul. CREANGĂ, P. 23. II. (În propoziții subordonate, cu aceeași valoare ca în propozițiile independente) La bocetul ei, deodată, în acel ostrov al primăverii, m-am simțit întristat, cum nu fusesem niciodată. SADOVEANU, N. F. 82. Se puse pe plîns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (După verbe care exprimă teama, în propoziții completive introduse prin «să», fără valoare de negație) Mi-e teamă să nu te trezesc. CASSIAN, H. 19. III. (Negația de pe lîngă predicatul regentei se referă la întreaga frază) Dormi, iubito, dormi în pace, N-am venit să-ți tulbur somnul. VLAHUȚĂ, P. 107. Eu nu am venit să te întreb asta. ISPIRESCU, L. 1. B.(Negația se referă la o parte a propoziției) I. (Pe lîngă diferite părți de propoziție) A scris o schiță, nu o nuvelă.A ținut să ajungă stăpîn în moșia Moldovei nu pentru vinovat folos al său, ci ca să dea țării slobozenia ei cea veche. SADOVEANU, N. P. 10. Și numai iaca îl și vede viind repede, dar nu așa cum se dusese. CREANGĂ, P. 186. Nu pe-acolo, domnule, nu pe din față, ca să nu te-ntîlnești cu d-lui. ALECSANDRI, T. 1162. II. (Negația însoțește predicatul, dar se referă la altă parte a propoziției) Nu căta în depărtare Fericirea ta, iubite! EMINESCU, O. I 54. O cometă este accidentală, fiindcă nu vine în fiecare an. BĂLCESCU, O. II 10. C. (În expresii, locuțiuni sau în corelație cu adverbe, conjuncții etc.) I. (Corelativ într-o frază sau propoziție ale căror părți sînt în raport adversativ) 1. (În corelație cu ci marcînd într-o alternativă situația sau elementul înlăturat) Mergînd spre căruțe, era mîhnit, amărît, că parcă ducea în brațe nu pelerina, ci un stîrv. CAMILAR, N. I 163. De din vale de Rovine Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. ◊ (Învechit, în corelație cu dar) Astfel romînii, nu învinși și coprinși fiind, dar printr-o unire politică, primiră pe unguri în țara lor. BĂLCESCU, O. II 209. 2. (Opoziția între cele două alternative este întărită de adverbe) Dar nu numai artistul și naturalistul, ci încă strategicul, politicul și arheologul au de multe a se minuna într-acest împodobit ținut. BĂLCESCU, O. II 208. ◊ (În propoziții cu valoare temporală, arată că acțiunea din propoziția afirmativă se petrece înainte de a se fi terminat acțiunea din propoziția negativă) Nu lăsase să se scurgă anul și-și și adusese gospodină în casă. SADOVEANU, P. S. 139. II. (În legătură cu adverbe) 1. (Formează expresii eliptice) Nu prea v. prea. Nu tocmai v. tocmai. 2. (Formează locuțiuni adverbiale) Nu (care) cumva, servește la precizarea unei întrebări, exclamații etc. (Interogativ cu nuanță dubitativă) Moș Pricop, dumneata n-ai mai potcovit cumva cai din părțile Tarcăului? SADOVEANU, B. 142. Oare nu cumva de-acum mi-oi da cu paru-n cap de răul Vidmei? CREANGĂ, P. 324. ◊ (Cu nuanță finală) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Nu cumva să-ți iasă vreo dihanie ceva înainte. CREANGĂ, P. 199. III. (În expr.) A nu avea decît (să)... v. decît2. D. (Folosit singur, înlocuiește predicatul unei propoziții, o propoziție sau o frază; în opoziție cu da) I. (Într-o propoziție eliptică se referă la un verb exprimat înainte, înlocuind predicatul) Să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci, de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale. CREANGĂ, P. 248. Iubește-mă dacă-ți plac, Dacă nu, silă nu-ți fac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 47. ◊ Expr. (Familiar) A spune că nu = a nega. Mă, dacă eu îți spun că nu, și tu nu crezi, atunci taci din gură și nu-mi mai spune nimic. PREDA, Î. 44. Ba bine că nu v. ba (5). ♦ (Exprimă opoziția față de cele afirmate în propozițiile precedente) M-ar irita apropierea lui așa de mult, încît l-aș acuza de-a dreptul că el, ocrotit de stăpînul destinelor omenești, mi-a răpit partea mea de bine în această scurtă trecere pe sub lumina soarelui!... Ei bine, el – nu!... el mă poftește la un aperitiv. CARAGIALE, O. II 222. ♦ (Repetat, exprimînd îndărătnicia) Cucoana, nu și nu! Că i-i urît grecul. SADOVEANU, O. I 463. II. (Înlocuiește o propoziție negativă) 1. (Ca răspuns la o întrebare, ca acceptare a unei enunțări negative) Dormi? – Încă nu, a răspuns Mitrea. SADOVEANU, M. C. 46. ◊ (Rezumă o frază întreagă, atît într-o replică interogativă cît și în răspunsul la aceasta) N-am grijă despre asta... Vă cunosc eu...Nu?Nu. ALECSANDRI, T. 1209. ◊ (Legat de adverbe, locuțiuni adverbiale sau conjuncții) Sigur că nu. O dată cu capul nu. 2. (Exprimă atitudinea negativă față de cele expuse mai înainte, lăsînd să urmeze enunțarea hotărîrii printr-o propoziție sau o frază) Nu, mă rog, nu-mi datorești nimica, adăogi el ferind cu mîna într-o parte bancnota. SADOVEANU, B. 156. Nu! moartea cu viața a stins toată plăcerea. EMINESCU, O. I 59. 3. (Întărit prin repetare) Nu, nu, nu! nu vorbi așa. SADOVEANU, O. IV 213. Atunci ea începu iarăși să bolborosească în neștire: «nu, nu, nu». REBREANU, R. I 247. Orice s-ar întîmpla, nu se poate să sprijinim pe mizerabilul, nu, nu, nu! CARAGIALE, O. I 130.

MINUNE s. f. 1. Fenomen supranatural fapt extraordinar atribuit forței divine, m i r a c o l, (învechit) c i u d ă, c i u d e s ă, d i v ă; p. e x t. lucru ieșit din comun, curios, inexplicabil, m i n u n ă ț i e (1), c i u d ă ț e n i e. Că mirure feace Domnul. PSALT. 202, cf. 76, 138. Că pentru noi multe și mari minuni fapt-au făcătoriul și Dumnezeul nostru. CORESI, EV. 64, cf. 84, GCR I, 84. Cu acea minune ne învață pre noi H[risto]s care oameni arată către alți oameni iubire striini oaspeților, călătorilor, streinilor, săracilor lor. CHEIA ÎN. 20v/14, cf. 90v/29, GCR I, 140/21. Minunea sf[î]ntului Neculae (a. 1675). GCR I 223/30. Și întinzînd mîna mea, voiu lovi pre eghipteani în toate minunile meale. BIBLIA (1 688). GCR I, 4124 /24. Iară Ștefan plin de credință și de puteare făcea minuni și seamne mari întru norod (a. 1688). GCR I, 283/38, cf. 258/17. Dumnezeu iaste carele prin sfinții săi le face minunile (a. 1 775). id. ib, II 108/3. Cum poci socoti că Dumnezeu va face minuni? MARCOVICI, D. 11/14. Ce văzură?. . . Minune înspâimîntată ! Că suflînd o dată boarea Au căzut jos toată floarea. B[RAC, ap. GCR II, 174/32. Moartea [este]. . . minune, care vestește, a ceriului îngrijire. CONACHI, P. 292. Cunoscînd deci din minunea aceasta și. . . înfățișarea Mîntuitorului, se sculă de la masă, ca un nevrednic de-a mînca în asemine companie sfîntă. NEGRUZZI, S. I, 83. Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face, Dar că vorbea odată lemne și dobitoace, Nu rămîne-ndoială. ALEXANDRESCU, O. I, 195. Văd trecînd în zbor fantastic a poveștilor minuni. ALECSANDRI, P. III, 19. Hiperion,. . . Nu cere semne și minuni Care n-au chip și nume. EMINESCU, O. I, 177. Lumea. . . alerga să vadă, ce minune poate să fie? CREANGĂ, P. 229. Icoană făcătoare de minuni. id. A. 73. Acea fantastică ființă a posomoritelor visuri păgîne, printr-o minune cerească, se prefăcu în blîndul și cuviosul episcop. ODOBESCU, S. III, 55. Tu ești sfînt, așa se spune, Faci minuni. COȘBUC, P. I, 71. Minunea sfîntului arhanghel Mihail. PAMFILE, S. T. 46. Mărie, a grăit el, minunile sînt ale nopții și, la lumina zilei, se dovedesc a nu mai fi minuni. SADOVEANU, N. P. 42. Oamenii de știință nu vor să recunoască minunile. id. O. IX, 463. Cînd bătea vîntul turbai, Cu zăpadă mestecat, Fluierul minuni făcea, Gerul că mi-l alunga ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 511. Un crai de prin locurile acele auzise și el de o așa minunie. I. CR. II, 176. ◊ (În construcții exclamative care exprimă uimire, neîncredere, de obicei însoțit de determinări) Mai știi, minunea dracului? BARONZI, L. 48. Minunea dracului, fă! n-ați auzit ce spunea inspectorul? Spunea că vezi ca-ntr-o panoramă. SP. POPESCU, M. G. 25. Ei, mare ți-e minunea ta, Doamne! PMAFILE, J. II, 154. ◊ L o c. a d v. (Ca) prin minune = în mod inexplicabil, uimitor, pe neașteptate, dintr-o dată; ca prin farmec. Și atunci ca prin minune, se și trezește Ivan la poarta raiului. CREANGĂ, P. 307. Un oraș nou răsare ca prin minune pe apă, alături de cel vechi de pe uscat. BART, E. 330. Niște buruieni oarecare, păstrate ca prin minune pe marginea drumurilor. GALAN, B. I, 84. Oboseala îi pieri ca prin minune. PREDA, D. 225. ◊ E x p r. E minune (sau ce minune) = e de mirare (că...). Mutară hotarul și munții apostolii, nu e minune. CORESI, EV. 277. E minune oare că pentru el visul era o viață? EMINESCU, N. 36. 2. Lucru, fapt, fenomen etc. extraordinar, care trezește admirație, minunăție (2); p. g e n e r. lucru excepțional. Cît nu era nuntă, și era minune. NECULCE, L. 69. Azi minune mult mai mare o femeie ni arată. ASACHI, S. L. I, 143. Nu simțiți că-n proaste lucruri voi vedeți numai minuni? EMINESCU, O. I, 157. Și-n apa lor [a giuvaierelor] râspîndit-am minunea tinereții. MACEDONSKI, O. I, 3. Minunile făcute însă de om – în curs de două, trei mii de ani. . . mă miră, dar nu mă amețesc. IONESCU-RION, C. 49. Datrebuie să fie frumos, tată ! – spune ea mai departecum că nu vedem și noi așa minune? SP. POPESCU, M. G. 25. Ducînd în inimi cîntec și-nchinare Călătoresc în sfînt convoi pioșii. În drum i-adastă codrii vechi, pletoșii, Doinind minuni din vremuri legendare. CERNA, P. 35. Privește-n jurul tăue marea vieței; pleacă și o-nfruntă, Îmbată-ți ochii-n contemplarea Minunilor ce te așteaptă. DENSUSIANU, L. A. 14. Un psihologism și o sociologie moderate, o detașare sceptică de propriile-ți idealuri. . . și un simț artistic extrem pot dărui minunea unei opere de artă perfectă. IBRĂILEANU, S. L. 64. Cîntăreț al suferinței, al minunilor trecute, Într-a îngerilor lume liniștit acuma du-te. EFTIMIU, Î. 178. Soarele și omul înfrățiți Din lumini vor împleti minuni. BENIUC, M. 42. Noi știm că-n lume i-o putere ce schimbă oameni și destin, Dezvăluind privirii noastre Minunea vremilor ce vin. FRUNZĂ, Z. 45. Din cîntece pierdute pînă astăzi Și din puterea visului vînjos Ai închegat, cu palme bătucite, Minunea de la Argeș mai în jos. LABIȘ, P. 19. Strada lui cea mare, cu minunea mulțimii îngrămădite și gălăgioase . . . îl amețise. BARBU, Ș. N. 9. ◊ Cele șapte minuni (ale lumii sau, rar, din lume) = nume sub care sînt cunoscute șapte monumente antice (majoritatea dispărute azi) impresionante prin dimensiune și prin realizare tehnică și artistică. Au fost rădicat un stîlp de piatră înaltu și minunat soarelui, carele să chiamă Colos, și acela-i unul din ceale 7 minuni din lume. N. TEST. (1648), 267v/31. Una din cele 7 minuni,. . . Peste care stelele vechi, blestemate se sting. BOUREANU, S. P. 10. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Lumea privea pe postelnicul Zimbolici ca pe un model de bărbat, și pe dînsa ca pe o minune de soție. NEGRUZZI, S. I, 73. Vasîlca a născut o minune de fată. PAMFILE, J. II, 154. Un sătean. . . avea o singură fată frumoasă, frumoasă, minune de frumoasă. RĂDULESCU-CODIN, L. 19. ◊ F i g. Dar mai gingașă minune decît tine, poezie, Este a copilăriei alintată bucurie. BELDICEANU, P. 124. ◊ Minunea minunilor, formulă care exprimă superlativul calității. Ține-te zdravăn, stăpîne că iar am să zbor . . . la crăiasa zînelor, Minunea minunilor Din ostrovul florilor. CREANGĂ, P. 221. Împăratul nu mai putu de bucurie, cînd văzu că fiul său îi aduce în casă minunea minunilor. ISPIRESCU, L. 38. ◊ E x p r. Mare minune sau minune mare v. m a r e1 (VI 1). Mare minune să (nu). . . v. m a r e1 (VI 1). ♦ Persoană care se distinge prin calități deosebite, întruchipare a perfecțiunii, a frumuseții. Tu să mori, dulce minune! ALECSANDRI, P. I, 16, cf. 125, 209, III, 5, 20. Tot mereu gîndesc cum ne iubirăm, Minune cu ochi mari și mînă rece. EMINESCU, O. I, 120, cf. 55. Iacă, colo-n mijloc, o minune mîndră și mlădioasă, un chip frumos de femeie. REBREANU, N. 35. ♦ (Prin Bucov. și Maram.; prin antiteză) Lucru deosebit de rău; pacoste. Cf. ALR I 1 405/370, ALR II 3 116/362 , 3 542/386. ♦ (Regional, art.) Dracul (Filea-Reghin). Cf. COMAN, GL. 3. (Astăzi rar) Mirare (1), uimire. Nu numai Petru și Andrei prinse-i minune, ce și pre cei ce era cu unșii. CORESI, EV. 331, cf. 332. Îngerii sănt cuprinși de spaimă și de minune. VARLAAM, C. 70. Să mirară cu minune mare. N. TEST. (1648), 47v/1. Sufletele lor în greutate Să topiia biați de răutate, Că-și ieșiră și di-nțălepciune, De te lua de dînșii minune. DOSOFTEI, PS. 376/8, cf. 30/14. Minune cuprinse pre cei adevărați. BIBLIA (1688), 3702/7. Cît de cu lesne. . . în nimica s-au întors, a toți muritorilor minune aduce. CANTEMIR, IST. 269. Frumos lucru și cu minuni era tuturor a privi atunce împărat creștin aice la noi. MUSTE, LET. III, 51/16. Văzură pe voinicul acela cu piatra de gît spînzurată și cum au văzut, cîte trei călugării, de mare minune, au rămas fără de glas (a. 1747). GCR II, 41/41. Să se întîmple aceasta oamenilor celor cu evlavie și carii au viață mai mult dreaptă decît slobodă, aceasta adevărat mă umple de minune. MAIOR, P. 35/6. Cu mirare și minune Precum au văzut tot spune. BĂRAC, A. 24/21. Trăia, spre minunea tuturor, numai prin puterea unei dorințe. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 21. ♦ De minune = a) l o c. a d j. admirabil, minunat extraordinar. Și bînd mult cu acel pahar, s-au îmbătat și fiind beți, au stricat un lucru scumpu domnescu și de minune ca acela. NECULCE, L. 9. S-au descoperit într-un rîu al ghianii o floare de o frumusețe de minune. CR (1838), 83/6. De cîte ori fudulia, amoriul și uriciune Au născut fapte înalte de laudă, de minune. CONACHI, P. 283. Nu tăgăduiesc că în sara aceea ea era de minune. NEGRUZZI, S. I, 64, cf. 40. Zugrăvea. . . cîte o bibliotecă de minune. FILIMON, O. I, 122. Cum ai petrecut noaptea ? – . . . Cît se poate de bine . . . mai ales că am avut un vis de minune. ALECSANDRI, T. I, 199, cf. id. P. II, 176; b) l o c. a d v. în mod excepțional, grozav. Trebșoarele tale o să-ți meargă de minune. FILIMON, O. I, 130. Ieși în curînd, schimbată în hainele ei de totdeauna, și învălită într-o scurteică blănită, care-o prindea de minune. EMINESCU, G. P. 71. Îi picase lui moș Nichifor două iepușoare, care mergeau de minune la drum. CREANGĂ, P. 109. Ghetele sînt gata și-mi vin de minune; foarte potrivite. CARAGIALE, O. II, 137. Vîntul bate de minune ! ODOBESCU, S. III, 87. Privirea, gesturile, toată ființa ei aveau un aer ștrengăresc, care-o prindea de minune. VLAHUȚĂ, O. A. III, 34. La curte se petrecea de minune. MIRONESCU, S. A. 23. Toate-au avut preț și s-au vîndut de minune. GALACTION, O. 261. Haina albastră a tîmplarilor mecanici, cu guler soldățesc și mînecuțe de piele, mi-ar fi stat de minune. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I, 281. (Glumeț) O na- diceancă pe dricuri care scutura de minune, cu roțile galbene, coșul verde și capra neagră. GANE, N. II, 145. (Învechit; ca determinant al unui adjectiv, dă acestuia valoare de superlativ) Locul e frumos de minune. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 74. ◊ L o c. a d j. și a d v. (Învechit) Cu minune = (în chip) uimitor. Acesta iaste lucru mai cu minune. iOASAF, 165r/12. Cu o nimfă să-ntălneaște care fuge cu minune. BĂRAC, A. 74/15. (Învechit) A minune = în mod uimitor, Îi tăiară și capul și-i a minune. DOSOFTEI, V. S. septembrie. cf. noiembrie 134v/19. (Regional) D-a minune = numai așa, ca să vedem ce-o să se întîmple, din curiozitate, (familiar) ca chestie. Ia spune-mi d-a minune, ce are bărbatul meu, de este ziua porc și noaptea. . . este om? ISPIRESCU, L. 54, cf. 46. Urmărea și ea lucrurile, să vază d-a minune: unde are să ducă norocul pe cioban? RĂDULESCU-CODIN Î. 163, cf. 186, 203. ◊ E x p r. (Regional) A fi (sau a face pe cineva) de minune (sau de minunea lumii) = a fi (sau a face pe cineva) de rîs. Chiar azi am să-l reclam. . . De minunea lumii am să-l fac ! REBREANU, I. 361. Tu-i fi catană în țară, I-oiu fi fată de ocară, Tu-i fi cătană în lume, I-oiu fi fată de minune. MÎNDRESCU, L. P. 61. Mulți ostași s-auza Blăstămîndu-și mamele Pîn'ce i-a făcut în lume, De necaz ;i de minune. RETEGANUL, TR. 73. Fire-ai de minunea lumii să fii, blestematule ! MAT. DIALECT. I. 181. (Regional) A se duce minune = a se duce vestea. De la școală apoi, fiind june, și de vitejie Bătu în lobonți, cît să duse minune. BUDAI-DELEANU, T. V. 36. ♦ (Învechit) Admirație. Vreadnic de minune iaste cel lăudat neam al mării tale. BIBLIA (1688) [prefață] 7/20. - Pl.: minuni și (rar) minuniuri (BL III, 129). – Și: (învechit) minúine, (regional) minunie, menúne (DENSUSIANU, Ț. H. 25, BL V. 137) s. f. – Lat. * mirio, -onis.

PE prep. A. Introduce un complement direct, de obicei dublat de acuzativul pronumelui personal neaccentuat; cînd complementul precedă verbul, pronumele personal este obligatoriu. I. Urmat de un complement direct exprimat printr-un substantiv care poate fi. 1. (Nume propriu de persoane) Pe Eminescu, noi, poeții tineri, Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge. BENIUC, V. 28. În trei ani a îngropat trei fete: pe Lina, pe Ionița, pe Măriuca. STANCU, D. 109. Deseori dureri ascuțite îl cercau pe Ursu. SADOVEANU, O. II 198. ◊ (Numele de persoană e precedat de art. «alde») L-au înconjurat oamenii pe alde Uțupăr. STANCU, D. 161. ◊ (Numele propriu indică un animal) Am adăpat pe Joiana. 2. (Nume comun care indică o persoană) a) (Substantiv nearticulat) Mi-a răspuns că... el pe logofăt îl crede. STANCU, D. 104. Îmi făcu semn să-l privesc încă o dată pe colonel, C. PETRESCU, S. 129. Iaca, jupîneșică dragă, cum învață nevoia pe om ce să facă. CREANGĂ, P. 125. Nu face haina pe om, ci omul face haina. ♦ (Între substantiv și prepoziție se intercalează o determinare atributivă: adjectiv, adjectiv demonstrativ, relativ-interogativ, nehotărît) Pe care copil l-ai văzut? a [Crivăț] vede întîia oară pe alt tînăr boier. SADOVEANU, F. J. 121. Toți au putut vedea pe tînăra. nevastă. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Învechit, introduce substantive comune care exprimă o colectivitate; atestat în forma pre) Doamne... iartă greșiților tăi! Cruță pre biată țară. NEGRUZZI, S. I 140. b) (Substantiv precedat de un articol nehotărît) Nimic, din cîte pot să facă pe-un om fericit, nu-i lipsea. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Își alese mire pe un fiu de împărat. ISPIRESCU, la TDRG. c) (Substantiv articulat cu articolul hotărît enclitic) (Substantivul denumește o rudă apropiată) Bunicul l-a însurat și pe cel mai mic dintre băieții lui, pe tata. STANCU, D. 484. O trag pe mama de rochie, în semn că vreau să-i spun ceva. SAHIA, N. 50. Trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. (Substantivul e urmat de un atribut substantival prepozițional) Împăratul... poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa. CREANGĂ, P. 101. (Substantivul e urmat de un atribut adjectival) Și elel vîrful mîndru al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. EMINESCU, O. I 62. (Substantivul e urmat de un adjectiv posesiv) Dar am pe Simon, pe băiatul meu. SAHIA, N. 101. Intrînd pe poartă, Grigore Iuga văzu... pe servitorii lui. REBREANU, R. I 18. Pe sub colină, rîul Curge-ncins pe lîngă ea Tocmai cum pe draga mea O încinge brîul. COȘBUC, P. I 261. ◊ (Rar, mai ales în poezie, un adjectiv posesiv intercalîndu-se între prepoziție și substantiv) Pasăre de la graniță, N-ai văzut pe-al meu bădiță? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (Numele de rudenie la singular, urmate de un pronume posesiv cu rol de atribut, apar și nearticulate) Doi copii cîștigase cu el mama, pe soră-mea Evanghelina și pe frate-meu Ion. STANCU, D. 5. 3. (Nume comun care desemnează un animal, de obicei personificat, în basme, în fabule, în proverbe) a) (Substantivul e nearticulat) Opri pe dobitoace de le îmblînzi și le trimise la locul lor. ISPIRESCU, L. 7. Zi foarte așteptată Și scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncați de oi. ALEXANDRESCU, M. 299. ♦ (În unele expresii, în care acțiunea verbală e reciprocă) Lup pe lup nu se mănîncă. b) (Substantivul e articulat cu articolul hotărît enclitic și e urmat de un atribut adjectival sau substantival prepozițional) Iute doboară pe cerbii fruntași cari veseli și mîndri Coarne-ncrîngate clăteau. COȘBUC, AE. 15. Leoaica mină, gonește pe ciuta cea. îngrozită. CONACHI, P. 269. Dar și mierla din pădure Are pe unul anume, Pe cucul cu pene sure. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. Dă-mi pe roibul drăguleț. ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Nume comun care indică un lucru) a) (În unele expresii în care acțiunea verbală e reciprocă, de tipul: ) Cui pe cui se scoate. Mînă pe mînă spală și amîndouă obrazul. b) (Rar, prin atracția unei construcții prepoziționale anterioare, în care substantivul indică o persoană sau un animal) îmbracă... pe cal cu o piele de urs și pe frîu cu una de șerpe. SBIERA, P. 41. Școala face pe omul om Ș-altoiul pe pomul pom. PANN, la TDRG. c) (Rar, arătînd o tendință de personificare, de însuflețire a obiectului) Pe trandafir l-a lăsat albina mai la urmă. II. Urmat de un complement direct exprimat printr-un pronume (cu excepția pronumelui nehotărît «ce») care poate fi: 1. (Pronume personal) Iar pe mine să mă îngrijești cu însuți mîna ta șase săptămîni. ISPIRESCU, L. 3. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ♦ (Pronume de politețe) De ce să te țină minte pe dumneata? STANCU, D. 259. D-apoi asta nu vă privește pe d-voastră; ia, mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. 2. a) (Pronumele relativ «care») Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Blestemul părinților, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Se lăsă încet-încet, într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. id. ib. 213. ♦ (Rar, numeralul nehotărît «cîți», «cîte», cu valoare de pronume relativ) Pe cîți i-au găsit, i-au mînat spre curtea primăriei. STANCU, D. 148. Nu mai sta din pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe cîți îi întîlnea. CREANGĂ, P. 112. M-a făcut maica pe mine Să fiu doftor de copile: Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. b) (Pronumele relativ «cine») Nu vin în sat numai vești bune. Vin și de celelalte. Ba că armata pîrjolește satele și omoară lumea la întîmplare, pe cine pun mîna gradații, ba că soldații nu vor să tragă în răsculați. STANCU, D. 151. În ochii fiecăruia citești teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. SAHIA, N. 51. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. c) (Pronumele interogativ «care») Pe care dintre ei să-l aduc?Pe care [basm] vrei să mi-l spui? STANCU, D. 45. d) (Pronumele interogativ «cine») Pe cine să chem? BENIUC, V. 97. 3. (Pronume demonstrativ) I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut și pe celălalt. STANCU, D. 82. ◊ (Urmat de o determinare atributivă) Dă-mi-o pe asta albastră.Îi aude pe cei de pe capră cum sar jos. SAHIA, N. 6. (Pronumele demonstrative «cel», «acela» și formele lor populare, în compunere cu pronumele relativ «care» sau «ce») Notînd Stănescu a făgăduit să-i învețe să-și scrie numele pe hîrtie, pe acei care vor voi să învețe. STANCU, D. 228. Îl bag în infirmerie numai pe ăla care cade jos. SAHIA, N. 113. La jugu-i el silește pe cei ce l-au urît. EMINESCU, O. I 62. 4. (Pronume nehotărît) O să mai avem pe cineva la masă. STANCU, D. 428. Pe unul din ei îl cunoștea. SAHIA, N. 73. Gheonoaia... rugă pe Făt-Frumos să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete ce avea. ISPIRESCU, L. 5. Culegea la flori domnești Culegea și nu-i plăcea. Pe toate le azvîrlea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. (Atestat și în forma învechită pre) Întrebă pre unii și pre alții despre scorpie. ISPIRESCU, L. 9. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). Ne-am gîdilat unii pe alții cu bîtele. STANCU, D. 167. Privise cum s-au salvat unul pe altul cele două tancuri sovietice. CAMILAR, N. I 388. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, P. 7. 5. (Pronumele negative «nimeni» sau «nici unul») De un ceas te uiți la toate fetele. Pe care ai ales-o?Pe nici una. STANCU, D. 360. N-am mințit pe nimeni. SAHIA, N. 68. III. Urmat de un complement direct exprimat printr-un numeral care poate fi: 1. (Numeral ordinal) Cele două femei o duceau de subțiori pe a treia care tușea și picioarele i se împleticeau. CAMILAR, N. I 392. Doi sfanți, doi sfanți o mănușă! Pe a doua fără gologani! PAS, L. I 44. 2 a) (Numeral cardinal hotărît, care se referă la persoane sau lucruri, cînd e așezat înaintea verbului, și numai la persoane, cînd urmează după verb) Pe doi i-au evidențiat, iar pe șase i-au criticat. A lăsat cinci pomi, pe trei i-a tăiat. A examinat pe doi dintre ei. b) (Numeral cardinal, în expresii aritmetice sau algebrice, p. ext. o cantitate, un număr exprimat printr-un semn convențional, într-o formulă de algebră, chimie, fizică etc.) Adună pe 5 cu 7. Scade pe 6 din 25. Înlocuiește în polinom pe x cu a. 3. (Numeral distributiv) Făt-Frumos... cum punea mîna și apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea și astfel toți caii căzură. ISPIRESCU, L. 3. IV. Urmat de un complement direct exprimat printr-un adjectiv sau numeral cardinal. (Adjectiv la gradul pozitiv precedat de articolul adjectival «cel» sau de formele populare ale acestuia) a) Nu poți ridica gard nou. îl întărești pe cel vechi cu proptele. STANCU, D. 290. Mulți care nu-și găsesc pe cei așteptați dau năvală în vagoane să-i caute. SAHIA, N. 51. b) (Adjectiv la gradul superlativ relativ) Am ascultat pe cel mai bun elev. a Și ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi. COȘBUC, P. I 145. Să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. c) (Numeral precedat de articolul adjectival «cel») I-au lăudat pe cei trei prieteni. V. Urmat de un complement direct, subînțeles, determinat de un pronume sau de un substantiv în genitiv. O vezi pe a lui Gidie? Pe Măndica? Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. STANCU, D. 29. A dat ordin ca ogarii împușcați să fie aduși în curtea școlii. I-am tîrît cu cîrligul și noi pe ai noștri. id. ib. 435. De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. Le-a simțit pe-ale furierului reci. SAHIA, N. 81. El nu mai văzuse pînă atunci alt chip de muiere decît pe-al mă-sii. ISPIRESCU, L. 125. VI. Urmat de un complement comparativ exprimat printr-un substantiv sau un pronume și precedat de adverbul de comparație «ca». Oamenii... vin s-o vadă cape cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărîm. STANCU, D. 280. Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos și-l omeni ca pe-un călător. ISPIRESCU, L. 5. Mama lui bădița Vasile își petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe un mort. CREANGĂ, A. 9. Nu mă lăsa ici străină Ca pe-o floare-ntr-o grădină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11O. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dînsa etc.) = de-a binelea, de tot, nu glumă, cum se cade, cum trebuie, cu adevărat; foarte tare, zdravăn. Unul apucă caii de dîrlogi și mi ți-i opri ca pe ei. ISPIRESCU, L. 107. Ercule dovedi pe acel dulău și-l omorî ca pe el. id. U. 56. Trîntește baba în mijlocul casei, și-o frămîntă cu picioarele, și-o ghigosește ca pe dînsa. CREANGĂ, P. 13. B. Introduce un complement indirect. 1. (În loc. prep.) Pe seama (cuiva) = în socoteala, relativ la, cu privire la. Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce-a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. În legătură cu, fiind vorba de. Cînd o fi pe vitejie, Și noi avem o urgie. TEODORESCU, P. P. 105. 3. Împotriva, în contra (cuiva). A se supăra pe cineva.Dușmancele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. 4. (Complementul exprimă obiectul unui schimb) În schimbul, pentru. Pe cușma dumitale pot să-ți dau și o mie de lei. SBIERA, P. 274. Nu-ți e de vînzare [furca], și cît mi-i cere pe dînsa? femeie hăi! CREANGĂ, P. 96. Ce-mi dai tu pe piele? TEODORESCU, P. P. 120. ◊ (Legat de un sens figurat) Am dat o clipă de viață trecătoare pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare. ALECSANDRI, P. III 330. ♦ (Cu nuanță temporală și distributivă; obiectul valorificat este exprimat printr-un substantiv care denumește timpul de muncă) În schimbul unei munci de o zi, o lună, un an etc. Zece lei pe lună; boierește te plătesc. STANCU, D. 463. Hai! cît să-ți dau pe an, ca să te tocmești la mine? CREANGĂ, P. 150. C. Introduce complemente circumstanțiale. I. Urmat de un complement circumstanțial de loc. 1. (Complementul arată că starea, acțiunea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect) Lîngă el s-au ridicat copiii, vlăstare tinere, care au crescut pe maidane, răzleți și sălbăticiți. SAHIA, N. 94. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic, EMINESCU, O. I 76. Ce stai, bade, tot pe prag Și te uiți la noi cu drag? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 229. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) Poartă coade pe spate. ◊ (Cuprinde și ideea de acoperire) Pune capacul pe oală.Moșneagul... pune cușma pe cap, o îndeasă pe urechi. CREANGĂ, P. 81. ♦ (Legat de un sens figurat) Asupra. A pune vina pe cineva.Ce griji pe dînsul, ce fiori Cînd se gîndea că-i greu războiul. COȘBUC, P. I 99. Mare noroc pe Guvidi! CARAGIALE, S. 124. [Fata babei] se alinta... lăsînd tot greul pe fata moșneagului. CREANGĂ, P. 283. ♦ În jurul, pe după. Port cu ochii-n zări întunecate Jugul vremii aspre pe grumaji. BENIUC, V. 40. Văzu un balaur care se încolăcise pe un copac. ISPIRESCU, L. 89. ♦ De și-a spălat mîinile în vin și le-a șters pe șorțul negru. STANCU, D. 133. Se rezimă p-o fereastră spre acea grădină foarte frumoasă. GORJAN, H. I 4. ♦ Din sus de, deasupra. Uiu, iu, mîndruța mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Și te scoli în prînzu mare, Cîndu-i ciurda-n zăcătoare Și soarele pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. De pe. În zadar a ta suflare... Șterge urma pe cărare. ALECSANDRI, P. III 22. ♦ (Construcția prepozițională, legată de un sens figurat, are funcțiune atributivă; cuprinde și ideea de posesiune) Peste. Țăranii... să ceară... Să fie ei stăpîni pe-ntreaga țară. BENIUC, V. 87. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată suprafața pe care se desfășoară mișcarea, într-o direcție oarecare sau în direcții diferite) Alții coborîră pe albia Bistriței la vale. SADOVEANU, F. J. 364. Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri și pe plajă. BART, E. 394. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși. COȘBUC, P. I 228. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (Cu nuanță instrumentală) Emisiunea a fost transmisă pe unde scurte. ◊ (Cu sens local și temporal) Pe drum calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția. ISPIRESCU, L. 16. 3. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de revărsare, prelingere sau scurgere) Peste, de-a lungul. Perișorul îi cădea pe umeri în unde. ISPIRESCU, L. 20. Toarnă... toată apa cea din fîntînă pe jăratec. CREANGĂ, P. 65. Părul ei... se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. NEGRUZZI, S. I 145. 4. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de străbatere, de trecere) Prin. Jupîn Iațco... putu vedea pe fereastră pe Jder. SADOVEANU, F. J. 428. Dînd pinteni calului, ieși pe poartă ca vîntul. ISPIRESCU, L. 4. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. [Caii] se-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. III 12. ♦ (Introduce o propoziție atributivă cu sens local) Pe care. Se află și o potecă pe unde poate fi urcată rîpa. STANCU, D. 489. 5. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau acțiuni) Spre, înspre, la, către. Ia-o pe dreapta.Tresări plecîndu-se pe spate. SAHIA, N. 77. Într-un tîrziu el a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: «Departe-i pînă-n sat?». COȘBUC, P. I 228. Iese afară spăriată, dă încolo, dă pe dincolo și, cînd intră în bordei, ce să vadă? CREANGĂ, P. 11. 6. (În legătură cu ideea de încadrare într-un loc determinat, într-un spațiu etc.) În, în cadrul. Angajamentele muncitorilor s-au extins pe întreaga fabrică. Pe lume = în toată lumea, printre toți oamenii. N-am pe nimeni pe lume. SADOVEANU, F. J. 549. Ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Ce nu se poate pe lumea asta? ISPIRESCU, L. 193. 7. (Dă complementului pe lîngă care stă o nuanță de aproximație, de neprecizie, indicînd un spațiu mai larg decît cel arătat de construcția fără prep. «pe») Păsărilă atunci se înalță puțin și începe a cotrobăi pe după stînci. CREANGĂ, P. 268. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape, în strunga de oi. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Pe acasă = a) undeva în apropierea casei. Nu-i acasă Ion?Ba da, e pe acasă; b) acasă (considerat ca loc de trecere sau de stabilire temporară). Acum n-are timp să vină vara... pe acasă. STANCU, D. 35. Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea. CREANGĂ, P. 30. Deaca codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. 8. (În expresii și locuțiuni) Pe acolo v. acolo. Pe aici v. aici. Pe aiurea v. aiurea. Pe alocuri v. alocuri. Pe cale... v. cale. Pe deasupra v. deasupra. Pe dedesubt v. dedesubt. Pe de lături v. latură. Pe de o parte..., pe de altă parte v. parte. Pe departe v. departe. Pe dinafară v. dinafară. Pe dinainte v. dinainte. Pe dinăuntru v. dinăuntru. Pe din jos de... v. jos. Pe din sus de... v. sus. Pe jos v. jos. Pe loc v. loc. Pe sus v. sus. Pe unde v. unde. Pe urma... (sau urmele...) v. urmă. II. Urmat de un complement circumstanțial de timp. 1. În timpul, cît timp e... Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Pe arșița asta o să ne uscăm de sete. CREANGĂ, P. 204. Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară. EMINESCU, O. I 91. Păsăruică cu cunună, La ce cînți seara pe lună? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Loc. adv. Pe mîine = a) mîine, în cursul zilei de mîine. Le vreau, pe mîne cînd se scoală, Copiilor, o zare mai senină. BENIUC, V. 17. Pe mîne să vii la mine la amiazi. RETEGANUL, P. V 70; b) pînă mîine; pentru mîine. Ședința s-a amînat pe mîine.Aveți de grije, însă, ca pe mîine dimineață strugurii să fie copți. RETEGANUL, P. II 54. ◊ Loc. prep. Pe după = cam după, aproximativ după. Eu gîndesc, de mi-a ajuta dumnezeu, pe după-amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. (întărit prin «cam») Iară cînd fu cam pe după miezul nopții... se sculă binișor. ISPIRESCU, L. 377. Pe aproape de = aproape de, în apropierea, (cam) înainte de. Cînd, pe aproape de cîntători, Scaraoschi... pornește cu grăbire la locul știut. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. conj. Pe cînd... = a) (cu sens temporal de simultaneitate) în timp ce, pe vremea (sau timpul) cînd. Pescari care trăiseră acolo pe cînd balta avea pește. SADOVEANU, P. M. 11. Pe cînd se petreceau acestea, iacă s-aud scîrțîind niște care. CREANGĂ, P. 14; b) (cu sens adversativ) în acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. Noi, care știm munci, vom avea totul... Pe cînd cei ce-o duc acum în huzur și lenevesc, au să rabde. CAMILAR, N. I 399. Jupîn Iațco gemea... cerînd moartea, pe cînd eu mă băteam cu gîndurile. SADOVEANU, F. J. 414. L-a adus în grădină... să-i laude florile... pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri. ISPIRESCU, L. 20. ♦ Pe timp de, pe o durată de. Bravii mineri din această mină luptă acum ca pînă în ianuarie 1950 să extragă cantitatea de cărbune planificată pe 5 ani. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/1. Ș-apoi ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe șepte ani. CREANGĂ, A. 142. În. Era pîn iarna... de la ’49... ba mi se pare că era pe primăvară la ’50. CARAGIALE, S. N. 41. ♦ Spre, înspre. Încet, încet, pe-nserate, s-au împuținat drumeții. CARAGIALE, S. N. 254. Pe toamnă se pomenește cu un argat că-i aduce un burdușel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Tăind... o bucată de carne de broască ca să o frigă pe sară, ceialantă rămășiță au udat-o cu apă de mare. DRĂGHICI, R. 88. ◊ (În legătură cu vîrsta, cu un număr de ani, luni etc.) Trei luni, pe-a patra, n-a căzut strop și nu s-a văzut nor. C. PETRESCU, R. DR. 151. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. 2. (Urmat de determinări care arată distribuția) În (la, pentru) fiecare; într-o perioadă de. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată. CREANGĂ, P. 151. Mă bărbieresc de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 199. ◊ (Învechit) Pe toată ziua, (sau luna, săptămîna etc.) sau pe fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.) = în fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.). Să-mi dea... pe fiecare zi o baniță de jăratec. ISPIRESCU, L. 15. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45. Le veneau pe tot anul calendare cu povești la sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 3. 3. (În expresii și locuțiuni) De azi pe mîine v. azi. De pe acum v. acum. Pe atunci v. atunci. Pe dată (ce) v. dată. Pe loc v. loc. Pe înnoptat v. înnoptat. Pe timpuri v. timp. Pe urmă v. urmă. Pe veci v. veac. Pe viață v. viață. Pe viitor v. viitor. Pe vremea... v. vreme. III. Urmat de un complement circumstanțial de mod. 1. (Cu sens local și modal) Și nevastă-sa, și fetele umblau altădată desculțe, munceau pînă cădeau pe brînci. STANCU, D. 41. Se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitori. CREANGĂ, P. 329. 2. (Cu sens modal propriu-zis) Soarele dorind să vază Pruncul meșter ce direge, Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. De dimineață a certat-o pe Tina, fiindcă a trimis, pe ascuns, omul de serviciu să facă tîrguieli în oraș. C. PETRESCU, A. 277. Noaptea își întindea pe încetul tristul său hobot. NEGRUZZI, S. I 263 ◊ (În construcții corespunzătoare gerunziului) Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ În conformitate cu..., potrivit cu..., după...; în baza... Am izbutit, măicuță, să facem acum pe cheful spînului. CREANGĂ, P. 227. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu! ALECSANDRI, O. 63. Îmbodolite în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor. NEGRUZZI, S. I 105. Orașele... constituindu-se pe- principiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură. BĂLCESCU, O. II 14. Eu pe deal, mîndră pe șes, Ș-o cunosc numai pe mers. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) În zadar îl tot recheamă la regulament și la deciziuni, cu speranță că astfel d-lor ti vor lucra un dicționar pe placul d-sale. ODOBESCU, S. III 333. ◊ Expr. A rămîne (sau a fi) pe a (cuiva) = a rămîne (sau a fi) pe voia (cuiva) sau după cum voiește (cineva). Îndată o apucau de obraz baba și cu fiică-sa și trebuiau numaidecît să rămîie pe a lor. CREANGĂ, P. 284. Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa... dacă așa stau lucrurile... Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Dacă-i pe aceea, domniță, apoi eu pot să pun capăt necazului și amărîciunii măriei- tale. CARAGIALE, S. N. 279. ♦ Cu. Vlădica l-o trîntit la butuc trei zile și trei nopți, numai pe apușoară și pe o mînă de hrișcă. La TDRG. 3. (Complementul denumește o valoare de schimb) În schimbul, pentru, cu prețul, cu. De unde au ei atîtea avuții... Dacă și le-au cumpărat, pe ce și le-au cumpărat? CAMILAR, N. I 400. «Ți-l duc eu!» [sacul]. – «Cum?». – «Pe plată!». COȘBUC, P. I 63. Mai bine ar fi să se ducă cu. [oul] în tîrg să-l dea pe bani. ISPIRESCU, L. 266. Dă gînsacul pe o pungă. CREANGĂ, P. 43. 4. (Cu înțeles instrumental, adesea și local) Cu ajutorul, prin intermediul, cu, prin. Vești mai mîndre ca-n povești A zvonit pe frunză vîntul. BENIUC, V. 105. Din cînd în cînd, pe vîntul ușor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. SADOVEANU, O. I 258. Arald pe-un cal negru zbura. EMINESCU, O. I 92. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ♦ (În construcții care denumesc limba ca mijloc de comunicare) În. Pe romînește.Sînt mecanic. Pe limba noastră de la țară, fierar. STANCU, D. 366. 5. (Cu înțeles cantitativ; în locuțiuni) Pe atît(a) sau p-atît(a) = în această măsură, într-atîta, cu atîta, la atîta. Mila împărăției-tale m-a îngăduit p-atîta. GORJAN, H. IV 145. Pe atît nu se lăsa, Ci de mînă-l apuca Și la baie mi-l ducea. TEODORESCU, P. P. 477. Pe cît = a) (cu înțeles restrictiv) după cum, în măsura în care. Pe cît se vede, pînă acuma n-a rătăcit [calea]. SADOVEANU, F. J. 371. Pe cît știu, această armată și-a creat singură... mijloacele sale de existență. ODOBESCU, S. III 578; b) (cu înțeles comparativ, mai ales în corelație cu pe atîta sau cu atîta) Pe măsură ce, cu cît. Au început a se ivi niște nourași, carii, pe cît mergea, acoperea ceriu cu un hohot întunecat. DRĂGHICI, R. 9. Păi cît se uita la dînșii, cu atît se umplea mai mult de bucurie. GORJAN, H. I 59; c) (cu înțeles multiplicativ) încă o dată atît..., cît. Asta n-aș face-o eu, de-ar mai fi el pe cît este. CREANGĂ, P. 229. Mai na bani pe cît ți-am dat. BIBICESCU, P. P. 284. 6. (Indică un raport de măsură) Casa este clădită pe un loc de 20 pe 25 de metri. ◊ (În fracții) Trei pe patru (scris 3/4). 7. (Cu înțeles distributiv) Întîi spectacolele acelea oribile se dădeau pe divizii, mai apoi pe regimente.CAMILAR, N. I 371. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) S-au organizat întreceri socialiste pe profesiuni. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/3. 8. (În expresii și locuțiuni) A fi pe cale să... v. cale. A se pune pe (fugă, lucru, carte, plîns etc.) v. pune. Cît pe-aci (sau p-aci p-aci) v. aici. Pe apucate v. apucat. Pe baza sau pe bază de... v. bază. Pe credit v. credit. Pe de-a-ntregul v. întreg. Pe din două v. doi. Pe larg v. larg. Pe neașteptate v. neașteptat. Pe nerăsuflate v. nerăsuflat. Pe nume v. nume. Pînă pe acolo v. pînă. Pe terminate v. terminat. IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. (Cu nuanță finală) La ce sînt bune bulendrele pe care vă sfădiți voi? ISPIRESCU, L. 215. (Cu nuanță modală) Își sleia toate puterile minții pe certuri. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ În urma. Un profesor era destituit pe spusa unui călugăr... că auzise pe acest profesor enunțînd idei liberale. GHICA, la TDRG. V. (Introduce un complement circumstanțial de scop; la origine cu sens local) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... Au venit armiile pornite oricînd pe jaf, pe măcel. STANCU, D. 8. Sui în căruță și te așterne pe somn. CREANGĂ, P. 130. Foaie verde iarbă-rea, Poruncitu-mi-a maica Pe-o frunzuță de smochină Să mă duc la ea pe cină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (În construcție cu supinul; de obicei exprimă o acțiune intensă) S-a pus Lina pe tăcut. COȘBUC, P. I 50. S-au adunat cu toatele... și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. VI. (În formule de jurămînt) Pe cinstea mea. Pe viața mea. D. (Urmat de un atribut) Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă... semn pe toată viața. STANCU, D. 278. Vezi, pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac. EMINESCU, O. I 130. E. (Învechit, construit cu «a fi») Pe cale (de a), în curs de. Cînd era pe adormire Le cînta cu-nduioșire. ALECSANDRI, P. II 182. Toate stau pe o schimbare. CONACHI, P. 123. Cînipa mi-am semănat, Dar cînd fu pe adunat, Boala-n trupu-mi a intrat. ALECSANDRI, P. P. 310. F. În prepoziții compuse. De pe = a) din jur, de lîngă; de deasupra. Noi sîntem, cei mai mulți, de pe Argeș. STANCU, D. 149. Cei doi muncitori nu plîng, își șterg de pe frunte sudoarea și sîngele. SAHIA, N. 45. Eu m-am uitat de pe prag, Pînă l-au jurat sub steag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. ◊ (În construcții atributive) Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Piatra de pe groapă crăpînd în două sare. EMINESCU, O. I 95. Să vezi șoimul de pe stîncă Cum se-nalță. ALECSANDRI, P. I 17; b) din. Gem și mă întorc de pe o parte pe alta. STANCU, D. 128. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104; c) (modal) după. În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. Și de pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. Frunză verde de ovăz, Floricică de pe șes, Te-am îndrăgit de pe mers. ALECSANDRI, P. P. 403. Pînă pe = pînă la, pînă deasupra. Și caii, stropiți pînă pe spinare de noroi, par obosiți. STANCU, D. 418. Boierul se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Pe la v. la. Pe lîngă v. lîngă. – Variante:(regional) pă, (învechit) pre prep.

LOC, locuri, s. n. I. 1. Porțiune determinată în spațiu. S-au depărtat mult de locul luptei. SAHIA, N. 45. Aici, la loc răcoritor, Sfîrșit stetea acum. COȘBUC, P. I 227. Îl făcu să-i rămîie tălpile lipite de locul unde sta. ISPIRESCU, L. 35. ◊ Loc. adv. De pe loc = stînd, fără a se mișca. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104. Din loc = de acolo de unde este sau se află cineva sau ceva. Stă neadormit... fără să se clintească din loc. CREANGĂ, P. 311. Nici că m-ar clinti din loc. ALECSANDRI, P. II 13. În loc = a) pe aceeași bucată de pămînt. Se izbește de un grup de doi mineri care tocmai intrau în dreapta și se învîrtește în loc. DAVIDOGLU, M. 21. S-a-ntors în loc și a voit să plece. CARAGIALE, P. 96. Caii-n neastîmpăr frămîntă-n loc pămîntul. ALECSANDRI, P. III 220; b) (în legătură cu verbele «a sta», «a se opri») încetînd mișcarea într-un anumit loc, neclintit. Sta în loc uimită văzînd frumusețile cîmpului. ISPIRESCU, L. 17. Cînd a intrat Abu-Hasan, cu fetele cîntînd în urma lui, a stat o clipă în loc, aiurit de atîtea minunății. CARAGIALE, O. III 72. (Expr.) A-i sta cuiva mintea în loc = a nu mai înțelege nimic; a rămîne foarte mirat, năucit,; c) (cu sens temporal) îndată, imediat. O schijă de obuz... Retează capul lui Cobuz Și-n loc ne curmă jocul. ALECSANDRI, P. III 439. La loc = (local și modal) acolo (și așa) unde (și cum) era mai înainte. Deschise saltarul biroului și băgă în el călimara tun. Închise la loc și în urmă rămase în picioare. SAHIA, N. 77. Fata Împăratului-Roș, în vălmășagul acesta, răpede pune capul lui Harap-Alb la loc. CREANGĂ, P. 278. Copiliță, nu mă spune, Că puiul la loc l-oi pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 378. (Expr.) A-i veni (cuiva) inima la loc = se spune cînd cineva prinde curaj după un moment de emoție sau de spaimă. Încă fiind acolo, văzu cum înflorește pomul, cum îi cade florile și cum roadele se arată iarăși. Atunci îi mai veni inima la loc. ISPIRESCU, L. 72. A pune pe cineva la locul lui = a pune pe cineva la punct; a-l repezi. (Mil.) La loc comanda (sau – în comenzi de gimnastică – mișcarea), se spune cînd se anulează o comandă greșit dată (sau o mișcare greșit făcută, revenindu-se la poziția de pornire). La un loc = laolaltă, împreună. Pe urmă, ar mai fi de strîns la un loc, Toate inimile tinere, proaspete, Și de încins un foc. DEȘLIU, G. 10. Îmblă și ei mai cîte mulți la un loc. CREANGĂ, P. 121. Cînii latră la un loc. ALECSANDRI, P. III 8. Pe loc = a) (local) unde este cineva sau ceva. Voi, stînd aici pe loc, vă găsirăți rostul. BENIUC, V. 25. Să se ducă la părinți?... Să rămîie pe loc? CREANGĂ, P. 89. (Expr.) A sta pe loc = a se opri (din drum), a nu se (mai) mișca. Un străin... în calea fetei pe loc stătu. ALECSANDRI, P. I 23. Pe loc repaus = comandă militară indicînd ieșirea din poziția de exercițiu a soldatului și adoptarea unei poziții mai libere fără a părăsi locul pe care-l ocupă în formația respectivă; b) pe aceeași bucată de pămînt. Flăcăii... țopăie pe loc, ridicînd tălpile. REBREANU, I. 12; c) (temporal) pe dată, îndată, imediat. Tocmai visam, rosti el cu oarecare greutate, dar am uitat pe loc. SADOVEANU, P. M. 310. Muri pe loc. ISPIRESCU, L. 319. Pe loc li s-au muiet ciolanele. CREANGĂ, P. 251. (Regional) De loc = imediat. Pînă într-un loc (sau la un loc) = (local) pînă la un punct; (temporal) pînă la un moment. În (sau peste) tot locul = pretutindeni. El în tot locul se întinde. CONACHI, P. 272. Din loc în loc = a) de colo pînă colo, încoace și încolo (fără astîmpăr, fără odihnă). Umblînd din loc în loc, m-am rătăcit. CREANGĂ, P. 288. Povestesc... cum i-a amăgit pasărea vicleană, cum i-a purtat din loc în loc. ODOBESCU, S. III 17; b) din distanță în distanță, ici și colo. Pe une(le) locuri = ici și colo, pe alocuri. Omătul se pusese pe une-locuri pînă la brîu. CREANGĂ, A. 30. Din capul locului v. cap.Expr. A o lua (sau a porni) din loc v. lua. A-și afla locul = a se aciua undeva, a se stabili. A nu-și mai afla (sau găsi sau a nu-l ține, a nu-l mai încăpea pe cineva) loc(ul) = a nu avea astîmpăr sau odihnă; a fi neliniștit, agitat. Grija călătoriei îl pusese într-un neastîmpăr, că nu-și mai găsea loc, nu se mai gîndea ce face. BASSARABESCU, V. 40. Supărat, nu-și afla acuma loc. SBIERA, P. 258. Începu a sălta și a juca de bucurie, de nu-l mai încăpea locul. ISPIRESCU, U. 110. Nu mă ține locul de bucurie... îmi vine tot să cînt și să joc. ALECSANDRI, T. 272. A nu mai avea loc de cineva, se spune despre cineva care stă în calea cuiva sau care face mizerii cuiva, îl persecută, îi pricinuiește neajunsuri. A sta (sau a se ține, a rămîne) locului = a se opri undeva, a sta neclintit, a rămîne în nemișcare. Nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Iar noi locului ne ținem, Cum am fost așa rămînem. EMINESCU, O. I 124. Tătari stînd locului Și frigînd un miel furat. ALECSANDRI, P. III 414. A sta la un loc = a sta liniștit. Cum îl rabdă locul? se spune despre un om rău care are purtări rele. A muta din loc = a deplasa, a duce în altă parte. Noi le mutăm [buțile] din loc, ea nu va ști și va bea numai apă. EMINESCU, N. 10. (A merge, a veni, a pleca etc.) la fața locului = (a se deplasa) acolo unde s-a întîmplat ceva. Comisia a plecat la fața locului pentru a ancheta incidentul. (Glumeț) Cocostîrci, pe catalige, Vin la fața locului. TOPÎRCEANU, B. 47. O palmă de loc = o distanță mică, o depărtare pe care n-o bagi în seamă. De la Neamț la Fălticeni... era pentru noi o palmă de loc. CREANGĂ, A. 116. Loc sigur = loc adăpostit de primejdii, loc în care ceva sau cineva se găsește în siguranță. O am pusă acasă la păstrare... dar știi, la loc sigur. CARAGIALE, O. I 167. Loc geometric v. geometric. Bucată de pămînt; porțiune de teren delimitată, avînd o anumită destinație, (în special) pămînt cultivabil, proprietate agrară, ogor, cîmp. Le-a dat locuri, le-a dat case, le-a dăruit pămînturi. STANCU, D. 89. Locu-i bun, moșia-mi place. ȘEZ. I 235. Dragi-mi sînt boii și locul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438. ◊ Loc de casă = teren destinat pentru clădirea unei case. Loc viran = teren (mai ales la oraș) fără clădiri pe el. Loc de veci = proprietate asupra unei mici bucăți de pămînt într-un cimitir; mormînt. ♦ Ținut, regiune; p. ext. țară. De pe-aceste locuri eu Nu m-aș duce niciodată. COȘBUC, P. II 169. Pasărea ce pleacă în locuri depărtate Se-ntoarce iar în țara de unde a plecat. BOLINTINEANU, O. 4. Clima acestui loc nu este mai călduroasă decît a noastră. GOLESCU, Î. 158. ♦ Punct oarecare dintr-o regiune, așezare omenească, localitate. Numele de locuri ale unei regiuni oarecare pot fi studiate din diverse puncte de vedere, după preocupările celui care le cercetează. IORDAN, N. L. III. ♦ (Uneori determinat prin «de naștere») Regiunea, țara în care s-a născut cineva, din care se trage cineva. V. origine, obîrșie. (Mai ales în expr.) (A fi) de loc sau din partea locului = (a fi) născut în..., originar din...; p. ext. autohton. Ea-i de loc din părțile deschise de la Prut și-acolo lumea-i altfel, între holde și-n soare. SADOVEANU, B. 36. Noi sîntem de loc din București. SEVASTOS, N. 112. Numai armăsari și iepe sînt primiți să alerge; cai nu, și nu de alt soi decît de loc. NEGRUZZI, S. I 36. De locul lui (sau ei) = originar. Era de la Piatra de locul ei. CREANGĂ, P. 114. (Rar) Perioadă de timp. Omul cuprinde un loc în vreme. EMINESCU, N. 53. 2. (Mai ales articulat) Spațiu rezervat pentru a fi ocupat de cineva sau de ceva. Să încuie bine și să ascundă cheia la locul ei. REBREANU, R. I 243. Aci e locul de întîlnire a trei buni camarazi și prieteni. CARAGIALE, O. II 227. Vezi tu buțile aste două? Una-i cu apă, alta cu putere. Să le mutăm una-n locul alteia. EMINESCU, N. 10. ◊ Expr. A lua loc = a se așeza (I 1). Intră în sală și luă loc între ceilalți.Vă rog să luați loc. Domnul secretar trebuie să vină numaidecît. DEMETRIUS, C. 27. A-și face loc = a da la o parte (pe cineva sau ceva) spre a putea trece înainte, a pătrunde undeva, a-și croi un drum. Stroie își făcea loc, cu trupul lui mare. SADOVEANU, O. VII 94. Iar eu, făcîndu-mi loc printre dame... am alergat la celalalt capăt. NEGRUZZI, S. I 38. A face loc = a se da la o parte, a se feri ca să se așeze sau să treacă cineva, a lăsa pe altul înainte. Zîmbind fericită, cu ochii febrili, îi făcu loc doctorului pe pat. BART, E. 384. Îi făcu loc pe poartă. BUJOR, S. 71. Se așeză în căruță făcînd loc și lui Dumitru. CONTEMPORANUL, III 653. (A fi) la locul lui = (a fi) așa cum se cuvine, unde se cuvine (să stea); cu rost, cu chibzuială, potrivit. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă, la locul ei. CREANGĂ, P. 142. Ca tot ce nu e la locu-i, va cădea trufia lor. ALEXANDRESCU, P. 139. Vorbește... la locu lui. ȘEZ. II 72. A ține loc de ceva (sau locul cuiva) = a înlocui, a suplini ceva (sau pe cineva), a îndeplini funcția de... Anunțul ține loc de invitație.Gîtul unui clondiri ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. ♦ Loc de muncă (sau de producție) = clădirea, mașina etc. sau întreprinderea ori instituția în care (sau la care) lucrează cineva. Congresul al III-lea al P.C.R. (1924) a hotărît ca organizațiile de partid să fie constituite pe baza locului de producție, pe întreprinderi pentru a putea conduce luptele de fiecare zi ale clasei muncitoare. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 94. 3. Pasaj într-o scriere; publicație (revistă, volum) unde a apărut un anumit pasaj, o relatare. Amănunte la locul citat.Loc comun v. comun. II. 1. Slujbă în care funcționează cineva; serviciu, post, funcție. Locul în uzină nu și l-a mai reluat. SAHIA, N. 35. Grăbit... îi răspunse: La noi e ocupat tot locul. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. Mai sînt încă șapte ministere; or să se mai ivească locuri. CARAGIALE, O. II 244. 2. Situație, poziție (ocupată de cineva). ◊ Expr. (A se pune) în locul cuiva = (a-și imagina, a-și închipui că este) în situația altei persoane; a privi o chestiune din punctul de vedere al altcuiva. Ei, dar ăsta să mă-nfrunte?... Punte Un moment în locul meu! TOPÎRCEANU, M. 80. III. Prilej, ocazie, moment potrivit. Nu e loc de glumit.Expr. A da loc la... = a duce la..., a avea drept urmare, a provoca. Intervenția a dat loc la discuții înflăcărate. A fi locul = a fi cazul, a fi nimerit, a fi potrivit cu împrejurarea. Nu era locul să vorbim acolo, în capul scărilor. C. PETRESCU, S. 166. Nu aci este locul să judecăm dacă aceasta [libertatea presei] spre folosul sau paguba publicului romînesc a fost. CARAGIALE, O. III 216. (Despre un eveniment) A avea loc = a se întîmpla, a se petrece, a se produce. În acelea vremi a avut loc întîmplarea. RETEGANUL, P. I 11. IV. (În loc. adv.) De loc = nicidecum, de fel. Era mișel? – Ba nu, de loc. COȘBUC, P. I 229. Făr-a-nceta de loc, Pășesc tot înainte sub viscolul de foc. ALECSANDRI, P. III 222. Dă loc nu mai aștepta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. (Repetat spre a accentua negația) Nu se domirea de loc, de loc, ca ce să însemneze un asemenea vis. ISPIRESCU, L. 231. În loc de... sau (loc. prep.) în locul..., arată o înlocuire, o substituire. O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferestruie. EMINESCU, O. I 84. Primăvara cu lăcrămioare În locul iernii vine zîmbind. ALECSANDRI, P. II 79. În locul fericirii capătă pizmă. NEGRUZZI, S. I 56. ◊ Loc. conj. În loc să... (sau de a...), arată raportul adversativ, de opoziție între două propoziții. În loc să asculte rugăciunea, dete drumul ogarului. ISPIRESCU, L. 296. În loc să iasă la drum, dă de un heleșteu. CREANGĂ, P. 46.

MÎNDRU, -Ă adj., subst. I. Adj. 1. (Învechit; despre oameni) înțelept; priceput, isteț; capabil. Aceasta Domnului dați? Aceștia oameri neburi și nu mîndri (î n ț ă l e p t D)? PSALT. 313. Fiți, mîndri. . . ca șerpii. CORESI, ap. DHLR II, 457. Mîndri simt a fac[e] rău, iar a face bine simt neștiutori (a. 1600-1650). GCR I, 141/27. ◊ (Substantivat) Lucrul mic a samă a nu se băga, sau a mîndrilor sau a nebunilor lucru iaste. CANTEMIR, IST. 146. ♦ (Substantivat, m.) Învățat, filozof; mag2 (1). Unde-s mîndrii, unde-s cărtularii, unde-s înțelepții lumiei aceștiia ? CORESI, L. 285/3. Chiemă înlăuntru toți vrăjitorii Eghipetului și toți măndrii și spuse lor visurile sale. PALIA (1581),166/2. Mîndrii de la răsărit veniră în Erosalim. N. TEST. (1648), 4r/8. 2. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Mulțumit, satisfăcut, încîntat, fericit; care are un sentiment de demnitate, de Încredere in calitățile proprii, demn. Cu ce bucurie mîndră mă plimbam în mijlocul mărețului lăcaș, MARCOVICI, C. 15/18. Ce mai veste- poveste, Dinule? întrebă vătaful, mîndru de pozițiunea sa. FILIMON, O. I, 128. A murit cum trebuie să dorească a muri tot românul care se simte mîndru de numele lui ! ALECSANDRI, T. II, 20. Era prea mîndru ca să se plîngă de asta. CARAGIALE, O. III, 28. Încrede-te, stăpînă, zise Galben-de-Soare, căci voi fi mîndru să încalece pe mine o vitează ca tine. ISPIRESCU, L. 21. D-aproape am văzut-o [moartea] mai mult decît oricine, Ca s-o afrunt, tot mîndru ș-acuma voi putea. MACEDONSKI, O. I, 251. Și cîntă legănîndu-și capul Cobzarul, mîndru cerșetor. IOSIF, PATR. 23. Domnica înțelegea că Pantelimon face toate de dragul ei, se simțea mîndră. REBREANU, R. I, 130. Acolo unde era o cucoană mai frumoasă, domnii zvîrleau mai multe flori, iar ea rîdea mîndră. PAS, Z. I, 238. ♦ Care este pe măsura calităților cuiva, demn de cineva. Mă lăsară-n pace, Ca să cînt în lume, Să-mi visez o soartă mîndră de-al meu nume. EMINESCU, O. I, 9.Care are încredere exagerată în calitățile proprii; orgolios, trufaș, înglmfat. Mîndria lui certase Dumnedzău cu stricăciune, căci era mîndru. VARLAAM, C. 328. Nu era mîndru, nici făce cheltuială țării. NECULCE, L. 94. Rușinează-te, om mîndru. CONACHI, P. 272. Unii mîndri și-ngîmfați Ca beșici cu vînt umflați ! ALECSANDRI, T. I, 95. Pe cei slugarnici, mîndri și luxoși îi arăta cu degetul. CREANGĂ, A. 136. Zici că-s mîndră și n-am vrut Ca s-ascult vorbele tale ? COȘBUC, B. 12. Nu fi mîndru, c-o să-ți pară rău. GALACTION, O. 183. Să tine mai mîndră. ALR II 3 702/172, cf. 3 702/141, 3 722/157, 192, 235. ◊ (Substantivat) Ca un mîndru iarăș în deșert mă laud. CORESI, EV. 4. Să nu-și mai rădice mândrul și sîmățul Glătejul în fală. DOSOFTEI, PS. 35/5. Și pre norodul cel sărac vei mîntui și ochii mîndrilor vei smeri. BIBLIA (1688), 2382/18. Aceste bîrfește mîndrul. CONACHI, P. 265. Nu. . . te mîndri, căci mândrului îi stă Dumnezeu împotrivă. NEGRUZZI, S. I, 250. Cînd mîndrul ajunge domn, pămîntul să cutremură. ZANNE, P. VIII, 391. Mîndrul povață nicicum primește. id. ib. 393. ♦ (Învechit, rar) Pretențios, mofturos. Am un gust deosebit Sînt cam mîndru la iubit. PANN, E. V, 135/5. 4. (Învechit și popular). Frumos, strălucitor, splendid, minunat (ca aspect, înfățișare). Are înlăuntru curți împărătești foarte mândre și frumoase. FL. D. (1680), 49v/13. El nu rîvnește niciodată mîndrelor îmbrăcăminți a spaniolului, IST. AM. 63v/3. Radul Vodă au dăruit pe Basta cu o șa și cu sărsamuri de un cal foarte mîndre. ȘINCAI, HR. II, 303/36, cf. I, 15/35. O scoarță purpurie în late vergi florate . . . [Cu] mîndri ciucuri. HELIADE, O. I, 220. O țeară mîndră și binecuvîntată între toate țările. BĂLCESCU, M. V. 307. Folosindu-mă de mîndrul timp, m-am coborît împreună cu dragomanul cancelariei noastre la țărmul numit Cornul de Aur (a. 1859). URICARIUL, V, 170/10. Dragoș mîndru ca un soare A plecat la vînătoare. ALECSANDRI, P. II, 89, cf. I 9.,Ades călare pleacă în mîndre nopți cu lună. EMINESCU, O. I, 96. Îmbrăcați. . . cu bondițe mîndre. CREANGĂ, A. 75. Dragi-mi erau. . . mîndrele dealuri de după cari-mi zîmbeau zorile. id. ib. 117. Își alese . . . hainele cele mai mîndre și mai bogate. ISPIRESCU, L. 13, cf. 6, 17. Ce mîndru-i satu-n care doarme Copilăria mea-ngropată. VLAHUȚĂ, O. A. 79. Și ca la mîndre nunți de crai, Ieșita-n cale ales alai. COȘBUC, B. 19. Ce mîndre nunți, ce luminate fețe Văzură ochii săi odinioară. IOSIF, P. 29. Multe povești mîndre și frumoase mi-au spus mie părinții și moșii mei. ȘEZ. XII, 102. O mîndră epopee e viața. DENSUSIANU, L. A. 111. Soțul meu, flăcău mîndru și voinic. SADOVEANU, B. 89. Rodico, să-mi vorbești De cerul țării mele, de mîndrele ogoare. EFTIMIU, Î. 166. Cînd a pornit rădvanul cu mireasa (mîndră între celelalte fete. . .), vioara lui Mură a trecut prin toți ca fiorii patimei și ai morții. GALACTION, O. 74. Adormirăm fericiți, luînd cu noi împărăția viselor mîndre. BRĂESCU, A. 79. Îi cumpăram cu bani scumpi un rînd de haine de cele mîndre, domnești. V. ROM. februarie 1957, 109. Avea cupeul cel mai frumos, caii cei mai mîndri. PAS, Z. I, 224. Să le spui curat Că m-am însurat C-o mîndră crăiasă, A lumei mireasă. ALECSANDRI, P. P. 2. Mîndră-i lumea cu feciori Ca grădina cu bujori. JARNIK-BÎRSEANU, D. 400, cf. 150, 412. S-au dat peste cap de s-au făcut un păun mîndru-mîndru și au zburat în ogradă. SBIERA, P. 33. Scoală-te și-mi ieși afară Și te primblă prin ogradă Să crească mîndră otavă. MARIAN, Î. 128. A înflorit mărul acela într-o primăveară . . . nu vedeai tu crăngi, nu frunză, ci numai flori mîndre. RETEGANUL, P. IV, 69. Am giucat pi cei mai hîdă, C-o fost cu cămeșa mîndră. MAT. FOLK. 1437, cf. 1463. Fata era drăgălașă și mîndră, cum a zis cel din poveste, ruptă din soare. MERA, L. B. 85. Pe-atîta cunosc că-i vară, Pe creangă de lozișoară Și pe-o mîndră păpădie care crește la cîmpie. BUD, P. P. 47. Mlndru-i codru și-mpenat. GR. S. VI, 239. Păr des și mîndru. ALRM I/I h 99. Casa mea ie tot așa de mîndră ca ș-a ta. ALR I 248/56, cf. 16/35, 266, 248/63, 65, 129, 257, 266,. 280, 347, 359, 361, 554, 591. Calu aista-i mîndru. ALR I 255/214, cf. ALR II 2 959/102, A I 22, II 12. Ce-i mîndru la sat Și bun de mîncat (Grîul). GOROVEI, C. 180. ◊ (Substantivat) Acasă sînteți, mîndrii mamii? CAMILAR, N. II, 131. ◊ (Adverbial) îmbracă. . . mîndru pe copilă. IST. AM. 90v/8. Din cînd în cînd vărsate, mîndru lacrimile-ți șed. EMINESCU, O. I, 83. Brizeis cea mîndru cu brîul încinsă. MURNU, I. 16. cf. ANGHEL-IOSIF, C. M. II, 78. Mîndru șuieră Ion Cu coatele pe oblon. BUD, P. P. 30. S-o lăut mîndru. ALR I 16/278. Mîndru-i pieptănat. ib. 16/337. S-o copt mîndru. ALR II 4 008/365. ◊ C o m p u s: mîndra-nopții = barba-împăratului (Mirabilis Jalapa). Cf. BARCIANU. ♦ (Substantivat, f. pl. art.; regional) Ielele (Mihăileni-Miercurea Ciuc). ALR II 4232/574. ♦ Falnic, semeț. Copaci nalți și mîndri. CONACHI, P. 102. Mîndru vultur ce-n văzduh se cumpănește. ALEXANDRESCU, M. 22. (Trăsnetul) un șir de copaci mîndri îi mistuie sub el. MACEDONSKI, O. I, 252. Acolo veghea un om sur cu frunte mîndră și ochi adînci. TEODOREANU, M. U. 76. ♦ (Regional) Elegant, fercheș (Voiniceni-Tîrgu Mureș). ALR II 3 266/235. II. Subst. 1. S. m. și f. (Popular) Persoană pentru care altă persoană de sex opus simte o afecțiune deosebită, iubire. V. d r a g, i u b i t, i b o v n i c, a m a n t. Eu pe mîndru-ți l-oi aduce. ALECSANDRI, P. I, 11. Miron. . . se oprește Și cu durere-n suflet pe mîndră lui privește. NEGRUZZI, S. II, 132. La mijlocul nucului Scrisu-i dorul mîndrului. F (1889), 31. Le tocise [cizmele] umblînd după mîndre. SADOVEANU, M. 43. Cîntă-ți, mîndro, cîntecul, Că mi-e drag ca sufletul. ALECSANDRI, P. P. 24. Turturică dragă mie, Spune-i mîndrului să vie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 121, cf. 182. Badea. . . Cîți bani a avut Cu mîndrele i-a băut. MARIAN, SA. 17, cf. 77. Măcar lupii să mă mînce, Tot la mîndră mea m-oi duce. HODOȘ, P. P. 43. Eu, mîndruț, te-oi blestema. . . Pentru-o mîndră ce-ai iubit, Că te-ai dus și n-ai venit. BUD, P. P. 6. Mîndră be și chiulește, Mîndru tace și plătește ( = unul petrece pe socoteala celuilalt). Cf. ZANNE, P. III, 452. 2. S. f. sg. (art.) (Regional) Numele mai multor dansuri populare; melodie după care se execută aceste dansuri. Cf. VARONE, D. 113, VI 98, I. CR. I, 155. – Pl.: mîndri, -e. – Din v. sl. мѧдръ.

ZI (pl. zile) sf. 1 Spațiul de timp de cînd răsare soarele pînă apune (în opoziție cu „noaptea”): și zise Dumnezeu: fie făpturi luminoase în tăria ceriului, și desparță dzua și noaptea (PAL.); Ziua scade, noaptea crește Și frunzișul mi-l rărește (EMIN.); zilele de vară sînt mai lungi decît cele de iarnă; a ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s’a fi sfîrșit (CRG.); ~ și noapte nu înceta tunurile Turcului cum și a Neamțului din cetate (MUST.); a face noaptea ~ și ziua noapte 👉 NOAPTE1; toată ziua, cît ține ziua, de dimineață pînă seara; 👉 TOT1 I. 2; în toate zilele; în fie-care ~; nu era ~ de la Dumnezeu, nu trecea o zi: nu era zi de la Dumnezeu fără d’a înregistra evenimente de acelea care emoționau (I.-GH.); (haină) de toate zilele, care se poartă în fiecare zi; cît toate zilele (de mare), foarte mare: biata femeie făcu niște ochi mari cît toate zilele (DLVR.); minciună cît toate zilele de mare (PANN) 2 Acest spațiu de timp cu privire la starea atmosferei, la temperatură: ~ senină, noroasă, ploioasă, frumoasă, urîtă, caldă, rece 3 Spațiul de timp cît ține ziua și noaptea și în care interval pămîntul își îndeplinește rotațiunea în jurul său: anul are 365 de zile; unele luni au cîte 31 de zile; cheile acestea sînt de la palatele noastre care sînt atît de multe, cîte zile-s într’un an (RET.); un an de zile, un an deplin, încheiat, întreg, zi cu zi, fără întrerupere: drumeața, pornind, a mers iar un an de zile tot prin locuri sălbatice și necunoscute (CRG.); ani de zile, ani mulți: au trecut ani de zile pe cari i-am trăit căutîndu-mi prin Moldova de treburi (SLV.) 4 💫 Zi solară, spațiul de timp între două treceri consecutive ale soarelui la meridian, variabilă în cursul anului; zi astronomică, zi solară mijlocie, măsurată cu începere de la amiazi; zi civilă, zi solară mijlocie, măsurată de la miezul nopții; ~ siderală 👉 SIDERAL 5 Însoțit de un adjectiv calificativ: zile amare, negre, fripte, traiu nesuferit, plin de necazuri, viață amară; (P): a strînge bani albi pentru zile negre 👉 BAN17; ~ albă, bună, zi fericită, liniștită: copiii... nu mai aveau ~ albă, căci ea se ținea mereu de cîra lor (ISP.); pl. tot zile albe duc (DLVR.); De cînd maica m’a făcut, Zile bune n’am avut (IK.-BRS.); 👉 DIMINEAȚĂ I.; bună ziua! formulă de salutare, întrebuințată de cel ce vine într’un loc sau se întîlnește cu cineva; ziua bună! formulă de salutare la plecare; a-și lua ziua bună, a-și lua rămas bun: își luară ziua bună unul de la altul cu lacrimile în ochi și se despărțiră (ISP.); ~ mare, zi însemnată, memorabilă: niște zile mari ca aceste le așteaptă și ei cu mare bucurie tot anul (CRG.) 6 Însoțit de un alt determinativ care precizează mai de aproape situația, destinația sau însemnătatea zilei; ziua de astăzi, a) azi, ziua în care ne aflăm, ziua de față; b) timpul de față, vremea în care trăim: într’această ~ de astăzi, fiind supărați și usteniți de truda postului, aflăm sfînta și cinstita cruce la mijlocul sfîntului post (VARL.); au rămas izbînda la Turci, luînd Țarigradul... de-l stăpînesc Turcii pînă în zioa de astăzi (GR.-UR.); n’am să uit ziua de ieri; F: a căuta ziua de ieri 👉 IERI; cine știe ce ne mai aduce ziua de mîine; nu mai ajungeți să vedeți ziua de mine (CRG.); ziua de apoi 👉 APOI I. 3; – ~ de tîrg; ~ de judecată; ~ de lucru; ~ de sărbătoare; – ~ de post; ~ de sec; ~ de dulce; în spec. la designarea unor zile din calendar sau de sărbătoare: ziua de 24 Ianuarie e o zi însemnată în istoria noastră; zilele Babei 👉 BA8; l-au îmbrăcat cu căftan de domnie în ziua de Crăciun (MUST.); dacă ninge ori e moleșiniță în ziua de sf. Vasile, va fi îmbelșugat tot anul (GOR.); cum va fi în ziua de Florii, așa va fi în ziua de Paști (GOR.); 👉 CRUCE5, LUP2, URS2; – zi aniversară: a-și serba ziua nașterii, nunții; ziua numelui, mai adesea, fără atribut, ziua: m’a felicitat de ziua mea 7 În legătură cu un numeral: Căci Dumnezeu poruncește șase zile să muncești Ș’a șaptea zi, Dumineca, din lucru să contenești (PANN); în spec. pentru a indica o dată: Constantin Beizadea... au intrat în Iași în anul 7248, Septemvrie în două zile, într’o Duminecă (NEC.); zi ’ntîiu, zi întîiu, zi deutîiu, prima zi a lunii: la zi ’ntîiu de Aprilie este un fel de datorie, pentru cine ține la tradițiuni, să mință și să mistifice (CAR.); Constantin-Vodă... purces-au în zi întîiu a lui August și au mers la Țarigrad cu cinste (NEC.); apărînd cetatea de năvala Turcului din 5 zile a lui Iulie pînă în zi întîiu a lui Septemvrie (MUST.); în zi dentîiu al zece luniei iviră-se vîrhurele munților (PAL.) 8 După prepoziții. Zi cu zi, o zi după alta, în fie-care zi: văzînd-o ~ cu ~, a ajuns s’o placă... și a cerut-o în căsătorie (CAR.); Turcul, dibaciu, putea ști... ~ cu ~ starea în care se aflau negocierile dintre trimisul rus și ministrul Porții (I.-GH.); cu ~ cu noapte, zi și noapte: zis-au Domnul Tătarilor... să stee cu ~ cu noapte cu ai săi slujitori să iee mănăstirea (LET.); (lucrător) cu ziua, plătit pentru fie-care zi de lucru, pentru zilele în care lucrează; cu zilele, trec multe zile la mijloc: începu a săgeta la căprioare și... de multe ori nu venea cu zilele p’acasă (ISP.); nu vine pe la noi cu zilele (PAMF.); – de ~ de noapte, zi și noapte: un patriarh... venise cu Grigorie-Vodă aice în Iași și au stătut de ~ de noapte cu rugăminte (NEC.); – din ~ în zi, cu timpul, din ce în ce mai mult: așa și cinstea, den ~ în zi micșurîndu-i-se, de inimă rea puțin de n’au murit (GR.-UR.); din ~ în ~ ieșeau tot mai învederat la iveală deosebirile de temperament dintre noi (SLV.); – într’ o ~, într’una din zile, într’o bună zi, odată, la un moment dat; i-am tras într’ o ~ o bleandă, pentru că nu-mi da pace să prind muște (CRG.); într’una din zile... toți zeii... fură poftiți la nunta unui zeu mai mic (ISP.); – la ~, la curent: fără dînsul, lucrările cancelariei n’ar fi putut fi la ~ (BR.-VN.); – pe ~, pentru o zi; în cursul unei zile: e plătit cu două sute de lei pe ~; au pus Domn pre un om prost, anume Antoni, și-i da nafaca pe ~ cîte zece costande (MUST.); fac drumul acesta de patru ori pe ~; pe ~ ce merge, cu cît trec zilele, cu cît trece vremea, din ce în ce: pe ~ ce merge se face mai voinic; – peste ~, în timpul zilei 9 Sumă ce se plătește pentru o zi (de lucru, ca leafă, ca dobîndă, etc.): îmi datorește încă 15 zile 10 Drumul cît se poate face într’o zi cu picioarele: răcni leul, nenișorule, de se cutremurară toate prejmetele... și de se auzi cale de nu știu cîte zile (ISP.) 11 Dată: scrisoarea e fără ~ 12 Termen, soroc: a fixa o ~; îți dau banii, dar să mi-i plătești la ~ 13 Moda zilei, moda de acum, moda curentă; oamenii zilei, oamenii de care se ocupă, de care vorbește, pe care-i cinstește lumea în timpul de față; ordinea zilei 👉 ORDINE8 14 A ținea zile, a-și impune anumite zile de post: Măicuță... Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine (IK.-BRS.) 15 A vedea ziua (după fr. voir le jour), a se naște: iacă epoca în care Ioan Cîmpineanu a văzut ziua (I.-GH.) 16 Lumina zilei (după fr. le jour): Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorîtă, Unde pătrunde ziua printre ferești murdare (EMIN.) 17 pl. Viață: merg eu să cerc a face pace cu el, că, de ne spune la înălțatul împărat, e vai și amar de zilele noastre (RET.); cine dă acul cu ața într’însul își dă zilele (GOR.); cît de frumoasă e lumea, și ce bine e să-ți trâești zilele în mijlocul ei! (SLV.); el nu-și primejduește zilele, pînă cînd nu vede cîtuși de puțină nădejde de izbîndă (ODOB.); acești oameni, mulțămiți că și-au scăpat zilele, se deprinseseră cu ideea că n’o să mai găsească în urmă decît cenușă (NEGR.); a avea zile, a-i fi scris să mai trăească, a nu-i fi dat să moară: leatopisețul întreg să aștepți de la noi, de vom avea zile (M.-COST.); am avut zile și am scăpat (GN.); n’am omorît eu pe tata și pe mama, ci au murit că n’au avut zile (PANN); a-și ținea zilele, a-și întreține viața, a se hrăni: munca lui d’abia aducea cu ce bruma să-și ție zilele (ISP.); numai cu aceste alunele și bubuiețe și-a ținut ea zilele (SB.); a-și urî zilele, a nu mai vrea să trăească, a i se urî cu viața, a se sătura de viață: multă minte îți mai trebue, zise un străjeriu bătrîn; se vede că ți-ai urît zilele! (CRG.); – n’ar mai ajunge cu zile! întrebuințat ca blestem: mai anțărț mi-au venit, n’ar mai ajunge cu zile, niște tîlhari de Lipoveni (GRIG.); a muri cu zile, a muri din vina celor ce l-au îngrijit la boală, a muri înainte de vreme; a scăpa cu zile, a scăpa cu viață: de bună samă că dacă s’a duce acolo, nu scapă cu zile (VAS.); a se ținea cu zile, a socoti că va mai trăi: toți se spăimîntară, că-i duc să-i omoare, și nici unul nu se mai ținea cu zile, ce toți aștepta din ceas în ceas ce urgie le-ar veni asupră (MUST.); a i se urî cu zilele, a se sătura de viață, a nu mai vrea să trăească: lasă-ne în pace, dacă nu ți s’a urît cu zilele (VLAH.); cu zilele amînă 👉 AMÎ1 18 pl. Vremuri: Duca-Vodă... slujind și în zilele altor Domni la curte, l-au boierit (MUST.); le au spart de atunce cuibul lor de la praguri, unde le era lăcașul lor din zile bătîtne (N.-COST.) 19 pl. Ani: Iară noi? noi epigonii? Simțiri reci, bârfe sdrobite. Mici de zile, mari de patimi... (EMIN.); și fură zilele lu Adam deacă născu Sit 8 sute de ani (PAL.), moșul, încărcat de zile cum era, ...îmi arătă drumul pe unde să ies acasă (ISP.) 20 ZI, timpul cît luminează soarele: și despărți Domnedzeu lumina de la întunerec, și chemă lumina dzio și întunerecul noapte (PAL.); a se face, a se lumina de ziuă, a începe să se lumineze, a se ivi zorile: nu se luminase bine de ziuă și împăratul era în grădină ca să vază merele cele aurite (ISP.); cum se făcu ziuă, culese cîteva mere, le puse pe o tipsie de aur și le duse de le înfățișă tatălui său (ISP.); 👉 ORB l. 1; a se crăpa de ziuă 👉 CRĂPA3; a se omizi de ziuă 👉 OMIZI; în faptul zilei 👉 FAPT2 I. 6; zori de ziuă 👉 ZORI31; despre ziuă, spre ziuă, aproape de a se lumina de zi; șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin atunci tot eu să te ieu (CRG.); despre ziuă cînd somnul e mai dulce auzi un fîlfîit ca un stol de păsări că se apropia (ISP.): fata Împăratului... s’a sculat peste noapte, cam spre ziuă, cînd somnul este mai dulce (ISP.); pînă în ziuă, a) pînă a se lumina de zi; era încă mult pînă în ziuă, cînd ajunseră la curtea împăratului (RET.); b) dis-de-dimineață: cînd au ieșit din Botoșeni, pînă în ziuă, fiind negură, s’au rătăcit un cămăraș a lui (MUST.); pînă la ziuă, pînă a se lumina de zi: a dormit tun pînă la ziuă, parcă ar fi făcut un ziafet (CAR.); au dat în trîmbiță și în dobe sămn oștilor sale, cînd era trei ceasuri pînă la ziuă (MUST.); e ziua albă, s’a luminat bine de zi: era ziua albă, cînd ajunse la ei, dar ei dormeau încă, că vara-s nopțile scurte (RET.); e ziua mare, e în plină zi, e lumină de-a binele: și cum n’aveau să vadă, dacă era ziua mare și vreme de primăvară (VAS.) 21 De ună zi(le) 👉 DEUNĂZI. II. ZIUA adv. În timpul zilei: petrece cu porțile și cu ușile deschise ziua și noaptea fără zăvoare la uși și la ferestre (I.-GH.); ziua ca ziua, mă mai iau cu caprele, dar noaptea toate stihiile năpădesc pe mine (ALECS.); ziua mare, ziua nămiaza mare, ziua miază mare, ziua amiazăzi mare, în toiul zilei, în plină zi: începuse ziua mare pe uliță a prăda (LET.); da bine, boierule, în cuprinsul dumitale se poate ca ziua nămiaza mare să ne calce hoții (ISP.); mă furișez din casă și mă duc, ziua miaza mare, la moș Vasile (CRG.); o trimetea cu careta domnească... ziua amiazăzi mare pe uliță, Ia feredeu (NEC.) [lat. dīes].

URMĂ, urme, s. f. I. 1. Semn concret lăsat de un obiect pe locul unde a stat sau pe unde a trecut (mai ales întipărit de piciorul omului sau de laba unui animal pe pămînt, pe zăpadă etc.). Stoicea nu-și mai găsi urmele în pădure și se rătăci. GALACTION, O. I 48. În zidurile caselor vechi se cunosc și azi urmele bombelor. VLAHUȚĂ, R. P. 12. Pe această zăpadă ce se topește acum subt adierea încropită a zefirului primăvăratic, n-au fost oare tipărite urme încrucișate ale copoilor? ODOBESCU, S. III 41. Pe aici a trecut cerbul... Vezi urma, Toroipane? ALECSANDRI, T. II 70. ◊ Expr. Pe urma (sau pe urmele) cuiva (sau a ceva) = prin locul pe unde a trecut sau a existat cineva sau ceva, după cineva sau ceva. S-a pus la pîndă craiul pe urmele copilei. COȘBUC, P. II 200. Nica lui Constantin a Cosmei, din Humulești, se duse și el cu talpele bășicate pe urma lui Oșlobanu. CREANGĂ, A. 102. Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta? id. ib. 50. A merge (sau a călca) pe urmele cuiva = a lua apucăturile cuiva, a imita pe cineva. ♦ Semn sau indiciu despre existența sau trecerea unei ființe (fig. a unui fenomen); amprentă. Lăsasem de mult îndărătul meu orice urmă de viață omenească. HOGAȘ, M. N. 157. ◊ (În construcție cu verbul «a lăsa») Vijelia... nu lăsase nici o urmă, de parcă nici n-ar fi fost. STANCU, U.R.S.S. 184. Vijelii de patimi își lăsaseră urmele. SADOVEANU, O. I 421. Ah, durere, în ce parte De tine să fug departe? Urmă-n lume să nu las. ALECSANDRI, P. II 102. ◊ (În construcție cu verbele «a căuta», «a prinde», «a lua» etc.) Banditul sta ascuns și încă nu-i prinsese urma. VORNIC, P. 193. Căutau în țară străină urma fetei Orheianului. SADOVEANU, O. VII 76. Am să le iau urma toată seara, ca un prepelicar. ALECSANDRI, T. I 158. ◊ Expr. A ști de urma cuiva = a ști unde se află și cum trăiește cineva. Ascultați-mă, hatmanul Mihu știe de urma lui Crasneș și a lui Cosma. DELAVRANCEA, O. II 237. A nu mai da de urma cuiva, a pierde (sau a se pierde) urma (sau urmele) cuiva = a pierde (a se pierde sau a face să se piardă) orice știre despre cineva. Ca o salvare posibilă îi licărea numai o mutare subită care să-i piarză urma. REBREANU, R. I 241. Cum ați plecat de la noi, a pribegit din sat și nimeni nu i-a mai dat de urmă. GANE, N. III 51. Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele. EMINESCU, O. I 176. A-și pierde urma = a dispărea dintre ai săi, a face ca nimeni să nu știe ce face și unde trăiește. Și se duce tot cîntînd Ca să-și piardă urma. IOSIF, P. 51. Nici urmă = de loc, nici un pic, cîtuși de puțin. Nici urmă de zăpadă pe cîmpuri. STANCU, D. 120. Fără urmă (de...) = fără nici un pic (de... ). Și zorile de-atîtea ori m-au găsit în geam, Fără urma somnului. ISAC, O. 56. Am picat în negru loc Chiar cum pică lemnu-n foc, Fără urmă de noroc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. 2. Sfîrșit, punct sau stadiu ultim. Urma însă ne va arăta că Andrei Bathori nu era de loc sincer în făgăduielile sale. BĂLCESCU, O. II 219. ♦ (Învechit) Urmare, consecință, rezultat. Și cum să-ndrăznească la o așa faptă Cu totu-mpotrivă și neînțeleaptă! Nu gîndește urma, nu gîndește răul. PANN, P. V. I 57. ◊ Expr. Urma alege v. alege (1). 3. (Mat.) Punct în care o curbă intersectează o anumită suprafață. ♦ Curbă de-a lungul căreia o suprafață intersectează altă suprafață. II. (În locuțiuni și expresii) Loc. adv. Din urmă = (cu sens local) a) din spate, dindărăt. Ajunse din urmă carul. DUMITRIU, N. 87. Din urmă, vine pe lîngă oameni căpitanul. CAMIL PETRESCU, U. N. 268. Auzind pe cineva cîntînd din urmă, se uită înapoi. CREANGĂ, O. A. 204; b) de la locul unde am rămas. Acum să ne întoarcem iar din urmă. CREANGĂ, P. 174. În urmă = a) (cu sens local) în spate, îndărăt. Se uita mereu în urmă să vadă dacă nu este urmărit. SAHIA, N. 94. Trecură munți și văi, lăsară în urmă păduri dese și verzi. ISPIRESCU, L. 22; b) (cu sens temporal) apoi, mai tîrziu, după aceea, ulterior. Mai în urmă, l-am întîlnit tot aici pe Eminescu cu un frate al lui. CARAGIALE, O. III 233. În zădar fata moșneagului spunea în urmă că acela este lucrul mînelor sale. CREANGĂ, P. 284; c) (însoțit de o precizare de timp, introdusă prin «cu» sau, pleonastic, prin «acum») înainte de momentul prezent, mai de mult (cu atîta timp). Cu treizeci de ani în urmă era cîmp pustiu pe aici. VLAHUȚĂ, R. P. 32. Cu cinci luni în urmă o văzusem. NEGRUZZI, S. I 50. (Expr.) A rămîne în urmă = a nu ține pasul cu cineva, a se lăsa întrecut de alții pe drum sau, fig., în activitate, în muncă. Flăcăul rămăsese în urmă, ca să puie la adăpost caii. SADOVEANU, B. 69. (Despre ceas) A fi (sau a merge) în urmă = a arăta o oră mai mică decît cea oficială. A rămîne în urmă = a funcționa prost, mergînd mai încet decît normal. Pe urmă = mai tîrziu, după aceea, ulterior. Și pe urmă mi-am mai adus aminte de ceva. C. PETRESCU, C. V. 105. Drumul urcă întîi anevoie... pe urmă însă înaintează vesel. REBREANU, I. 9. Pe urmă au dat foc și pădurii. CARAGIALE, O. III 89. Frunză verde flori domnești Ia tu seama ce iubești Că pe urmă te căiești. HODOȘ, P. P. 104. La urmă = a) în ultimul moment, la sfîrșit de tot, într-un tîrziu. La urmă au venit și muntenii. SADOVEANU, B. 6. La urmă mă hotărîi să mă duc la doamna B. NEGRUZZI, S. I 67; b) în definitiv. Sînt eu la urmă vinovată Că Leana umblă ca turbată Să-l vadă-n casa lor intrînd Odată? COȘBUC, P. I 129. Pînă la urmă, în cele din (sau de pe) urmă sau la (rar în) urma urmei (sau urmelor) = la sfîrșitul unui șir, al unei succesiuni, după ce s-a terminat tot, s-au epuizat toate mijloacele; p. ext. în definitiv, așa-zicînd. Toți recunoșteau pînă la urmă că la ei e liniște. REBREANU, R. II 7. Sculîndu-se, Bul Mihai se duse prin acea pădure pe calea apucată mai departe, pînă în urma urmelor dete de marginea acelei păduri. BOTA, P. 31. Tîrziu, la urma urmei, a văzut Fata că de lapte donița e goală. COȘBUC, P. I 248. La urma urmei ele nu ne pot face nici un rău. IONESCU-RION, C. 25. În cele de pe urmă îi zise: văz, luminate împărate, că tot ce-am cerut mi s-a împlinit. ISPIRESCU, L. 29. La urma urmelor Ivan scoate de barbă și pe Scaraoschi și-i trage un frecuș. CREANGĂ, P. 306. (În legătură cu verbe de mișcare) La urmă (sau loc. prep. la urma cuiva) = la locul de baștină al cuiva. Cerinat mai șezu cît șezu la Curte, apoi se întoarse la urma lui. GANE, N. II 89. A opta zi, s-a hotărît Negoiță să se pornească la urma lui, înspre părțile Jiului. CARAGIALE, P. 101. (Expr.) A trimite pe cineva la urmă (sau la urma lui) = a trimite pe cineva (uneori escortat de forța publică) la locul de unde este originar. Am ordin... cînd oi prinde călugări vagabonzi prin satele mele, să-i trimit la urmă. STĂNOIU, C. I. 32. De s-o deștepta domnul ca ieri... ne trimite la urma noastră. DELAVRANCEA, O. II 153. ◊ Loc. adj. Din urmă = (cu sens temporal) precedent, anterior. Se aflau în Păuna cîțiva refugiați aduși acolo de nenorocirile războiului din urmă. SADOVEANU, P. M. 9. Credinciosul i-a spus cu de-amăruntul ce se petrecuse în odaia lui în cele două nopți din urmă. CREANGĂ, P. 99. (Cel sau cel mai) de pe (sau din) urmă = ultimul (dintr-o succesiune). Ogoarele negre și cleioase ieșeau de sub întinderile celor din urmă zăpezi din martie. DUMITRIU, N. 13. Ascultă, Moghilă. Vorba de pe urmă a lui Ștefan e lege? DELAVRANCEA, A. 79. Scosese acum pe tipsie și cloșca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde. CREANGĂ, P. 99. Acest din urmă argument mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. (Expr.) Ceasul de pe (sau din) urmă = momentul dinainte de moarte. În ceasul de pe urmă mi-oi aduce aminte că-s fiica lui Șoiman bătrînul! ALECSANDRI, T. II 26. ◊ Loc. prep. În urma cuiva (sau a ceva) = a) (cu sens local) în spatele cuiva. I se păruse că umblă cineva în urma lui. DUMITRIU, N. 14. Călătorii zoreau spre ieșire, cei mulți cu bagajele în mînă, cei puțini cu hamalii în urma lor. REBREANU, R. I 16. Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț. EMINESCU, O. I 87. În lături, înainte, în urmă-i totul moare. ALECSANDRI, P. III 290; b) (cu sens temporal) după aceea, mai tîrziu, ulterior. Aici, în urma frigului, au venit călduri uscate. CARAGIALE, O. VII 34; c) ca consecință a... În urma victoriei U.R.S.S. asupra Germaniei fasciste, o serie de țări din Europa centrală și de sud-est s-au desprins din sistemul capitalist. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2903. ◊ Expr. (De) pe urma cuiva (sau a ceva) = rămas, dobîndit, obținut de la cineva, rezultat din cauza cuiva Sau a ceva. Știa pe Traico văduv și fără nici un copil de pe urma primei lui căsătorii. GALACTION, O. I 174. Administra averea lui Mihai și a celor două surori ale lui, Cora și Ralu, rămași orfani acum patru ani pe urma unui accident de automobil. C. PETRESCU, Î. I 11. Am văzut mult bine de pe urma bărbatului dumitale. CARAGIALE, O. III 48. Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta? CREANGĂ, A. 50.

MATÉRIE s. f. 1. Corp, element privit din punctul de vedere al compoziției lui. V. s u b s t a n ț ă. Cruce făcută den materie, adecă care iaste făcută de aur. CHEIA ÎN. 50v/9. Izvoarăle Nilului prin grosime atîția munți trecînd și atîtea pietri strimte pâtrunzînd, materiia cea groasă, amară și sărată, ca printr-un limbic se lămurește și ea dintr-un vas într-alt vas pritocindu-se, se curățește și se îndulcește. CANTEMIR, IST. 140. Iară trăsnetul, adică săgeata ce de piatră, care trăsnești din materie norilor (cca 1750). GCR II, 64/27. Vin și unt și lemn și alt feali de materie. MINEIUL (1 776), 126v1/30. Dragostea nu mă slăbeaște, ce mai mult să lățeaște, ca o materie, fiind aprinsă foarte greu. AETHIOPICA, 37v/9. Lava este o materie de foc, carea curge din munții care varsă foc afară, ca o vale. BĂRAC, ap. GCR II, 237/37. Soarele e găzos în totul și e compus din aceleași feliuri de materie ca și pămîntul. CONTEMPORANUL, I, 45. Alege aurul din cealaltă materie și îl lucrează. MARCOVICI, C. 39/9. În pămînt [sînt] și multe materii arzătoare precum: pucioasă, catran, rășină. DRĂGHICI, R. 113/8. Cînd un meșter are subt mîna sa aur și altul fier, poate fieștecare să dea materiei sale deosebite forme. HELIADE, O. II, 100. Nebuloasele propriu-zise, pe care telescoapele nu le-a putut separa, ar fi, după opiniunile mai multor astronomi, materii fosforescente respîndite în univers și care, fiind condensate, produc stelele. DRĂGHICEANU, C. 19, cf. ANTiPA, P. 125. Se opri o clipă și văzu fumul întunecat și gros, care se înălța în columne lungi din multele urloaie ale fabricelor, care topeau materii minerale. AGÎRBICEANU, A. 46. Sînt bidoane cu materii inflamabile. V. ROM. septembrie 1 954, 16. ◊ (În context figurat) Iubirea este! Materie ea arde In focul d-Adevăr, I. VĂCĂRESCUL, P. 42/16. ◊ Materie cenușie = parte a sistemului nervos central situată la suprafața creierului și în interiorul măduvei, care dă naștere fluxului nervos; p. ext. creier, minte, inteligență. Ar mai exista oare necunoscutul dacă două miliarde de kilograme de materie cenușie, într-un avînt comun, ar porni la asaltul porților închise? REBREANU, P. S. 40. Materii fecale v. f e c a l. ♦ (Popular) Puroi. Supt piiale se veade materie sau puroi. CALENDARIU (1814), 178/27, cf. LB, PONTBRIANT, D., DDRF. ♦ (Neobișnuit) Ceea ce se expectorează. Cf. POLIZU. 2. Substanța concepută ca bază a tot ce există; (filoz.) realitatea obiectivă care există în afară și independent de conștiința oamenilor și este reflectată de ea. Din patru aceastea stihii se-au făcut văzută această lume: den foc, den aer, den apă, den pămînt; den patru iar(ă)și materii aseamene stihiilor să face și lumea cea mică, omul (a. 1683). GCR I, 260/13. Mulți dintre dînșii credea un întîi mișcătoriu a materiei, căruie îi da nume. IST. AM. 43r/21. Sufletul nu e materie, ci duh. ANTROP. 279/3. Cine a dat neînsuflețitei materii puterea de a se mișca. MARCOVICI, C. 12/21. Toate au ieșit de sine din materie. id. D. 200/2. La cea întâi lovitură ce materia luară, Lumina cum se aprinse, ca din sine o comoară! Tot atomul cum se mișcă, alergînd spre-nbrățoșare! CONACHI, P . 289. În chiar virtutea proprietăților legilor ei, materia este într-o mișcare neîntreruptă și veșnică. CONTA, O.C. 26. Părticelele de materie nu stau în repaus, ci în o neîncetată mișcare. CONTEMPORANUL, I, 47. Totalitatea acestor lucruri, despre a căror ființă ne dăm samă prin simțurile noastre, se numește materie. PONI, F. 1, cf. 2. Teoria energetică și dinamică a materiei, concepută ca unități și curente de forță. IBRĂILEANU, S. L. 57. Materia e un imens rezervor de energie, MARINESCU, P. A. 37. Scrisul înseamnă muncă, luptă încăpățînată cu materia. C. PETRESCU, C. V. 149. În opoziție cu dialectica hegeliană, care ia drept bază a existenței autodezvoltarea ideilor, dialectica marxistă pune la bază autodezvoltarea materiei. CONTEMP. 1 949, nr. 129, 13/3. Celula se poate forma și din materie fără structură celulară, așa numita materie vie acelulară. ib. 1 952, nr. 290, 5/2. Materia cu viață s-a născut din materia fără viață, pe o anumită treaptă de dezvoltare a acesteia. LUPTA DE CLASĂ, 1 953, nr. 7, 55. Nu există materie fără mișcare și nici mișcare fără materie. CONTEMP. 1953, nr. 360, 2/6. Materia. . . se oglindește în conștiința noastră cu ajutorul simțurilor. CIȘMAN, FIZ. I, 6. Oare n-am fost și eu un arbore mai demult? Și astăzi nu-s tot materie? ISANOȘ, Ț. L. 64. În știință noțiunea de microcosm a început să fie prea largă, pentru analiza din ce în ce mai profundă a materiei. V. ROM. august 1961, 125. L o c. a d j. și a d v. (Învechit) Fără (de) materie = spiritual, imaterial. Focul duhului cel fără de materie. MINEIUL (1 776), 58v1/15. Stai înaintea luminii, luminîndu-te după împărtășire, fără materie. ib. 118r1/21. Viețuiești pre pămînt fără de materie. ib. 177v1/26. [După Platon] omul a trăit în această lume ideală, unde el a fost numai spirit pur, fără materie. GHEREA, ST. CR. II, 19. 3. (La pl. sau la sg. cu sens colectiv) Material (II 2). Dentru acea materie [pietre și cărămizi] socotisă să-ș zidească turnul. N. COSTIN, L. 68. Materia e aceaia din carea să face lucrul. MOLNAR, RET. 82/9. Cărătură de materii la zidiri (a. 1813). URICARIUL, I, 198. Vei tocmi meșter cu plată ca să facă din materiia ta cevași. CARAGEA, L. 27/7. Hotărîm, ca materiia trebuincioasă la aceste [case] să se deie de cătră însuș rușfeturile ocnilor (a. 1828). URICARIUL, II, 181/28. M-am tocmit cu toată materia ce va trebui la facerea și săvîrșirea acestor odăi. . . cărămidă, var, nisip (a. 1829). DOC. EC. 442, cf. CHEST. II 80/345. Materie primă v. p r i m. ◊ F i g. Noimile toate să zidesc și să alcătuiesc din materiia vieții. MINEIUL (1 776), [prefață] 5/11.Bun, produs; obiect. Sudiții. . . ce să vor neguțători cu materii de ale țării aici în țară să plătească vamă după catalog (a. 1823). DOC. EC. 277. Aceste produse ar fi putut constitui materia unui comerț activ, OȚETEA, T. V. 42. ♦ S p e c. Material textil, țesătură, stofă. Ele torcea bumbac din care făcea pînzuri și materii pentru straie. IST. AM. 56r/11. Să iei materie de o giubea de care știi că mi-ai mai luat (a. 1780). IORGA, S. D. VIII, 4. Cu lucrarea meșteșugului său urmează a-și văpsi materiile dă lînă ce le va lucra (a. 1 826). DOC. EC. 373. Portu oamenilor îi tot postav. . . iar a fimeilor rochie de materie neagră. KOGĂLNICEANU, S. 8. Fusta are croiala flanelei, fiind de cit sau de „materie” de tîrg. PAMFILE, I. C. 361. Gospodinele cari fac [pantaloni] pentru copii, cumpără materie din tîrg pe care o croiesc și o coasă ele. id. ib. 355. E îmbrăcat în papuci, pantaloni rupți de materie închisă. PETICĂ, O. 227. Rochița se face de cit, ciut sau matirie, pînză văpsită cu puchițăi ori cu flori. ȘEZ. IX, 43, cf. CV 1 949, nr. 7, 33. După gustul altora să nu-ți alegi materie, nici nevastă. ZANNE, P. III, 225. ♦ Date, informații care stau la baza unei lucrări. Astrologhii (carii de aceaste almanace fac) avînd materie mai multă și den destul, prognostice mai multe și mai alease să scrie (a. 1 701). FN 89. O aseminea istorie. . . numai atunce se va pute urzi, cînd să vor aduna materiile din documentele înstreinate. AR (1829), 1402/11. Cînd sus arătatele materii nu vor fi de agiuns pentru a să umple coloanile jurnalului, redacția să fie îndatorită de a îndeplini cu știință folositoare lăcuitorilor de prin sate. GT (1839), 672/27. Ai primit desigur plicul cu materia pentru broșura mea. CARAGIALE, O. VII, 456. Lipsa de materie și mai ales de proză era una din marile suferințe a publicațiilor timpului. SADOVEANU, O. XVI, 441. ♦ (Tipogr.) Cantitate de literă culeasă și așezată în coloane sau în pagini. Cf. MOLiN, V. T. 46. 4. (Învechit, rar) Obiect, lucru (material). [Focul] arsă tot. . . pre unde au agiuns: copaci, pomi și altă materie. DOSOFTEI, V. S. februarie 57v/22. Unii cerea cai buni. . . alții bani. . . și alte materii (începutul sec. XVIII). MAG. IST. IV, 117/28. Mărie sa domnul. . . au împodobit curtea și tîrgul cu tot felul de materii (începutul sec. XVIII), ib. 140/13. 5. Conținut, fond, esență. Razele minunilor tale au ars materia patimilor. MINEIUL (1 776), 178v1/3. Ai ars toată materia eresurilor înțeleapte. ib. 60v2/6. [Lacomul nu caută] materia și forma filosofascâ, nici cunoaște deosebirea și alcătuirea loghicească. CANTEMIR, IST. 45. Poetizarea trecutului, întrebuințarea lui ca materie pentru creațiile poetice, e veche. GHEREA, ST. CR. I, 98. Pe vechiul fond medieval, care constituie materia Decameronului. . ., Boccacio zugrăvește, din punctul de vedere laic, moravurile din timpul său. OȚETEA, R. 205. ◊ E x p r. A intra în materie = a începe (după o introduceré) discutarea sau tratarea subiectului propriu-zis, a ataca fondul problemei. Intrînd în materie, voi desfășura trei date mari din istoria contemporană. KOGĂLNICEANU, S. A. 192. Cucoana Marieta, nerăbdătoare, intră de-a dreptul în materie. HOGAȘ, DR. II, 76. ♦ (Învechit, rar) Cauză, motiv. Am aflat încă și mai multă materie de a mă zăbovi. CRITIL, 14/26. ♦ Problemă care constituie mobilul unei discuții, al unei cugetări etc.; subiect. Și măcar că iute la zburat și bine într-aripat este. . . [vulturul], însă și alte multe a multe jigănii hirisii are, carile nu puțină materie de gîlceavă și de scandal înainte pune. CANTEMIR, IST. 147. Cît bișiug? și cîtă abondanție? și cită materie de a gîndi și a cugeta vericine ce va vrea. VĂCĂRESCUL, IST. 288. Pe drum avură destulă materie d-a vorbi. PANN, E. II, 159/9. Răspunsul lui lord Ponsonbi cătră neguțătorii din Smirna încă dă materie de vorbit, GT (1 839), 152/32. Întîmplarea aceasta poate să dea materie de cugetat doctorilor. ib. 22754. Ce materie dureroasă de gîndire. BĂLCESCU, M. V.610. Spune cum a petrecut; cum s-a eglindisit la bal la curte. . ., iaca materie de vorbă cel puțin pentru două luni. NEGRUZZI, S. I, 240. 6. Problemă, chestiune ; p. e x t. domeniu (de cercetare, de cunoaștere). Clujianii. . . în materia aceasta au năzuit la curtea împărătească. ȘINCAI, HR. III, 212/31. E de obște obiceaiul oamenilor ca să vorbească de multe materii. ȚICHINDEAL, F. 282/8, cf. 349/2. El s-a îngrijit a face o clasificație regulată a sistemii judecătorești și a materiilor de aceste atărnătoare (a. 1831). URICARIUL, II, 215/19. Coribut, care cunoștea limba latină, dezbătea cu învățații moldoveni feliurite materii. ASACHI, S. L. II, 13. Nici regele, nici Seimul, nu voiau a întărîtă un principe puternic în o materie atît de delicată. id. ib. Nefiind competenți în asemenea materie, l-am crezut ușor. NEGRUZZI, S. I, 325. Trage în cercul activității sale o materie ce pînă acum a fost neglijată într-un mod neesplicabil. ap. GHICA, A. 149, cf. MAIORESCU, CR. II, 77. Fiindcă știu că o sumă de scriitori au tratat această materie, mi-e teamă să nu m-arăt prea îndrăzneț dacă, studiind-o și eu, o împart altfel. CARAGIALE, O. III, 288. Dacă cumva te simți obosit de lunga digresiune zoologico-filologică. . ., apoi tot mai iartă-mă să adaog vreo două-trei cuvinte, în materii analoage. ODOBESCU, S. III, 32. Materialul legislativ. . . a fost grupat în cele douăsprezece materii. LEG. EC. PL. 6. ◊ în materie = în problema respectivă. Dați-ne voie să spunem părerea noastră în materie. MAIORESCU, D. II, 138. Cel care a fost creator de artă poate să-și ia dreptul de a fi judecător în materie, de a lumina cu inteligența și iubirea sinceră a artei pe contemporanii săi. SADOVEANU, E. 40. În materie de. . . = în ceea ce privește. . ., cu privire la. . . În materie de filozofie platonică, mă declar necompetent de a urma discuțiunea. MAIORESCU, D. I, 199. Te știu competent în materie de aiurări literare. GANE, N. III, 143. Cine scapă de răspundere în materie de presă nu poate avea multă trecere în fața cititorului. CARAGIALE, O. V, 186. Ai știut, chiar și în materie de vînâtoare, să urmezi părinteștile. . . povețe. ODOBESCU, S. III, 11. În materie de pictură, am revăzut cu plăcerea de totdeauna tablourile de pe păreții părintelui Palamon. IBRĂILEANU, S. 129. În trei chestii să te lași pilotat de mine. În materie de teatru, de crăvăți și de București. C. PETRESCU, C. V. 52. Rezolvă plîngerile. . . în materie de așezare și percepere a impozitelor. LEG. EC. PL. 73. 7. Obiect de studiu în școală. S-a interesat de situația noastră școlară, punîndu-ne chiar cîteva întrebări în legătură cu materiile pe care le făceam. SAHIA, N. 59. Desenul era o materie reglementată de program. KLOPȘTOCK, F. 205. ♦ Conținutul unui obiect de învățămînt. Ședințele cercurilor pentru restructurarea materiei la limba română s-au ținut regulat. CV 1 949, nr. 9, 48. – Pl.: materii. – Și: (regional) matírie (accentuat și matiríe) s. f. – Din lat. materia, materies, fr. matière, rus. материя, germ. Materie, it. materia.

NEBUN, -Ă adj., subst. I. adj. 1. (Învechit și popular) Negativ al lui bun; care nu este bun, rău; spec. păcătos; îndărătnic; leneș; stricat; nemernic (3), netrebnic. Fărădelegea cugetă într-așternutul său, pristani tuturoru cailoru nebure (calea rea psalt. 65), pizmi nu ogodi. psalt. hur. 30r/19. Și-mi zis[e] îngerul: acela nuor de focu iaste a oamenilor nebuni, ceia ce se mestecă împreună în rugăciunea periților (cca 1550). gcr i, 2/22, cf. cuv. d. bătr. ii, 420/20. Neblagodareniia... dîrji și nebuni i face. coresi, ev. 422, cf. 305. Fii nebuni simt și fără înțel[e]sătură, mîndri simt a fac[e] rău (a. 1600-1650). gcr i, 141/27. Cum au înțeles că nu-i Antohi Vodă domnu și-i Neculai Vodă s-au și spăriet de faptele lor cele nebune ce făcusă. neculce, l. 193, cf. 65. Pomeneaște la anul 520 precum, cu nebună paza slujitorilor carii era la Dunăre, gothii au trecut în Misia. cantemir, hr. 207. Rușinăm nebună înțelepciunea neînțelepților înțelepți ai lumii aceștiia (a. 1703). gcr i, 348/13. La Brașov... era toți nebunii boiarii țării strînși (începutul sec. XVIII), mag. ist. iv, 61/31. Înțelepciunea elinească nebună a fi o ai arătat. mineiul (1776), 49r1/31, cf. lb, cihac, ii, 22. La elenii aceia, zeii cei buni ca și cei nebuni... toți fierbeau într-o oală, cum se zice. ispirescu, u. 4, cf. bul. Fil. v, 228. Doar ne-ați dat o călăuză nebună, Ne-a dus pe calea ce n-a fost bună Prin gropiș, Prin răsturniș. teodorescu, p. p. 180, cf. alr i 1 560/40, alr ii 3 597/886, 3 672/172, 551, 3 739/250, 791. Casă năbună. alr ii/i h 256/29. Vinul îl bei de bun, Și el te face nebun. zanne, p. iv, 182. ◊ (Cu determinări, complemente de relație) Nebun de cap. dr. iv,1 053. ♦ (Substantivat) Neome și nebune, nu te temi, nu te rușinezi, ce încă iubire de oameni acmu ți-aduci aminte și de miluire și de mingîiare ? coresi, ev. 368. Sfaturile și socoteala acestor 2 nebuni, Dumitrașco și Toma, i-au făcut dă se-au rușinat și biruința au pierdut. n. greceanu, cm ii, 183. ♦ (Învechit, rar; urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Care nu este vrednic, demn (de...). Bogații în ce chip grăiesc așa și fac și nesătui arătîndu-se și nebuni de darul Domnului nostru Dumnezeu. coresi, ev. 399. ♦ (Regional; despre ciuperci) Care nu este comestibil; otrăvitor. cf. n rv 71. Nu vorbi tot minuni, Dor n-ai mîncat bureți nebuni. marian, nu. 415, cf. gr. s. v, 45. Bureț d-ăi nebuni. alr ii 6 405/182. Vribe nebune. ib. 6 405/346. ♦ (Regional) Mere nebune = numele unei specii de mere nedefinite mai de aproape. cf. grecescu, fl. 222, bianu, d. s. ◊ Muiere nebună = vrăjitoare. cf. alr i 1 397/315. ♦ (Regional; substantivat, m.) Drac (Brusturi-Oradea). cf. alr i 616/302. 2. (Mai ales despre oameni; în opoziție cu cuminte, înțelept) Lipsit de judecată dreaptă, de rațiune, fără minte, nesocotit (3), necugetat, (învechit și popular) nebunatic (1); p. ext. slab de minte, prost, netot (I 2), (regional) pater1. Că așa iaste voia lu Dumnedzeu, binrefăcătorilor se înfrănre nesciința oameniloru celora nebunrilor (oamenilor celor fără minte biblia 1688). cod. vor. 148/24. Cinci [fete] era din cele înțeleapte și cinci nebune. tetraev. (1574), 244. Dară de vrea fi cerșut și capul tău, o nebune Iroade, acea fără de rușine jucătoare, fi-ți-l vreai dat ei? coresi, ev. 546. Ca pre un dobitoc nebun mînă-l diavolul să pască porcii în holdele sale. varlaam, c. 17, cf. 445. Cine dintru oameni are hi atâta de nebun să-ș dea ochii săi să-i scoață neștine pentru bani? id. ib. 161. Giudețul să îndeamnă a mai micșura certarea celui vinovat, de cum spune pravila, când cel vinovat iaste surd sau mut; de vreame ce unul de aceștia iaste ca și un prunc micșor și ca unul de cei fără minte, nebun. prav. 293. O nebuni galateani, cine vă amegi să nu îngăduiți dereptăției? n. test. (1648), 252v/24, cf. 206v/34. De aceea nu fiți nebuni, ci să pricepeți ce este voia lui Dumnezeu! neagoe, înv. 18/1. Împăratul este cam nebun, lipsit de minte și celea ce nu să cade a face, acelea face. ist. ț. r. 102, cf. anon. car. Cine-ș lasă lucrul pentru altul, nebun esti (a. 1779). gcr ii, 121/14, cf. 83/27. O găină clocea niște oao de șarpe cu toată osîrdiia. Iară o rîndurea dintr-un copaci o văzu și-i zisă: oh, nebună ce ești tu, pentru ce clocești aceaste oao? (a. 1812). id. ib. 211/31. Doamna Mariiai este frumoasă, prea frumoasă, dar ce să-i fac că este nebună, prea nebună. kotzebue, u. 4v/16, cf. lb. [Omul este] uneori cuminte foarte, alte dăți nebun mai mare. conachi, p. 275. Cine-a fi nebun ca mine, Tot ca mine să pățească! alecsandri, poezii, 366, cf. lm. Baba, cînd vede că și-a bătut găina joc de dînsa, o prinde ș-o bale, ș-o bate pîn-o omoară în bătaie! Și așa, baba cea zgîrcită și nebună a rămas de tot săracă. creangă, o. 24. Nu sînt oamenii așa de nebuni cum crede lumea la oraș! rebreanu, r. ii, 46. Cine-a făcut crîșma-n drum, N-a făcut-o de nebun; Oamenii-s cu gînduri multe, Merg în crîșmă să le uite. jarnîk-bîrseanu, d. 385. Are muierea asta tri copii, și capu-i tăt nebun. alr ii 2 960/250. Omul bătrîn și nebun, leagă-l de gard și-i dă fîn, se spune despre cel care a îmbătrînit și tot fără minte a rămas. Cf. zanne, p. ii 489. Nu e nebun cel ce mănîncă șepte mălaie, ci e nebun cel ce i le dă. id. ib. iii, 601, cf. iv, 43, 80. ◊ (Substantivat) Ințeleageți acmu fără de mente întru oameri și neburii. psalt. 196. Nebune! ce veri tu semîna nu va învie (a. 1569-1575). gcr i, *13/34. Nebunele își luară lumânările lor și nu luară cu eale unt în vasele lor. tetraev. (1574), 244. Iară nebunii ce nu înțeleg a lu Dumnezeu mîndrie șf tocmeala... pre Dumnezeu fac vinovat sau pre oameni de al lor rău. coresi, ev. 60, cf. 397. Fie cine veade că înțelepții încă mor, împreună nebunul și neînțeleptul pier (a. 1651). gcr i, 155/18. Și încă amăgeșt[i] și pruncii nebunilor a nu să-nchina dumnedzăilor. dosoftei, v. s. septembrie 6r/3. Cinsteaște mai vrătos pre cel bun și înțelept decăt pre cei răi și nebuni. fl. d. (1680), 14v/14. O, nebunule și deșertule de minte! cum că amăgitoare și mincinoasă să fiu dzici. cantemir, ap. gcr i, 324/21. Cum iaste soarele de întunearec, așa iaste deosebită și viața înțeleptului de a nebunului. c. cantacuzino, cm i, 64. Nebunule întru această noapte vor să ceară sufletul tău de la tine (a. 1785). gcr ii, 149/4. O, nebunul eu, cum am îndrăznit pînă într-atîta să vă mîhnesc ! drăghici, r. 10/5, cf. 86/3. Crezi tu că vom putea noi singuri secerași strînge atîta amar de grîu...? Ce nebun ai crede tu c-ar fi acela? creangă, p. 156, cf. 259. Sînteți cochete, ușuratice, vanitoase, căutați să treziți în noi amor, să ne sfîșiați inima și apoi să rîdeți de noi, nebunii. f (1900), 548. Nebunul are inima lui în gură și înțeleptul are limba lui în inimă. antim , ap. gcr ii, 5/39. Cel înțelept cînd tace mai mult spune decît cel nebun cînd vorbește. golescu, ap. DDRF. Un nebun aruncă o piatră-n baltă și zece cuminți să năcăjesc s-o scoată. șez. i, 218, cf. pamfile, j. ii, 156, zanne, p. viii, 663. Înțeleptul făgăduiește, nebunul trage nădejde. negruzzi, s. i, 248, cf. zanne, p. vi, 668. Vai de cel ce a nemerit la ușă de nebun. zanne, p. viii, 663. Nebunii cheltuiesc și înțelepții dobîndesc. id. ib. 664. (Expr.) A prinde șarpele cu mîna nebunului = a scăpa dintr-o primejdie sau dintr-o încurcătură, băgînd pe altul mai prost în ea. cf. id. ib. i, 657. ♦ (Despre manifestările oamenilor) Care denotă lipsă de judecată, de rațiune, nechibzuit, prostesc, nebunesc (2); care nu este întemeiat, deșert. O, necredință nebună ce avea fariseii, că vedea orbul cu ochi mărturisind și spuind adevărat și nu credea. varlaam, c. 125. Cu nebune și nesocotite făgăduieli pe țarul îndemnînd, fără de vreame acea sumă dă oaste dentru ale sale oști au dăspărțit. R. greceanu, cm ii, 183. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune, că zău, nu știu ce se poate întîmpla. negruzzi, s. i, 146. Nebunele lui fapte. lm. Pînă cînd să ni se spună Același vechi cuvînt nebun, Că viața-i rea? demetrescu, o. 80. Se petrecu... un eveniment care întări credința nebună a sectarilor despre venirea lui Antichrist. f (1906), 20. Răpus de-un gînd nebun pe semne, Uitat-am pilda lui Isop, Vîrtejului să nu mă-ndemne. goga, p. 35. Niște nebune cuvinte pe care le-ar fi rostit după multă băutură de vin Ciogolea spatar, într-o adunare de boieri. sadoveanu, o. xi, 323, cf. v, 702. Joc amețitor, nebun, fără astîmpăr. bArt, s. m. 15. Eu am prins gînduri nebune Să mă duc cu mîndra-n lume. jarnik-bîrseanu, d. 56. ♦ (Învechit; despre oameni) Care este simplu, care nu este învățat, cultivat. (Substantivat) Din săraci și de ruda proasta și necărtulari alease Hristos apostolii săi... Pentr-aceea grăiaște și Pavel apostol de dzice că Dumnedzău aleasă pre cei nebuni din lume, ca să rușineadze pre cei înțelepți. varlaam, c. 156. ♦ (Regional) Năuc (2). cf. alrm i/i h 193. 3. (Despre ființe) Vioi, zglobiu, zburdalnic, nebunatic (2); zvăpăiat, neastîmpărat (2), năzbîtios; nestăpînit, nestăvilit. cf. polizu, cihac, ii, 22. Deși pleca spre bătrînețe, aceasta muiere e încă... nebună. lm. Ce frumoasă, ce nebună e albastra-mi dulce floare! eminescu, o. i, 55. O, dragii mei prieteni! Luptați, cîntați, iubiți... Rămîneți pururi veseli, nebuni și fericiți. cerna, p. 61, cf. 42. Ah, iar sînt copilul nebun de-altădată! O floare, un flutur m-oprește din mers. iosif, v. 64. Era veselă, era nebună așa cum nimeni nu o cunoscuse pînă atunci. ardeleanu, d. 133. În cinstea ta, Cea mai frumoasă și mai nebună dintre fete, Voi scri trei ode. minulescu, v. 38. Fusese o fătuță nebună și fără griji. t. popovici, se. 16. Mi-e murgul cam nebun Și de fugă numai bun. alecsandri, p. p. 72. Ei, Ioneasă Cîrciumăreasă, Ai grajd bun De un cal nebun? corcea, b. 62. I năbun că pîncă nu stă locului. alr i 1 517/295. ◊ Fig. N-avu parte De suflete ce cîntă împreună, De viața care colcăie nebună. cerna, p. 38. Pe infinita depărtare De azuriu... Nebune, Îmbătate Se-aleargă razele de soare. camil petrescu, v. 98. A trebuit să-mi pun Căluș pe coardă, Pe-a inimii, că prea era nebună. beniuc, v. 93. ◊ (Substantivat) Aș dori mult să văd pe aceste nebune, zise Elena. Mai ales pe Zoe Șeni, deși nu aprob purtarea lor în timpul carnavalului. bolintineanu, o. 417. Poate să mai doarmă cineva de răul nebunelor istor de privighetori? creangă, p. 131. Mimio nebună, Ce știind ca să-ndrăgească, de nimica nu e bună. macedonski, o. i, 82. Iepurii, nebunii... Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. coșbuc, p. ii, 19. Mîine-poimîine e și nebuna cealaltă de măritat. rebreanu, i. 88. Cînd văzu baba Ioana că porcul, în loc să soarbă, mai mult se hîlborește, îi luă ceaunul mormăind: văd că te-ai săturat și-ți arde de joacă, nebunule. id. R. i, 147. ♦ (Transilv.) Care nu este serios, care este flecar; de nimic. cf. lb, lm, alr ii/i h 30. 4. Care suferă de o boală mintală, dezechilibrat mintal; dement, alienat, (popular) smintit, (învechit și regional) nerod (I 2). Cela ce să va face și să va arăta cum iaste nebun... iară el nu iaste cu adevărat nebun, acela să va certa deplin, după pravilă. prav. 267, cf. 245, st. lex. 171vl/18. Portariul s-au gîndit că iaste nebun și zis[e]: du-te în calea ta (a. 1692). gcr i, 297/30. Negreșit că mă socotea nebun. negruzzi, s. i, 66. Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun? Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun! eminescu, o. i, 158, cf. id. n. 7. Doamne ferește de omul nebun, că tare-i de jălit, sermanul! Pe de o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. creangă, p. 243, cf. 157. Vecinii îl credeau nebun, căci ochii lui cenușii luceau straniu sub fruntea-i palidă. f (1900), 607. Ce vă tot uitați la mine? Nu-s nebună! eftimiu, i. 122. Înaltă, despletită, albă ca de var Mi se părea Ofelia nebună. bacovia, o. 78, cf. 38, 181. Ce nebun profet mai vine să ne spună că-i trimisul Celui ce făcu pămîntul din nimic? minulescu, v. 53. S-a întors din război nebun. sahia, n. 58. Cazna ridicolă a unui împărat nebun care a bătut marea cu nuiele ca să-i potolească furtuna. arghezi, t. c. 82, cf. alrm i/i h 192, alrm ii/i h 161, alr ii 3 670/250. Omul nebun, cînd vorbește, din mîini și din picere nici cum contenește, că cu toate grăiește. zanne, p. viii, 663. ◊ Expr. (Familiar) Ești nebun?, se spune pentru a arăta dezaprobare sau mirare, surpriză față de faptele sau de afirmațiile cuiva. cf. călinescu, e. o. ii, 47; barbu, ș. n. 8. ◊ (Substantivat) Cela ce va vinde otravă omului necunoscut sau nebunului... să să cearte. prav. 109, cf. ST. lex. 171V1/17 . Nebunii și ucigașii... N-au năzăritură de cinste cu-nțelepție? conachi, p. 285. Gardul, în copilărie, Vecinic l-am asemănat C-un nebun care-a plecat Razna pe cîmpie. coșbuc, f. 125. Am intrat pe poarta ospiciului... Nebunii se plimbau în halaturi albe. c. petrescu, s. 193. Într-o grădină publică, tăcută, Pe un nebun l-am auzit răcnind. bacovia, o. 50. Cît despre icrele de crap, eu le pun deasupra celor de știucă... numai cît, asemenea salată trebuie cu rînduială făcută, după altă vorbă înțeleaptă: adică să toarne undelemnul un chior, să picure alămîia un zgîrcit și să le bată un nebun. sadoveanu, o. ix, 443. Se uită la el mirat, sau poate chiar altfel, cum te uiți la un nebun. tudoran, p. 15. Copiii, nebunii și omul beat vorbesc adevărul. zanne, p. ii, 70. De nebun și de muierea rea, fiece înțelept fuge. id. ib. 290. Nebunul de la Răstoacă, Tot el cîntă, tot el joacă, se spune despre cel care vorbește fără să fie ascultat. id. ib. vi, 274. Cînd grăiești cu cel nebun, aibi ciomagul lîngă tine. id. ib. viii, 663. Nu te pune cu nebunul și cu cel prost de minte. id. ib. 665, cf. 663, iii, 118. Nebunul n-asudă nici la deal, nici la vale și prostului nici să-i faci, nici să-ți facă. negruzzi, s. i, 248. (Ca termen de comparație) Atuncea ca o nebună, aleargă. conachi, p. 86, cf. 264, 278. Vîntul gemea ca un nebun, copacii din pădure se văicărau, pietrele țipau. creangă, p. 240. Setilă... zvîrlea cu doage și cu funduri de poloboc în toate părțile, ca un nebun. id. ib. 261, cf. 141, 247, 252. Aici mi-ai fost ascuns, Ianulică?... și eu te căutam ca o nebună. caragiale, o. ii, 241. Petre alerga ca un nebun, agitînd barda. rebreanu, r. ii, 204. Mi s-a făcut părul măciucă. M-am ridicat și am fugit ca un nebun. v. rom. februarie 1955, 151. ◊ Casă de nebuni v. casă. Săptămîna nebunilor v. săptămînă. (Regional) Trif nebun = numele unei sărbători băbești neprecizate ca dată. Cf ALR II/I mn 113, 2850/228. ◊ Expr. A (o) face pe nebunul = a-și acorda o importanță exagerată, a fi mereu mîndru, cu nasul pe sus, nemulțumit. cf. alexi, w., barbu, ș. n. 73. ♦ Fig. (Cu valoare de superlativ) Extrem de repede, de tare, de violent; care se face cu disperare. Vîntul... fuge nebun Printre tufe-nțepătoare și nuiele de alun. alecsandri, poezii, 146. Lumea toată, aflînd că vine grozăvia, pornește să fugă nebună. caragiale, o. iv, 135. Aleargă nebun. ddrf. Românii... s-au bătut nebuni. coșbuc, b. 83. Nebun să fug departe de tot ce-aveam mai drag. cerna, p. 69, cf. 96. Se temea de toate umbrele, și totuși alerga nebun după umbre. rebreanu, n. 38. Trenul fugea nebun. mironescu, s. a. 132. Pînza sfîșiată, ca o aripă rănită, se zbătea nebună în suflarea vîntului. bart, s. m. 51. M-oi repezi nebun în soare. beniuc, v. 12. (Adverbial) Nebun s-aruncă dînsa, din tot al ei avînt, Dar lunecă și cade. coșbuc, p. ii, 189. ◊ Expr. A umbla (sau a fi) nebun după cineva (sau după ceva) = a fi extrem de îndrăgostit, extrem de pasionat de cineva sau de ceva, a-i plăcea peste măsură de mult cineva sau ceva. Aceste domnițe... erau nebune după joc și pe fiecare noapte rupeau cîte o pereche de conduri de mătase albă, dănțuind. ispirescu, l. 232. Cînd eram fată, ...știi, Mărie, că umblam nebună după el. davidoglu, m. 43. ♦ (Familiar; adesea substantivat și ca termen de apostrofare) (Om) descreierat, smintit, țicnit, zănatic. Vărul tău Leonil îi un nebun și un obraznic și dacă l-oi mai videa pe-aici, am să-i rup urechile. alecsandri, t. 330. Baba cloanța cea nebună, Care-aleargă descîntînd. id. p. i, 12. Pînă azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele pînă aicea; cîțiva nebuni carii s-au încumes a o face, de-abia au ajuns pînă la cîmpia unde ai văzut oasele cele multe. ispirescu, l. 5. Te pomenești că nebunul ăsta nu mai vine mîine. sahia, n. 103. Mă duc să mă omor. Mă arunc pe linie...E nebună rău. sebastian, t. 243. Iți repet: ești nebun și nu-nțeleg să-mi faci asemenea scene. baranga, r. f. 7. ◊ (Prin lărgirea sensului) Bată-te Dumnezeu, cocoș nebun! murmură bătrînul. rebreanu, i. 43. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Scos din minți, înnebunit; buimac, năuc (2), zăpăcit, aiurit. În loc... să leie copiii sfintei Dumineci cum i-a lăut fata moșneagului..., ea i-a opărit pe toți de țipau și fugeau nebuni de usturime și de durere. creangă, p. 292. Era nebun de bucurie. ispirescu, l. 226. Mica Rosalba privea nebună de bucurie. vlahuță, o. a. 137. ◊ Expr. A fi nebun de carte, se spune despre cineva care a învățat foarte mult. cf. zanne, p. v, 148. 6. Care denotă nebunie (4), care e propriu nebuniei, dement; p. ext. fantasmagoric, bizar. Stilul... ajunge exagerat, necorect, plin de comparații bizare, aproape nebune. gherea, st. cr. ii, 119. Un glas întunecat îmi sună la ureche și graiul lui nebun Și groaznic ca blestemul mă-ndeamnă să le spun. petică, o. 179. Cascadele-n noapte rîdeau Șoptindu-și povestea nebună. densusianu, l. a. 25. Dacă mi-am schimbat portul, am făcut-o ca să nu întoarcă lumea ochii după mine și să nu mă ia a doua oară drept un maniac, cum m-a mai socotit pe vremea cînd umblam cu Oarță după comorile mele nebune. c. petrescu, a. 324. Melodia... se stingea într-o aiurare nebună. sadoveanu, o. i, 56. 7. Care nu are limite, margini, măsură (atît e de intens, de tare, de mare etc.); p. ext. enorm, extraordinar; groaznic, cumplit; halucinant. Toată nebuna lui mirare cînd David îi arată petecul din veșmîntul lui. heliade, o. n, 131. Spaimă nebună. lm. Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere, Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor. eminescu, o. i, 20, cf. iv, 40. Acești miliardari duc o viață de somptuozitate, de un lux nebun. gherea, st. cr. ii, 316. Lasă-ți patima nebună care sufletu-ți zdrobește, Vino-n codru unde numai vecinic liniște domnește. f (1897), 196. Unde avea să mă ducă pasiunea asta nebună și nesocotită? ib. (1900), 570. Parcă-i văd ș-acuma în faptul dimineții, C-un strigăt de izbîndă, dînd zbor nebun săgeții. cerna, p. 17, cf. 67. Boierul strigă din caleașcă: „Hei! cine vrea această pungă? Voinicul ăla s-o ajungă!” O goană de ogari nebună, Toți se răped, că toți o vor. iosif, v. 27, cf. 34. Și într-un moment de nebună mîndrie am plecat repede înainte fără un cuvînt, fără un gest. petică, o. 328. Apusul se îneca... în nourii de praf pe care Harap îi ridica din fuga lui nebună. galaction, o. 78. Mă uit la tine și indignat mă mir De unde-ți vin aceste instincte de vampir, Această-nverșunare nebună, fără scop? topîrceanu, p. o. 16, cf. id. b. 33. Muncitorii aproape goi, cu șiruri de sudoare pe spate și piept..., creau un aspect de muncă într-o încordare nebună. sahia, n. 33. Își repezi calul într-un avînt nebun. sadoveanu, o. i, 159, cf. 297. Vasul in goana lui nebună de pasăre de noapte... își moaie parcă vîrful aripelor desfăcute în negrul apei. bart, s. m. 15, cf. 40. Cum alergam ca furtuna In fugă nebună, pe bețe! Hi! cal năzdrăvan. beniuc, v. 23. II. Subst. 1. s. m. Numele unei piese la jocul de șah. Cade-n șahul de pe masă și răstoarnă pe covor Doi nebuni peste un rege. alecsandri, poezii, 87. 2. s. m. (Rar) Măscărici, bufon (la curțile suveranilor sau nobililor). Un rege al Franței... avea și el nebunul sau mucalitul său, ca toți regii cei vechi și ca toți cei mari. bolliac, o. 236. Despot avea pe lîngă el un soi de caraghioz... într-o zi... nebunul scoase săbia și se făcu că se răstește asupra comesenilor lui Despot. xenopol, i. r. v, 76. ♦ Personaj imaginar, invocat ca sperietoare pentru copiii mici. Pentru copiii mărunți, tot în ceata ființelor acestea intră și țiganul, țiganca, baba, ...turcul, nebunul ș. a., care vin cu traista în spinare și intră din casă în casă, adunînd pe copiii care plîng. pamfile, dușm. 275. 3. s. f. (Bot.; regional) Ciumăfaie (Datura stramonium). Ciumafaiul se mai numește: laur, turbare, ciuma-fetei, cimăfoaie, bolandariță, porc, nebună, buruian. șez. xv, 150. 4. s. f. art. Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. cf. VARONE, D., com. din PLENIȚA-BĂILEȘTI.pl.: nebuni, -e. – Și: (regional) neabun, -ă (alrm ii/i h 161/386), năbun, -ă adj., subst.pref. ne- + bun.

DU prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Arată că un lucru se află dincolo de alt lucru, în raport cu poziția observatorului) a) Îndărătul..., în dosul..., înapoia... După storuri, capete ciudate Vor să vadă noul trecător. BENIUC, V. 59. Soarele se cufundase după cîmpiile depărtate. SADOVEANU, D. P. 127. După pînza de painjăn doarme fata de-mpărat. EMINESCU, O. I 79. ◊ Loc. prep. De după = dindărătul..., din dosul..., dinapoia... De la ușă și de după stîlpi și de sub mese se auzea strigîndu-se: «Gore, Gorică!». M. I. CARAGIALE, C. 141. Luna scoțînd capul de după dealuri, se legăna în văzduh, luminînd pămîntul. CREANGĂ, P. 56. Pe după = pe dinapoia..., pe dindărătul... Cuprinsă de un fel de grabă, Penelopa trecu pe după far. BART, E. 251. Soarele sfințea pe după dealuri. MACEDONSKI, O. III 9. ◊ Loc. adv. (Regional) După masă = la masă; p. ext. în capul mesei, la loc de cinste. El cinează după masă, Eu suspin pe după casă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A ține (sau a lua, a prinde, a cuprinde pe cineva) de (sau pe) după cap (sau gît, grumaz) = a cuprinde cu brațul (sau cu brațele) grumazul cuiva; fig. a îmbrățișa pe cineva. Soacra-mare te-a cuprins de după grumaz, te-a sărutat. SADOVEANU, P. M. 24. Trecea un feciorandru cu o fetișoară, ținîndu-să pe după cap. RETEGANUL, P. I 38. Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. A se ascunde (sau a se da) după deget v. deget. A pune (ceva) după ureche v. ureche. b) Mai departe de..., dincolo de... Școala se găsește imediat după grădina publică. Prima stație după Sinaia e Poiana Țapului.Eu frați n-am avut; surorile mele au rămas departe încolo, după alți munți. SADOVEANU, B. 109. 2. (Exprimă un raport de succesiune stabilit între lucruri sau ființe, uneori o aglomerare de elemente de același fel) În urma..., pe urma... Vino după mine.Val după val, infanteria germană căzu. CAMILAR, N. I 241. Unde te visezi, de umbli cu porci după tine? CREANGĂ, P. 83. Țară după țară drum de glorie-i deschid. EMINESCU, O. I 144. Armăsarul lui, frumos împodobit cu toate armele sale, urma după coșciug. BĂLCESCU, O. II 260. ◊ Loc. adv. Unul după altul = succesiv, pe rînd, în șir, dupăolaltă. Bău trei pahare, unul după altul. ◊ (După verbe ca «a trage», «a tîrî» etc.) Copilul trage sania după el. (Într-o exprimare figurată) M-am deprins a tîrî după mine o viață ticăloasă. CREANGĂ, P. 234. ◊ Expr. (Formulă eliptică de politețe) După dumneavoastră! = în urma dumneavoastră. Poftiți înăuntru. – După dumneavoastră! (Popular) A se duce după cineva v. duce. A da (o fată) după cineva = a mărita (o fată) cu cineva. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. Maică, lucră ce-i lucra, După urît nu mă da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 3. (Cu nuanță finală, după verbe ale mișcării) a) În urma sau pe urma cuiva sau a ceva (spre a da de el, spre a-l ajunge, spre a-l prinde etc.). Cîinele a fugit o bucată de drum după ei, apoi s-a întors să se culce de-a curmezișul pragului. C. PETRESCU, S. 44. Unchiul Petrică și tanti Matilda aleargă și ei după mama. SAHIA, N. 52. Văzură un porc mistreț mare fugind și un vînător alergînd după dînsul. ISPIRESCU, L. 140. Cine aleargă după doi iepuri nu prinde nici unul.Expr. A se lua după cineva = a urmări pe cineva pas cu pas; fig. a urma, a imita pe cineva. A se ține după cineva = a se ține de capul cuiva, a nu slăbi pe cineva. Se ține după mine ca scaiul. b) În urma sau pe urma unei ființe sau a unui lucru (spre a-l păzi sau spre a-l îngriji). Mama toată ziua umblă după frate-meu, că e bolnav. c) În urma unui lucru (în scop de orientare). Dihania de lup adulmecă și vine după fum. CREANGĂ, P. 131. 4. (Popular) De pe. Ia-mă-n poală și-mi dă flori: Rujulițe și bujori După dalbii-ți obrăjori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 103. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Arată că a trecut un moment, un eveniment, un răstimp) În urma..., trecînd... După cîțiva ani, văzînd că nu mai vine feciorul așteptat... măria-sa a chemat pe filozofii săi de taină și s-a sfătuit cu ei ce să facă. SADOVEANU, D. P. 8. Venea acasă după apusul soarelui. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 40. Mai dă-mi, voinice, răgaz Pînă joi după ispas. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 62. După ploaie, căciulă de oaie, se spune despre ceva nepotrivit cu o anumită situație, inutil, fără rost. ◊ Loc. adv. După-amiază sau după-prînz sau după-masă = în partea zilei de la ora 12 sau de la ora prînzului înainte. Am să caut eu s-o văd... După-masă, pe la 4. CAMIL PETRESCU, T. III 47. După-prînz zmeul duse pe Făt-Frumos în cămara cu armele. ISPIRESCU, L. 21. (Substantivat) A tăcut toată după-amiaza. C. PETRESCU, Î. II 50. Îi plăceau colțurile ascunse, umbra liniștită a pomilor din grădină, unde se ducea să citească după-prînzurile. BASSARABESCU, V. 17. Am petrecut amîndoi o după-amiază de fericiri. IBRĂILEANU, A. 21. ◊ Loc. adv. După aceea sau după aceasta sau după asta = apoi, pe urmă. Și-au tăcut după aceea, mult, unul în fața celuilalt. CAMILAR, N. I 23.Bea apoi și ea pe fugă. Merge iarăși după asta La copil și-i dă să sugă. COȘBUC, P. I 222. Îndată după aceea am încălecat iute pe-o șa și-am venit de v-am spus povestea așa. CREANGĂ, P. 34. La vro cîteva zile după aceasta, împăratul arată spînului niște pietre scumpe. id. ib. 216. (În corelație cu adverbele «întîi», «la început» etc.) Întîi munca și după aceea odihna. (Alternînd cu alte adverbe sinonime) O vede... rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus, și după aceea n-o mai zări de fel. CREANGĂ, P. 192. ◊ Expr. După toate = pe lîngă toate (neajunsurile), ca vîrf la toate. După toate, a mai și pierdut cartea. ♦ (În legătură cu cuvinte și propoziții care exprimă durata stării sau acțiunii anterioare) La capătul..., la sfîrșitul... După o săptămînă de moină, vremea s-a asprit. SADOVEANU, P. M. 227. După vrun ceas de ședere, sare de pe cuibari, cotcodăcind. CREANGĂ, P. 70. Ce socoți, Bogdane, zise după puțină tăcere, izbîndi-vom oare? NEGRUZZI, S. I 138. ♦ (Arată că un fapt este urmarea altuia sau este în strînsă legătură cu altul) În urma..., ca rezultat al... Bătrîni, de mult răsuflați, deveneau mari strategi după al doilea pahar de alcool. CAMILAR, N. I 418. După multă trudă și buimăceală... dă de un heleșteu. CREANGĂ, P. 46. După o îndelungată suferire, în sfîrșit, Ipolit a murit. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. A nu avea (nici) după ce bea apă = a nu avea ce mînca, a fi sărac lipit. Erau atît de săraci, încît n-aveau după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau. ISPIRESCU, L. 174. 2. (În loc. conj.) După ce, introduce o propoziție circumstanțială de timp, arătînd că acțiunea din propoziția subordonată se petrece înaintea acțiunii din propoziția regentă. După ce șterse gura bidonului cu palma, îl întinse babei lui Cîrjă. CAMILAR, N. I 216. După ce s-a sfîrșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor. CREANGĂ, P. 5. După ce se mărită, născu o fată. NEGRUZZI, S. I 246. După ce leul moare, mulți se găsesc să-l jupoaie. ◊ (În corelație cu unele adverbe de timp sau de mod) După ce se împlinesc trei ani în capăt, iar pornește. CREANGĂ, P. 313. După ce răstorni carul, atunci găsești drumul cel bun. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul indică în conformitate cu ce se realizează o anumită acțiune) a) Potrivit cu..., în conformitate cu..., conform cu...; la fel cu... Haine croite după măsură.Gavrilă Țonțoroi e poet născut, pur și simplu; el improvizează la minut după îmboldirile inimei. HOGAȘ, DR. II 186. După propria lor voie să ne ducă unde repezi. EMINESCU, O. I 155. După datinile țării să cinstim pe Întîi Mai. BELDICEANU, P. 54. ◊ După lege = în conformitate cu legea; pe drept, în mod legal, legitim. Sînt căsătoriți după lege.Doar nu te-ai fi socotind stăpînul?După lege sînt. DAVIDOGLU, O. 57. După plac = așa cum îi place, cum găsește (cineva) de cuviință; în mod arbitrar. Va putea, în sfîrșit să cumpere locul... să-și înmulțească cotețele după plac. MACEDONSKI, O. III 53. După toate regulile artei = exact cum trebuie, cum scrie la carte. După părerea mea sau după mine = judecînd ca mine, privind lucrurile așa precum cred. După mine, nu ai procedat just. ◊ (Întărit prin «întocmai») Făcu întocmai după sfatul tatălui său.Loc. conj. După cum sau după cît = așa cum, precum, pe cît. După cum se vede, ciobanul este străin. ISPIRESCU, L. 298. Maică-sa fu nevoită să-i facă acea turtă de merinde, după cum au fost cerut-o el. SBIERA, P. 132. Nici cuminte nu sînt, după cît văd eu acum. CREANGĂ, P. 157. Să-mi dea ajutor la trebi, după cît îl ajută puterea. id. A. 13. ◊ După cum se întîmplă (în)totdeauna = ca de obicei. După cum se întîmplă totdauna... la mese de așa fel, ciorba de potroace fu lipăită în zgomotul buzelor și lingurilor. MACEDONSKI, O. III 10. ◊ Expr. A se da după cineva = a căuta să fie la fel cu cineva, a urma pe cineva, a se acomoda cu cineva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. A se da (sau a se lăsa) după păr = a se supune orbește, a ceda. În sfîrșit toți trebuiră să se dea după păr și să facă pe placul bătrînei. La TDRG. Dacă (sau cînd) ar fi după mine = dacă ar depinde de mine. Pe cînd hotărăști ziua plecării? – Cînd ar fi după mine, și mîine. ISPIRESCU, L. 319. A-și întoarce mantaua după vînt v. manta. A se lua după ceva = a urma, a imita, a copia ceva. Luîndu-se după croiala unor palaturi întortocheate ce văzuse el în Egipet... puse de scobi într-un munte de cremene, ce era acolo, un sălaș. ISPIRESCU, U. 116. A se lua după capul cuiva = a asculta, a urma sfatul cuiva, a nu face după propria sa judecată. M-am luat după capul tău cel sec și m-am dus pe coclauri. CREANGĂ, P. 84. b) Ținînd seamă de..., avînd în vedere... Clorul se recunoaște după culoarea sa galbenă-verzuie și după mirosul său înțepător.Munca se vede după rezultat. CAMIL PETRESCU, T. II 437. Îi trăsni în cap lui Dănilă că el ar fi bun de călugăr, după vorbele frăține-său. CREANGĂ, P. 48. Nefiind cineva fizionomist putea... să-l boteze de nătărău, după căutătura cea speriată. NEGRUZZI, S. I 17. ◊ A judeca după aparențe = a judeca ținînd seama de înfățișarea aparentă (adeseori înșelătoare) a lucrurilor. După toate aparențele = ținînd seama de felul cum se înfățișează lucrurile. După toate probabilitățile = cu toată probabilitatea, probabil. 2. (Cu nuanță comparativă) În raport cu..., pe măsura..., în proporție cu... Locotenent Canțîr, dumnezeu să-ți plătească după faptă! CAMILAR, N. I 230. Doamne! doamne! zise Moțoc căzînd în genunchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noastre! NEGRUZZI, S. I 140. După faptă și răsplată. 3. (Arată raportul de asemănare dintre model și copia lui) Avînd ca model sau ca exemplu... Tablou pictat după natură. ◊ (Fiind vorba de comportări, de acțiuni) Toate fetele și mama Catrina se porniră la cîntat după ea. BUJOR, S. 33. IV. (Introduce un complement circumstanțial de scop) 1. (După verbe ca «a merge», «a umbla», «a porni», «a alerga», «a goni», «a trimite» etc., circumstanțialul arătînd persoana sau obiectul pe care le caută cineva spre a și le procura, spre a le aduce) Am venit după Boculei și după domlocotenent Vieru. CAMILAR, N. I 140. O pocitanie de om umbla cu arcul după vînat paseri. CREANGĂ, P. 244. Am trimis după doctor. NEGRUZZI, S. I 62. (Cu elipsa verbului) Ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuiețul în spate la moară. CREANGĂ, P. 283. ◊ A întinde mîna (sau mîinile) după (cineva sau ceva) = a întinde mîna (sau mîinile) ca să prindă pe cineva sau ceva. Și-a întins mîinile după floare. Dar spinii florii l-au respins. ISAC, O. 189. 2. (În sens mai abstract, cu referire la treburi, afaceri etc.) Eram la București, după treburi. SEBASTIAN, T. 251. Băietul... îmbucă răpede ce îmbucă și-apoi se duce după trebi. CREANGĂ, P. 153. Moșneagul porni la tîrg după tîrguieli. ȘEZ. V 65. ◊ A striga după ajutor = a cere ajutor. V. (Introduce un complement indirect) 1. a) (După verbe ca «a umbla», «a fi ahtiat», «a fi lacom» etc., arată ființa sau lucrul pe care cineva îl dorește cu pasiune) Le lăsa gura apă la toți după o așa bucățică. ISPIRESCU, L. 213. Lega paraua cu zece noduri și tremura după ban. CREANGĂ, P. 3. b) (După verbe ca «a muri», «a se topi», «a fi nebun» etc., arătînd persoana iubită cu patimă sau persoana ori lucrul față de care cineva are o deosebită slăbiciune) Se topea de dor după fiul său. ISPIRESCU, L. 126. Fetei și lui Ipate au început a li sfîrîi inima unul după altul. CREANGĂ, P. 167. De la noi a treia casă Este-o fată ș-o nevastă... După fată mă topesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 394. ◊ A-și întoarce capul (sau a se întoarce, a se înturna) după cineva sau ceva = a-și întoarce capul sau a se întoarce (în timpul mersului) spre a privi pe cineva sau ceva (care atrage atenția, interesul sau admirația). Mîndră, mîndruleana mea, După fața ta de doamnă Lumea-ntreagă se întoarnă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 14. (Neobișnuit) A întreba după cineva = a întreba de cineva, a-și manifesta interesul față de cineva. Frumoasă copiliță! eu voi pleca din lume Și după mine nimeni nu va mai întreba. BOLINTINEANU, O. 206. 2. (Cu nuanță cauzală; după verbe ca «a plînge», «a suspina», «a ofta» sau după expresii ca «a-i părea rău», «a purta doliu» etc., arătînd de cele mai multe ori motivul, cauza din care se produce acțiunea) Începe a se scărmăna de cap și a plînge cu amar după frățiorii săi. CREANGĂ, P. 25. Bine-ți pare să fii singur, crai bătrîn fără de minți, Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinți? EMINESCU, O. I 83. Spune-mi, bade, spune-mi, zău, Pare-ți după mine rău? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 155. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cu ajutorul..., prin. A preda o limbă străină după o anumită metodă. Lăutarii cîntă după auz, nu după note.S-a-ntins poporul adunat Să joace-n drum după tilinci. COȘBUC, P. I 57. VII. (Introduce un atribut) a) (Arată originea, descendența) Din partea... Văr după mamă. b) (După un substantiv verbal sau cu sens verbal, indică obiectul acțiunii) Adaptare după o nuvelă a lui Cehov. VIII. (Leagă două propoziții copulative, arătînd adăugarea unui fapt la alt fapt; numai în loc. conj.) După ce (că)... = în afară de faptul că..., pe lîngă că..., nu-i destul că... Să-ți mai port grija!... După ce că sînt bolnavă. CAMIL PETRESCU, T. II 73. Viespea, după ce miere nu face, mai și împunge. POP. – Variante: (regional) dupe (DELAVRANCEA, H. T. 86), (învechit) dupre (NEGRUZZI, S. I 305) prep.

ȚINE, țin și (regional) țiu, vb. III. (Și în forma ținea) I. Tranz. 1. A avea ceva în mînă (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să-i scape. O amenință cu toporul, pe care-l ținea înălțat cu dreapta. SADOVEANU, O. VIII 228. Pe care-l va alege fata, să-l lovească cu un măr de aur ce-l va ține în mînă. ISPIRESCU, L. 153. Nănașa pe prag ședea, Cu-o mînă acid ținea, Cu alta lacrimi ștergea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumînarea (sau, rar, lumina) = a) a fi naș (cuiva) la cununie. O, nănașă, draga mea, De ț-ar fi secat mîna Cînd mi-ai pus tu cununa Și mi-ai ținut lumina. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171; b) a sta lîngă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumînare aprinsă în mînă (după vechiul obicei creștin). E rece ca gheața, vorbi el încet; am împărtășit-o. Bătrînele îi țin lumînarea. SADOVEANU, O. VIII 31. Cînd era sara la cină, La Vilean ținea lumină; Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. Soarele și luna Mi-au ținut cununa. ALECSANDRI, P. P. 2. A ține frînele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpîni, a guverna o țară. Eu țiu frînele crăiei În părțile Arăpiei. TEODORESCU, P. P. 105. A ține (pe cineva sau ceva) în mînă = a avea (pe cineva sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac. În orele mele de singurătate, cînd mă gîndesc la ce aș voi să scriu, am impresia că țin lumea în mîna mea. TEATRU, I 14. A ține ursita cuiva (în mînă) = a fi stăpîn pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. Sfîntu Nichita, Ținîndu-ne ursita, Stă-n mijloc de casă Cu sabia scoasă. TEODORESCU, P. P. 189. A-și ține inima cu dinții v. dinte (1). A ține balanța dreapta v. balanță. ◊ (Instrumentul acțiunii devine subiect) Întîlnii viteaz oștean... Mîna-i dreaptă ținea pală. ALECSANDRI, P. II 10. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», «de după» sau «pe după», arătînd partea de care se apucă) Ne întorceam încet, pe cînd asfințea soarele, și țineam pe bunic de mînă. SADOVEANU, O. VII 294. Sfîntul Chirica șchiopul, care ține dracii de păr. CREANGĂ, P. 149. Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. Merge mîndra cam descinsă Prin ierbuța pînă-n brîu, Și ține murgul de frîu. ALECSANDRI, P. P. 49. (Expr.) A ține (pe cineva) de guler v. guler. (Refl. reciproc) Mergeau... Ca doi copii, ținîndu-se de mîni, Pe sub umbrare de salcîmi bătrîni. D. BOTEZ, F. S. 23. Trecea un feciorandru cu o fetișoară, ținîndu-se pe după cap. RETEGANUL, P. I 38. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea sau capătul de care e apucat un obiect sau indicînd obiectul însuși) Maică, ține de cela capăt de țiglă și eu oi ține de cestalalt. SBIERA, P. 34. [La pescuit] omul ține de nuia și, cînd se cufundă pluta, rădică în sus. ȘEZ. IV 116. ♦ (La imperativ) Ia, primește. Corbul îi zise: Ține penița asta, voinicule. ISPIRESCU, L. 44. Și odată scoate sfînta Duminecă obrăzarul și sabia lui Statu-palmă-barba-cot, de unde le avea și, dîndu-le lui Harap-Alb, zice: ține aceste, că au să-ți fie de mare trebuință unde mergem. CREANGĂ, P. 224. Draga mea, sufletul meu, Ține tu inelul meu. ALECSANDRI, P. P. 20. ◊ Absol. Dar să-ți dau și eu trei lucruri: ține, aci ai o ceteră... un pieptene și-o cute. RETEGANUL, P. V 37. Ține, soacre mare! Ia astă rădăcină uscată. TEODORESCU, P. P. 176. ♦ (De obicei determinat prin «în brațe» sau «îmbrățișat») A înlănțui pe cineva cu brațele (în semn de dragoste, de prietenie); a îmbrățișa. În toată neagra vecinicie O clipă-n brațe te-am ținut. EMINESCU, O. I 212. Toți au putut vedea pe tînăra nevastă... cu capul rezămat pe umărul unui frumos tînăr ce o ținea strîns îmbrățoșată. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Determinat prin «în mînă»; complementul indică o armă, un instrument, o unealtă) A mînui. Dar măria-sa n-a ținut numai sabie în mînă; ci a fost vrednic și cu înțelepciunea. SADOVEANU, N. P. 10. (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mîini mai mult timp decît e reglementar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pămînt) și a nu-l lăsa să cadă. Bolțile-s ținute-n aer de columne luminoase. EMINESCU, O. IV 112. Un cerdac ținut în aer de stîlpi de zid. id. N. 51. ◊ Expr. Cît îl ține pe cineva (sau, rar, intranz.) cît îi ține cuiva gura = cît îl ajută pe cineva vocea; în gura mare, din răsputeri. A început să urle cît o ținea gura. STANCU, D. 27. Strigă tu... cît ți-a ținea gura... că nu te slăbesc. ALECSANDRI, T. 713. Cît îl țin (pe cineva) puterile v. putere. A-l ține (pe cineva) cureaua (sau chingile sau meșii) v. c. A nu-l mai ține (pe cineva) balamalele v. balama. ◊ (Determinat prin «în spinare», «pe genunchi», «în brațe» etc.) Dacă ești tu așa de tare... putea-mă-vei tu ținea pe mine pe palmă? SBIERA, P. 98. Pe genunche mă țineai. BIBICESCU, P. P. 52. Într-o vreme, peștii care țin pămîntul în spinare, înfuriindu-se, au început să se zvîrcolească tare, și atunci pămîntul... a crăpat tare, formînd văile. ȘEZ. I 232. ♦ Fig. A răbda, a suporta, a îndura. În loc să-mi dea pace, că i-am fost așa slugarnic, acum mi-a dat cinzeci de nuiele.Și tu și astea le-ai ținut? – Ce aveam să fac? Le-am răbdat. RETEGANUL, P. II 57. 3. A sprijini pe cineva ca să nu cadă. Trebuiră să-l ție, să-l ridice. DUMITRIU, N. 153. Dacă n-o țineau surorile, își și spărgea capul căzînd. ISPIRESCU, L. 51. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atîrnă sau care plutește să cadă sau să se scufunde. De undiță stă legată o plută, care ține să nu se cufunde greutatea fierului și a nadei. ȘEZ. IV 116. ♦ (Despre plante, copaci, cu complementul «frunză» sau un echivalent al acesteia) A păstra, a menține, a nu lăsa să cadă. Codru-i jelnic ca și mine, Că nici frunza nu ș-o ține. HODOȘ, P. P. 154. Mîndră, cînd ne iubeam noi, Ținea busuiocul foi; Dar de cînd noi ne-am lăsat, Busuiocul s-a uscat. ȘEZ. V 93. Pînă codru frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. ◊ Refl. Frunza-n codru cît se ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. 4. A cuprinde, a purta; p. ext. a suporta. Am un cojoc și ține patru frați în el (Nuca). GOROVEI, C. 240. ◊ Expr. A nu-l ține pe cineva pămîntul = a nu încăpea pe pămînt, a nu avea loc; fig. a nu fi tolerat, suportat, răbdat (din cauza răutăților). Așa mulțime de spurcați erau, încît nu-i putea ține pămîntul. ISPIRESCU, M. V. 21. D-apoi dacă n-ar mai muri [oamenii], nu i-ar ținea pămîntul. CONTEMPORANUL, VI 296. De-aș fi așa blăstămat Precum îs de judecat... Pămîntul nu m-ar ținea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186. (În imprecații) Cine-a sămănat urîtul, Să nu-l mai țină pămîntul. HODOȘ, P. P. 124. A nu-l (mai) ține (pe cineva) locul, se spune cînd cineva, cuprins de un sentiment puternic, nu mai are astîmpăr, nu-și mai găsește locul, v. loc (I 1). De-amar năvalnic n-o mai ține locul. COȘBUC, P. I 251. Cînd gîndesc că am să merg la București, ca să-mi petrec iarna, nu mă ține locul de bucurie. ALECSANDRI, T. I 272. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a nu-l mai încăpea pielea, v. încăpea (1). II. 1. Refl. A se prinde cu mîinile de ceva sau de cineva. V. agăța, crampona. Încălecînd, să te ții bine... de coama mea. ISPIRESCU, L. 7. De-acum numai să te ții bine de carîmbi și de speteze, că am să mîn iepele iestea de au să scapere fugind. CREANGĂ, P. 126. M-am ținut de strană ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A se ține cu dinții de ceva v. dinte (1). ◊ Fig. Să ne ținem de limba, de istoria noastră, cum se ține un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare. KOGĂLNICEANU, S. A. 45. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcțiunea, a potoli o senzație dureroasă etc.). Cînd spunea cîte una, ori te țineai cu mîna de inimă rîzînd, ori te făcea să-ți sară inima din loc, de frică. CREANGĂ, P. 120. Glumele... te fac să rîzi de te ții de pîntece. ȘEZ. I 39. ♦ A se menține, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Era un bărbat încă sprinten și se ținea tare în șa. SADOVEANU, N. P. 380. Încălecînd, să te ții bine... în scări. ISPIRESCU, L. 7. 2. Refl. A fi fixat ușor de ceva, prins sau legat prea puțin, prea slab. Portița putredă se ținea numai într-o balama. SADOVEANU, la TDRG. Iar pe-a ei umeri albi abia se ține Haina cea lungă și bogată. EMINESCU, O. IV 107. ◊ Expr. A nu se ține nădragii pe cineva, se spune cînd cineva este foarte rău îmbrăcat, în zdrențe. Mai săraci decît noi sînt olarii... nu se țin nădragii pe ei. STANCU, D. 43. A se ține (numai) în ață sau a se ține într-un (ori de un) fir de ață = (despre țesături) a fi pe punctul de a se rupe; fig. (despre viață) a fi aproape de sfîrșit, pe punctul de a se sfîrși. Cu antereu de canavață Ce se ținea numa-n ață. CREANGĂ, P. 148. ♦ Intranz. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul ține bine. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «după») A merge în urma cuiva, pășind cît mai aproape de el, fără a-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lîngă cineva. Mă Nistore, iar se țin copiii după tine prin sat. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Fătul babei se ținea tot de dînsa ca să n-o scape din ochi. SBIERA, P. 142. ◊ Expr. A se ține de capul cuiva v. cap1 (I 1). A se ține de coada cuiva sau a se ține coadă după cineva v. coadă (4). A se ține gaie (sau gaiță, grapă, lipcă, mînz, mort) de (sau după) cineva v. c. A se ține de poalele (sau poala) mamei v. poală (I 1). A se ține scai de cineva sau a se ține de cineva ca scaiul de oaie v. scai. A se ține drug (de cineva sau de ceva) v. drug. ◊ (Metaforic) Luna se ține mereu după noi... aici, la Varatic, pe drum, acasă, chiar și ziua. IBRĂILEANU, A. 200. ◊ (Mai rar urmat de loc. prep. «în urma cuiva») Sub cer de zgură și aramă, Eu mă țineam în urma lui cuminte. TOPÎRCEANU, B. 94. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal, intensificînd ideea) Muma zmeului... trecu muntele, cățărîndu-se din colț în colț, și să te ții după dînșii. ISPIRESCU, L. 25. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele, cu insistențele pentru a-i cîștiga simpatia, dragostea. Iar se ține Ion de mine. POPA, V. 311. O urmăriți, vă țineți ca niște duhuri necurate de ea. NEGRUZZI, S. I 48. ♦ A imita pe cineva, a se lua după cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. Tu te ții după cei mai buni bucătari. ISPIRESCU, U. 25. 4. Refl. (Urmat de determinări modale) A se lega unul de altul, a urma unul după altul; a se înșirui. La șosea, automobilele se țineau lanț. C. PETRESCU, C. V. 75. Humulești... sat mare și vesel, împărțit în trei părți, cari se țin tot de-a una: Vatra-Satului, Delenii și Bejenii. CREANGĂ, A. 1. De, mă, ce vă țineți cîrd Și intrați așa cîntînd? TEODORESCU, P. P. 129. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... Nu spun eu? se țin de vizite. SADOVEANU, B. 193. Cine dracul ți-a șoptit Să te ții tot de iubit? TEODORESCU, P. P. 339. ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un asortiment, dintr-o garnitură etc. ◊ Expr. A ține de casa cuiva v. casă1 (3). ♦ (Despre bunuri imobile) A aparține cuiva, a face parte din proprietățile cuiva. Într-o casă ce ținea de primărie... puseseră bănci lungi din trei scînduri. SDUMITRIU, N. 246. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... Unele întîmplări trăite de curînd i se par (ei) rămase departe, străine, ca și cînd n-ar mai ține de viața ei. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ A fi de datoria, de competința cuiva; a privi, a interesa pe cineva. Ce-a fost mai înainte și ce era să mai fie după aceea era ceva care nu mai ținea de mine. VLAHUȚĂ, O. A. 150. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva; a iubi. Am văzut eu adineaori cît de mult ții tu la munca noastră. BARANGA, I. 190. Căci, dă, care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. ♦ A avea pentru cineva o afecțiune puternică; a iubi. Sătenii țineau mult la bătrînul acela hazos și cuminte. POPA, V. 96. Ținea și ea la Sandu ca la copilul ei. MIRONESCU, S. A. 47. Aveam, zic, în casa noastră o slugă veche și credincioasă, la care tata ținea foarte mult. GANE, N. III 28. Împăratul... ținea mult la cerb. ȘEZ. I 164. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A fi pentru interesele sau scopul dorit și urmărit de cineva, a lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. Cîte fete mîndre-n sat, Toate țin cu tine. COȘBUC, P. II 23. Tu, nevastă, cu cin’ ții?Eu țin, Pinteo, cu cei mulți. BIBICESCU, P. P. 319. Oltule! rîu blăstemat!... Să-ți rămîie pietrele, Să le calce fetele, Că tu n-ai ținut cu noi, Și te-ai vîndut la ciocoi! ALECSANDRI, P. P. 291. ◊ Expr. (Regional) A ține la un loc = a fi uniți, solidari. Ei ținea la un loc și sta foarte tare unul pentru altul. SBIERA, P. 121. (Tranz.). A-i ține (cuiva) parte (sau, rar, intranz., de parte) = a apăra pe cineva, a fi de partea cuiva. Au și tăbărît bălaurii pe mine și cît pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă (= țigancă) mai tînără între dînșii, care să-mi ție de parte. CREANGĂ, A. 54.Ți-oi fi ca frate Și ți-oi ținea parte D-acum pîn’ la moarte. TEODORESCU, P. P. 449. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întîmple, să se facă, să fie; a simți imboldul de a face ceva. Țin să răspund fiecăruia dintre onorații oratori. CAMIL PETRESCU, U. N. 146. Iar dacă ții să-mi faci o plăcere, Sabina, lasă-mă acum singur. C. PETRESCU, C. V. 329. Ținea morțiș să scoată un personaj literar dintr-un ucigaș banal și etichetat. POPA, V. 93. ◊ (În formule de politețe) Domnule Vartolomeu Diaconu, țin să-ți mulțumesc pentru ospitalitate. C. PETRESCU, A. 298. III. 1. Tranz. (Cu privire la trup sau la o parte a trupului) A face să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. Mîrtanul ținea gura închisă, temîndu-se să nu scape mărgeaua. RETEGANUL, P. V 14. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. Trei fete are cîrciumarul Toma Ocî... Țin nasul sus. Umblă cu papuci, pe cap nu poartă barișe. STANCU, D. 40. Nu vezi că cei mai mulți de seama d-tale se țin cu nasul pe sus, numai din pricina asta? CREANGĂ, P. 162. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mîndru, orgolios. A(-i) ține (cuiva) piept v. piept (1). A ține clanț (sau fuior) cu cineva v. c. ♦ (Cu complementul «ochi»; urmat de determinări introduse prin prep. «la», «către», «spre»; de obicei precizat prin «țintă», «țintit» etc.) A se uita fix la cineva sau la ceva. Mîțișorul... ținea ochii ațintiți drept la boier. SBIERA, P. 247. Nurorile cele mari ale împăratului țineau ochii țintă la zînă. ISPIRESCU, L. 39. Te-aș iubi și-acum, nevastă, Dar bărbatu-i tot cu tine Și ține ochii la mine. HODOȘ, P. P. 149. 2. Tranz. (Cu un complement de loc) A face (pe cineva sau ceva) să stea un timp oarecare într-un anumit loc. Nu-l țineți pre copil... aici în casă. DUMITRIU, N. 156. Iar oștile moldovene, sub căpitani creaturi a lui, le ținea pe margeni. NEGRUZZI, S. I 143. Ține-o, doamne, lîngă mine, Șă mă-nvețe jocul bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 420. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî asupra unui lucru. A ține (pe cineva sau ceva) sub oboroc v. oboroc. A ține (pe cineva sau ceva) sub cheie v. cheie (1). A ține (pe cineva) la distanță v. distanță (2). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. M-am săturat de ținut trupa în bordeie. C. PETRESCU, Î. I 58. Un bordei în care ținuse împăratul niște bivoli. ISPIRESCU, L. 169. [Baba] luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Unde-și țin turcii robii. ȘEZ. IV 9. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în gazdă v. gazdă (2). ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «în») A pune pe cineva să stea, cu forța, într-un anumit loc. (Fig.) Milioane de oameni se smulg din întunericul neștiinței de carte, al ignoranței și lipsei de cultură în care i-au ținut pînă la eliberare clasele exploatatoare. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2863. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a pune pe cineva să rabde de foame. Am să te țin la pastramă, hăt și bine. CREANGĂ, P. 318. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. Ai mai văzut tu, de cînd ești, pupăză ținută în colivie? BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 42. Tatăl fetelor le ținea pe toate închise în cîte un foișor. SBIERA, P. 89. ◊ Fig. Cuvîntul tău a sfărîmat toate farmecele ce mă țineau înlănțuită. ISPIRESCU, L. 35. Strică, mîndro, ce-ai făcut Și-mi dă cal ca să mă duc... Nu mă ținea fermecat Ca ș-un cal legat de gard. HODOȘ, P. P. 98. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzîndu-l cu mîinile sau legîndu-l); a imobiliza. Ținîndu-l acolo sub picior și cu sabia goală în mînă... îl întrebă despre frații fetei. ISPIRESCU, L. 196. Odată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trîntește la pămînt și-o ține bine. CREANGĂ, P. 177. Țineți-i bine, voinici! ALECSANDRI, T. I 98. Unul ține vaca și altul o mulge, se spune cînd unul duce greul și altul trage folosul. ◊ Expr. A ține (pe cineva) sub picior = a stăpîni (pe cineva). (Fig.) [Dorința de cîștig] apasă asupra lumii ș-o ține sub picior. MACEDONSKI, O. I 45. A ține (pe cineva) sub papuc = a domina (pe cineva), a nu admite nici un fel de împotrivire. A ține (pe cineva) în (sau din) frîu (sau de ori din scurt) = a domoli avîntul sau pornirile cuiva, a nu lăsa cuiva libertate de acțiune sau de mișcare, a supraveghea (pe cineva) de aproape. Se ruga să-l ție din scurt și să fie foarte sever cu el. VLAHUȚĂ, O. AL. II 52. Ia, de-acum ai femeie cumsecade; numai s-o cam ții din frîu... ca nu cumva să-ți pună coarne. CREANGĂ, P. 178. Naltă-i mîndra și subțire, Mînce-l lupii cui mi-o ține; Că mi-o ține prea de scurt Și nu pot să o sărut. HODOȘ, P. P. 161. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri v. hăț2. 4. Tranz. (Urmat de determinări modale) A face ca ceva sau cineva să stea sau să rămînă un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. El ținea la casa sa toate în cea mai bună rînduială. SBIERA, P. 246. Țineam ceaslovul deschis. CREANGĂ, A. 4. Îi ținuse într-o robie aspră. BĂLCESCU, O. II 259. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în (sau la) curent v. curent2. A ține (pe cineva) în (sau la) respect v. respect. A ține (pe cineva) pe mîncate și pe băute v. mîncat. 5. Tranz. (Uneori determinat prin «pe loc» sau «în loc») A opri pe cineva sau ceva din mersul său și a-l face să rămînă pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. Măi tatare, ține-ți calul... Nu cerca a trece rîul. ALECSANDRI, P. I 74. Caii... Mușcînd, de neastîmpăr, zăbala ce-i ținea... pe cîmp își luau zborul. ALEXANDRESCU, M. 30. Pe unu-l chema Ciocan Ș-avea-n mînă-un buzdugan; Pe-al doilea, Busuioc Și ținea potera-n loc. ALECSANDRI, P. P. 289. ◊ Fig. [Dorul] peste cîte dealuri vine, Și nime nu-l poate ține... Numai io, cu inima. HODOȘ, P. P. 36. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicîndu-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva. Boierul... i-au ținut calea și, cînd au dat zmeul să iasă, i-au și ras capul. SBIERA, P. 65. Auzi, mizerabilul! Să-ndrăznească să-mi ție drumul. CARAGIALE, O. I 58. Sfarmă-Piatră-i ține calea și-l ridică-ncet pe palmă. ALECSANDRI, P. III 237; b) a pîndi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; a aține calea cuiva. Odată însă, cînd vrea să plece Pahon la vînat... nevastă-sa îi ține calea... și prinde a-l săruta și a-l ruga să-i lase ei mărgeaua. RETEGANUL, P. V 12. Baba... Drumul lui vodă-i ținea, De departe-ngenuchea. TEODORESCU, P. P. 519; c) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i cîștiga bunăvoința, dragostea); a fi sau a umbla mereu în drumul cuiva. Chiar dulce prietină-ta Mi-a ținut mie calea, Să nu mai am grija ta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. A ține drumul (calea sau drumurile) = a) a practica tîlhăria la drumul mare; a haiduci. Ministrul ce despoaie pe văduvă și pe orfan... ucigașul ce ține drumurile... merg [la mormînt] cu paradă. NEGRUZZI, S. I 31; b) a umbla fără rost, haimana. (Popular) A-i ține (cuiva) drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. Mă mărit, te las pe tine, Că foarte mulți m-au cerut, Tu nici grijă n-ai avut... De n-ai voie de-nsurat, Nu-mi ținea drumul legat. ȘEZ. II 56. ♦ A nu lăsa pe cineva să plece; a reține. Un gînd o ține-o clipă-n drum, Ar vrea să-ntîrzie un picSîntem așa de-aproape-acum... PĂUN-PINCIO, P. 70. Apoi l-au ținut pînă a doua zi demineața. SBIERA, P. 35. Alții adevereau că bărbatul său... are procesuri ce îl țin în Petersburg. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsîndu-l să-și vadă de lucru). Dar eu te țin de vorbă, domnule... și poate dumneata ai venit cu alte gînduri. C. PETRESCU, Î. II 167. Pîn’ de vorbă i-ei ținea, O sosi și Neculcea. TEODORESCU, P. P. 545. 6. Tranz. (De obicei cu determinări temporale sau locale) A face pe cineva să aștepte. Cei doi domni așteptau... – Hai, cît ne ții? reluă d. Jean. SAHIA, N. 101. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămuca afară. CREANGĂ, P. 23. 7. Refl. (Urmat de un complement circumstanțial de loc) A sta mai mult timp într-un anumit loc. Un sătean... se ținea nepăsător lîngă o păreche de trăgători uriași. SADOVEANU, O. VII 239. Nimici pîlcurile de turci ce se ținea prin preajma locului, gata a le veni într-ajutor. ISPIRESCU, M. V. 33. Mărgărita se ținea deoparte, în tăcere, ca o statuie de marmoră albă. ALECSANDRI, O. P. 87. ◊ Expr. A se ține în rezervă (la o parte sau la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. Căpitanul vaporului se ținuse pe tot timpul conflictului la distanță, într-o prudentă rezervă. BART, S. M. 91. A se ține locului v. loc (I 1). A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. Singur mă mir că se mai ține sufletu-n mine. SBIERA, P. 239. ♦ A-și duce traiul, a trăi, a viețui (undeva). [Un taur mare] să ține aici în pădurea de lîngă sat. RETEGANUL, P. IV 41. Un sat foarte mic... se cunoștea pe deasupra că nu se pot ținea neguțătorim în el. SBIERA, P. 216. 8. Refl. (Urmat de determinări modale) A sta într-o anumită poziție, a avea sau a lua o anumită atitudine sau ținută. Secundul se încercă să-l ispitească pe englezul care se ținea înfipt și mut. BART, S. M. 102. Nu se mai poate ținea drept, ci e îndoit ca o salcie, dar stă. GHEREA, ST. CR. II 88. Cum ședeam trîntiți pe divanuri în toată dezinvoltura moldovenească, maiorul se ținea în picioare în apropierea unei mese, pe care își sprijinea o mînă lungă și despuiată. RUSSO, O. 48. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare sau (tranz.) a nu-l ține pe cineva picioarele = a nu putea sta în picioare, a se împletici (de oboseală, de slăbiciune etc.). Mergînd ei tot pe munte în sus, numai ce văd că de la o vreme nu să mai pot ținea-n picioare. RETEGANUL, P. III 61. Mai pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ținea pe picioare. ISPIRESCU, L. 82. Aduc mîna să mă-nchin, Picioarele nu mă țin, Parcă nu-s făcut deplin. TEODORESCU, P. P. 302. (La forma afirmativă, în construcție cu adv. «abia») Te rog, privește-l, abia se ține pe picioare. DELAVRANCEA, la TDRG. De-abia îl țineau picioarele de trudit ce era. CREANGĂ, P. 302. Obosit și înfierbîntat cum era, de-abia se mai ținea pe picioare. SLAVICI, O. I 169. A se ține pe loc = a nu cădea, a sta în picioare. [Pușca] mi-a ros umerile, Sabia șoldurile, Cît de-abia mă țin pe loc Și n-am parte de noroc! ALECSANDRI, P. P. 297. A se ține în poziția de drepți v. drept4 (A I 2). 9. Refl. (Determinat prin «mîndru», «mare» sau un echivalent al acestora) A fi încrezut; a se mîndri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. Ori te ții mîndră că ți-a fost Anton la congres? DAVIDOGLU, M. 16. Multe bunuri are omul, Dar virtutea cea mai mare E să nu se ție mîndru Cu virtuțile ce are. COȘBUC, P. I 75. ◊ (Eliptic; cu pronunțare regională) Cu ce te țîi, bade, tu? Nici frumos nu ești prea tare, Nici gazdă nu ești prea mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 408. 10. Tranz. A înfrîna, a stăpîni, a domina (un sentiment, o pornire, o izbucnire etc.). Se uită lung la Irina, care abia își ținea lacrimile. DELAVRANCEA, H. T. 148. Mihai-vodă... nu-și putu ține mînia și le răspunse îndată. BĂLCESCU, O. II 275. ◊ Expr. A-și ține gura (sau limba) = a tăcea, a se abține să vorbească. Numai Serafim n-a putut să-și ție gura și a zis așa cam într-o doară... STĂNOIU, C. I. 132. Să n-aibi grijă! Hai numai cu mine, și-apoi să-ți ții gura! SBIERA, P. 254. Da mai ține-ți gura, soro, că mă dai de rușine. ALECSANDRI, T. 188. (Cu intensificarea expresiei) Să vă țineți gura strînsă Și să tăceți ca pămîntul. TEODORESCU, P. P. 169. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui. N-am prea ținut secretul. BARANGA, I. 217. Îl puse de se și jura... că va ține în sine taina aceasta. ISPIRESCU, U. 111. (Eliptic) Bărbierul... ținu o săptămînă, ținu două, ba mai ținu încă una; și să turbeze omul că nu putea spune nimănui ce văzuse el! ISPIRESCU, U. 112. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a nu-și pierde capul, a se stăpîni. Cînd atuncea, unde nu-i vine un somn strașnic... dară tot și-au ținut firea pînă-ntr-o bucată de vreme. SBIERA, P. 59. Împăratul... se tînguia... și cît p-aci să-l biruie mîhnirea. Își ținu însă firea și căută a-și mîngîia fata care vedea că se pierde. ISPIRESCU, L. 52. Ai noroc că eu îmi țin firea, nu mă prea tem de lup. CREANGĂ, P. 121. A-și ține răsuflarea (sau răsuflul, sufletul) v. c.Refl. (De obicei în construcții negative, urmat de un verb la conjunctiv, mai rar de o determinare introdusă prin prep. «de») A se stăpîni, a se abține. Se cunoștea că de-abia se ținea să nu rîdă. SADOVEANU, O. VI 246. Doamna M... nu s-a putut ținea de rîs și s-a dus în casă. IBRĂILEANU, A. 74. Mă țineam să nu închid ochii, ca să n-adorm. VLAHUȚĂ, O. A. 479. ◊ (Eliptic) Boierul... se tot sîlea ca să nu pufnească de rîs, dar... la urmă nu s-a mai putut ținea. SBIERA, P. 266. Se mai ținu el; dară... parcă-i da cineva brînci să scoață din gură vorba. ISPIRESCU, U. 112. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. «de» sau «de la») A opri pe cineva de la ceva; a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. (Eliptic) Boierii, cîți i-ai mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține, dară cum vor vedea că măria-ta vii cu puterea, îndată vor alerga și-l vor lăsa. NEGRUZZI, S. I 138. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau pentru a-l avea la îndemînă în caz de trebuință). Ce face cu ele [cu armele] ? – Nu face nimica. Le ține în cui, deasupra laiței unde doarme. SADOVEANU, O. VIII 254. Copilul nu știa unde țin eu cheile de la cămară. SBIERA, P. 71. Un gospodar se-apucase să-și facă un beci... pentru ținut zarzavaturi. ȘEZ. I 286. ♦ A păstra mult timp un lucru, pentru a se folosi de el în viitor. Ouă roșii, ouă ținute. DELAVRANCEA, La TDRG. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. «pentru») A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. (Fig.; cu pronunțare regională) Lelicuță de la bălți, Nu da gura pe la tăți, Și mi-o țîne numai mie. ȘEZ. IV 137. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. Răpede își scoase inelul din deget și i-l dădu să i-l țină. MIRONESCU, S. A. 50. ♦ A opri (ceva) la sine sau pentru sine; a reține (pe nedrept). Începe Toderaș a să ruga de împăratul... să nu-i țină cu puterea cornul și punga. RETEGANUL, P. II 75. Una [dintre săbii] și-a ținut-o sieși, iar celelalte le-a dat fraților săi. id. ib. III 69. Unii săriră ca să ajute... pe Paris, ca să-și ție prada. ISPIRESCU, U. 10. 2. Tranz. A păstra neatins și neschimbat, a nu lăsa să dispară, să se distrugă, să se altereze, să se modifice; a conserva. Cărările-acelea... or ținea spre pomenire urmele mele-nsemnate. CONACHI, P. 103. ◊ (Complementul este un abstract) De cine doru se leagă Nu mai ține mintea-ntreagă. HODOȘ, P. P. 38. ◊ Expr. A ține supărarea sau a-i ține cuiva (sau, regional, pe cineva) mînie, pizmă etc. = a-i păstra cuiva ură, a rămîne mînios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. Îl cuprinse mila de vecina lui și ar fi alergat în grabă, dacă ar fi știut că ea nu mai ține supărarea. DUNĂREANU, CH. 75. El doară știe Că lui nu-i pot ținea mînie. COȘBUC, P. I 185. Cîte-s de la noi la deal, Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. A ține (ceva sau pe cineva) (în) minte v. minte (4). ♦ A cruța, a nu distruge. Tată, atîția ani l-ai ținut [pomul]... mai lasă-l, rogu-te, și anul acesta. ISPIRESCU, L. 82. ♦ (Popular) A păstra dragoste cuiva, a nu părăsi pe cineva. Bade, mîndrulița ta... E neagră ca și noaptea... Iubește-o, bade, ș-o ține, Că-i de gazdă, nu-i ca mine! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 248. ◊ Absol. Cine iubește și ține, Să-i deie dumnezeu bine; Cine iubește și lasă, Deie-i dumnezeu pedeapsă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. 3. Tranz. (Folosit și absolut) A păstra o calitate sau o stare vreme mai îndelungată, a nu lăsa să treacă sau să dispară. Asta-i sobă bătrînească... Cind se încălzește, apoi ține. SADOVEANU, O. VII 259. ◊ Expr. A ține Umbră (cuiva) = a face (un timp oarecare) umbră (cuiva). Nucii bătrîni de lîngă șură țin umbră. REBREANU, I. 11. A-i ține cuiva saț (sau, intranz., de saț) sau a-și ține sațul v. saț. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a încălzi (pe cineva); fig. (familiar) a-i fi de folos, a-i prinde bine. În noaptea asta ne vin mantăile... Am să-ți opresc și ție una. Una largă și lungă, Serdici, să-ți țină cald. SAHIA, N. 117. Cu obiele de bumbac... Că ține la ger mai cald. TEODORESCU, P. P. 474. (Intranz.) Nu-mi ține nici de cald, nici de rece v. cald. A ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (pe cineva). Trăind în lună și preocupat de abracadabrante idei generale, ce nu țin de foame... C. PETRESCU, Î. II 215. A ține (cuiva) de urît = a sta împreună cu cineva, vorbindu-i, distrîndu-l, pentru a-i alunga urîtul sau plictiseala. Nadina pofti pe Stavrat la masă, să-i mai ție de urît. REBREANU, R. II 54. Va fi barim o slugă în curte care să ție de urît mă-sii, în lipsa lui. ISPIRESCU, L. 123. (Poetic) Colo sus, culcat pe-o rînă, Stă Negoiul mohorît Cu-a lui negură bătrînă Care-i ține de urît. TOPÎRCEANU, P. 133. 4. Tranz. (Cu complementul «drum», «cale»; uneori determinat prin «înainte», «drept» etc.) A urma mereu aceeași direcție sau același drum, a nu se abate din drum; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau ce se așterne pe malul drept al Bistriței. VLAHUȚĂ, la TDRG. Ea nu s-au oprit, ci au tot ținut drumul înainte. SBIERA, P. 142. Și mergea, mergea, Drumul drept ținea, Nu să mai oprea. ANT. LIT. POP. I 406. Drumul că tăia Și calea ținea, Pîn’ s-apropia. TEODORESCU, P. P. 448. ◊ Absol. [Taurul] ținea drept cătră el. RETEGANUL, P. IV 42. ◊ Expr. A ține dreapta (sau stînga) v. c. A ține marginea v. margine (1). A ține rîndul v. rînd.Refl. (Determinat prin «de drum») Vezi tu drumul acesta? Tot ține-te de dînsul, nu da-n lături, că cu timpul îi ajunge la tată-tău acasă. SBIERA, P. 299. ♦ (Construit cu pronumele personal în dativ, cu valoare de posesiv, și cu complementul «drumul») A-și continua drumul. Tinere hușean... Ia ține-ți drumul, N-apuca cîmpul, S-ajuți voinicul. TEODORESCU, P. P. 448. ♦ A umbla într-un anumit loc; p. ext. (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. Pe lîngă desișuri bogate, printre gropi și printre cioate, ținînd poala pădurii, drumeagul urca și cobora, ocolea la dreapta și la stînga. SADOVEANU, O. V 82. Cei doi frați ținură înainte malul. SANDU-ALDEA, U. P. 48. ◊ Expr. (Învechit) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. De frică să nu cădem pe vreo stîncă despre coastă, căpitanul dete ordin să ție spre plina mare. BOLINTINEANU, O. 270. Am trebuit să ținem marea trei zile și trei nopți. GHICA, la TDRG. ◊ Refl. La poalele dealului, drumul se despica în două: unul o lua peste creastă, iar altul se ținea de poală. V. ROM. februarie 1952, 98. 5. Tranz. (Cu privire la norme, învoieli, angajamente) A observa cu strictețe, a împlini întocmai; a respecta, a păzi. Leșii n-au ținut învoiala. DELAVRANCEA, O. II 17. Țiganca cu surorile... izbutiră a da unele îndrumări ce avea să țină împărăteasa cînd va naște. RETEGANUL, P. II 28. ◊ A ține legea = a respecta preceptele religiei, a nu se abate de la prevederile ei. A ține post = a posti. ◊ Expr. A-și ține cuvîntul (sau vorba) sau (refl.) a se ține de cuvînt (sau de vorbă) v. c. (Refl.) A se ține de condiție v. condiție (3). ♦ (Cu complementul «sărbătoare») A sărbători, a prăznui, a cinsti. Ai ținut sărbători multe și nimica n-ai lucrat. PANN, P. V. I 140. ◊ Expr. (Popular) A ține zile pentru cineva = a posti în folosul cuiva, pentru ca să-i meargă bine, să i se împlinească o dorință. Mult, măicuță, te-am rugat... Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine; Dar tu zile nu ținuși Și departe mă dăduși. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Absol. Lunea, marțea n-am lucrat, A ținea m-am apucat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ Refl. pas. La hramul bisericii se ținea praznicul cîte o săptămînă încheiată. CREANGĂ, A. 11. Vinerea nu se coase, nu se croiește... se ține, în sfîrșit, ca o zi sfîntă. ȘEZ. III 200. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămîne consecvent cu... Traducătorul s-a ținut strict de text.Petrea Voinicul s-au ținut de sfatul prietenei sale și nu s-au uitat îndărăpt. SBIERA, P. 28. Nu știu dacă în ziua de astăzi ei se țin de postu mare și de postul Sîn-Petrului. ALECSANDRI, T. I 378. ◊ Intranz. (În expr.) A ține la vorba sa = a rămîne nestrămutat într-o hotărîre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărîrea. Alege-ți unul din caii iști frumoși... oricare ar fi, ți-l dau. – Nu, pe acesta-l voizise Făt-Frumos, ținînd la vorba lui. EMINESCU, N. 22. 6. Refl. și, rar, intranz. (De obicei determinat prin «bine», «tare», «dîrz») A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. Apa venea tare și se izbea în pîntecele cailor cu vuiet. Caii pășeau cuminți și se țineau bine. SADOVEANU, O. I 31. Au încercat ieșiri din împresurare, dar oștile împărăției au ținut bine. id.ib. 6. Tudor cu soața lui Anița, și Mihu, și toți ceilalți răzăși au fost urgisiți și prigoniți, dar s-au ținut cu tărie. id. ib. VII 173. Dolheștenii de felul lor se țin cam dîrji în apărarea drepturilor. ȘEZ. IV 17. ◊ Expr. A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămîne (sau a sili pe altul să rămînă) treaz. Dorința... teama... m-au ținut treaz. STANCU, D. 338. A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). Calul îi zise: ține-te, stăpîne, gata, că iată se apropie gheonoaia. ISPIRESCU, L. 4. Dete poruncă fiecărei cete, care și pe unde să se țină gata. id. M. V. 37. Ține-te (sau te ține) bine sau ține bine, formulă de încurajare și de îndemn. Acum ține-te bine și de aci înainte. ODOBESCU, S. III 63. De-acum te ține bine, C-a să fie rău de tine! ALECSANDRI, T. 792. Apoi, greu el înota... Voinicele, ține bine, Că eu vin, alerg la tine. id. P. P. 136. Să se țină bine, formulă de amenințare. Să se ție bine de aici înainte țopîrlanii, am să-i calicesc pe toți. La TDRG. A se ține drept v. drept4 (A I 2). ◊ Tranz. Asta e gîndul care-l bucură, care-l ține tare. STANCU, D. 109. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal și cu rolul stilistic de a anima narațiunea, întrerupînd povestirea obiectivă și introducînd stilul oral) Și tot vine, tot înoată, Dar deodată, cu ochi vii, Stă pe loc – să mi te ții! Colo, zgomotoasă gloată De copii! COȘBUC, P. I 225. ◊ (Familiar, la imperativ, urmat de un substantiv, sugerează și anunță o serie neîntreruptă sau un număr mare de fapte din sfera noțiunii respective) De-acu-ncolo, țin’ te, popularitate! CARAGIALE, N. S. 23. După aia, ține-te tămbălău trei luni de zile pe la Văcărești, pe la instrucție, pe la jurați... id. O. I 280. ◊ Expr. Să te ții, pîrleo, intensifică acțiunea exprimată de verbul propoziției pe care o însoțește. Abia mă arătam... și, să te ții pîrleo! îi sfîrîia călcîiele dinaintea feței mele. ISPIRESCU, L. 13. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta bine un efort. Bade, unde te gătești, De murgul ți-l potcovești Cu potcoave de argint Ca să ție la fugit? ȘEZ. I 9. 7. Refl. (Despre oameni) A se conserva în deplină sănătate și putere. Se ține încă bine moșneagul. C. PETRESCU, C. V. 104. Te afli zdravăn, jupîn Pîrvule?...Slava domnului, măria-ta; ne ținem și noi cum putem. ODOBESCU, la TDRG. ◊ Tranz. Lume, lume... Și d-ai ținea omu-n floare, Dar de-i vine moartea, moare. TEODORESCU, P. P. 287. ♦ (De obicei determinat prin «viu», «în viață» etc.) A se menține în viață; a trăi, a ființa. Te minunai cum se mai ține cu viață o ființă atît de istovită și așa lipsită de hrană. La TDRG. Dar nu vedem că pre lume, elementuri războite O fac de se ține-ntreagă? CONACHI, P. 267. Lasă-mă să beau rachiu, Că cu-atîta mă mai țiu. TEODORESCU, P. P. 330. ◊ Tranz. Acesta numai m-au mai ținut în viață și m-au mîngăiat. SBIERA, P. 229. (Cu complementul «viața», «zilele») De aici inăinte numai cu aceste alunele... și-au ținut ea zilele. SBIERA, P. 297. ◊ Tranz. (De obicei avînd valoarea unei urări) Numai sănătatea să ne-o țină bunul dumnezeu. RETEGANUL, P. III 4. Încălecînd, pornește spre împărăție, dumnezeu să ne ție, ca cuvîntul din poveste, înainte mult mai este. CREANGĂ, P. 216. Ține-mi, doamne, ce mi-ai dat: Voinic tînăr și curat. BIBICESCU, P. P. 29. ♦ A se păstra, a se conserva. O seminție de oameni din acest sat... spun că se trag din... Transilvania. Soiul li se ține înainte: fața gălbăgioară, ochii tulburi. ȘEZ. IV 16. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). Loc puțin eu țiu în lume, Rău puțin eu pot să fac. BOLINTINEANU, O. 57. ◊ Expr. A ține loc de... (sau a ține loc cuiva sau la ceva) = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... Gîtul unui clondir, ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. Partea cămeșii de pe umăr ce ține loc altiței. ȘEZ. III 84. A ține locul cuiva = a înlocui, a suplini pe cineva. 2. A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. Armata grecească pornește spre Slatina ca să ție valea Oltului în contra lui Hagi-Ahmet-aga, venit cu oștire din Vidin. GHICA, la TDRG. Să ținem codrii și valea Noi vitejii amîndoi. La neferi să-nchidem calea, Să dăm groaza prin ciocoi. ALECSANDRI, P. I 63. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. Fa, Oană, pe tine te ține degeaba la curte. DELAVRANCEA, O. II 13. Atuncea și eu oi fi boieri și mi-oi ținea și eu porcari ca să-mi pască, turmele de porci. SBIERA, P. 251. Ea ține oameni cari să i le păzească un an. EMINESCU, N. 18. 4. A avea ceva sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi îrsărcinat cu o funcție (și a o exercita). Mă rog, cine ține poștele? ALECSANDRI, T. 397. Nimenea s-adevăra Să se ducă să-l aducă, Făr’ de numai trei beșlii, Care țin raiaua-n Dii. TEODORESCU, P. P. 606. ◊ (Metaforic) Filomele-i țin orchestrul. EMINESCU, O. I 100. ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. A ține socoteală (sau seama) de ceva (sau de cineva) sau a ține în socoteală (sau în seamă) ceva (sau pe cineva) = a lua în considerație, a nu trece cu vederea; a respecta. Cînd îi sărea țandăra, nu mai ținea în samă nimic. SADOVEANU, O. VI 207. Ei nu i-au ținut vorba-n samă. SBIERA, P. 11. Așa-i că, dacă n-am ținut samă de vorbele lui, am ajuns slugă la dîrloagă? CREANGĂ, P. 212. A ține cont (de ceva) v. cont (2). A ține registrele (sau catastifele) = a fi însărcinat cu evidența registrelor. A ține evidența v. evidență. 5. (Cu complementul «animale» sau un echivalent al acestuia) A poseda, a crește (pentru folosul pe care-l dau). Ține păsări.Ian du-te afară de prinde păunul acela, căci, cîtu-i de frumos, tot de-a dragul să-l ții la curte. SBIERA, P. 33. 6. A avea pe timp limitat în folosință o proprietate, o întreprindere; a deține (ca chiriaș, ca arendaș). Negustori care umblau prin țară îmi spuseră că ține un han în București. SADOVEANU, O. I 424. O doamnă bătrînă, care ascultase cu cea mai evlavioasă atenție, făcu ochii mari și întrebă cu o comică mirare:Da bine, maică, omul ăsta ține și pension de fete? VLAHUȚĂ, O. AL. II 9. Nu cumva a ținut vreodată tatăl d-tale orîndă în sat, undeva? CREANGĂ, P. 129. 7. (Complementul indică o marfă) A avea de vînzare (în prăvălie). Mîndruța peste punte... Ține rachiu de frunte. BIBICESCU, P. P. 194. VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei moșii etc. Feciorii să însurau îndată ce chibzuiau că pot ținea casă. RETEGANUL, P. V 81. Cu mica leafă ce avea... își ținea casa. NEGRUZZI, S. I 333. Da cu bani de pe hoție Eu țin curte și moșie. ȘEZ. I 140. (Refl. pas.) Obrazul subțire cu (mare) cheltuială se ține v. obraz. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin (una pentru pretențiile pe care le creează, cealaltă pentru pagubele pe care le pricinuiește). ◊ Expr. A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a duce un fel de viață sau a avea un fel de a fi potrivit cu rangul pe care îl ocupă în societate. 2. A da cuiva cele necesare pentru trai (mai ales hrana), a înzestra cu lucrurile de care are nevoie; a întreține. Dar ce soartă, Luminițo, cînd ți-e tot părul alb... să te țină copiii! C. PETRESCU, Î. II 239. Pe cioban și pe baba lui să-i țină împărăția cu toate cele trebuincioase. RETEGANUL, P. III 7. Eu cred că tocmai acum ești bun de însurat, pentru că ai cu ce să ții nevasta și copiii. CREANGĂ, P. 154. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», rar «de» și arătînd felul hranei) Rău v-a mai ținut de ovăz cine v-a avut. SEVASTOS, N. 317. Să-mi ții nevăstuica bine, Cu pîne și cu masline. id. C. 249. Cucule, vin lîngă mine, Că mă giur să te țin bine, Cu vin dulce, strecurat. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Refl. pas. Cum crezi că se ține o femeie ca nevastă-ta? CAMIL PETRESCU, U. N. 41. Fetele care-s mărețe Nu se țin cu corobețe ( = mere pădurețe), Ci se țin cu miez de mac Și cu buze de diac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 432. ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. Cară-te de-aici, mergi în lume și te ține cum poți. RETEGANUL, P. V 45. Părinții mei, oameni de jos, se țineau cu o livede mică de măslini. CARAGIALE, P. 68. Ei avea o casă de copii, dară se ținea hăt binișor, pentrucă cu toții erau harnici. SBIERA, P. 251. Eu mai bine m-oi ținea Cu hrana ce mi-a plăcea. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Expr. A se ține în ființă v. ființă (2). 3. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva; a îngriji. Mîndruliță, Mă jur p-astă cruciuliță Să te țin ca un bădiță! ALECSANDRI, P. I 5. Și-l țineam ca pe-un puiuț, Și-l iubeam ca pe-un drăguț. HODOȘ, P. P. 121. Rado, Rădișoară... Ia-mă tu pe mine, Că te-oi ținea bine. ALECSANDRI, P. P. 121. ◊ Expr. A ține (pe cineva) ca pe palmă (ca în brațe sau, rar, numai în palme) = a îngriji (pe cineva) cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i toate dorințele. Bărbatul își iubea nevasta, încît o ținea ziua și noaptea numai în palme și îi făcea toate voile. POPESCU, B. IV 95. Pentru că mi-ai curățit casa de draci, am să te țin ca pe palmă. CREANGĂ, P. 307. A ține bine = a păstra în ordine deplină, a întreține bine. La Brustureni... ea găsi... o grădină bine ținută, cu o florărie. NEGRUZZI, S. I 109. 4. A fi căsătorit cu cineva. Nenea Sorean e băiatu lui unchiu-meu, Voinea Militaru, care o ține pe tușa Sorana. STANCU, D. 46. Cumnatul său... ținea pe sora lui cea mai mare. RETEGANUL, P. III 45. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a fi căsătorit (cu cineva); a trăi (cu cineva) în căsnicie. Ba zău, încă mă mier c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. Ba, pe Vidra nu ți-oi da Pîn-ce capul sus mi-a sta, Că mi-a dat-o soacra mea Ca să țin casă cu ea. ALECSANDRI, P. P. 99. ♦ (Cu complementul «amant», «drăguț» etc.; construit cu dativul pronumelui reflexiv) A avea un amant, un iubit etc. Pahon nu s-a mai însurat în veci, ci-și ținea numai găzdoaie. RETEGANUL, P. V 15. Eu nu sînt învățată Ca să-mi țiu drăguț pe plată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 243. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). Are ea un vecin cu care se ține, unul Marinache Piele. STANCU, D. 13. A scăpat, nu știi cui, vorba... că domnul Teodoru se ține cu nepoata. PAS, Z. I 111. Și spun așa, că s-a ținut cu văduva din casa aceea. COȘBUC, P. I 243. VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. Uneori întunecimea nu ține decît cîteva clipe. BOGZA, C. O. 237. Gerul ținea de patru săptămîni... și nici gînd să se mai înmoaie. REBREANU, R. I 233. A ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-o fi sfîrșit. CREANGĂ, P. 102. Dragostea noastră cea bună Nu ținu mai mult de-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Tranz. fact. (Rar) Soare, soare, sfinte soare, Ține, ține ziua mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 121. 2. Intranz. A ajunge (pentru un timp oarecare), a fi destul, a nu se termina (mai mult timp). Nu mult i-au ținut cracul acela de lemne care-l tăiase. SBIERA, P. 286. 3. Tranz. (Mai ales despre boli sau dureri trupești, de obicei cu determinări temporale) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. Tusea îl apucă mai des și-l ține mai mult. DELAVRANCEA, la TDRG. El i-a răspuns că tare i-i rău, și de l-a ținea mult așa, apoi... trebuie să moară. SBIERA, P. 131. Cînd ți-o fi pîinea mai bună, Să te ție boala-o lună. BIBICESCU, P. P. 145. ◊ Expr. Cînd te-apucă, mult te ține? v. apuca (I 5). ♦ (Despre o parte a corpului A produce dureri; a durea. Mă ține coșul pieptului cînd răsuflu. DELAVRANCEA, O. II 362. 4. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). Cît ținu antretul birtului de lung, auzii în urma lor numai un rîs și un chicot. GANE, N. III 102. A fost o țară făloasă, care ținea o mie de mii de pași împrejur. La TDRG. Cît ține răsăritul se-nalț-un munte mare. EMINESCU, O. IV 129. VIII. Tranz. 1. (Exprimă împreună cu determinarea lui o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) Gheonoaia de bucurie ținu masa trei zile. ISPIRESCU, L. 5. ◊ Expr. A ține (o) numai (sau tot) o fugă (ori o gură, un plîns etc.) = a alerga (sau a plînge etc.) fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri. Pînă la miezul nopții ținu tot un plîns. RETEGANUL, P. I 53. Hargatul... a ținut tot o fugă pînă acasă. SBIERA, P. 239. Boierul... se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă, pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Trîntitura... produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. A (o) ține înainte (sau într-una) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... Tu s-o ții înainte că (soarele) de la apus răsare. RETEGANUL, la TDRG. Ceilalți zei țineau într-una ba că uneia, ba că celeilalte se cuvine mărul. ISPIRESCU, U. 7. A o ține (una și) bună v. bun4 (III 5). A o ține (tot) una (cu...) = a nu se opri (din... ), a continua (să... ). Afară ninsoarea o ținea una. CONTEMPORANUL, VII 144. De trei zile o țin totuna cu mesele și cu lăutarii. ALECSANDRI, T. 552. A ține pasul cu cineva v. pas. A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă sau în spiritul vremii, a nu rămîne în urmă. Avea rochii pe care le modifica mereu, să țină pasul vremii. PAS, Z. I 90. A(-i) ține (cuiva) isonul (sau hangul) v. c. A o ține drug (înainte) v. drug (1). ♦ (Urmat de construcții introduse prin locuțiunile «tot în...», «numai în...») A nu mai slăbi pe cineva cu... Mă ține neamțul numai în telegrame. C. PETRESCU, Î. I 8. Îi ieși iar înainte cu paharul plin și tot într-o cinste l-o ținut pănă-n noapte. ȘEZ. I 206. 2. (Formează, împreună cu determinarea, locuțiuni verbale) A ține o vorbire (sau o cuvîntare, un cuvînt, un discurs) = a vorbi în fața unui auditoriu. Arhimandritul Pafnutie ținu cuvînt pentru dragoste. STĂNOIU, C. I. 221. Comandantul... ține un cuvînt de laudă și mulțumire pentru modul binevoitor și călduros cu care am fost primiți. BART, S. M. 28. A ține judecată = a judeca. Dar noaptea se trezește și ține judecată. EMINESCU, O. I 96. A ține sfat = a se sfătui, a se consfătui, a delibera. Sătenii... ținură sfat în ascuns. RETEGANUL, P. I 8. Sfetnici și filozofi au stătut Și sfat au ținut. TEODORESCU, P. P. 163. (În contexte figurate) Florile... ținură sfat lung, cum să fie luminile hainei de mireasă. EMINESCU, N. 29.A ține război (sau luptă, bătălie, foc) (cu cineva) =a face război, a se război, a se lupta (cu cineva). Stau cătanele să țină luptă dreaptă cu Trifon. RETEGANUL, P. I 10. Huniad, cu unguri și cu romîni, au ținut o bătălie cruntă cu sultanul Amurat. BĂLCESCU, O. I 26. Ș-apoi... mergem amîndoi Să ținem un crunt război! TEODORESCU, P. P. 112. A ține strajă = a sta de strajă; a străjui. Luna blîndă ține strajă. EMINESCU, O. I 103. A ține o adunare (sau o ședință etc.) = a se întruni (într-o ședință etc.). În orice caz, socotesc că va trebui să ținem o adunare cu poporul. VORNIC, P. 155. A ține divan v. divan (II 1). IX. Tranz. A considera, a socoti, a crede. Ce, dumneata ești mai tînăr decît moș Neculai? Eu te țineam mai în vîrstă. SADOVEANU, O. V 476. Tu ești fiul meu pe care toată lumea îl ține de pierdut. ISPIRESCU, L. 301. Țin ei de ocară... numirea de valah, nevrînd a fi chemați altfel decît romîni. BĂLCESCU, O. II 176. Să știi, Feciori de domni să ne ții, De domni și de împărați. TEODORESCU, P. P. 104. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî. Pentru orice rea purtare nimeni nu-l ținea de rău. PANN, P. V. II 5. Măi bădiță Gheorghieș, und’ te duci și cui mă lași...Puică, pentru dumnezeu, Nu mă mai ținea de rău, Tu rămîi în satul tău. ȘEZ. I 73. ♦ Refl. A avea o anumită părere despre sine, a judeca lucrurile întrun anumit fel, a fi de părere că... Nici nu se mai ține rudă cu el. STANCU, D. 115. Se ținea fiecare a fi cea mai frumoasă. ISPIRESCU, U. 6. Ba nu, prietene, zise cel cu două pîini; eu nu mă țin că mi-ai făcut parte dreaptă. CREANGĂ, A. 145. Nu înțelegeam nimic, eu, care mă țineam că știu ceva. NEGRUZZI, S. I 6. (Eliptic) Nu-i frumos cine se ține, Ci-i frumos cui îi stă bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ Expr. A se ține (sau, intranz., a-și ține) cu bănat = a încerca un sentiment de părere de rău, a-și aduce o imputare, a-și face o mustrare. Moșneagul se gîndea să-i tragă un pui de bate... da mai pe urmă... ș-o zis: dă... îmi țin și eu cu banat. ȘEZ. II 153. Iar d-voastră nu vă țineți cu banat, Că al nostru... împarat Pe aicea a mai umblat. ib. III 42. X. Tranz. A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială; a costa. Cojocarul zgîrcit se bucură în taină că pomelnicul lui numai cu două nume... îl ținea mai ieftin decît pe toți ceilalți. GALACTION, O. I 278. Ne făceam teatru la noi acasă... Rîdeam sănătos și nu ne ținea nici o cheltuială. STĂNOIU, C. I. 120. Doresc... să văz... măcar un măr din acest pom, care m-a ținut atîta sumă de bani. ISPIRESCU, L. 81. (Intranz.) Care vrea să zică curcanu ista ține pînă acuma 696 lei? ALECSANDRI, T. 213. ◊ Expr. Gura nu ține chirie v. chirie. – Variantă: ținea vb. II.

MÁRE2 s. f. 1. Nume generic dat vastelor întinderi de apă stătătoare, adînci și sărate, de pe suprafața pămîntului, care de obicei sînt unite cu oceanul printr-o strîmtoare; partea oceanului de lîngă țărm; p. e x t. ocean. Nedejde tuturoru. . . carii sîmtu pre mare departe. PSALT. HUR. 53r/10. Și vrăjmașii lor cuperi-i marea. PSALT. 160. Că cum nu se poate sătura marea ce-i vin toate rîurele întru ea, așa și cela lacomul . . . nu se poate sătura. CORESI, EV. 52. Pre țărmurele mariei. PALIA (1581), ap. CP 123/13. Valuri cumplite a mărei ce se spumă într-undele sale (cca 1618). GCR I, 49/39. Sănt ca o corabie fără de cîrmă în mijlocul [scris: mijlicul] mării (a. 1644). id. ib. 110/33. Căruia i să va tîmpla de să-și ucigă pre tată-său. . . și deaciia-l arunca în mare. PRAV. 91. Să-i leage piatra morii de grumazii lui și să să îneace într-adîncul mării. N. TEST. (1648), 19v/3. Ostrov al mării. ST. LEX. 169r/2, cf. 170r/1, 175v/2. Spuma mării și nori supt ceriu trecători. M. COSTIN, ap. GCR I, 202/29. Și-n tot ce-i în mare el oblăduiaște. DOSOFTEI, PS. 28/16. Mările săca-va de s-a vedea fundul. id. ib. 51/9. Aruncară apostolii mrejile în mare. CHEIA ÎN. 8r/4. Încetați de a vă trudi deasupra mărei cei neînsuflețite. ANTIM, P. 3. încunjurată de apă, cetatea. . . era ca un uscat între doao mări. AETHIOPICA, 51r/1. Au umblat și umblă fără frică pre deasupra mării până în ziua de astăzi. MOLNAR, RET. 5/11, cf. 77/24. Oceanul cînd se varsă în destulă cîtățime pîntre pămînturile statornice se numește mare. CR (1829), 1231/29. Comandantul puterilor noastre de marea priimise (solia) misia de a vedea pe deiul. ib. 1961/21. Corăbierul cel înțelept plutește în odihnă pe noianul mării. MARCOVICI, D. 13/23. Întru acele zile aruncasă marea mulțime de pești la uscat. DRĂGHICI, R. 58/8. Capitala aceea a împăratului Mirag. . . era un oraș marineț (pă lîngă marea). GORJAN, H. II, 10/17. Prin toate ea răzbate, ajunge și biruiește, Uscatul tot îl cuprinde și mările privestește. CONACHI, P. 83. Dunărea se-nștiințează Ș-ale ei spumate unde către mare îl pornesc. ALEXANDRESCU, M. 15. Mulți sînt ca nisipul mărei, Mulți ca ghearele mustrărei. ALECSANDRI, P. II, 14. Lună tu, stâpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci. EMINESCU, O. I, 130, cf. 63, 132, 149. Zgomotul creștea ca marea turburată și înaltă. id. ib. 144. Cînd chiuie o dată. . . mările clocotesc și peștii din ele se sparie. CREANGĂ, P. 54, cf. 213, 220. După o călătorie de cîteva săptămîni, ajunseră la smîrcurile mărilor. ISPIRESCU, L. 24. O gondolă, fulgerînd Cu fanarul ei cel roșu peste marea cenușie. MACEDONSKI, O. I, 242. Își închipuia că e pe mare și-l leagănă valurile. VLAHUȚĂ, O. A. I, 103. O întindere de apă sărată și stătătoare ale cărei maluri nu le mai zărești se numește mare. MEHEDINȚI, P. 4, cf. CANDREA, F. 105, 106. Cei mai mulți [nori] se vor ridica, deci, de pe fața mărilor. PAMFILE, VĂZD. 61. Marea fierbe, marea urlă, Marea fulgere frămîntă. DENSUSIANU, L. A. 103. Te-am așteptat pe țărmul mării. MINULESCU, V. 37. În zări se urcă marea ca o coamă De fiară ce se zbate. D. BOTEZ, P. O. 54. În port, marea, fără o cută, e de o limpezime perfectă. RALEA, O. 27, cf. 26. Zeci și sute de mii de stropi s-au ridicat. . . de pe marea cea mare. BOGZA, C. O. 39. Pescarii plecau pe mare. Și marea era ca oglinda. STANCU, R. A. III, 235. Dunărea aleargă înainte către marea cea mare. V. ROM. octombrie 1953, 9. Dar acuma văd pe marea largă Vis de flăcări, vasul cum s-avîntă. BENIUC, V. 42, cf. 133. Sirenele buciumă cu noi împreună, Prin marea cea mare, Cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Tot corăbii ferecate, Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 321. Pe la noi fac burduhuri din cîte o sută de piei de bivol și merg la rîuri sau la mare, de iau apă! SBIERA, P. 179. Că eu-s floare după mare, Cine mă iubește moare. DOINE, 60. Vine marea mare, Vine-n turburare, Greu urlînd și urducînd, Toată lumea spăimîntînd. MARIAN, Î. 107. În lădițî l-o turnat Și-n mariia cî l-o dat. VASILIU, C. 36. Bubă de nouăzeci și nouă de feluri. . . Du-te în spumele mărilor. PAMFILE, B. 19, cf. 32, ALR II 2561/130, 141, 172, 228, 353, 362, 520, 551. Călătorind cineva pe mare, anevoie scapă de furtună. ZANNE, P. V, 112. Darea trece marea (= cu bani se poate face orice). Cf. TDRG, PAMFILE, J. II, 153. ◊ (Figurat sau în contexte figurate) Să înțelegem și noi, fraților, că corabie iaste și beseareca lu Hristos, întru marea vieției ceștii lumi aflîndu-se. CORESI, EV. 234, cf. 56, 212. Viața mea este o mare care nu se liniștește. CONACHI, P. 82, cf. 279. Pleacă deseori pe marea livrescului fără busolă. CONTEMP. 1948, nr. 109, 5/6. ◊ (Articulat, urmat de un substantiv în genitiv sau de un adjectiv, formează nume de mări) Că cu toiagul Marea Boșie lovi curmeziș. CORESI, EV. 65. Marea Albă. HERODOT (1645), 309. Pren credință trecură Marea Roșie ca și pre uscat. N. TEST. (1648), 300r/24, cf. 20v/15. O dată lîngă Marea Galileiului le-au zis lor. CHEIA ÎN. 7v/12. Domnii Țării Rumănești biruia până la Marea Neagră. BIBLIA (1688), [prefață] 7/28. Marea Caspică. LB. S-a băgat de seamă că multe corăbii englizești se trimit în Marea Mediterană. CR (1833), 432/3. Am ajuns în sfîrșit la Marea Înghețată. ALECSANDRI, T. I, 457. Marea Neagră. ANTIPA, P. 177. Și tu, Gheorghe, să mi te duci, Pîn-oi ajunge rob la turci, Rob la turci pe Marea Albă. MAT. FOLK. 318. A sosit de trei zile. . . să mă răpeascăîmpăratul Galben de la Marea Galbenă. RĂDULESCU-CODIN, Î. 90, cf. 96. ◊ Mare lucie v. l u c i u. Mare teritorială v. t e r i t o r i a l. Mare liberă v. l i b e r. Mare moartă v. m o r t. ◊ (Învechit) Marea ocheanului = ocean. Să rădicară turcii de la răsărit și cuprinserâ toate laturile spre apus, tocma păn-la marea ocheanului. GAVRiL, NIF. 19/1. Hoț de mare v. h o ț. Rău de mare v. r ă u. ◊ Expr. (Învechit) De la mare pînă la mare = de la un capăt la altul al pămîntului ; pretutindeni. Și oblădui-va de la mare pâră la mare și de la riure pără în cumplitul a tot. PSALT. 141. (Popular) Peste mări negre = foarte departe. Că cu mîna voi lua, Peste mări negre voi arunca. MAT. FOLK. 1530, cf. 1522, ZANNE, P. VI, 198. Peste (nouă sau șapte) mări și (nouă sau șapte) țări sau (rar) peste nouă țări și mări, peste nouă mări, peste nouă țări, se spune pentru a arăta o distanță foarte mare, o mare depărtare. Am călcat venind la tine Peste nouă țări și mări. ALECSANDRI, T. I, 452. Și merg ei și mergf cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 207. Lorzii. . . trecuseră peste atîtea mări și țări, pentru a veni la noi să împuște urși. GANE, N. III, 140. Treci, dorule, treci! Peste nouă mări Cu mărgăritări, Peste nouă țări Cu flori. BELDICEANU, P. 85, cf. DDRF, BARCIANU, TDRG. Așa mîndru și frumos, Poți să cauți nouă mări, Nouă mări și nouă țări. JARNIK-BÎRSEANU, D. 19. Marea cu sarea (și Oltul cu totul) = (construit de obicei cu verbe ca „a făgădui”, „a cere”, „a căuta”) mult, totul; p. e x t. imposibilul. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Popa cerea însă marea cu sarea! SLAVICI, O. II, 88, cf. DDRF, BARCIANU, TDRG, IORDAN, STIL. 98, 333. Dar tu te-ai dus să cauți marea cu sarea și acum nu faci nici cît o ceapă degerată. CĂLINESCU, I. 211, cf. ZANNE, P. VI, 241. A vîntura țările și mările = a călători mult, a cutreiera prin lume; a hoinări. Crede-mă ca să aibi tu puterea mea, ai vîntura țările și mările. CREANGĂ, P. 190. A (în)cerca marea cu degetul = a încerca să rezolvi ceva la întîmplare, la noroc, cu foarte puține șanse de reușită; a încerca imposibilul. Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260, cf. DDRF, ALEXI, W., PAMFILE, J. II, 153, ZANNE, P. I, 211. 2. F i g. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Suprafață vastă; întindere mare, nesfîrșită. Marea de focu clocotind (a. 1654). CUV. D. BĂTR. II, 455/9. Pustia e o mare aprinsă de soare, Nici cîntec de păsări, nici pomi, nici izvoare. MSCEDONSKI, O. I, 142. Stelele pluteau ca niște faruri pe nemăsurata și liniștita mare de întuneric. VLAHUȚĂ, O. A. 158. Tufe uriașe de liliac. . . se scaldă în razele aurite ca-ntr-o mare de lumină. PETICĂ, O. 263. Marea de flăcări ce se revarsă peste pămînt în miezul arzător al zilelor de vară. HOGAȘ, M. N. 14. O boare lină stîrnea valuri în întinsele mări galbene de grîu. SADOVEANU, O. I, 51. S-aprinde un joc de licăriri ciudate pe această mare întinsă de nisipuri arzătoare. BART, S. M. 22. Goana după aurul negru se petrece într-o mare de noroi. BOGZA, A. Î. 76. Și deodată oceanul a devenit o mare de flăcări. BARANGA, V. A. 11. Pier valuri de zbucium în mări de-albăstrimi. DEȘLiU, G. 38. ♦ Mulțime (nesfîrșită), cantitate foarte mare. Cufundat sînt într-o mare de plăcerimă simt schimbat. MACEDONSKI, O. I, 274. O mare de capete priveau surîzînd spre un omuleț care, stînd în mijloc, vorbea cu aprindere. AGÎRBICEANU, A. 419. Tot Podu Tîrgului din Afară era, mult în urmă, o mare de capete. CAMIL PETRESCU, O. II, 251. S-au strîns în curtea uzinei o mare de oameni. BOGZA, C. O. 308. Departe, cît poți cuprinde cu ochii, o mare de capete, o mare de oameni. STANCU, U.R.S.S. 167, cf. 49, 83. În jurul lor era o mare de strigăte. T. POPOVICI, S. 394. Aste buze răpitoare Nu le-aș da. . . Nici p-o mare de mărgele. BIBICESCU, P. P. 34. - Pl.: mări și (învechit) mari, mare (IORDAN, L. R. A. 69). – Gen.-dat. și: (învechit) măriei, măriei. – Și: (regional) máră s. f. ALR II 2561/27. – Lat. mare, -is.

SCOATE, scot, vb. III. Tranz. I. (În opoziție cu băga; folosit și absolut) 1. A lua ceva dintr-o cantitate mai mare, dintr-un anumit loc sau din locul unde se află. Fiul pașei din Ianina de la piept o floare scoate. COȘBUC, P. I 62. Atunci scoase apă din fîntînă cu o vadră. RETEGANUL, P. IV 48. Începură a scoate din lada babei valuri de pînză. CREANGĂ, P. 14. A doua zi profesorul veni și... scoase din sîn o broșură cartonată cu hîrtie pestriță. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Fig. Scoate-o lume ca din basme În lumini de felinareUmple noaptea de fantasme Neclintite și bizare. TOPÎRCEANU, B. 70. Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos, Cum ușor, ca din cutie, scoate lumile din chaos. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. A scoate apă (sau lapte) din piatră (seacă) = a face lucruri neobișnuite, imposibil de realizat, dovedind vrednicie, istețime mare. Spuse zmeul bătrînei numai la ureche ca să nu mai tragă nădejde de oi, că acum fu Stan Bolovan la stînă, care e așa de tare, de scoate apă din piatră. RETEGANUL, P. IV 17. Noi însă, pre limba noastră a strămoșească, zicem unui... om că este romîn dezghețat care scoate lapte dulce din piatră seacă. ISPIRESCU, U. 89. A-și scoate în farfurie = a se servi din mîncare, a lua mîncare, a-și pune în farfurie. Își scotea a doua oară în farfurie. C. PETRESCU, Î. I 95. ◊ Refl. pas. Un puț cu furcă, adică o groapă adîncă de unde se scoate apă cu burduful. ODOBESCU, S. III 16. 2. A extrage dintr-un spațiu sau dintr-un înveliș, pentru a elibera sau a utiliza. Să știi că din bute nu vei ieși pînă ce nu te-a scoate Mandalina mea. RETEGANUL, P. V 72. Îl scoase din sicriu și, cum îl luă în brațe, tăcu. ISPIRESCU, L. 146. Să ieși din raclă cînd te-a scoate bunica din groapă. CREANGĂ, P. 323. ◊ Expr. A scoate castanele din foc (sau din spuză) cu mîna altuia v. castană. ◊ (Complementul indică o armă) Prin pădure nu erau poteci. Stoicea mergea pe de-a-ntregul. Pe unde agurizarii înfrățeau prea strîns și-l încurcau, Stoicea scotea cuțitul. GALACTION, O. I 46. Scoateți spada și jurați. ALECSANDRI, P. II 84. Scoțîndu-și toporul, sta cu dînsul gata în mînă, ca în loc de sabie. DRĂGHICI, R. 65. Turcii rău se mînia, Paloșele toți scotea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 493. ◊ Expr. A scoate sabia (din teacă) = a începe vrajba, războiul. ♦ A face să iasă trăgînd, depunînd un efort; a da (cu forța) afară. Se puseră la vîrtejuri și scoaseră pe fata cea mare. ISPIRESCU, L. 88. Îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul și i-o presură cu sare și cu piperi. CREANGĂ, P. 13. ◊ Expr. Ce intră în gura lupului, nu se mai poate scoate = un lucru intrat în stăpînirea altuia greu se mai recapătă. ◊ Refl. reciproc. Să facă un colac de secară Să-l dea la fete-n cămară, Că se bat de-alaltăseară Și se scot de plete-afară. TEODORESCU, P. P. 143. ♦ A desprinde ceva de la locul lui. Atunci Ipate scoate plosca de la oblînc, dă babei vro cîteva gîturi de rachiu și apoi îi mai întinde și o pungă toșcă de bani. CREANGĂ, P. 171. ◊ Expr. A scoate luleaua do la ciubuc = a se enerva, a-și schimba atitudinea (în rău), a-și înăspri purtarea. Mai dăunăzi mă-ntîlnește unul ce-i zic Clevetici, și mă-ntreabă nitam-nisam, de sînt ca dînsul, demagog? Dă, măi, Gogule! i-am răspuns și eu, cată-ți de drum pînă ce nu scot luleaua de la ciubuc. ALECSANDRI, T. I 238. ♦ A elibera dintr-o strînsoare; a degaja. Veniră mai mulți păzitori... de-l scoaseră din glodul unde se nomolise. ISPIRESCU, L. 374. 3. A pune la vedere, a înfățișa, a da la iveală; a expune. Urgisita și zbuciumata lui soție scosese acum pe tipsie și cloșca cu puii de aur. CREANGĂ, P. 99. Fă-mă cîrpă d-ale mari, La bădița-n buzunari, Să mă scoată-n tîrguri mari. HODOȘ, P. P. 55. ◊ Expr. A scoate la vînzare (sau la mezat, la licitație) = a pune în vînzare (la licitație). Lucrurile au fost scoase la mezat. C. PETRESCU, Î. II 122. A scoate în evidență (sau în relief) = a sublinia, a reliefa, a accentua. A scoate la iveală (sau în vileag, la medean) = a face cunoscut, a da la iveală. Am descoperit noi un secret, după îndeletniciri cărturărești de patruzeci de ani, care, cu ajutorul lor, ne-a îngăduit să scoatem în vileag povestea cea adevărată. SADOVEANU, D. P. 6. 4. (Complementul indică un obiect de îmbrăcăminte, o podoabă etc.) A dezbrăca (sau a descălța), a îndepărta de la sine, a se despodobi. Lăsasem frîul și scosesem mănușile, ca să răsucesc o țigară. SADOVEANU, O. VIII 199. Începu să-și scoată fracul. SAHIA, N. 101. Iute mi-am scos ciubotele din picioare. CREANGĂ, O. A. 44. Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic, Ș-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. ◊ Expr. Pe unde scot (scoți etc.) cămașa? = cum aș (ai etc.) putea să ies (să ieși etc.) din încurcătură, cum să mă descurc (să te descurci etc.) sau să scap (să scapi etc.) de belea? E, domnule șef, acu să te vedem pe unde scoatem cămașa! răbufni primarul cu fața strîmbată de îngrijorare. REBREANU, R. I 97. A-și scoate căciula v. căciulă. 5. A trage afară cu forța, a smulge, a extrage. N-are un ochi de loc. I l-a scos cu sulița un călăreț teuton la Cosmin. DELAVRANCEA, A. 55. Aici este la bărbierul unde mi-a scos măseaua nevinovată. CARAGIALE, O. I 225. Dac-aș avea mai multă putere, ți-o spun drept că ți-aș scoate ochii ca la dracul și te-aș frige pe frigare, zise Ivan. CREANGĂ, P. 318. Corb la corb nu-și scoate ochii.Expr. Prinde orbul, scoate-i ochii, se spune cînd îți scapă cineva și nu-l mai poți trage la răspundere. Pînă să-și dea turcii cu socoteala... Geantă trecuse bariera în fuga calului... Prinde orbul, scoate-i ochii! STANCU, D. 23. Acum prinde orbul, scoate-i ochii, necazu și mînia erau de surda. POPESCU, B. III 151. A scoate (cuiva) sufletul = a necăji, a supăra foarte tare (pe cineva). Mă chinuiește, îmi scoate sufletul cu atîta dragoste. NEGRUZZI, S. I 47. A-și scoate sufletul = a se obosi prea mult, a pune mult suflet, a se extenua. Eu îmi scot sufletul și m-am abrutizat. C. PETRESCU, R. DR. 301. A-i scoate (cuiva) ochii (pentru ceva) = a-i face (cuiva) mustrări grele. M-am săturat pînă-n gît de mucegaiul de babă, că hojma mă morocănește și-mi scoate ochii cu cele tinere. CREANGĂ, P. 122. A-și scoate ochii unul altuia = a se certa, a se bate. Nu vă scoateți ochii... că ar fi păcat de așa ochișori drăgălași. T. 666. De departe calu-ți bate, de aproape ochii-ți scoate = aparențele sînt uneori înșelătoare. A-și scoate un foc de la inimă v. foc. A scoate mahmurul (din cineva) v. mahmur. A-și scoate sau a scoate altuia (ceva) din gînd v. gînd (4). A scoate (cuiva) și dinții din gură v. dinte. A scoate (cuiva) gărgăunii (din cap) v. gărgăun. A-i scoate cuiva (ceva) pe nas v. nas.Fig. A obține, a stoarce, a căpăta. Și înainte de a-l da justiției omenești, ea îi scoate cu cleștele mărturisirea. GHEREA, ST. CR. II 260. Să puse ea cu lingușire să scoată vorba de la el. RETEGANUL, P. V 12. Nu putea scoate de la dînsa nici un răspuns. SBIERA, P. 139. 6. (Cu privire la oameni și la animale) A izgoni dintr-un anumit loc, a goni, a alunga; a da afară. Acuma ați vrea să ne scoateți de tot de pe moșia ce ne-a mai rămas. REBREANU, R. II 89. Voi ne-ați scos Din case, goi în ger și-n vînt, Ne-ați scos și morții din mormînt. COȘBUC, P. I 208. Era o beznă... de nu-ți vedeai nici mîna, și ploua și sufla un vînt cît să nu scoți nici cînele afară. RETEGANUL, P. IV 75. ◊ Tranz. fact. Primăvara scotea lumea la soare ca pe șopîrle. CAMIL PETRESCU, U. N. 94. ♦ A face să iasă în calea sau în întîmpinarea cuiva. Pesemne păcatele mi te-au scos înainte, măi Chirică. CREANGĂ, P. 164. Vai de tine Macovei, Cin’ te-a scos în ochii mei. BIBICESCU, P. P. 336. Foaie verde fir de linte... Scoate-mi puica înainte. ȘEZ. III 154. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) în lume = a conduce pe cineva la o petrecere, la un spectacol. 7. A îndepărta pe cineva dintr-o funcție, a da afară, a destitui. Pe mine, zău, tot mișeii din vistierie m-au scos. HASDEU, R. V. 126. O proclamație vestind că el a venit... a scoate din scaun pe Andrei Bathori. BĂLCESCU, O. II 233. ◊ Expr. A scoate la pensie = a face pe cineva să părăsească locul de muncă pentru a deveni pensionar. ♦ A elimina dintr-o serie, un șir, o listă. ◊ Expr. A scoate din circuit = a elimina un aparat sau o instalație dintr-un circuit, întrerupînd legăturile. A scoate (pe cineva) din circulație = a îndepărta (pe cineva) din activitate, a-l sili să stea în rezervă, în umbră. După cît cunosc eu cuprinsul acestor scrisori, ar fi destul una singură ca să-l scoată definitiv din circulație pe Gică. C. PETRESCU, C. V. 338. A scoate corecturile = a îndepărta greșelile indicate în corecturile unui text pregătit pentru tipar. ◊ Refl. pas. Nu știți că s-a scos claca? CAMIL PETRESCU, O. II 541. 8. A face pe cineva să iasă dintr-o anumită stare, a schimba starea cuiva. Dar lelea Sofe îl scoase de pe gînduri. RETEGANUL, P. I 43. Îl piaptănă și-l grijește așa de bine, că peste cîteva zile îl scoate din boală. CREANGĂ, P. 76. Maica din friguri mă scoate Dar din dragoste nu poate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 7. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din răbdări (sau din fire, din sărite, din balamale, din țîțîni) = a enerva peste măsură, a face să-și piardă răbdarea. Își dădu seama îndată că numai graiul romînesc l-a scos din țîțîni, fiindcă a venit ca o mustrare peste gîndurile lui răvășite de imputări. REBREANU, P. S. 70. Cînd trecui pe lîngă ea, striga ca scoasă din fire. DELAVRANCEA, O. II 255. Incăpățînarea lui m-a scos din răbdări. CARAGIALE, O. II 199. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite și să mă faci – cîteodată – să-mi ies din răbuș afară. CREANGĂ, P. 152. A scoate (pe cineva) din minte (sau din minți, mai rar din simțiri) = a face (pe cineva) să-și piardă rațiunea, judecata, calmul; a zăpăci (pe cineva). Măi Chirică, tare mai ești și tu nu știu cum; scoți omul din minți cu vorbele tale. CREANGĂ, P. 162. M-ai scos din simțiri... căci cînd te zăresc... ia așa-mi scapără pe dinaintea ochilor. ALECSANDRI, T. I 200. Nu-s frumoasă, nici n-am fost, Dar voinic din minte-am scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 66. A scoate (pe cineva) din viață (sau dintre cei vii) = a lua viața cuiva, a omorî pe cineva. Cînd mi l-au apucat pe drac cu labele sale, au fost să-l scoată din viață. SBIERA, P. 260. Moarte, moarte, unde ești, în ce parte locuiești? Și ce faci de nu mai vii Să mă scoți dintre cei vii! HODOȘ, P. P. 155. A nu mai scoate (pe cineva) din... = a nu mai înceta de a numi (pe cineva) cu un nume, o poreclă, un calificativ injurios, depreciativ. Cînd a mărturisit a lor săi că vrea să ajungă cîntăreț, artist, ai săi s-au încredințat într-adevăr că e nebun și din nebunul nu l-au mai scos. PAS, Z. I 179. Din satană, din iasmă și din spurcăciune nu-l mai scotea. ISPIRESCU, L. 47. I-a făcut un moral bun, din porc și din măgar nu l-a mai scos, i-a tras vreo două palme și l-a dat pe ușă afară. CARAGIALE, O. I 184. A scoate (cuiva) peri albi = a face cuiva necazuri, a-l îmbătrîni. Duceți-vă de pe capul mieu, că mi-ați scos peri albi de cînd ați venit. CREANGĂ, P. 270. ♦ A face pe cineva să vină (forțat) într-un loc; a convoca (cu forța). Țăranii nu-și întrerupeau munca... Vătavii și feciorii boierești îi scoteau primăvara; vătavii boierești îi scoteau vara. SADOVEANU, O. VII 274. Iaca pentru ce scosese atunci vornicul oamenii la clacă. CREANGĂ, O. A. 37. Dumnezeu zice că a scos pre toate vietățile pămîntului la făcutul cărărilor. ȘEZ. V 127. ♦ (Cu privire la animale de tracțiune) A lua din ham sau din jug, a deshăma, a dejuga. ◊ Expr. A scoate boii (din jug) fără coarne = a termina rău o treabă, a scăpa cu greu dintr-o situație. Ș-a pus el... boii în cîrd cu dracul, dar are să-i scoată fără coarne. CREANGĂ, P. 250. 9. (Despre drumuri) A duce pe călători într-un anumit loc; a conduce. După aceea au mai umblat ei prin pădure cît au umblat și-au dat de-o potecă care i-au scos din pădure. RETEGANUL, P. II 73. Poteca pe care... apucase îl scoase drept la un eleșteu mare. ISPIRESCU, L. 34. O potecuță strîmtă... scotea pînă în vîrful muntelui. GORJAN, H. I 132. ◊ (În contexte figurate) Unde mă va scoate drumul pe care umblu astăzi? GALACTION, O. I 102. ◊ (Subiectul este omul sau animalul care duce pe călător) Vreai să te scot la drumul mare? AGÎRBICEANU, S. P. 20. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mă-n deal o dată Să-mi fac ochișorii roată Să mă uit la lumea toată. ALECSANDRI, P. P. 311. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) la covrigi (rar la boi breji sau la drum de boi) = a ruina (pe cineva). Las’ pe dînșii, că ne scot ei la covrigi. CREANGĂ, A. 154. Aste cărți le rup pe toate Și le-arunc în foc. Pe alții măcar... nu vor scoate La boi breji, precum pe mine. CONTEMPORANUL, II 26. A scoate la lecție v. lecție. A o scoate la capăt v. capăt. 10. A face pe cineva să iasă dintr-o încurcătură, dintr-o situație grea; a scăpa, a salva. Nu știi din ce ananghie mă scoți. DUMITRIU, N. 115. Pină acuma m-am chinuit de l-am crescut și l-am scos din toată nevoia. CREANGĂ, P. 81. Ba, giuncanii nu-ți dau eu, Că mi i-au dat dumnezeu Să mă scoață de la greu. ALECSANDRI, P. P. 99. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din iarnă = a da (cuiva) hrană și adăpost în timpul iernii, a ajuta (pe cineva) să poată ieși din iarnă. Că-mi mor copiii de foame, N-am cu ce-i scoate din iarnă. TEODORESCU, P. P. 289. A scoate pe cineva (cu) obraz curat v. obraz. A scoate (pe cineva) basma curată v. basma. A scoate (pe cineva) din oprele v. opreală. 11. A obține un produs din ceva, a extrage, a fabrica. Și cu cîtă iscusință singură a scoate știe [albina] Dintr-un must plin de otravă cea mai bună doftorie. CONACHI, P. 269. ◊ Refl. pas. Pe urmă să se scoată paie pentru a doua oară. PAMFILE, A. R. 210. 12. A dobîndi, a cîștiga, a obține. Pesemne că s-au dus să-i arate zestrea pe care crede că o s-o scoată de la Hristache. CAMIL PETRESCU, O. II 168. Dacă-i vorba să scot banii de la tine, apoi slabă nădejde. REBREANU, I. 32. Noauă buți de vin o stors Și nice un ban n-o scos. ȘEZ. IV 8. ◊ Expr. A-și scoate pîinea (sau, rar, mămăliga) = a-și cîștiga traiul zilnic, a dobîndi cele necesare traiului. Doi oameni cu doi boi, la vreme de iarnă, abia își puteau scoate mămăliga. CREANGĂ, A. 26. Pe cît poate pîinea-și scoate. PANN, P. V. O 171. Nu poți în orașul acesta să îți scoți nici pînea cea din toate zilele. GORJAN, H. I 114. ♦ A lua înapoi, a recupera. Se împrumutase... cu camete foarte mari și cu făgăduință de a-i lăsa să-și trămită ei oamenii lor în țeară, ca să le scoață datoria. ISPIRESCU, M. V. 4. ◊ Expr. A-și scoate din capete v. cap1 (I 3). 13. A lua, a ridica (ceva) dintr-un anumit loc. Liceul nu-l mai văzu decît în ziua cînd veni să-și scoată certificatul de patru clase. BASSARABESCU, V. 4. ◊ Expr. (Rar) A scoate voie = a cere permisiune. Mergem noi la mitropolie și-ți scoatem voie. STĂNOIU, C. I. 24. 14. A face pe cineva să obțină o situație mai bună; a promova. Meștere, cînd ai de gînd să mă scoți calfă? ISPIRESCU, L. 369. ◊ Fig. Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos... Ce a scos din voi Apusul cînd nimic nu e de scos? EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. A scoate (un) om din cineva = a face pe cineva să devină om de treabă, om cumsecade. Vreau să scot un om din tine. La TDRG. A scoate (pe cineva) mincinos v. mincinos. 15. (Cu complementul «fotografie») A fotografia. El însă umbla să scoată fotografie a bisericii Movileștilor. CĂLINESCU, E. 7. ◊ (Complementul indică persoana fotografiată) Dedesubt, între-amîndouă, poza lui Cănuță, scos la Duschek de la Episcopie. BASSARABESCU, S. N. 16. 16. (Cu privire la cărți, reviste etc.) A face să apară, a tipări, a publica. ◊ Expr. (Învechit) A scoate afară o proclamație = a da o proclamație, a face cunoscut; a promulga. La 23 octomvrie, Mihai scoase afară o proclamație. BĂLCESCU, O. II 233. II. 1. A face să iasă în afară, a da la iveală. În mînia lui, boierul își scoase în afară pieptul. SADOVEANU, O. VII 46. Bărbatul scoase capul pe fereastră să vază ce este. RETEGANUL, P. III 3. Ajungînd zmăoaica la apă, zise rățoiului:... scoate căpșorul din apă și uită-te la mama. ȘEZ. I 229. ◊ (În contexte figurate) Cu cîtă băgare de seamă smulge buruienile ce aveau nenorocul să scoată capul în stratul cu pricina. STĂNOIU, C. I. 124. Luna, scoțînd capul de după dealuri, se legăna în văzduh, luminînd pămîntul. CREANGĂ, P. 56. ◊ Expr. Fuge de-și scoate ochii = fuge foarte tare; fig. se ferește din răsputeri (de o situație grea, neplăcută etc.). Moș Nichifor fugea de cărăușie de-și scotea ochii. CREANGĂ, P. 107. Pe care l-a zări nu mai scapă cu viață. De aceea fuge lumea de dînsul de-și scoate ochii. id. ib. 217. ♦ A face să emane, a produce. Țigarea era umedă și tare, nu scotea fum. C. PETRESCU, Î. II 130. Cîmpia scoate aburi; pe umedul pămînt Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vînt. ALECSANDRI, O. 174. ♦ A azvîrli, a arunca, a trimite. Ei scot din a lor arcuri un vifor de săgeți. ALECSANDRI, P. III 291. 2. A rosti, a pronunța, a face să se audă. Din cînd în cînd scot cîte-un guițat. SADOVEANU, O. VIII 177. Tînărul Herdelea nu scosese nici un cuvînt. REBREANU, R. I 173. Scoteam cîte-un suspin adînc. CREANGĂ, A. 124. (Acțiunea este făcută cu ajutorul unui instrument) Scotea, nene, bojogarul de zeu niște țiuituri din naiul lui de zgîria și sfredelea auzul. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Fig. Crivățul pătrunde, scoțînd note-ngrozitoare. ALECSANDRI, P. III 18. ◊ Expr. A scoate (cuiva) nume (rău) sau veste, vorbe v. nume. ♦ A formula, a spune, a zice. Atunci căzură în genunche și scoaseră niște rugăminți fierbinți. ISPIRESCU, L. 99. 3. A născoci, a inventa. Cei mai pricopsiți dintre dînșii i-au scos și cîntec. ISPIRESCU, U. 81. Poporul a scos pe socoteala lui o mulțime de anecdote. ȘEZ. I 214. ♦ (Învechit) A institui. Puterea d-a face legi, d-a scoate dăjdii sta în Adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 4. (Despre păsări cu complementul «pui») A cloci și a face să iasă pui din ouă. Pajura... pe fiecare an scoate 12 pui, și nici de unu n-are parte, căci, cînd se duce după mîncare, vine un balaur și-i mînîncă. ȘEZ. II 206. Și să nu scoți pui în coji de alun La margini de drum. TEODORESCU, P. P. 454. ◊ (În contexte figurate) Multe nopți am văzut în zilele mele, dar ca asta mai puține – a făcut oftînd. Atîtea stele sînt, de parcă au scos pui cele care erau pînă acum. VORNIC, O. 147. Clocești și scoți pui de tirani. CONACHI, P. 302. ♦ (Rar) A naște. O! biată mamă, tare a țipat înainte să mă scoață. DELAVRANCEA, O. II 45. 5. (Despre plante) A face să răsară, a lăsa să crească. Iarba zbucnește din adîncuri, scoțînd colți verzi. STANCU, D. 21. Popușoiul a îmbătrînit de-o palmă și a scos spic. SADOVEANU, la TDRG. Nici mărăcinele struguri scoate, nici scaietele smochine.Prez. ind. și: scoț (TEODORESCU, P. P. 328, ALECSANDRI, P. P. 344).

DA3, dau, vb. I. I. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A întinde cuiva un obiect; a înmîna, a oferi. Mama lui Abu-Hasan... le-a dat trei feluri de mîncări. CARAGIALE, O. III 63. Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă... Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. Am dat cina asta ca să-l onorez pe Spallazini. CAMIL PETRESCU, T. II 191. Acum să dăm o petrecere, la care... să chemăm și pe Ber-Căciulă! VISSARION, B. 74. A da (cuiva) o gură (sau o guriță) = a săruta pe cineva. Să rîzi mai bine și să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. A da (cuiva) mîna sau a da mîna cu cineva v. mînă. A da cuiva mură-n gură v. mură. A-și da bucățica de la gură v. bucățică. A da bună ziua (bună seara, binețe etc.) = a saluta pe cineva. Și mai dau bun-întîlniș cu unul. SADOVEANU, O. I 564. Dai domnului strein bună seara. Întinzi mîna. Îți spui numele. C. PETRESCU, A. 285. Cînd oamenii se-ntoarnă-n sat Și-mi dau, pe rînd, binețe. IOSIF, PATR. 30. A da față cu cineva = a se vedea, a se întîlni cu cineva. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemînă, a face rost de ceva, a procura. Te rog s-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme și cal de călărie, ca să și pornesc fără zăbavă. CREANGĂ, P. 184. Dați-mi, dați-mi aripioare, Să zbor iute pe sub soare. ALECSANDRI, P. II 102. 2. A împărți, a distribui, a repartiza. Știu că s-a împărțit la companii rachiu. L-ai dat oamenilor? CAMILAR, N. I 161. Dînd două-trei cărți [de joc]. NEGRUZZI, S. I 85. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. Ești mama lui Iorgovan, Mîndrul nostru căpitan. Să ne fii mamă și nouă Care-am dat cu el în două Munca noastră de mulți ani, Împărțind grămezi de bani. TEODORESCU, P. P. 559. A-i da (cuiva) un număr oarecare de ani = a atribui (cuiva) o anumită vîrstă. Eu de-abia ți-aș fi dat șepte, mult opt ani. CREANGĂ, P. 148. A da cuiva cîștig de cauză = a face pe cineva să cîștige (într-un diferend). ♦ A repartiza cuiva un lucru spre executare, a însărcina pe cineva cu ceva, a obliga la ceva. Profesoara ne-a dat să scriem despre Delta Dunării.Părinții pustnici... mi-au dat canon să mănînc lapte numai de la o vacă. CREANGĂ, P. 116. ◊ Expr. A da (cuiva) de lucru = a însărcina pe cineva cu o muncă, a-i procura o ocupație; a pricinui cuiva multă bătaie de cap, a-l face să o scoată greu la capăt, să se căznească mult. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură. CREANGĂ, P. 7. Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru! id. ib. 29. 3. (Cu privire la persoane, de obicei urmat de determinări ca «pe mîna», «în seama», «în paza», «în grija» etc.) A încredința, a preda. Dete pe fiu-său acestui vînător ca să-l învețe meșteșugul său. ISPIRESCU, L. 183. Pornește spre casă, urmat de cîțiva ostași, în paza cărora l-a dat împăratul. CREANGĂ, P. 84. ◊ Expr. A da (pe cineva) în judecată = a chema pe cineva în fața justiției a intenta (cuiva) un proces. ♦ (Cu privire la obiecte) A preda (pentru a se descărca de o îndatorire). A dat în primire, aceluiași copil, costumul și jobenul. SAHIA, N. 103. Spune-i că te prinzi să-i dai în girezi tot grîul cît îl are semănat. CREANGĂ, P. 155. 4. A preda ceva cuiva (uneori la cererea acestuia), a pune pe cineva în posesia unui lucru (fără a cere sau a primi ceva în schimb), a face cuiva parte de... Țara... s-a gîndit să vă deie pămînt. CAMILAR, N. I 247. Plîngem și dăm – căci ni se cere. Trebuie să deie toți – căci le cerem. SADOVEANU, Z. C. 247. ♦ (Uneori determinat prin «în dar», «de pomană», «plocon» etc.) A dărui. Murise un flăcău... și-mi «dase mă-sa lui» pantaloni de pomană. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 11. [Era] gata totdeauna să-și ia bucata de la gură sau haina de pe dînsa ca s-o dea. M. I. CARAGIALE, C. 134. Îl întîmpină în pragul ușii cerșitoarea, căreia îi dăduse el un ban de pomană. CREANGĂ, P. 213. ◊ Fig. Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi. EMINESCU, O. I 155. ◊ Expr. A-și da cuvîntul (de onoare) v. cuvînt. ♦ A pune ceva la dispoziția cuiva contra plată. Dă odăi cu chirie. STANCU, D. 245. ♦ (Mai ales determinat prin «împrumut», «cu camătă», «cu dobîndă», «pe datorie» etc.) A împrumuta pe cineva (cu ceva). Ar mai fi cerut, dar știa că Busuioc nu-i dă pe datorie, fiindcă mai e scris acolo la catastif. REBREANU, R. II 57. (Fig.) Lelișoară de pe plai, Spune-mi gura cui o dai? Dă-mi-o mie-n datorie. ȘEZ. I 270. ◊ Expr. A da (pămîntul) în parte v. parte. A da (pămîntul) în arendă v. arendă. ♦ (Uneori determinat prin «înapoi») A întoarce cuiva ceva primit de la el sau ceea ce i se cuvine; a restitui. Băgați de seamă, aveți timp să dați înapoi ce-ați furat. CAMIL PETRESCU, U. N. 295. Uite, maică, urîtul, Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie, El zice c-o să mă ieie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 5. (Cu privire la persoane) A pune la dispoziția cuiva, a repartiza; (popular, cu sensul reueșind din context) a mărita o fată (cu cineva). Ne-am îngrijit de plecarea cuvioșiei-sale și-i dăm slujitori care să-l petreacă pînă la Dunăre. SADOVEANU, Z. C. 168. Dete fetelor pentru grădină un paznic neadormit. ISPIRESCU, U. 13. Îmi dai pe Măndica? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Expr. (Popular) A da (o fată) după cineva = a mărita (pe o fată) cu cineva. Am auzit că ai tăi ar fi glăsuit Că te-or da după mine, fiindcă-s sărac. VINTILĂ, O. 41. Mămucă, să nu mă dai după urît și după bătrîn, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata. SADOVEANU, B. 30. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. (Rar) A da unei fete (de bărbat) pe cineva = a căsători o fată cu cineva. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte; și boier Rovin, neavînd ce face, îi dădu pe Stoicea. GALACTION, O. I 51. Împăratul... dete de bărbat fie-sei pe argat. ISPIRESCU, L. 169. 6. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «pentru», «în locul», «pe» etc.) A oferi ceva în schimbul, în locul... (spre a plăti sau a răscumpăra ceva); a schimba cu... Bătrînețe, bătrînețe, cum te-aș da pe tinerețe! POP.Expr. A da cinstea pe rușine v. cinste. (Mold.) A da toate pe una = a nu mai avea încotro, a nu-i rămîne altceva decît... Căci și împăratul, cît era de împărat, le dăduse acum toate pe una, și nici macar aceea nu era bună: frica! CREANGĂ, P. 86. (Familiar) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se zice pentru a arăta că prețuim pe unul mai mult decît pe celălalt. Nu-l dau pe Ion pe cinci ca Gheorghe. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se crede mai grozav decît altul, a nu se lăsa învins sau întrecut de altul, a nu se lăsa schimbat cu altul. Hei! pipiric, pipiric, dară voinic, nu se dă pe orișicine! SBIERA, P. 178. Nu m-aș da pe zece ca d-al de ăștia. ISPIRESCU, L. 15. (Refl., rar) A nu se da pentru mult = a se considera foarte mulțumit de sine sau de situație. E rău la părău, cu geta feciorul de împărat, toate ca toate dar de asta să mă văd o dată scăpat, apoi nu m-aș da pentru mult. BOTA, P. 7. ♦ A oferi (în schimb, drept plată), a plăti. Cît dă de-o căruță? – Cum cît dă?... – Cît plătește? a răspuns tare Miai. PREDA, Î. 120. Nu te mulțumești de simbria ce-ți dau? ISPIRESCU, L. 231. Noră-mea vrea să meargă la Piatră. Cît să-ți dau ca să mi-o duci? CREANGĂ, P. 113. ◊ Expr. A da ortul popii v. ort. A da bir cu fugiții v. bir. ♦ A vinde. Mergem la Pațanghel, să vedem cum a dat porumbul. PREDA, Î. 74. Dau numai pe bani CAMILAR, N. I 166. Cine are un petic de pămînt, din sărăcime, îl dă pe ce pe apă nu curge, ca să scape de foamete. STANCU, D. 102. 7. A jertfi, a sacrifica. N-avem soți, nici fii de dat. BANUȘ, B. 123. Cîinele acesta zece ani a dat din viața lui ca să sară la porunca mea. ISAC, O. 178. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament pentru cineva sau pentru ceva. Să nu uităm pe acei care și-au dat viața pentru transformarea revoluționară a patriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 371, 3, 1. Mi-aș da viața ca să te apăr. CAMIL PETRESCU, T. II 23. Îmi dau capul, spune cineva care afirmă un lucru cu energie, cu deplină siguranță. 8. (Cu sensul reieșind din context) A arunca, a azvîrli. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai. CREANGĂ, P. 87. Alelei! tîlhari păgîni, Cum o să vă dau la cîni! ALECSANDRI, P. P. 88. ◊ Expr. A da vina pe cineva = a învinui. A da afară v. afară. A da pe gîrlă = a renunța la un lucru, a-l lepăda. Amu uite cum fac ei: se lăcomesc la două și dau pe gîrlă optsprezece. GALAN, Z. R. 286. A da uitării = a nu se mai gîndi la..., a uita, a părăsi. Singura mea rugă-i uitării să mă dai. EMINESCU, O. I 127. (Formulă de ocară sau de blestem) A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracul, naibii, corbilor), a-l da încolo (sau în plata domnului) = a se dezinteresa de cineva sau de ceva, a nu-și mai bate capul cu cineva sau cu ceva. Dă-l încolo de proces-verbal. SEBASTIAN, T. 247. 9. A așeza altfel, în altă poziție. Își dăduse pe ochi pălărioara rotundă. SADOVEANU, O. VI 359. Avea un fel al ei de a-și da capul pe spate. BART, E. 48. Își netezi părul de pe frunte și-l dete pe spate. EMINESCU, N. 12. ◊ Expr. A da la o parte (sau într-o parte) = a îndepărta. Dînd într-o parte ghimpoasele creci ale verdelui mărăciniș, se strecură... pînă la rădăcina celui mai înalt dintre ulmi. MACEDONSKI, O. III 7. A da ochii peste cap = (a fi pe punctul de) a muri; fig. a face fasoane. Începea să cînte de dor și amor, cu ofuri și ochii dați peste cap. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 31. Fata își dădu de cîteva ori ochii peste cap, răsuflă greu și flacăra tainică a vieții se stinse. SANDU-ALDEA, D. N. 277. Indignat grozav și dîndu-și ochii peste cap: «O, doamnă, e teribil ce se petrece!». VLAHUȚĂ, O. AL. II 8. A da (ceva) peste cap = a face un lucru de mîntuială, a lucra superficial. A da (pe cineva) peste cap v. cap (I 1). A da (ceva) după spate = a lăsa la o parte, a trece cu vederea. Mane, fîrtate! Dă-ți mînia după spate. ALECSANDRI, P. P. 73. A da ușa (poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg. Dete poarta de părete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. A da cărțile pe față v. carte. ♦ A petrece prin sau pe după ceva. Un domn scurt și gras, cu ochelari dați după ureche. C. PETRESCU, Î. I 12. ♦ (Complementul indică o băutură sau o cantitate de băutură; determinat prin «pe gît», «de dușcă», «peste cap», «pe spate») A bea (lacom, dintr-o dată sau în cantități mari), a goli bînd, a turna pe gît. Dădu restul de ceai călduț pe gît. C. PETRESCU, C. V. 130. Baba dădu rachiul pe gît. SANDU-ALDEA, D. N. 194. Și d-ta ai cîntec: «Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una». CREANGĂ, P. 150. 10. (În diverse procese de muncă, sensul reieșind din context) A da găuri = a găuri. Începu să... dea găuri cu un burghiu. C. PETRESCU, Î. II 183. A da (un obiect tăios) pe piatră = a(-l) ascuți. Scoate bulicheriul din teacă, îl dă pe amînari. CREANGĂ, P. 125. Paloșul scotea, Pe amnar îl da, De și-l ascuțea. TEODORESCU, P. P. 450. A da (un lemn) la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. (Mold.) A da (o țesătură) în undă = a spăla, a clăti. Numai de două ori pîn-acu am dat-o [pînza] în undă. ALECSANDRI, T. 259. ◊ (În legătură cu alte acțiuni ale omului) A da lecții = a preda lecții. Am un băiet, Karl, și aș vrea să-i dați d-voastră lecții. HOGAȘ, DR. II 63. A da o telegramă = a expedia o telegramă. Dați-i o telegramă din partea mea să se intereseze ce e cu depozitul. CAMIL PETRESCU, U. N. 66. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. Și voi la ziar puteți da tot ce știți. C. PETRESCU, C. V. 131. A da foc = a aprinde. Buntași care au de gînd să deie foc tîrgului în astă-noapte! ALECSANDRI, T. I 70. A da bici = a lovi cu biciul. A dat bici calului și-a plecat însoțit de argați. STANCU, D. 22. A da la mînă = a pune la dispoziția cuiva, a înmîna cuiva (un act, un obiect de folosință imediată etc.). I-a... dat la mînă hîrtie de danie. CARAGIALE, O. III 48. A da (refl. a se da) o luptă, o bătălie = a avea loc o luptă. Bătălia în care Tomșa fusese înfrînt... se dăduse dimineață. SADOVEANU, O. VII 154. Luptele se dau acum în Carpați. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. Spectacolele le da în aer liber. SAHIA, N. 67. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. 11. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a emite, a scoate din sine însuși. Oile dau lînă și lapte.Ca moarte ramuri vestejite, Sătule să mai deie rod, Își lasă brațele s-atîrne Sărmanul istovit norod. TOMA, C. V. 60. N-am învățat știința ierburilor, dar. pe cît mă taie capul, sacul n-a dat niciodată trandafiri. DELAVRANCEA, A. 93. Mugurii dau frunză și cîmpii dau verdeață. ALECSANDRI, P. III 241. ♦ (Mai ales despre persoane, cu complementele: «glas», «chiot», «țipăt», «răcnet» etc.) A emite, a face să se audă. Stați să deie badea un chiot spre caii ceia. CAMILAR, N. I 309. Ea dă glas și bate cu bățul în poartă. SADOVEANU, B. 35. Le-a pătruns prin piept, ca fierul, Strigătul ce-a dat străjerul. TOMA, C. V. 139. ◊ Expr. A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) = a spune lucruri, de obicei minunate, înțelepte. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă. CREANGĂ, P. 142. Are un duh cît șăpte și dă dintr-însa niște vorbe! ALECSANDRI, T. I 129. ♦ A produce, a crea. Eminescu a dat o operă de valoare universală.Expr. A da la lumină (sau la iveală) = a descoperi ceea ce este ascuns; (cu privire la scrieri) a publica. Săpăturile au dat la iveală ruinele unei vechi cetăți.Am arătat cartea me la mulți profesori... și ei m-au îndemnat ca să o dau la lumină. KOGĂLNICEANU, S. 102. A da viață = a naște, a da ființă, a făuri; fig. a anima, a însufleți. Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic... Privind cu veselie cum soarele răsare Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare. ALECSANDRI, O. 206. A da (ceva) în vileag (sau tîrgului) = a divulga. Cum de să știe el ceva și să n-o deea tîrgului? ISPIRESCU, U. 112. A da de veste (sau de știre) = a aduce la cunoștință, a vesti. Mică lacrimă fierbinte, Ce te-ncerci cînd n-ai cuvinte... Să dai altui suflet veste De cît dor în tine este. TOMA, C. V. 93. Să cerc a da de știre Marghioliții, după chipul obișnuit... să-i cînt pe sub ferești. ALECSANDRI, T. I 78. A da însemnătate = a acorda atenție. Cred că ea nu dădea nici o însemnătate jocurilor deputatului. CAMIL PETRESCU, U. N. 53. A da semne de... = a indica, a arăta că..., a lăsa să se vadă că... A-și da (refl., familiar, a se da cu) părerea = a-și exprima punctul de vedere. Au să vă vină oaspeți... își dădu părerea dascălul Iov. SADOVEANU, P. M. 27. Așteaptă pe franțuz să-și deie părerea în limba lui străină. id. Z. C. 46. Poate sosește acum, se dădu cu părerea portarul binevoitor. C. PETRESCU, C. V. 123. A da gata = a) a termina, a lichida. Au dat gata patru curcani fripți. SADOVEANU, O. I 297; b) a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). (Sport) A da startul = a anunța plecarea printr-un semnal. La ora 4 s-a dat startul în prima serie a cursei de 100 m plat. 12. A provoca, a prilejui, a pricinui, a cauza, a stîrni. Zeama de mahorcă slăbește și dă căldură. CAMILAR, N. I 143. [Pajul Cupidon] dă gînduri ne-nțelese Vrîstei crude și necoapte. EMINESCU, O. I 108. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul acelălalt le ia. ALEXANDRESCU, P. 77. 13. (Mai ales urmat de verbe ca: «a cunoaște», «a înțelege» etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa, a face posibil. Îi ședea ghimpe de foc în creier, gîndindu-se că fuga lui putea să deie crezut pînă și coanei Tasica, ba chiar și Rusandei, că el e ucigașul. POPA, V. 80. Începu a horcăi, dînd să cunoască că el a adormit. RETEGANUL, P. I 76. Baba se culcă... dînd a înțelege nurori-sa că are s-o privegheze. CREANGĂ, P. 6. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mîna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a fi în stare să..., a avea posibilitatea să...; a-i veni bine la socoteală, a-i conveni. Vă impunea mult respect faptul că ei... veneau acasă... cu trăsura, și știați că pentru asta le dă mîna să plătească un leu. PAS, Z. I 110. 14. (Adesea legat de ideea divinității) A rîndui, a destina, a sorti, a hărăzi. Și dînd dumnezeu un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 24. Of, jupîneșică, of! Ce-a fost să nu dea dumnezeu să mai fie! CREANGĂ, P. 119. ◊ (Impersonal) Ploi de lumină Mi-i dat să sărut. BENIUC, V. 57. Ți-a fost dat... să-nduri toată durerea Pe care lumea n-o mai simte. VLAHUȚĂ, O. A. 50. Se înduioșa la gîndul că îi va fi dat să trăiască în liniște! MACEDONSKI, O. III 23. ◊ Expr. Ș-apoi dă doamne bine! = apoi a fost strașnic! După aceasta se începe nunta, ș-apoi dă doamne bine! CREANGĂ, P. 279. Ce-o (sau cum a) da tîrgul și norocul = cum se va întîmpla să fie, cum se va nimeri. Apoi dă, tată, cum a da tîrgul și norocul. CREANGĂ, P. 197. (Bine că) a dat dumnezeu! = în sfîrșit, după atîta așteptare, în cele din urmă. A dat dumnezeu de ne-a scris o scrisoare. 15. (Cu privire la oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «la») A așeza sau a trimite într-un loc pentru o îndeletnicire determinată. Îl deteră pe la școli și filosofi. ISPIRESCU, L. 2. ◊ Expr. A da (pe cineva) pe brazdă v. brazdă. ♦ (Cu privire la animale) A mîna. Au dat oile la păscut. SBIERA, P. 37. Drăguțule bace, Dă-ți oile-ncoace La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. Flăcăul dădea răspuns că așteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani și pe stăpînul bălții. SADOVEANU, B. 15. A da ordin (sau poruncă) = a ordona, a porunci. M-am necăjit și am dat poruncă să dea gazeta înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 29. Prefectul i-a dat ordin să plece la expoziție «pe puțin cu trei sute de suflete». SP. POPESCU, M. G. 22. A da bucium = a vesti. Și de acolo din margini de zări, Din creieri de culme, din inimi de luncă, Dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. A da crezare (sau crezămînt) v. crezare. A-și da (popular a da) sfîrșitul (sau sufletul, duhul) = a muri. Într-o seară, bolnava își dădu sfîrșitul. DUNĂREANU, CH. 10. I-a venit și lui rîndul să-și dea duhul. ANGHEL, PR. 129. Bătrînul a dat sfîrșitu și, după ce l-au înmormîntat, feciorii săi au pornit de au vînat toți munții. POPESCU, B. IV 4. (Prin exagerare) Eram sfîrșit de oboseală, nu mai puteam; îmi dădeam sufletul. SADOVEANU, O. VI 66. A da dovadă = a dovedi. Lenin și Stalin ne învață că membrii de partid trebuie să dea dovadă de inițiativă creatoare în muncă. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 101. A da prilej (sau ocazie) = a prilejui. Eliberarea poporului nostru a dat prilej miilor de talente... să se afirme, să se dezvolte, să atingă culmi nebănuite în creații. CONTEMPORANUL, S. ii, 1953, nr. 353, 1/2. Eu am apelat la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc. C. PETRESCU, C. V. 134. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. IONESCU-RION, C. 65. A da ocol (sau tîrcoale), a da raita (sau o raită) = a se învîrti în jurul unui loc, a cerceta un loc. Pînă seara a clocotit tot tîrgul Nomoloasei de vestea nebunului bătrîn, care dădea tîrcoale la marginea orașului. POPA, V. 150. El poartă calul, dînd ocol... Și ochii pașei mari s-aprind. COȘBUC, P. I 109. A da năvală (sau buzna) = a năvăli. Se așeză jos pe prispă; păsările flămînde dădură buzna la căuș. VLAHUȚĂ, O. AL. I 48. (Eliptic) A venit vestea că dau tatarii. SADOVEANU, O. I 515. A da roată = a se roti. Se zbuciumă vîntu-n mînie, Iar corbii-n pribeagul lor drum Dau roate prin zarea pustie. COȘBUC, P. II 47. A da informații (sau referințe, relații) = a informa, a referi, a relata. Îți voi da relație de călătoria me. KOGĂLNICEANU, S. 41. (Rar) A da răscoală = a răscoli. Doar vîntul nopții-n ierburi dă răscoală! IOSIF, P. 24. A-și da truda (sau osteneala) = a se trudi, a se osteni. Toate chipurile și toate trudile ți le-ai dat, numai ca să mă vezi norocit și însămnat între moldoveni. KOGĂLNICEANU, S. 54. A da luciu (sau lustru) = a lustrui. Vezi luciul ăla de la bielă? Eu l-am dat. SAHIA, N. 30. Ema, dîndu-și lustru la unghii: A venit multă lume? CAMIL PETRESCU, T. II 41. A da raportul = a raporta. Am venit să dau raportul săptămînii. SEBASTIAN, T. 155. A(-și) da demisia = a demisiona. Se înturnă la Iași și îi dete demisiunea. NEGRUZZI, S. I 111. ◊ Expr. A da (un) examen = a se prezenta la un examen, a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva, a fi tras la răspundere. Dacă va fi să dau cuiva socoteală, voi istorisi tot ce-am văzut. CAMILAR, N. I 425. Ți-am cerut să-mi dai samă ce cauți la hotar. SADOVEANU, F. J. 152. Eu n-am teamă De-a mele fapte-n viață să dau în ceruri seamă. ALECSANDRI, T. II 192. A-și da seama (rar seamă) = a se dumeri, a pricepe, a se lămuri. Din analiza lucrărilor Congresului ne putem da seama de uriașele sarcini care stau înaintea noastră. DAVIDOGLU, M. 7. Ne-am dat seama că fără popor nu putem face revoluția. CAMIL PETRESCU, B. 67. Fiecine cum i-e vrerea despre fete samă deie-și, – Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și. EMINESCU, O. I 79. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «cu») A face o mișcare (de obicei repetată), conștientă sau reflexă. Ion dădu încet din cap, în semn că da, și ieși. DUMITRIU, N. 158. Dă din aripi, iar se urcă, iar coboară fluturele roșu. ISAC, O. 254. Privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța ușor din umeri pentru a-și manifesta neștiința, nedumerirea, nepăsarea. Toți pe cîți îi întrebă dădeau din umere, neștiind ce să răspundă. CREANGĂ, P. 307. A da din gură = a vorbi mult. ♦ (Cu arătarea instrumentului) A face mișcări repetate (în procesul muncii). De mînecate, dă-i cu grebla, cu tătăbonțul. POPA, V. 135. ♦ A o ține într-una, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). Face ca și atunci cînd îi curgea sîngele șiroi și el îi da că n-are nimic. SADOVEANU, O. I 87. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ◊ Expr. (Familiar) Dă-i cu..., dă-i cu..., se zice pentru a arăta o succesiune de acțiuni. Din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o țuică... una-două-trei... pe urmă dî-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere. CARAGIALE, O. I 119. A da cu paharul = a bea mult. A dat cu paharul pîn’ s-a îmbătat. PANN, P. V. I 118. ♦ (În practicile superstițioase, urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») A spune viitorul, a ghici, a prezice. Safta da în cărți și ghicea în palmă și cafea. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 32. Dați-mi ceva, cît de puțin, să vă dau cu norocul. RETEGANUL, P. II 38. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», sensul reieșind din context) A spăla, a spoi, a unge a vopsi (cu...). Au nu îți e rușine Să-ți dai cu dresuri și sulemenele? TOMA, C. V. 260. Să-mi dau cu apă de izvor pe față. D. BOTEZ, P. O. 16. ◊ Tranz. [Compoziția] trebuie topită întîi în apă, or s-o dea pe păr așa simplu? CARAGIALE, O. VII 5. 3. A lovi, a izbi; a bate. Nu da, păgînule, că-i copilul meu. ALECSANDRI, T. II 14. ◊ (Cu determinări arătînd instrumentul, locul acțiunii sau persoana asupra căreia se răsfrînge acțiunea) Dacă mai spunea o vorbă, dam în el, că am eu socoteală veche. DAVIDOGLU, M. 64. Văzu o muscă înainte, dete cu pălăria în ea și pică la pămînt. RETEGANUL, P. III 80. Mi-ai dat cu frîul în cap, să mă prăpădești. CREANGĂ, P. 196. (Cu construcția schimbată) Îl prinde de brăcinar și dă cu el de pămînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 134. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da coate (sau cu cotul) = a se atinge cu cotul pentru a-și atrage atenția, a-și face semne. Unii dintre flăcăi își dădură cu cotul și-ncepură să zîmbească. DUNĂREANU, CH. 21. A(-i) da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (pe cineva) cu violență, pentru a-i distruge situația, bunul nume etc. Vreau să-mi leg numele de o operă de purificare. Vreau să le dau la cap tîlharilor. C. PETRESCU, C. V. 108. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva), a nu voi să știi (de cineva sau de ceva); a scăpa un bun prilej, a nu profita de... Ai dat cu piciorul la avere. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 77. Bogătași ce cu piciorul dați la inimi în gunoi... N-am cu voi nici un amestec. MACEDONSKI, O. I 97. Sîntem încredințați că tu nu ni-i da cu piciorul, mai ales aducîndu-ți aminte de prieteșugul nostru. SBIERA, P. 271. Unde dai și unde crapă! v. crăpa.Tranz. (Folosit și absolut; complementul indică persoana lovită, lovitura sau instrumentul întrebuințat la lovit) Te-a bătut?... – Nu... Mi-a dat numai o palmă. CAMIL PETRESCU, T. II 29. N-am fost slab și nici fricos: Pe opt ți-i dam grămadă jos. COȘBUC, P. I 199. Fata dete călcîie calului. ISPIRESCU, L. 17. Nu pot eu s-o ajung să-i dau o scărmănătură bună. CREANGĂ, P. 268. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dedea. TEODORESCU, P. P. 503. (Fig., în amenințări; construit cu dativul) Vai... Mădălină... gemu Costache prin somn. – Îi dau eu Mădăline... Eu strig... și el visează Mădăline. CAMILAR, N. I 222. Stăi tu, vulpe vicleană ce ești! Las’ că ți-oi da eu ție. SBIERA, P. 186. ♦ (Instrumentul este o armă de foc) A pune în acțiune, a trage. Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învățat să dau cu pușca. ODOBESCU, S. III 21. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. NEGRUZZI, S. I 153. ◊ Tranz. (Complementul indică proiectilul) Se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva). Calul fugea de da cu burta de pămînt. ISPIRESCU, L. 129. Ajunse la un munte mare... al cărui vîrf da la nori. id. ib. 216. 4. (Urmat de determinări locale sau modale; uneori (tranz.) construit cu pron. «o», care are valoare neutră) A o lua, a o porni, a o apuca, a se duce. Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag. GALACTION, O. I 47. Caii, obosiți și ei, simțind că li se slobod frînele, o deteră în pas domol de tot. SLAVICI, O. I 215. După ce ieși din sat, dete cătră casă prin o pădure. RETEGANUL, P. I 13. Dă soarele după deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ Fig. Nevasta n-au știut încotro să deie de bucurie. SBIERA, P. 229. Nu mai știa ce să facă și încotro s-o deie, ca să nu greșească tocmai acum la dică. CREANGĂ, P. 270. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo sau la deal, la vale) = a merge de colo pînă colo; fig. a se frămînta, a încerca în toate chipurile, a-și da osteneală. Dau încolo, încoace; dară nime nu poate chibzui... încotro să fie drumul spre casă. SBIERA, P. 67. Baba... dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face; și, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, și pace bună. CREANGĂ, P. 8. A o da pe... = a o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. Cînd însă i se întîmpla să pomenească de ceva din trecutul neamului nostru, o da pe romînește. M. I. CARAGIALE, C. 78. ♦ A se abate, a trece (pe la...), a intra (undeva) pentru puțin timp. Părăsise cu totul gîndul de a mai da pe la universitate. VLAHUȚĂ, O. A. 257. Trecînd Dunărea, dete prin satele turcești și bulgărești. ISPIRESCU, M. V. 17. Părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. ◊ Expr. A-i da cuiva în (sau prin) gînd, prin (sau în) cap, în (sau prin) minte = a-i veni cuiva o idee. Cum de i-a dat în cap imbecilului să-mi trimită telegrama? C. PETRESCU, C. V. 111. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «peste») A ajunge la..., a găsi, a afla, a întîlni, a nimeri. Oriunde ar apuca-o, dă peste oameni. CAMILAR, N. I 316. Ne-a împrăștiat furtuna tocmai cînd dăduserăm peste ursoaică. GALACTION, O. I 50. La moară dau de prieteni. COȘBUC, P. I 76. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge pînă la fund; p. ext. a ajunge la margine, la capăt, la sfîrșit. Am făcut datorii peste datorii. Cum dam de fund, nenea Scarlat... îmi făcea numaidecît rost de împrumut cu dobînzi sălbatice. M. I. CARAGIALE, C. 88. Cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. A da de capăt v. capăt. A(-i) da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da peste cineva cu caii (sau cu căruța etc.) = a veni din mers peste cineva, lovindu-l, răsturnîndu-l. Dedeau cu caii preste oamenii lui Ercule. ISPIRESCU, U. 52. Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droșca. NEGRUZZI, S. I 238. A da de dracu = a o păți. A da cu ochii de cineva v. ochi. A-și da cu socoteala că... v. socoteală. ◊ (Urmat de determinări ca: «rușine», «primejdie», «necaz» etc.) Ia cupa cea largă și-ai grijă ce faci; Ascunde-o bine, Căci Mufti... ne-o ia... Și dăm de rușine! COȘBUC, P. I 210. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. Cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te silești să-l ajungi, iară dacă-i în urmă, stai și-l aștepți. CREANGĂ, P. 223. ♦ Tranz. (Regional) A băga de seamă, a prinde de veste, a observa. Băgînd sacii în moară, au dat că într-înșii nu-i grîu. SBIERA, P. 16. Cînd a dat de copilă că nu-i, a început a-și smulge părul din cap. CREANGĂ, A. 20. 6. (Despre întîmplări sau împrejurări neplăcute; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «peste») A veni peste cineva pe neașteptate, a surprinde pe cineva. Acolo, la Cotnari, am fost demult la culesul viilor, pe cînd încă nu dăduse molima filoxerei. SADOVEANU, O. VIII 233. Deodată dete preste ei o căldură, încît leșinau de sete. RETEGANUL, P. III 75. N-au mers mult și iată c-au dat altă nevoie peste dînsa. SBIERA, P. 208. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam hurșuz. CREANGĂ, P. 111. ◊ Expr. A da strechea într-însul, se spune despre un animal care fuge orbește pentru că a fost mușcat de streche, sau (fig.) despre un om care fuge cuprins de spaimă. 7. (Despre persoane, în legătură cu verbe de mișcare) A ajunge într-un punct, a nimeri într-un loc; (despre drumuri) a intra în alt drum, a se împreuna cu alt drum. Ivancea coti îndărăt ca să iasă prin fundul curții pe drumul ce da în șosea, fără să treacă prin sat. DUMITRIU, N. 53. Fac înapoi, pe același drum, cu gîndul... să dea în Calea Victoriei. SP. POPESCU, M. G. 62. Ieșiră acum din pădure și dădură într-o poiană frumoasă. RETEGANUL, P. I 46. Dacă prin codri pătrunzi, dai de-o vale frumoasă și verde, Pe-al căreia deal se întinde o mîndră grădină. EMINESCU, O. IV 179. ♦ (Rar, despre locuri, terenuri) A ajunge sau a se întinde pînă la... Nimerise în grădini tăcute care dădeau în cîmp. CAMILAR, N. I 102. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde. EMINESCU, N. 13. ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A fi cu fața spre..., a avea vederea spre..., a se deschide spre... Mai la dreapta o ușă cu geam... dă înspre peron. SEBASTIAN, T. 188. Din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră șoapte, rîsete înfundate. M. I. CARAGIALE, C. 120. 8. A nimeri în..., a cădea în... S-azvîrlea, nu s-azvîrlea, Drept în paloșe că da. TEODORESCU, P. P. 443. ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. De cînd ai luat zestre o casă, trei cai și-o sanie, te-ai prostit de dai în gropi. GALAN, Z. R. 266. A da din lac în puț = a nimeri din rău în mai rău. A-și da în petic v. petic. A da în brînci v. brîncă. ♦ (Despre păr) A intra, a cădea, a ajunge în... Pletele îi dădeau în ochi. ♦ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. Baba... s-a ghemuit... cu spatele la lună, să nu-i dea lumina-n ochi. CARAGIALE, S. N. 255. Tainicele raze [ale lunii], dînd pieziș pe o zidire... Mîngîie a ei ruină. ALEXANDRESCU, P. 136. 9. (În legătură cu o acțiune în desfășurare; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A începe, a trece în..., a intra. Vremea dădu în cald. DELAVRANCEA, S. 50. Copacii dau în mugur. VLAHUȚĂ, O. A. 342. Soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. ◊ (Impersonal) Dădea în toamnă și-o amorțise frigul. PAS, Z. I 88. ◊ Expr. A da în undă (sau în clocot) = a începe să fiarbă, să clocotească. (Fig.) S-a depărtat al ploii ropot, Dar Rîul Mic a dat în clocot Și spumegă de-a lungul văii. DEȘLIU, M. 35. A da în pîrpăra însuratului = a fi stăpînit de dorința însuratului. Dă, ce să-i zici! dăduse și el în pîrpăra însuratului. CREANGĂ, P. 166. (Despre cereale sau fructe) A da în copt (sau în pîrg) = a începe să se coacă, să se pîrguiască. Acasă perele de vară dau în copt. CAMILAR, N. I 83. Pomul înflorea în fiecare zi... rodul creștea și seara da în pîrg. ISPIRESCU, L. 73. Vezi d-ta, colo departe, niște lanuri frumoase de grîu care dă în copt? CREANGĂ, P. 155. A da în spic = a lega spic. Holdele au dat în spic mai devreme ca în alți ani. ♦ (Despre frunze, muguri, păr) A ieși, a se ivi, a apărea. Le dădea puful pe obraz. SADOVEANU, O. I 271. Am fugit repede la oglindă să cercetez dacă nu mi-au dat fire albe. C. PETRESCU, Î. II 63. A suflat vîntul de primăvară, au încolțit mugurii, a dat frunza. DELAVRANCEA, A. 34. De-ar veni luna lui mai, Să-mi aud cerul tunînd, Să văd norii fulgerînd, Ierbulița-n șesuri dînd. ANT. LIT. POP. I 72. ◊ (Despre sînge, lacrimi etc.) Îmi dau lacrimile și plîng încet de bucurie. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. Avea o senzație de durere fizică așa de intensă, că-i da lacrămile în ochi. BART, E. 212. ◊ Expr. A da inima (sau duhul) din cineva, se zice despre acela care e gata să se sufoce în urma unui efort prea mare. Aleargă săraca, de dă inima din ea, ș-o trec amețeli. VLAHUȚĂ, O. A. 369. Începe a striga, de da duhul dintr-însa: «Ioane, Ioane, Ioane!» și Ion – pace! CREANGĂ, A. 64. ♦ (Despre lichide, determinat prin «afară» sau «pe din afară») A trece peste buzele vasului, a ieși afară din vas. Apa numai cît nu da afară din fîntîni. RETEGANUL, P. I 27. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afarî din vas. S-a întîmplat să dea laptele în foc. GALAN, Z. R. 38. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice) A veni, a se face a se lăsa, a se porni. Aici, în locul mărului, era o salcie cu scorbură arsă... și stăteau la adăpost în scorbură pescari cînd da cumpăna. CAMILAR, TEM. 195. Ciobanii de demult, cînd plecau cu oile, intrau ca în mănăstire: nu-i mai vedeau fetele și nevestele decît cînd da zăpada. GALACTION, O. I 64. Peste o lună dă primăvara. C. PETRESCU, C. V. 149. 11. (Cu valoare de auxiliar, urmat de un verb la conjunctiv) A începe să..., a se apuca de..., a avea de gînd, a se pregăti pentru o acțiune, a fi pe punctul de a... Rizea dădu să plece. DUMITRIU, B. F. 27. Dragoș dădu să coboare scara, dar iute o sui înapoi, căci Geoiana era cît pe ce să-l umfle în corne. HOGAȘ, DR. II 96. A dat el să se supere și să ne ocărască, dar a priceput îndată că cel mai bun lucru ce-i rămînea de făcut era să rîdă și el cu noi. VLAHUȚĂ, O. A. 456. Dă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atîta. CREANGĂ, P. 256. III. Refl. și (rar) intranz. 1. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. Dă-te mai încoace.Ian, măi oameni, dați-vă la o parte. CAMILAR, N. I 208. Dă-te la o parte să treacă domnu doctor. C. PETRESCU, C. V. 35. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a) a se retrage (mai înapoi). Tuspatru deterăm un pas înapoi. M. I. CARAGIALE, C. 25. Dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind, Viteazul cu blîndeță îl dezmierda. ALECSANDRI, O. 207; b) a se codi, a se sustrage de la ceva, a căuta să scape, a se retrage (într-o luptă). Nu, Ioane, noi nu trebuie să dăm înapoi! Pentru nimic în lume, nici un pas înapoi! CAMILAR, TEM. 85. Teama de necunoscut era de neîndurat. Dar, negreșit, asta numai la cei hotărîți să nu dea, în nici un caz, înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 337. Cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în lături. CREANGĂ, P. 166. ◊ (Locuțiune verbală) A se da jos = a coborî. (Tranz.) De ce m-ați dat jos din tren? SEBASTIAN, T. 232. (Fig.) Prometeu... adesea mustra pe Joe pentru nelegiuirea ce săvîrșise dînd pe tat’său jos de pe scaun. ISPIRESCU, U. 82. Dînd jos pe Lăpușneanul, urcăm pe cine-n loc? ALECSANDRI, T. II 112. ♦ A se așeza undeva. Se dete p-o pernă, răzimîndu-și cotul. PANN, P. V. I 58. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se năpusti, a se arunca, a năvăli asupra cuiva. Cînd se da armăsarul la Galben-de-Soare, mușca din pieile de bivol, iară cînd se da acesta la armăsar, mușca din carne vie. ISPIRESCU, L. 28. Ține-l [pe cîine] să nu se dea la mine. CARAGIALE, O. II 267. Iarna... ursul ajunge de să dă la vite și la oameni. SLAVICI, la TDRG. ◊ Intranz. V-aștept, ca să nu dea la voi cîinele. SADOVEANU, P. M. 261. Zîna... dă deodată la dînsul, să-i scoată ochii. SBIERA, P. 38. ◊ Expr. A da fuga = a se repezi. Eu am dat fuga la brad și m-am suit în brad. SADOVEANU, V. F. 27. A da de-a dreptul = a veni drept la țintă, fără a face ocol. Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul. CREANGĂ, A. 69. 3. A se deda la..., a fi înclinat spre... Leneșa lor minte, dată pe gîndiri ușoare, Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ș-o doare. VLAHUȚĂ, P. 134. El din mica copilărie au fost dat către aceste. DRĂGHICI, R. 73. 4. (În jocuri, urmat de determinări ca «de-a rostogolul», «pe gheață», «în leagăn» etc.) A aluneca, a se rostogoli, a se legăna etc. Fă-te dar tu o roată de lemn și eu una de fier, să ne dăm unul pe un deal, altul pe alt deal. RETEGANUL, P. III 73. În scrînciobul din culme se dau flăcăi și fete. ALECSANDRI, P. III 143. ◊ Expr. A se da peste cap v. cap. A se da de-a tumba (sau de-a dura) = a se da peste cap, a se rostogoli. A se da de rîpă = a se prăpădi. Porumbo, iubește-mă că mă dau de rîpă, pre legea mea! ALECSANDRI, T. 157. A se da în vînt după... = a) a-și da toată osteneala. Ilinca bocea pe la toate pragurile și se da-n vînt după leacuri. VLAHUȚĂ, O. A. 129. Și merg eu acum fără păsare prin păpușoi pînă în dreptul ogrăzii și mă uit printre gard și văd pe mama cum se da în vînt după trebi. CREANGĂ, A. 68; b) a ține foarte mult la cineva, a face orice pentru... 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe lîngă») A se lua cu binele pe lîngă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. Slutul se dete pe lîngă fată și începu s-o lingușească cu vorbe mierloitoare și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Dacă... vrun tinerel viteaz S-ar da pe lîngă mine... Atunci cu voie bună I-aș da sufletu-n dar. ALECSANDRI, T. 156. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A trece în altă parte, în altă tabără sau grupă. Lasă legea creștinească Și te dă-n legea turcească. ALECSANDRI, P. P. 211. ◊ Expr. A se da în (sau de) partea (cuiva) sau a se da cu cineva = a se alătura de partea cuiva (într-o discuție, într-un diferend etc.). Of, of... te-ai dat cu năpîrca de Eftimie. DUMITRIU, N. 238. Stă la chibzuri în care parte să se de. ISPIRESCU, U. 28. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau ceva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. ◊ Expr. A se da pe (sau la) brazdă v. brazdă. 7. (Despre persoane) A se lăsa în voia cuiva. Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. ♦ A se lăsa stăpînit, copleșit de... Dragul meu... învață-te a munci, nu te da lenii. HOGAȘ, DR. II 47. Se dete cu totul la această patimă. NEGRUZZI, S. I 20. Inima i se sfîrșea, Dar îndat’ se stăpînea Și durerii nu se da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. 8. (Mai ales în forma negativă) A ceda, a nu opune rezistență, a se supune. [Cîinii] nu se da să li tai cozile. SBIERA, P. 15. Fricosule... nu mi te da, păcătosule. ALECSANDRI, T. I 117. ◊ Expr. A nu se da cu una cu două = a nu ceda ușor. Flăcăul era chitit la capul său și nu se da cu una cu două. CREANGĂ, P. 142. ♦ (Întregit printr-un participiu, cu sensul determinat de acesta) A se lăsa (nemaiavînd încotro). N-a mai avut ce spune și s-a dat bătut. SADOVEANU, P. M. 205. Cum nu se dă scos ursul din bîrlog... așa nu mă dam eu dus din Humulești. CREANGĂ, A. 116. ♦ (Învechit și familiar; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. Numai Timișoara mai este în mîna împotrivnicului, dar întru atîta înconjurată că în puțintică vreme trebuie să se dea. GHICA, A. 306. Aceștii, după puțin, s-au dat robi și cetățuia s-au ars de franțezi. KOGĂLNICEANU, S. 13. Dă-te de voia tea. Să ne scapi de vreo belea. TEODORESCU, P. P. 292. 9. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «spre») A începe să..., a se apuca de..., a se pune pe... După cină să dau la culcare. RETEGANUL, P. III 83. Se deteră spre odihnă, dar pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. Satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure. CREANGĂ, P. 329. La lucru s-au pornit Și la lucru mi s-au dat; Mi s-au dat la secerat. TEODORESCU, P. P. 150. ◊ Expr. A se da (rar, intranz., a da) în vorbă cu cineva = a intra în vorbă. Mai de una, mai de alta, apoi dădură în vorbă cu Pahon. RETEGANUL, P. V 14. Numai cît în vorbă se da, Secerele și gătea. TEODORESCU, P. P. 142. 10. (Numai în expr.) A se da drept (învechit, de) cineva = a voi să treacă drept altcineva, a face să se creadă că e altcineva. [Agenții] s-au ivit în aceeași zi la han la Brătulescu, dîndu-se drept negustori de covoare. POPA, V. 95. M-oi duce la curtea împăratului și m-oi da de doftor. SBIERA, P. 301. Am să mă dau și eu de baroană, cum oi trece granița. ALECSANDRI, T. I 181. 11. (Mai ales în forma negativă) A se pomeni, a se ivi. Înc-așa schilodeală nu mi s-a dat în cale! RETEGANUL, P. III 62. Turbare de cap și frîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu s-a mai dat a vedea! CREANGĂ, A. 84. Nu s-a dat pe fața pămîntului o jupîneasă mai iscusită decît Anghelușa. ALECSANDRI, T. I 105. – Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (regional dedei și detei); m. m. perf. dădusem și dasem (regional dedesem și detesem); prez. conj. pers. 3 să dea (regional să deie).

RÎND, rînduri, s. n. 1. Șir (drept, aliniat) de lucruri sau de ființe. Se vedeau rîndurile [grîului] încrucișate, dese, ca o țesătură verzuie întinsă peste ogoare. MIHALE, O. 436. [Mihai] pătrunse printre rîndurile deschise. C. PETRESCU, C. V. 35. Număr etajele după rîndurile ferestrelor luminate. BART, S. M. 39. ◊ (În construcție cu verbele «a fi», «a sta», «a merge», «a se așeza» etc. și precedat de prep. «în» sau, regional, fără prep.) Stam în fața comisiei, trei candidați în rînd pe cîte un scaun. I. BOTEZ, ȘC. 82. Ne așezam în două rînduri și deschideam calea. CREANGĂ, A. 10. Numai Petrea nu-i în rînd; El de-o parte stă pe gînd. ALECSANDRI, P. A. 94. Merg cătanele tot rînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 303. ◊ Loc. adv. De-a rîndul (învechit și regional de sau de-a rînd) = a) unul după altul, fără întrerupere, în șir, consecutiv. Gheonoaia, de bucurie, ținu masa trei zile d-a rîndul. ISPIRESCU, L. 5. Îi arată apoi o fîntînă, unde trebuia să se ducă trei zile de-a rîndul. CREANGĂ, P. 95. Bădița... mă întreabă Fostu-i-am vreodată dragă? Eu răspund dintr-un cuvînt... Că i-am fost trei ani de-a rînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44; b) de la un capăt la altul, peste tot, pretutindeni. Vezi, de-atunci eu alergai Lumile de-a rîndul. COȘBUC, P. I 260. Comoara nu să găsește cînd ici, cînd colea săpînd, Ci lesne să nemerește cînd iei pămîntul de rînd. PANN, P. V. II 90. Pe rînd = a) unul după altul, succesiv. Luară pe rînd pe toți cei mai deocheați din toate trei satele. REBREANU, R. I 99. Cerul acum se învălea cu o haină posomorîtă; stelele piereau pe rînd. NEGRUZZI, S. I 57. Dragele mele nepoate, Nu vă pot juca pe toate; Faceți bine și iertați, Că pe rînd toate jucați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. Aud vinul gîlgîind Și mîndruțele-alergînd, Ca să le sărut pe rînd. ALECSANDRI, P. P. 314; b) de la unul la altul. Femeile... umplu paharul și-l poartă pe rînd. COȘBUC, P. I 143. (Pe) rînd, pe rînd (sau rînduri-rînduri) = treptat-treptat, unul după altul. Rînduri-rînduri, spre cîmpie Se perindă nori de plumb. TOPÎRCEANU, P. 212. Au plecat toți... rînd pe rînd ca și la sosire. CARAGIALE, O. III 72. Și se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd. EMINESCU, O. I 214. În primul rînd = înainte de toate, mai ales. ◊ Expr. A fi în primele rînduri = a ocupa locul întîi într-un șir; fig. a fi în fruntea unei activități. Comuniștii sînt în primele rînduri ale întrecerii socialiste.Haină (încheiată) la două rînduri = haină bărbătească cu două șiruri de nasturi, unul pentru a se încheia și unul ca garnitură. ♦ Fiecare dintre șirurile orizontale de cuvinte formînd o linie dreaptă într-un text scris sau tipărit. [Apucă] tocul să continue rîndul început. C. PETRESCU, C. V. 291. O muscă amețită, întîrziată în iarnă, se plimbă cu neliniște pe rîndurile scrisorii. BASSARABESCU, V. 33. Scrie două-trei rînduri Și-l ajung niște gînduri. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Rînd alb = interval nescris între două șiruri scrise. ◊ Expr. A citi printre rînduri = a pricepe (sau a se strădui să priceapă) și ceea ce nu se spune direct (într-un text). Am să mai cetesc o dată bucata aceea... dar mai mult printre rînduri. SADOVEANU, E. 109. ♦ Șir de obiecte suprapus altuia. Se întocmise o sală mare, cu parter, galerii și trei rînduri de loji. SADOVEANU, E. 65. Și io ți-oi așterne Trei rînduri de perne. TEODORESCU, P. P. 644. ♦ (Astăzi rar) Cat. V. etaj. Pe o uliță răsare o lungă construcție de un singur rînd, destinată în chip vădit dughenelor. CĂLINESCU, I. C. 64. A găsit o casă mare și frumoasă cu mai multe rînduri. SADOVEANU, B. 76. Casa proprietarului nostru era făcută de zece ani numai. Cu două rînduri, cu un balcon de fier la rîndul întîi. BOLINTINEANU, O. 413. ◊ Rîndul de jos = parterul. Rîndul al doilea = etajul întîi. 2. Locul cuvenit cuiva sau ocupat de cineva într-un șir sau în cadrul unei activități; momentul indicat pentru o activitate. O veșnică larmă și certuri aprinse se ridicau între cărăuși pentru rîndul cuvenit. ANGHEL-IOSIF, C. L. 23. ◊ Loc. adv. La rînd = unul după altul, potrivit ordinii stabilite sau momentului indicat. Și multe veacuri la rînd A răbdat țara gemînd, Cu frunțile la pămînt. DEȘLIU, M. 65. N-avea înscrise nici numele, nici adresa... Urma să-i afle pe fiecare, la rînd, după răbojul întipărit în cuget. C. PETRESCU, A. R. 10. Cu rîndul = cu schimbul, alternativ. Stam la masă toți împreună, făcînd mîncare cu rîndul, fiecare dintr-al său, pentru o zi. CREANGĂ, O. A. 83. ◊ Expr. A lua pe cineva la (sau după) rînd = a se ocupa de cineva conform ordinii stabilite sau cuvenite. Acum să stăm aici în ceea ce te privește pe dumneata și să luăm pe istalalt la rînd. CREANGĂ, A. 148. A ține rîndul = a respecta locul stabilit sau ordinea stabilită. A intra la rînd = a începe să acționeze la momentul potrivit, după ordinea stabilită, în urma altora. Și întră la rînd moșneagul cu baba. ȘEZ. III 182. A lăsa (sau a ceda) cuiva rîndul = a se retrage dintr-un loc sau dintr-o activitate, pentru a permite altuia să ocupe locul sau să acționeze. (Fig.) Gonise vîntul nopții furtunile cerești, Lăsînd acuma rîndul furtunii omenești. ALECSANDRI, P. A. 144. A fi (sau a veni) rîndul cuiva sau a veni rîndul (pentru ceva) = a sosi momentul pentru a se face un lucru. Venise și rîndul său să le arate ce poate. C. PETRESCU, A. 450. E rîndul domnului să vă judece. DELAVRANCEA, O. II 159. Aștepta de două zile să-i vie rîndul la moară. SLAVICI, O. I 228. La rîndul meu (tău etc.) = atunci cînd este momentul potrivit pentru mine (tine etc.), în urma altora; din partea mea (a ta etc.), în ce mă (sau te) privește. Vezi că nu le-am uitat [cuvintele] și le semăn și eu la rîndul meu și fac dar din darul tău. VLAHUȚĂ, O. AL. II 92. Iar Pandele-i asculta Și la rîndu-i cuvînta... ALECSANDRI, P. P. 136. De rînd = de serviciu, conform ordinii stabilite. Din noaptea acelei zile am intrat de rînd la telefon. I. BOTEZ, ȘC. 73. Pe cînd era de rînd viteazul nostru să pîndească, ieși balaurul. ISPIRESCU, L. 200. (Regional) A nu-și da rînd = a lucra de zor, a fi neobosit, a se îmbulzi la treabă, la vorbă. Sărea piticu-ntr-un picior, De nu-și da rînd. COȘBUC, P. I 58. Cum s-au văzut, îndată s-au îmbrățișat... și-apoi nu-și mai da rînd unul altuia cu întrebările. SBIERA, P. 52. O tulesc la fugă... și de la o casă la alta nu-și dau rînd cu uratul. ȘEZ. III 179. A nu-și putea da rînd cu cineva = a nu o putea scoate la capăt cu cineva. De bună seamă că... nu-și vor fi putînd da rînd cu dînsele [cu jigăniile]. MARIAN, O. II 311. A da rînd la... = a ține seamă de... Iar tată-său, ca și-altădată, N-a dat acestor vorbe rînd. COȘBUC, P. I 255. Fără (de) rînd = fără chibzuială, fără seamăn. Cîntă cucu pe pămînt, Necăjită-s fără rînd; Cîntă cucu jos pe iarbă, Necăjită-s fără treabă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. De ce sînt cu fața slabă?... Eu zic dorului plîngînd C-am iubit fără de rînd. ALECSANDRI, P. P. 300. Sac fără fund e omul fără rînd. 3. Cantitate, grup, număr care urmează după alte grupuri de același fel. Un rînd de plăcinte și un rînd de vin – pînă ce picioarele se muiară și glasurile se înduioșară. SADOVEANU, O. I 302. Nu cumva actele făcute... au vreun clenci și ne mai scoate datori să plătim încă un rînd de parale Iloveanului? C. PETRESCU, R. DR. 252. Am început a plînge cu zece rînduri de lacrimi. CREANGĂ, A. 27. ♦ Grup de obiecte care formează un tot, o serie, și care se folosesc deodată. Am fost tocmit... cu două rînduri de schimburi pe an. C. PETRESCU, R. DR. 241. C-un rînd de haine o văd mergînd La muncă, La joc și hori același rînd. COȘBUC, P. I 127. Argintarul nu mai putea de bucurie și-i făcu un rînd de haine. ISPIRESCU, L. 92. ◊ Un rînd de case = un corp de case, v. corp (3). Singure au rămas, mama și fata, cu două rînduri de case, alături de aceea în care stăteau. SADOVEANU, M. 115. Știu că Scarlat are un rînd de case și o moșioară. C. PETRESCU, Î. II 68. ♦ (Precedat de numerale sau de adjective) Dată, oară. Într-alt rînd am socotit și m-am gîndit că tot pe șoseaua Romanului ar trebui... o fîntînă. SADOVEANU, O. VII 270. În atîtea rînduri Leonida îi împrumutase, la nevoi. VLAHUȚĂ, O. A. 253. Da bine, moșnege, cînd ai venit în cela rînd parcă erai în toată mintea. CREANGĂ, P. 83. ◊ (Cu precizări temporale) De rîndul trecut am intrat eu, acum intră tu. ISPIRESCU, L. 372. 4. Grup de persoane (mai rar de obiecte) formînd un tot omogen. O parte din versurile sale au trecut în rîndurile cîntecelor populare. BENIUC, P. 24. În rîndurile dușmane se iscă... o frămîntare grăbită. SADOVEANU, O. VI 47. M-aș prăvăli de pe scaunul Moldovei drept la mănăstirea Putnei, în rîndul strămoșilor. DELAVRANCEA, O. II 54. ◊ Expr. În rînd cu cineva (sau în rîndul cuiva) = în categoria cuiva, alături de cineva; pe aceeași treaptă, la același nivel. Nu mă voi dezlipi de tine pînă ce nu te-oi... vedea om în rîndul oamenilor. ISPIRESCU, L. 287. Ne-a pus în rînd cu ceilalți școlari și ne-a dat de învățat. CREANGĂ, A. 27. Istoria pe drept l-ar pune în rîndul lui Tit. NEGRUZZI, S. I 193. 5. (Învechit) Categorie sau clasă socială; tagmă. Întîmplîndu-se ca Mihai și Pătrașcu să moară fără moștenitori... împăratul să aibă a întări pe domnul ce se va alege prin învoirea obștească a boierilor, staturilor și rîndurilor țării. BĂLCESCU, O. II 192. ◊ (Astăzi în loc. adj.) De rînd = din popor, fără rang; p. ext. lipsit de strălucire, comun, obișnuit, vulgar. Era o biată fată săracă, din oameni de rînd. SADOVEANU, O. VIII 221. M-a privit cu o ură ștearsă, de rînd. CAMIL PETRESCU, U. N. 156. Da, împărate, căci moșneagul ce privești Nu e om de rînd, el este domnul Țării Romînești. EMINESCU, O. I 147. Dacă sînt într-o grădină, pe la flori de rînd nu merg. ALEXANDRESCU, P. 49. 6. Obicei, rînduială, fel (de a fi, de a trăi); rost. Ce rînd e pe acest pămînt de umblă viii cu morții? RETEGANUL, P. IV 68. Atunci Petre ia cuvînt: Așa-i rîndul pe pămînt! ALECSANDRI, P. A. 94. Și la nuntă petrecea în cîntări și veselie, Cum e rîndul la domnie. id. P. P. 108. ◊ Expr. A ști rîndul = a ști rînduiala, a cunoaște: rostul, mersul treburilor. De unde aș putea cumpăra puțină pîne de-aici, eu nu știu rîndul; n-ai face bine să te îngrijești d-ta? RETEGANUL, P. IV 40. Dolca, haita cea bătrînă... știa rîndul la stînă. ALECSANDRI, P. P. 55. (Regional) Cum e rîndul? = cum stau lucrurile? cum e situația? Cum e rîndu la oraș? – Nu prea bine, Grigoraș. MARIAN, S. 191. A umbla de rîndul cuiva = a avea grijă de cineva, a purta de grijă cuiva. Că m-o trimes tatu-tău Să-ți umblu de rîndul tău. ȘEZ. I 109. Corbăcele, dragul meu! Ce mă blestemi așa rău? Că îmblu de rîndul tău. ALECSANDRI, P. P. 141. ♦ (Regional) Fel, soi. Se duse... să-și aducă niște lemne de rîndul meșteșugului său, căci toate lemnele cîte le avusese... i s-au fost sfîrșit. MARIAN, O. II 159. De rîndul gurii (sau al mîncării) = pentru a mînca, pentru a-și potoli foamea. Avea ce-i trebuie de rîndul gurii. RETEGANUL, P. III 63. Sfarmă-Piatră au rămas acasă, să caute de rîndul mîncării. SBIERA, P. 82.

MOȘ s. m. I. 1. (Învechit și regional; și în sintagmele tata moșu, moș-tătuca) Bunic; (mai ales la pl.) ascendent (mai îndepărtat), înaintaș, strămoș. Intra-va la sămînța moșiloru săi, pînră în veacu nu va vedea luminra. PSALT. HUR. 41v/26. Moșii noștri în Eghiptu nu înțeleasără dudele tale. ib. 90r/21. Stricară turma lu Amulie ce le era moș, tată mîni-sa. MOXA, ap. GCR I, 59/20. Am aflat cap și începătură moșilor de unde au izvorît în țară. URECHE, LET. I, 95/8. Cuconii ucigatoriului nu-ș vor piiarde ocinele ce li să vin de la moșu-său. PRAV. 93. Cela ce-ș va ucide . . . pre moșu-său sau pre moașe-sa. ib. 95. După fealurile moșilor voștri veți moșteni. BIBLIA (1688), 1222/5. Pămîntul acesta este frămîntat cu sîngele moșilor și a strămoșilor noștri. NECULCE, L. 77. Toate cîte era într-însa mai altmintrelea de cum fusese, subt Costantie moșul său. . . le-au întocmit. ȘINCAI, HR. I, 52/3, cf. 126/6. Să se pună în scaunul moșilor săi. id. ib. II, 188/17. Însă moșul lui ajunsese în spiță De nemeș prin o hîrtie domnească. BUDAI-DELEANU, T. V. 30. Se jucară amîndoi jocul moșului Adam și al moașei Eva. GORJAN, H. II, 120/32. Eu primii viața în Galia mănoasă, Colo unde odată ai mei moși locuia. NEGRUZZI, S. II, Este frumos și demn a păstra datinile moșilor noștri. F (1875), 409. Moșul tatălui meu Ioanicâ Bașotă a excelat la combaterea Hotinului. ib. (1881), 251. Un moș al meu s-a însurat cu o văduvă. CARAGIALE, O. VI, 397. Moș-tătuca rîde din toată inima. SLAVICI, N. I, 30. Actul autentic despre consimțămîntul tatălui, mumei, moșului (bunului) și moașei (bunei) . . . va cuprinde prenumele, numele, profesiunile și domiciliul fiitorilor soți. HAMANGIU, C. C. 29. El e olandez curat din părinți, moși și strămoși. SADOVEANU, O. IX, 263. Și de-mi ajungea, Unde se ducea ? Tot la moș Adam. TEODORESCU, P. P. 411. Pi vremea cîn nenii moși (părinții și bunicii) noștri era tineri ca noi. ȘEZ. II, 209. De cînd a fost moșul crai (= de demult, foarte vechi). Cu-o cojiță de mălai, De Cînd a fost moșul crai, Pe poliță aruncată, De cînd a fost buna fată ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 260. ◊ E x p r. Din (sau de la) moși (de la) strămoși = păstrat din generație în generație, moștenit de la înaintași; p. e x t. din vremuri străvechi. Din moși strămoși la noi se spune C-a fost a raiului minune Pe timpii nașterii lumești. ALECSANDRI, POEZII 547. Un inel ce zicea că îl are de la moși, de la strămoși. ISPIRESCU, L. 104. Să dăruiesc țăranilor pămîntul pe care-l muncesc împreună cu dînșii din moși strămoși. REBREANU, R. I, 35. Din moși strămoși aveam palatul meu împărătesc așezat în scorbura acestui copac. POPESCU, B. I, 10. Aflară arme fel de fel rămase de la moși strămoși. RETEGANUL, P. II, 4. Curge un rîu care din moși strămoși s-a numit Vale. MARIAN, T. 168. De cînd cu moș Adam sau (regional) de la (sau din) moși putrezi = de foarte multă vreme, de pe vremea celor care au murit de mult. Cf. CIAUȘANU, GL. ♦ (Regional) Unchi. Într-o dimineață, iubitul meu moș intră în apartamentul meu. ALECSANDRI, O. P. 304. Îndată chemă tustrei feciorii înaintea sa și le zice: iaca ce-mi scrie frate-meu și moșul vostru. CREANGĂ, P. 184, cf. 187, 229. S-au dus și n-au mai cutezat; mai ales că moșu-tău Haralambie ieșise din sat. SADOVEANU, N. F. 24. La început s-a spus moș numai unchiului mai bătrîn, care din punct de vedere al vîrstei se apropia de bunicul copilului. SCL 1955, 142, cf. ALRM I/II h 233, A IX 2, 3, 4, 6. ♦ (Regional) Naș2 (I 1) (Năsăud). ALRM I/II h 299/268. 2. Bărbat (mai) în vîrstă, bătrîn, moșneag (I 1), u n c h i a ș, (regional) g h i u j, v î j; p. r e s t r. apelativ pentru un bărbat (mai) în vîrstă. Și moșului îi plac toate, dar să le roază nu poate. PANN, P. V. III, 72/4. De mult ești însurat, moșule ?. . . De patruzeci de ani. NEGRUZZI, ap. TDRG. Dar d-ta, moșule, n-o să ne spui ceva ? id. S. I, 245. L-a bătut vodă cu mîna pe umăr, zicîndu-i: Moșule, să știi că de azi înainte ești omul meu. CREANGĂ, A. 20. Un străjeriu cum vede pe moșneag că stă pe-acolo îl întreabă;Dar ce vrei, moșule ? id. P. 80. Văz înaintea mea un moș, fleoș de bătrîn. ISPIRESCU, L. 96. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși: îngîrbóvit Un moș cu umblet lin Și-o copiliță. COȘBUC, P. I, 228. Tot una e dac-ai murit Flăcău ori moș îngîrbovit; Dar nu-i tot una leu să mori Ori-cîne-nlănțuit. id. ib. 257, cf. 200. Moșule ! strigă brutarul. . . . Astîmpără-te ! ARGHEZI, P. T. 118. Cîtu-i moșu de bătrîn Tot ar mînca măr din sîn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 467, cf. 413. Bună ziua, moșule ! – Mulțumesc voinicule. MAT. FOLK. 95. Știe moșul ce are în traistă. ZANNE, P. III, 406. Pe dealu rotat Șade moșu bosumflat [Dovleacul]. GOROVEI, C. 26. ◊ (Înaintea unui nume propriu sau a unui apelativ, indică vîrsta înaintată a persoanei cu care sau despre care se vorbește) Cu cît mai exact este moșul Erodot. HASDEU, I. C. I, 184. Moș Vlad. . . cu ochi de vulpe, zărea creștetul delicat al dropiei. ODOBESCU, S. III, 14. Moș Nichifor nu-i o închipuire din povești, ci e un om ca toți oamenii. CREANGĂ, P. 105. Vorbi și cu moș popa. ISPIRESCU, L. 98. Da'ntreabă pe moș popa că-l știe de-altădată. MACEDONSKI, O. II, 53. Ce i-ar fi să spună într-o zi: „Măi Toadere . . . ori moșu Toadere . . . , ce-a fost, a fost”. CAMILAR, N. I, 228. Nu, moș Dumitre. DAVIDOGLU, O. 40. ◊ Moș ajun = ziua din ajunul Crăciunului; colind care se spune în seara acestei zile. Bună dimineața la Moș ajun. ODOBESCU, S. I, 234. Se desfășurau prin mintea lor . . . cetele de băieți cu semănatul ori cu „Moș ajun”. CONTEMPORANUL, VI2, 288, cf. PAMFILE, CR. 2. N-a putut să meargă nici cu Moș ajunul și nici cu sorcova. PAS, Z. I, 77. Bună dimineața la Moș ajun. TEODORESCU, P. P. 120. Moș Crăciun, Moș Gerilă = personaje legendare despre care se spune că aduc daruri la copii de Crăciun, respectiv de Anul Nou. E ziua lui Crăciun, Lui Moș Crăciun cel bătrîn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 513. Moș Martin sau moș Ursilă = nume glumeț dat ursului. Atîta i-a trebuit lui moș Ursilă, și-apoi las' pe dînsul. CREANGĂ, P. 53, cf. XANDREA, F. 265. Joacă bine, Moș Martine. TEODORESCU, P. P. 191. Și pun toți cîinișorii spinarea-n lespede, dar mai cu foc moș Martin. RĂDULESCU-CODIN, Î. 233. Moș Apeș = satir care personifica în mitologia populară un bătrîn afemeiat. Cf. HEM 1 299, DR. IV, 869. Moșul codrului = personaj din mitologia populară închipuit de obicei cu însușirile mamei-pădurii (PAMFILE, DUȘM. 234); spirit rău (MARIAN, NA. 89). ◊ E x p r. A-i veni (cuiva) moș Ene pe la gene = a i se face somn, a începe să moțăie. Com. din PIATRA NEAMȚ. Moși pe groși sau moși păroși = (în legătură cu verbe de declarație sau cu echivalente ale acestora) vorbe fără temei; minciuni. Tot înșiră la gogoși Spunînd despre moși păroși. PANN, P. V. i, 9/16. Mulți, în neștiința lor. . . au înșirat moși pe groși. I. IONESCU, P. 6. A promite moși pe groși. BARONZI, L. 46. Încălecai pe un cocoș, Să vă spui la moși pe groși. ISPIRESCU, L. 332. Ori gîndești că-ți spun moși pe groși ca să glumesc cu d-ta ? CARAGIALE, O. II, 277. Eu nu vă spun moși pe groși, ci numai lucruri pe care le-am auzit de la oameni ce trebuiesc crezuți. MACEDONSKI, O. III, 122. Bați cîmpii. . . , spui moși pe groși. I. BOTEZ, ȘC. 103. Înșiră moș pe groș. H II 32, cf. I. CR. III, 119. La moșii ăi verzi = niciodată, la paștile cailor. Vei mai căpăta și tu cap la moșii ăi verzi ori la poștele cailor. ISPIRESCU, L. 261. Adicătelea cum s-ar zice la moșii ăi verzi. CONV. LIT. XLIV2, 74. De cînd cu moșii verzi (sau roșii) = de foarte multă vreme. Cf. BARONZI, L. 48, ZANNE, P. II, 276. ◊ Compus: (regional) moșu-pămîntului = arici (Erinaceus europaeus). ALR I 1 186/790. ♦ (Popular, la pl.; de obicei art.) Ființe imaginare despre care se crede că ar alunga iarna; fiecare dintre cele nouă zile din luna martie, care urmează după zilele babelor. Moșii – zice poporul – bat cu bolile pămîntul să intre frigul și să iasă căldura. HEM 2 279. Acești moși urmează la nouă zile după Baba Dochie. MARIAN, Î. 381. ♦ (Begional) Sfînt, mucenic. Sfinții sau mucenicii. . . se mai numesc altmintrelea și moși, în antiteză de la babe. MARIAN, S. R. II, 156, cf. 157. 3. (Regional) Bărbat care moșește (I). Cf. PONTBRIANT, D., H IX 82. 4. (Regional) Personaj (mascat) reprezentînd un bărbat bătrîn, în anumite creații dramatice populare. V. m o ș n e a g. Cf. PAMFILE, CR. 158, 178. ♦ Sperietoare de păsări. În grădini boti de lut (moș de peapeni) în chipul omului fac, pentru ca pasire să sparie. CANTEMIR, IST.142. 5. (În vechile tradiții populare; la pl.) Rudele decedate ale unei persoane sau ale unei familii; (și în sintagmele ziua moșilor, sîmbăta moșilor, regional, moșii de cîrnelegi, moșii de iarnă, moșii de toamnă, moșii de hranghel, moșii duminicii mari, moșii rusaliilor, moșii de rusalii etc.; adesea urmat de determinări) nume dat diferitelor zile din an, considerate sărbători, în care se fac slujbe și pomeni pentru morți. Sîmbăta moșilor geameni. DOSOFTEI, V. S. septembrie 3r/20. Să se facă . . . două pomeniri, una la ziua hramului și alta la ziua moșilor (a. 1805). URICARIUL, XI, 325. Într-o zi, prin luna lui mai, aproape de moși. CREANGĂ, A. 5. Această pomenire și jertfă. . . se numea pretutindeni, în toate țările locuite de români, moși. MARIAN, î. 380. Moșii de iarnă, numiți altmintrelea și moșii de cîrnelegi, cad în unele părți sîmbătă înainte de săptămîna albă. id. S. R. I, 260, cf. 261, II, 162, 166, 255, id. NA. 80. Sîmbăta de dinaintea hranghelului. . . pe alocuri se mai numește și moșii de hranghel sau moșii de toamnă. PAMFILE, S. T. 74, cf. 62, 124. Sîmbăta duminicii mari, în ajunul duminicii mari, numită și moșii duminicii mari, moșii rusaliilor, moșii de rusalii. id. S. V. 7, cf. ȘEZ. XXII, 60, ARH. FOLK. III, 151, ALR II/I h 216/2. Moșî ăi dă toamnă dzîŝim moșî dă brîndză. ALR II/I h 216/29. ♦ Obiecte sau alimente date de pomană în ziua moșilor (I 5). În multe comune. . . nu se trimit în aceste două zile numai plăcinte, ca moși, ci și alte obiecte. MARIAN, S. R. II, 255. Toate aceste lucruri cari se duc spre a fi împărțite se numesc moși. PAMFILE, S. V. 8, cf. 9. ♦ Bîlci tradițional de mari proporții, organizat anual în București, în sîmbăta dinaintea rusaliilor ; p. e x t. tîrg, loc unde sînt organizate distracții publice. Și se pare că auzi la moși strigătul precupeților. ALECSANDRI, T. 1201. Nopțile le petreceam la „Vendig in Vien”, un cîmp de moși cu atracții felurite. BRĂESCU, A. 242. Să ne vedem sănătoși în tîrg la moși. MAT. FOLK. 1 173. ◊ E x p r. S-a strîns lumea ca la moși, se spune cînd se adună multă lume pentru a vedea un lucru curios. Cf. DL, DM. 6. (Învechit) Primul deținător, cu titlu de moștenitor, al unui pămînt; (învechit) bătrîn, stîlp, tei. Am văzut 20 de moșneni cu sînurile pline de hrisoave. . . și am fost silit să caut pe cel dintîi moș. GOLESCU, Î. 63. Pămîntenii era mai noi moși, veniți și așăzați de mai din urmă. PISCUPESCU, O. 26/4. Răzășiile provenite din daniile domnești sau în genere de la un autor unic, se împărțeau pe bătrîni, în Muntenia pe moși. I. BRĂESCU, M. 21. II. 1. (Regional) Numele mai multor pești: a) (Și în sintagma moș de Dunăre, BĂCESCU, P. 108, moș de baltă, id. ib.) Ghiborț (Acerina cernua). Cf. ANTIPA, P. 439, id. F. I. 31, ATILA, P. 504, BĂCESCU, P. 107, 108, H I 137. b) (Și în sintagmele moș de baltă. BĂCESCU, P. 108, moș Antoci, id. ib. 38) Pălămidă de baltă (Pungitius platygaster). Cf. ANTIPA, F. I. 52, BĂCESCU, P. 38. ◊ C o m p u s: moș-cu-trei-ghimpi = varietate de pălămidă de baltă (Gasterosteus aculeatus ponticus). Cf. ANTIPA, F. I. 59. 2. (Regional) Știulete de porumb de pe care se desprinde greu mătasea; (regional) moșneag (II 1) (Pîraie-Fălticeni). A VI 8. 3. (Regional, la pl.) Cireșe sau vișine uscate, smochinite. Com. din PEȘTIȘANI-TÎRGU JIU. 4. (Prin Munt.) Cocoloș rămas după stoarcerea nucilor. RĂDULESCU-CODIN, 51. 5. (Prin Munt.) Caltaboș sau cîrnat pregătit din intestinul gros al porcului. Cf. ALR I 747/768, L. ROM. 1959, nr. 2, 53. 6. (În opoziție cu babă) Partea cu cîrlig a unei copci. ♦ Disc al unei capse, care se îmbucă în celălalt disc. – Pl.: moși. - Și: (regional, I 3) muș s. m. H IX 82. – Derivat regresiv de la moașă.

LA1 prep. A. I. Introduce un complement circumstanțial de loc sau atribute care arată locul. 1. (Complementul arată locul unde sau în vecinătatea căruia stă ceva sau cineva) Nu mai știa ce are la casa lui. CREANGĂ, P. 153. Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă... La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. O privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ (Învechit și popular înaintea numelor de țări, azi înlocuit prin «în») La Moldova cea frumoasă Viața-i dulce și voioasă! ALECSANDRI, O. 100. ♦ (Complementul sau atributul arată poziția) Casa este așezată la drum.În față, cu ferestrele la stradă, e salonul de primire. VLAHUȚĂ, O. AL. II 5. ♦ (Complementul arată locul unde se petrece o acțiune) Albinele și-au început dulce zumzet la copacii timpurii. SADOVEANU, O. VI 399. La teatru se făcea o pregătire neobișnuită: toți lucrau cu tragere de inimă. DEMETRESCU, O. 130. ◊ (Complementul arată în același timp și obiectul unei acțiuni) Seceră la grîu. 2. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau a unei acțiuni) Moș Petrache avea o manta de aba roșie de ploaie și tocmai venea la noi cu dînsa-n spete, fiindcă ploua. HOGAȘ, DR. II 148. Pasărea... la ceruri zboară. ALECSANDRI, P. I 139. Se întoarseră la locul luptei. BĂLCESCU, O. II 258. De-ar fi noaptea ca ziua Aș trece la Moldova. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 141. ◊ (După verbe ca «a privi») Înfricoșată, își arunca ochii cu speranță la doctor. BART, E. 387. Se uita galeș la dînsul. ISPIRESCU, L. 34. 3. (Complementul arată o limită în spațiu) Păru-i ajunge la călcîie. EMINESCU, O. I 95. ♦ (Complementul arată limita unei acțiuni) Crîncene gloate... Cu inima iască și cuțitul la oase. DEȘLIU, G. 23. Și le zicea el, versurile acestea, într-un anumit fel, de te-ajungea la inimă. SADOVEANU, O. II 6. 4. (Complementul arată distanța) La un pas de el, văzu un soldat mort. CAMILAR, N. I 58. 5. (În loc. adv.) La deal v. deal. La vale v. vale. La îndemînă v. îndemînă. La un loc v. loc. La rînd v. rînd. La dreapta v. drept. La stînga v. stîng. La umăr v. umăr. II. Introduce un complement circumstanțial de timp. 1. (Complementul arată data, momentul, perioada sau prilejul în trecut sau prezent) A doua zi, sîmbătă, plecară la răsăritul soarelui, învăliți în cojoace. SADOVEANU, B. 68. Fost-ai și d-ta la tinerețe, nu zic. CREANGĂ, P. 230. Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă. ALECSANDRI, P. III 445. Văduvă de doi bărbați la 21 de ani. NEGRUZZI, S. I 57. Adună la tinerețe ca să ai la bătrînețe. ◊ (Învechit și popular, cu complementul «ceasul» sau «ziua») Mulțumesc... că nu m-a lăsat să pier la ceasul nașterii. ISPIRESCU, L. 56. La ziua judecății... iar ne vom întîlni. NEGRUZZI, S. I 29. 2. (Introduce un complement care arată un moment viitor: anul, anotimpul, luna, ziua etc.) Ba s-a însura la toamnă, ba la iarnă... ba la vară, ba iar la toamnă. CREANGĂ, P. 141. La noapte iar or veni după dînsul. SBIERA, P. 266. Și la anul să trăiți. ALECSANDRI, P. P. 391. E mai bine acum un ou decît la anul un bou. NEGRUZZI, S. I 248. Da la noapte ce să faci? BIBICESCU, P. P. 182. ◊ Loc. adv. La ziuă = cînd se crapă de ziuă; cînd se face ziuă. Mîine la ziuă pornim.Expr. La mulți ani = îți urez să trăiești mulți ani. La mulți ani cu sănătate! TEODORESCU, P. P. 17. 3. (Complementul arată periodicitatea) Se ducea... la luna, la săptămîna, ca să vadă grîul de-i copt. ȘEZ. III 242. Și apoi, mergînd la luna, La luna, la săptămîna, Să vedem cum ne dă mîna. TEODORESCU, P. P. 139. ◊ (Întărit prin «o dată», «tot», «fiecare») Frunzele moarte se desprindeau la fiecare pas. C. PETRESCU, S. 169. De la Scarlat nu știam nimic, fiindcă el scrie o dată la o lună. id. Î. II 235. Găsește din întîmplare cîte o piatră de aceste picată de pe cerb, cînd se scutură el la șepte ani o dată. CREANGĂ, P. 218. 4. (În expresii și locuțiuni) La început v. început. La sfîrșit v. sfîrșit. La urmă sau la urma urmelor v. urmă. La vreme v. vreme. La cîte ceasuri? = la ce oră? III. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Icoană-ntr-un altar s-o pui La închinat. COȘBUC, P. I 53. Cine-i tînăr și voinic Mere noaptea la cîștig. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 286. ◊ Loc. adv. La ce? = pentru ce? Ar fi vrut grozav să-l întrebe la ce i-a intrat în ogradă, însă n-ar fi stat frumos să i-o zică de la obraz. CAMILAR, TEM. 29. La ce-ți trebuie s-o știi? EMINESCU, N. 18. IV. (Rar, introduce un complement de cauză) Pentru, din cauza. La cea mai mică greșeală dregătorească, la cea mai mică plîngere ce i se arăta, capul vinovatului se spînzura în poarta curții, cu o țidulă vestitoare greșealei lui. NEGRUZZI, S. I 143. ♦ Sub acțiunea, în prezența. Teaca neagră, ferecată în alamă și înflorită cu argint a săbiei încovoiate sclipea la soarele verii. SADOVEANU, O. I 480. Albele-i cosițe strălucesc la lună. BOLINTINEANU, O. 106. V. (Introduce un complement de mod) Judecă-mă la dreptate. MARIAN, S. 57. ◊ Loc. adv. La pas v. pas.Expr. A fi (sau a se avea, a fi certat) la cuțite (cu cineva) v. cuțit. ♦ (Complementul arată măsura) Ziarele vechi se vînd la kilogram.Expr. La preț sau la prețul de = cu prețul, pe prețul, pentru prețul. Am vîndut merele la prețul de cinci lei kilogramul. VI. (Introduce un complement instrumental) Text scris la mașină. VII. (Introduce un complement de relație) Adună pasările cele mai agere la zbor. ISPIRESCU, L. 75. De trup ești mărunțel, nu-i vorbă, dar la fire ești mare. CREANGĂ, P. 150. Străin la vorbă și la port Lucești fără de viață. EMINESCU, O. I 171. Amîndoi ne potrivim... și la ochi și la uitat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 49. VIII. (Introduce un complement indirect) Cît mac e prin livezi Atîția ani la miri urez. COȘBUC, P. I 59. A mea viață la zeii tăi se-nchină. EMINESCU, O. I 93. Iar la cea măicuță Să nu spui, drăguță, Că la nunta mea A căzut o stea. ALECSANDRI, P. P. 3. Să dea la boi de mîncare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 514. ◊ (După verbe ca «a gîndi») Cînd mă gîndesc la locul nașterii mele, la casa părintească... parcă-mi saltă și acuma inima de bucurie. CREANGĂ, A. 33. Și privind păienjenișul din tavan, de pe pilaștri, Ascultam pe craiul Ramses și visam la ochi albaștri. EMINESCU, O. I 140. ♦ (Învechit și popular) Pentru. Destul e o măciucă la un car de oale. CREANGĂ, P. 258. ♦ De fiecare. Dobînda este de cinci la sută.Să-mi dai la vită cîte un leu. ȘEZ. V 46. IX. (Pierzîndu-și calitatea de prepoziție) 1. (Cu valoare de numeral nehotărît) Construit cu un substantiv, fie complement direct, fie – rar – subiect, exprimă o cantitate mare. S-a adunat la lume, de nu te mai puteai mișca.Mînca calul la jar mai pogan de cum ar mînca alții ovăz. RETEGANUL, P. II 10. Spărgea la alune pe nicovală. ISPIRESCU, L. 92. Și mănîncă fata la plăcinte și mănîncă, hăt, bine. CREANGĂ, P. 290. Ei tăia la turci, tăia Pînce bine ostenea. ALECSANDRI, P. P. 146. Croiește la minciuni. NEGRUZZI, S. II 203. 2. (Adverbial) Cam, aproape. Eram amîndoi oameni la 40 de ani. SAHIA, U.R.S.S. 217. Erau la opt mii de voinici. ISPIRESCU, M. V. 20. Un teanc de testemele, în care erau la nouă puduri. CONTEMPORANUL, III 824. ◊ (De obicei urmat de «vreo» sau precedat de «aproape», «ca») Cîți să fi fost?... – Păi, la vreo două sute. PAS, Z. IV 265. Nu făcu ca la o sută de pași și iată că dete peste un tăune. ISPIRESCU, L. 44. B. În prepoziții compuse. I. De la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc care exprimă punctul de plecare al unei acțiuni în spațiu) Nu vine nici un băiat de la oraș. STANCU, D. 41. De sus, de la postul de observație al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mișcările. C. PETRESCU, A. 312. Începea să-și scoată de la brîu săbiile lucitoare care sclipeau sub lumina soarelui. SAHIA, N. 66. ◊ (În corelație cu «pînă la» sau «la») Mingea trecea de la un jucător la altul. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp care exprimă punctul de plecare al unei acțiuni în timp) De la adormirea bătrînului Ștefan-voievod, părintele Moldovei, trecuseră șaptezeci și doi de ani. SADOVEANU, N. P. 5. ◊ Loc. adv. De la o vreme = după un timp, într-un tîrziu. Toată ziua am stat de capul tatei să-mi facă și mie un buhai; ori de nu, batîr un harapnic. – Doamne, ce harapnic ți-oi da eu, zise tata de la o vreme. CREANGĂ, A. 41. Și mergînd tot cum s-a dus, de la o vreme ajunge la împărăție. id. P. 216. ◊ (În corelație cu «pînă la» sau «la») Am mers de la răsăritul pînă la apusul soarelui. 3. (Introduce un complement indirect) Hatmanii au prubuluit și domniile lor vremea și au aflat de la gîște cum că se schimbă. SADOVEANU, N. P. 311. Sînge din sîngele ei și carne din carnea ei am împrumutat; și a vorbi de la dînsa am învățat. CREANGĂ, A. 35. Condeiu-n mînă tu mi-l pui cu silă. De la oricine-un snop de paie seceri. EMINESCU, O. IV 333. De la puterea otomană să nu așteptați nimic mai mult decît înjosire, decît umilire. ODOBESCU, S. III 432. Nu ți-e milă și păcat! De la părinți m-ai luat Și-n răi codri m-ai băgat! ALECSANDRI, P. P. 17. 4. (Introduce un complement circumstanțial de mod, în loc. adj.) De la sine = fără ajutorul nimănui, neîndemnat de nimeni, cu propriile forțe. Națiunea simte că poate face astăzi de la sine mai mult decît ceea ce se vedeau siliți a face părinții noștri. ODOBESCU, S. III 435. 5. Introduce un atribut. a) (Atributul exprimă locul existenței) De cînd te-ai întors nu mai semeni cu nimeni de la noi. DAVIDOGLU, M. 26. Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăș de cărăușie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. b) (Atributul exprimă proveniența) Aripi are, iar în tolbă-i El păstrează, ca săgeți, Numai flori înveninate De la Gangele măreț. EMINESCU, O. I 236. c) (Atributul exprimă apartenența) Scîrție-n vînt cumpăna de la fîntînă, Valea-i în fum, fluiere murmură-n stînă. EMINESCU, O. I 231. ◊ Loc. adv. De la început v. început. De la coadă v. coadă. II. Pe la. (Dă o nuanță de aproximație, de neprecizie) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Să-i duci... pe la iarmaroace. CREANGĂ, P. 109. Cine ești, de unde ești? Pe la noi ce rătăcești? ALECSANDRI, P. II 11. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Aseară pe la sfințit Cu alta te-ai întîlnit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 247. III. Pînă la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de timp care arată durata, extensiunea în timp) Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită, din Humulești, care nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Ți-ai luat urît pe-o noapte Și ți-o fi pînă la moarte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 247. 2. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Pînă la dumnezeu, sfinții îți ieu sufletul. CREANGĂ, P. 28. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod, în expr.) (Toți) pînă la unul = absolut toți.

pâ1 [At: PSALT. HUR. 48r/10 / V: (îrg) pănă, pără, păr, pân, (înv) pană, păn, (reg) par, pânî, pâră, pene, pu / E: ml paene-ad] 1 pp Exprimă delimitarea unei întinderi sau a unei deplasări în funcție de un reper spațial mai mult sau mai puțin precis Hai până afară să discutăm. 2 pp (Îlpp) De sus ~ jos, de jos ~ sus Arată extinderea completă pe verticală a unei arii spațiale. 3 pp Planul spațial delimitativ este asociat cu punctul de localizare a unei circumstanțe Du-te până afară, unde te așteaptă el. 4 pp (Îlpp) ~ unde Exprimă un punct de localizare foarte îndepărtat al reperului de atins Mergi ~ până unde vezi cu ochii. 5 pp (Îc) ~ de Arată că delimitarea reperului final al acțiunii coincide cu punctul inițial al unei alte extinderi spațiale Mirosul se simțea ~ de unde veneam. 6 pp (Îc) ~ pe Arată că delimitarea extinderii acțiunii se face în funcție de atingerea unui plan luat ca reper Curge până pe podea. 7 pp (Îc) ~ de pe Exprimă depărtarea reperului spațial ales, care este și punctul inițial al unei extinderi Mirosul se simțea până de pe deal. 8 pp (Îc) ~ la Arată că reperul final este o destinație precisă sau un nivel atins, privit ca posibilitate maximă Au ajuns până la hotare. 9-10 pp (Îlpp; îlav) ~ la sfârșit, ~ la capăt (Exprimă faptul că reperul acțiunii sau stării este precizat) de către limita finală. Am stat până la sfârșit. 11 pp (Îcr de, din) Arată că starea, acțiunea este cuprinsă complet între limitele extreme ale unei arii E ud de la cap până la picioare. 12 pp (Îc) ~ de la, ~ de pe la, ~ din Delimitează depărtarea dintre o poziție oarecare și un reper spațial al limitei inițiale a unei extinderi Vin nuntași până de (pe) la Zalău. 13 pp (Îc) ~ pe la Arată că delimitarea întinderii, deplasării este aproximată în funcție de atingerea unui nivel de extindere sau destinație A plouat până pe la Bran. 14 pp (Îc) ~ în, ~ întru Exprimă faptul că delimitarea deplasării este precizată după situarea în cuprinsul unui plan spațial, al unui interior Urcară până în turn. 15 pp (Îlpp) ~ peste, ~ dincolo de Arată că delimitarea deplasării este precizată prin depășirea unui reper spațial Du-te până dincolo de drum. 16 pp (Îlpp) ~ de peste, ~ de dincolo de Exprimă depărtarea dintre o poziție și un plan spațial plasat înaintea începutului unei distanțe precizate Au venit până de dincolo de Olt. 17 pp (Îc) ~ spre, ~ înspre, ~ către Arată că delimitarea întinderii este precizată prin perspectiva unui reper spațial Curtea se întindea până spre marginea pădurii. 18 pp (Îc) ~ dinspre, ~ despre Exprimă depărtarea dintre o poziție și un reper spațial în perspectiva căruia este plasat punctul inițial al unei extinderi Ploaia a înaintat până dinspre Cluj. 19 pp (Îc) ~ prin Arată că delimitarea deplasării se face prin intrarea în cuprinsul unui reper spațial A ajuns până prin părțile noastre. 20 (Îc) ~ de prin Arată că delimitarea se face luând ca repere spațiale mai multe puncte de demarcare a unei extinderi Vin oameni până de prin toate colțurile țării. 21 pp (Îc) ~ după, ~ pe după, ~ deasupra, ~ sub Exprimă faptul că delimitarea este precizată după diferite planuri de orientare la un reper spațial S-a ridicat până deasupra norilor. 22 pp (Îlpp) ~ aproape de, ~ alături de, ~ lângă Exprimă faptul că delimitarea se precizează față de învecinarea cu un reper spațial Veni până lângă el. 23 c (Îcr de, de la, din) Arată că delimitarea întinderii sau deplasării se face prin prezența unei circumstanțiale spațiale De la noi și până se termină lotul experimental. 24 pp (Îcr de, de la, din) Exprimă încetarea duratei acțiunii după un reper temporal de simultaneitate, posterioritate sau anterioritate la un moment oarecare al vorbirii De azi până mâine să termini. 25 pp (Îcr de, de la, din) Arată că delimitarea temporală este un reper final ce indică o zi, o parte a ei, o săptămână, un anotimp Pleacă din oraș de vineri seara și până duminică dimineața. 26 c Exprimă faptul că planul temporal delimitativ este asociat momentului desfășurării unei circumstanțiale A muncit până am venit eu. 27 c (Îlc) ~ când, ~ ce, (înv) ~ unde, (îvr) ~ când ce Exprimă faptul că momentul împlinirii unui fapt este luat ca reper final Așteaptă-mă până când mă întorc. 28 pp (Îc) ~ de Delimitează durata unei stări de fapt gândită prin raportare la contrariul ei, în intervalul dintre un anumit moment și determinarea temporală anterioară Până de curând, trăia. 29 pp (Îc) ~ pe Exprimă momentul încetării acțiunii, stării după un termen care indică o zi, o parte a ei, o săptămână, un anotimp etc. Să lăsăm până la iarnă. 30 pp (Îc) ~ la Exprimă momentul încetării acțiunii după un reper temporal care reprezintă aspectul maxim al delimitării ei A stat la oraș până la 10 ani. 31 pp (Îac) Exprimă reperul temporal al expirării duratei ca punct de orientare pentru desfășurarea unei acțiuni Sunt trei ore până la masă. 32 pp (Îac) Arată că demarcarea temporală a expirării duratei este un termen în care se crede că ar fi posibilă efectuarea unui fapt Așteaptă până la calendele grecești. 33-34 pp (Îlpp; îlav) ~ la (Arată ideea de expirare a unui interval de timp, indicată de o limită neexprimată, dar subînțeleasă ca sigură) Cât se poate de repede Până una alta, pleacă. 35-36 pp (Îlpp; îlav) ~ la sfârșit, ~ la urmă, ~ la capăt, ~ la căpătâi, (înv) ~ la cumplit (Exprimă limita absolută de demarcare a expirării duratei acțiunii, stării) În cele din urmă Am stat până la sfârșit. 37 pp (Înv; îlpp) ~ la curând Arată ideea de rapiditate prin indicarea unei limite de expirare într-un viitor apropiat. 38 (Înv; îc) ~ de la Exprimă incidența cu o demarcare temporală anterioară după care se apreciază trecerea la o stare de fapt, prin raportare la contrariul ei Până de la o vreme, văzând că plouă, nu mai așteptă. 39 pp (Îc) ~ pe la Precizează momentul încetării acțiunii sau stării prin aproximarea apropierii de un reper temporal ca ultim termen al expirării Până pe la toamnă se va rezolva. 40 pp (Îc) ~ de pe la Exprimă un reper temporal față de imediata depășire a căruia este aproximată durata petrecerii unei stări de fapt, prin raportare la contrariul ei Până de pe la Crăciun a nins. 41 pp (Îc) ~ în, ~ întru Arată că momentul încetării acțiunii, stării este precizat de o demarcare temporală prin împlinirea unei durate maxime Mă judec până în pânzele albe. 42 pp (Îac) Arată că demarcarea temporală a împlinirii unei durate este privită ca reper de orientare pentru o acțiune, o stare Evoluția omenirii până în viitorul ei cel mai îndepărtat. 43 pp (Îac) Exprimă faptul că demarcarea temporală a duratei este prezentată ca termen în care are loc sau ar fi posibilă efectuarea a ceva E gata până într-o lună. 44 pp (Îlpp) ~ peste, ~ dincolo de Exprimă momentul încetării acțiunii, precizat prin depășirea unei durate Până peste o oră vin. 45 pp (Îlpp) ~ de peste, ~ de dincolo de Delimitează intervalul dintre un moment oarecare și un plan temporal de dinaintea începutului duratei precizate Aducea argumente până de dincolo de anii revoluției. 46 pp (Îc) ~ din Delimitează intervalul dintre un moment și unitatea temporală în care se încadrează momentul sau datarea inițială a ceva Până din cele mai vechi timpuri a fost ocupația lor de bază. 47 pp (Îae) Arată că momentul de datare inițială a unui fapt coincide cu momentul încetării altuia Până din anul începerii războiului, nu cunoscuse foamea. 48 pp (Îc) ~ prin, ~ spre, ~ înspre, ~ către Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este aproximat din perspectiva unui reper de orientare temporală Te aștept până spre ora zece. 49 pp (Înv; îc) ~ despre, ~ de către Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat de acela al demarării inițiale a unui reper de orientare temporală Acolo au stat până despre toamnă. 50 pp (Îc) ~ după Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat prin posterioritate față de o unitate temporală Am așteptat până după ora trei. 51 pp (Îlpp) ~ aproape de Exprimă faptul că momentul încetării acțiunii, stării este delimitat prin anterioritate față de o unitate temporală Timp urât până aproape de Paști. 52 pp (Îc) ~ între Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat prin intercalarea într-o perioadă demarcată de două unități temporale Activitatea sa s-a extins până între cele două războaie. 53 pp (Îc) ~ a Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat de durata unui fapt a cărui încheiere este limita temporală finală Plecăm până a nu răsări soarele. 54 c Arată că încetarea duratei acțiunii, stării, coincide cu momentul încetării unei alte acțiuni, stări, corelate direct Dormi până mai ai timp. 55 c Exprimă faptul că încetarea unui interval inițiat din momentul vorbirii este delimitată în funcție de durata a ceva petrecut în acest răstimp Stai un minut, până îmi iau cartea. 56 c Exprimă faptul că încetarea acțiunii, stării, este raportată la manifestarea reală sau potențială a ceva care o succede A dispărut până să mă uit la el. 57 c Arată că încetarea acțiunii, stării, este marcată prin trecerea la un stadiu, un fapt care justifică întreruperea acestora Au mers împreună până au ajuns acasă. 58 c Arată că încetarea intervalului de timp scurs din momentul vorbirii este delimitată de producerea a ceva Va trece timp până ne vom reîntâlni. 59 c (Îcn) Exprimă faptul că încetarea unei restricții, a lipsei manifestării unui fapt este condiționată de împlinirea altuia, care îl anticipează Până nu faci foc, nu iese fum. 60 pp Arată că evaluarea maximă a intensității unei stări, unei situații, fixează cu o limită locală sau temporală punctul de unde nu mai este posibilă admiterea acesteia Până aici ți-a fost! 61 pp (Îlpp) ~ unde, ~ când Evaluează în interogații retorice, momentul de încheiere a ceva ca pe o limită exagerată, abuzivă Până când te joci așa cu mine? 62 pp (Îlpp) ~ și, ~ chiar așa Evaluarea maximă a aprecierii este făcută prin evidențierea voită a caracterului aparte Până și vara ți-e frig. 63 pp (Îc) ~ de Arată că evaluarea maximă a intensității unui fapt, unei situații reiese din considerarea globală a numărului de repetări la un moment dat Poți repeta până de trei ori. 64 ppc) ~ pe Exprimă faptul că evaluarea maximă a intensității unui fapt, unei stări reiese din tangența cu limita de declanșare a consecinței Iți iert multe, dar nici până pe acolo încât să minți. 65 pp (Îc) ~ la Arată că evaluarea maximă a intensității unui fapt, a unei situații reiese din considerarea modului de actualizare în corelație cu posibilitatea absolută de atins la un moment dat Crește până la cer puterea sa. 66-67 pp (Îlpp; îlav) ~ la sfârșit, ~ la urmă, ~ la urma urmelor (Exprimă atingerea limitei decisive, ce permite trecerea de la o stare la alta) în cele din urmă Vei accepta până la sfârșit. 68 pp (Îc) ~ la Exprimă atingerea sau intenția de a atinge limita de epuizare a modului de manifestare sau săvârșire a ceva A plătit până la ultimul ban. 69 pp (Îlpp) ~ la un punct Arată evaluarea valabilității criteriului pentru aprecierea a ceva Are dreptate până la un anumit punct. 70 pp (Îc) ~ la Evaluează atingerea limitei infime în însușirea unor cunoștințe A învățat carte până la glezne. 71 pp (Îlav) De la mână ~ la gură Într-un timp neobișnuit de scurt. 72 pp (Îcr de la) Exprimă unanimitatea unor elemente dispuse progresiv sau regresiv într-o ierarhie sau între limite antagonice Toți s-au bucurat de la mic până la mare. 73 pp (Îc) ~ la Evaluează, prin generalizare numerică, plafonul maxim până la care se poate aproxima mărimea unei cantități Au fost până la 50 de persoane. 74 pp (Îac) Evaluează nivelul ultim în considerarea progresivă a elementelor de același fel Până la șase rude. 75 pp (Îac) Evaluează nivelul ultim atins în dispunerea prin ordonare a elementelor de același fel A încercat să intre la facultate până la a patra oară. 76 pp (Îc) ~ de Evaluează, prin măsurare, gradația maximă, în sens pozitiv sau negativ, atinsă la un moment dat A accelerat până la 150 km pe oră. 77 pp (Îc) ~ în, ~ întru Evaluează valoarea maximă a intensității de manifestare a unui fapt, a unei situații, prin îndeplinirea lor integrală Sătul până în gât. 78 pp (Îcr din) Exprimă încadrarea totală a elementelor dispuse între limite antinomice, în săvârșirea sau suportarea a ceva I-a spus totul, din fir până în păr. 79 pp (Îlav) ~ într-atât(a), ~ în așa măsură, (înv) ~ cât(ă), ~ în atât(a) (Evaluează gradul ultim al cantității, în corelație cu o consecință reală sau posibilă) În cel mai înalt grad Se enervase până în așa măsură, că nu putea vorbi. 80 pp (Îc) ~ peste Evaluează maximumul intensității unei stări, situații prin depășirea unei limite de suportabilitate sau toleranță L-am suportat până peste orice limită. 81 c Evaluează intensificarea maximă în efectuarea a ceva, prin atigerea unei limite ce nu poate fi depășită Dansează până transpiră. 82 c Evaluează imposibilitatea înfăptuirii unui lucru, prin extinderea locală sau temporală infinită Proști vor fi până e lumea.

veni vb. IV. A intr. I (despre ființe; mai ales cu determ. locale care indică punctul de plecare, punctul de destinație, traseul sau reperul în funcție de care este orientată deplasarea) 1 A se deplasa spre locul unde se află cineva sau ceva; a merge tot mai aproape de un anumit loc, de o așezare etc.; a se apropia. Vine spre casă.(repetat, cu val. intensivă sau durativă) Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare (EMIN.). ◊ (în corelație cu vb. ca „a se duce”, „a pleca”, „a merge”, exprimă, în mod explicit, o deplasare în sens opus) Badea vine și se duce, dor îmi lasă (POP.). ◊ (constr. cu „de unde”, „dincotro” etc., arată că cineva se întoarce la locul de unde a plecat) Turcii... în vremea războiului, l-au părăsit și s-au dus de unde vinisă (CANT.). Δ expr. A se întoarce (sau a se duce, a pleca etc.) cum a venit, se spune pentru a arăta că cineva nu și-a realizat scopul pentru care a făcut deplasarea. A se duce cum (sau precum) a (sau au) venit, se spune pentru a arăta că banii obținuți fără efort sînt cheltuiți cu multă ușurință. ◊ (la imper., de obicei întărit prin „încoace”, „aici” etc., predomină ideea de amenințare, de provocare, de sfidare) Vie să-și cerce norocul, dacă li s-au urît zilele (ALECS.). Δ Compus (fam.): vino-ncoace (sau vino-ncoa) subst. invar. = (adesea în legătură cu „a avea pe”, „a fi plin de” etc.) atracție, farmec, drăgălășenie. ◊ (cu determ. modale care arată sau sugerează ritmul de deplasare) S-a oprit un moment în loc indignat, derutat, pe urmă vine brusc către ei (CA. PETR.). Δ (constr. cu dat. etic) Tare-mi venea și-mi sosea, Tot din guriță strigînd (POP.). ◊ (cu determ. care arată distanța parcursă) Șapte țări de ai venit (POP.). ◊ (cu determ. care indică sau sugerează mijlocul de deplasare) Vine călare spre cetate un hatman leșesc cu steag alb (ALECS.). ◊ fig. Iarna vine, vine pe crivăț călare (ALECS.). ◊ (cu determ. elem. pred. supl.) Din droaia de copii... vine curajos, mi se așază pe genunchi (STANCU). ◊ analog. (despre fenomene atmosferice, meteorologice) A venit o furtună cu grindină. ◊ ext. (despre corpuri cerești) Ca stelele acelea călătoare ce se zăresc..., fără a ști de unde vin și unde se duc (RUSSO). ◊ (despre vreme; cu determ. ca „bună”, „rea” etc.) După furtună vine și vreme bună (c. NEGR.). ♦ ext. (despre ambarcațiuni) A se deplasa pe apă apropiindu-se (de cineva sau ceva). După cîteva minute, barca veni la vapor cu trei oameni (BOL.). ♦ analog. (despre păsări) A zbura (dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat). ◊ (despre ființe imaginare sau mitologice) Iuții aprigi zburători Vin curgînd de pretutindeni (c. NEGR.). ♦ analog. (despre obiecte) A se deplasa prin aer cu viteză dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat (fiind lansat, azvîrlit). Capriciul obuzului care vine unde nu te aștepți (CA. PETR.). ♦ (cu determ. introduse prin prep. „pe la”, „prin”, „peste”) A merge traversînd, străbătînd un loc, o întindere, o suprafață; a trece (prin...). Iuda veni... prin valea lui losafat (BOL.).** (cu determ. locale în care de obicei alternează „de la” sau „din” cu „la” sau „în”) A merge dintr-un loc în altul, dintr-o parte în alta. Oile... veneau dintr-un mal în cellalt al Milcovului (GHICA). ◊ fig. De la gîndul restauratorilor de a întemeia gramatica română am venit la gramatica latină (RUSSO). 2 (cu determ. locale introduse de obicei prin prep. „din”, „de la” sau constr. cu „de unde”, care indică punctul de plecare; cumulează adesea ideea originii sau provenienței) A se pune în mișcare pentru a ajunge undeva sau la cineva; a proveni din... Vin din cetatea împărătească sau din Asia mică... negustori (IORGA). ◊ ext. Plante venite de la Ecuator.(în corelație cu „a merge”, „a se duce”) Acest popor... nu v-a întrebat niciodată de unde ați venit și unde vă duceți (EMIN.). ◊ expr. Așa (sau acum) mai vii de-acasă, se spune, aprobativ, cuiva care revine asupra unei hotărîri (considerate greșite) sau care adoptă o atitudine mai conciliantă, mai înțeleaptă etc. A(-și) veni de-acasă = a se dumiri, a se lămuri (asupra unui lucru). Mergi (sau mergeți, să mergi etc.) ori du-te (sau duceți-vă, să te duci etc.), pleacă (sau plecați etc.) de unde ai (sau ați etc.) venit = pleacă (sau plecați etc.) de aici! lasă-mă (sau lăsați-mă etc.) în pace! A-i veni (cuiva) în (ori întru) întîmpinare sau a veni în (ori întru) întîmpinarea (cuiva), a veni înaintea (cuiva) = a) a merge, a ieși înaintea cuiva (pentru a-l primi, pentru a-l întîlni etc.); a întîmpina (pe cineva); b) (și a veni în întîmpinarea a ceva) a precede, a anticipa o idee, o teorie; a răspunde unei întrebări, unei necesități, înainte ca aceasta să fie formulată. ♦ (mai ales despre abstracte) A lua naștere, a rezulta din ceva sau de undeva; a se trage din... Acest sentiment vine pesemne din înălțimea și sublimitatea naturii noastre intelectuale (CAR.). ◊ expr. De aici vine (apoi) (aceea) că... sau de unde vine că... = datorită acestui fapt, pentru acest motiv, din această cauză. ♦ A-și avea originea, obîrșia, proveniența din ceva sau de undeva; a rezulta, a decurge. A denunța abuzurile, a biciui, a strivi răul, ori din care parte ar veni (I. NEGR.). ◊ (despre limbi sau despre elemente ale unei limbi) Numele localității vine de la un nume de persoană.(înv.; despre dispoziții, hotărîri etc. oficiale) A emana. Legea vine de la parlament. 3 (de obicei cu determ. locale introduse prin prep. „la”, „pînă în”, „în” etc. care indică punctul de sosire) A ajunge, a sosi într-un anumit loc; a descinde, a se opri într-un anumit loc (care reprezintă punctul final al deplasării). Într-o iarnă... venise la Iași o trupă de actori despre care se dusese vestea (BRĂ.). ◊ expr. A-i veni (cuiva) iapa la hăț = a se schimba împrejurările în favoarea cuiva. A veni pe (sau în) lume = a) a se naște; b) (bis.; și a veni cu trup; despre Iisus Hristos) a lua trup de om; a se întrupa. A veni alba în sat = a se lumina de ziuă. A(-i) veni la țanc (sau la pont) = a sosi la timp. A veni la mijloc = a interveni, a intra în acțiune. A veni fără vistavoi = a sosi (undeva) pe neașteptate. A-i veni (cuiva) cuțitul la gît (sau mucul la deget) = a ajunge într-o situație grea, dificilă, a fi în primejdie; a ajunge la limita răbdării. A(-i) veni (cuiva) în (sau întru, spre) ajutor = a interveni (grabnic, prompt) pentru a ajuta pe cineva; a sări în ajutorul cuiva; a fi de folos cuiva. La o vreme de nevoie,... noi ți-om veni într-ajutor (EMIN.). A veni în ajutorul (a ceva sau a cuiva) = a aduce argumente în sprijinul unei idei, al unei teorii, al unui principiu etc. sau al unei persoane care susține anumite teorii, idei etc. A veni deasupra = a deveni învingător. A(-i) veni (cuiva) la (ori în) mînă sau a veni pe (ori în, la) mîna (ori mîinile) (cuiva) = a ajunge la discreția, la dispoziția, în puterea cuiva; a depinde de cineva. A(-i) veni (cuiva) drăguș la căuș, se spune, ca amenințare, celui care te-a nemulțumit și pe care-l vei pedepsi. A-i veni (cuiva) (Moș) Ene pe la gene = a i se face somn; a începe să moțăie. A(-i) veni de hac = a) a pedepsi sau a face inofensiv pe cineva care provoacă necazuri, supărări, nemulțumiri; b) a depăși, a învinge o dificultate, un obstacol etc.(despre obiecte, mai ales despre mărfuri; adesea cu determ. introduse prin prep. „din”, „de la”) A ajunge la destinație; a fi adus undeva. Ridică halba: golesc băutura cîteșitrei și mai vine un rînd (GÎRL.). ◊ expr. A veni la (sau în) mîna (sau mîinile) (cuiva) ori a-i veni (cuiva) la (sau în, sub, a) mînă = a ajunge în posesia, în stăpînirea cuiva. A-i veni cuiva cărți = a trage sau a-i cădea cărți bune (potrivite pentru a cîștiga la jocul de cărți). ◊ (despre înștiințări, mesaje, scrisori etc.; adesea cu determ. introduse prin prep, „din”, „de la”; de obicei constr. cu dat. pron. person.) I-a venit răspuns Că dușmanii țării... Năvălesc grămadă (IOSIF). ◊ expr. (înv.) A-i veni mazilie = a fi mazilit, înlăturat de la domnie. ♦ (despre publicații periodice) A fi difuzat, a ajunge (periodic) undeva. Presa îi venea destul de regulat.(despre lumină, sunete, mirosuri etc.; adesea constr. cu dat.) A se propaga prin spațiu pînă într-un anumit loc; a se face perceput, simțit. Văzu tufișuri mari și-i veni un miros adormitor de iarbă (EMIN.). ◊ (cu determ. introduse de obicei prin prep. „de la”, „din”) Lumina vine de la o curte interioară (RALEA). ◊ expr. A veni la (sau în) urechile (sau cunoștința) ori a-i veni (cuiva) la urechi = (despre știri, zvonuri etc. sau, ext., despre fapte, întîmplări etc.) a ajunge la cunoștința cuiva; a deveni cunoscut. A-i veni (cuiva) muștarul la nas v. muștar. 4 (cu determ. nume de persoane sau echivalente ale acestora, introduse de obicei prin prep. „cu”) A însoți, a întovărăși, a acompania (pe cineva) sau a fi însoțit, întovărășit, acompaniat (de cineva). Nu te teme de nimic și vino cu mine în această pădure (FIL.). ♦ (de obicei cu determ. nume de obiecte) A aduce cu sine. Mai apoi, vine unul cu împletituri, altul cu un car de roate (SLAV.). ◊ expr. A juca pe vine (sau pe venite) = (la unele jocuri de cărți) a juca pe datorie, în contul banilor care vor fi aduși ulterior. ♦ analog. (cu determ. nume abstracte, de acțiuni etc.) A fi mesagerul, purtătorul a ceva.. Vine cu știri de la stăpînul său (SADOV.). ♦ (cu determ. care indică idei, proiecte, propuneri etc.) A prezenta, a propune, a susține. A venit cu un plan de dezarmare (TIT.). 5 (pop.; despre ființe; de obicei cu determ. introduse prin prep. „asupra”, „peste”, „împotriva”) A se repezi asupra cuiva sau peste ceva cu intenții dușmănoase agresive. Cine sînt eu, măi, de vii asupră-mi cu bastonul? (BOL.). ♦ ext. (pop.; despre vehicule sau despre conducători de vehicule) A lovi, a izbi (intrînd în coliziune cu...), a da peste... A văzut cum a venit camionul peste copac. ♦ A se năpusti, printr-o acțiune militară asupra dușmanului, asupra unui loc deținut de acesta etc.; a pătrunde în număr mare (și pe neașteptate) pe un teritoriu străin cu scopul de a-l cotropi, de a-l jefui etc. Turcii au venit cu oaste asupra Ardealului (XEN.). ◊ expr. (Doar) nu vin turcii (sau tătarii) ori (doar) nu vin turcii, nici tătarii, se spune pentru a potoli pe cineva prea grăbit sau alarmat, înfricoșat fară motiv. ♦ (mai ales despre animale sau păsări de pradă) A se năpusti pentru a fura, a ucide (pe cineva) sau a distruge, a devora (ceva). Lăcustele călătoare... ne vin în mod periodic din sudul Rusiei (ENC. AGR.). 6 (determ. prin „ înăuntru” sau prin alte determ. locale care indică un spațiu delimitat sau considerat ca atare și introduse de obicei prin prep. „în”) A intra în...; a pătrunde undeva. Țăranul veni în curtea palatului și ceru să vorbească cu împăratul (POP.). ♦ ext. (urmat de determ. introduse de obicei prin prep. „prin”, „în”) A pătrunde printr-o deschizătură, printr-o crăpătură, printr-un spațiu îngust, delimitat etc. Odăile erau mari... întunecoase prin faptul că lumina le venea prin mijlocirea unui geamlîc (CĂL.). 7 (determ. prin „afară” sau prin alte determ. locale introduse de obicei prin prep. „din”) A ieși, a trece din interior spre exterior sau dintr-un mediu în altul. Veni repede afară și se duse să deschidă poarta. 8 (de obicei cu determ. introduse prin prep. „la” sau în dat.) A se deplasa la cineva (acasă) pentru a-l vedea, a-l ajuta etc., a merge (în mod repetat) undeva; a vizita. Fecioară blondă ca spicul cel de grîu, Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă (EMIN.). ◊ (cu precizarea „în vizită”) Foarte mulțămit... prinse încredere către noua sa mumă și veni din nou în vizită (EMIN.). ◊ (urmat de determ. introduse de obicei prin prep. „pe la” sugerează imprecizia momentului sau a duratei vizitei) Ceea ce vreau nu-ți pot spune aici... Trebuie să vii pe la mine (REBR.). 9 (de obicei cu determ. introduse prin prep. „la”, care indică întruniri, manifestări publice etc.) A merge pentru a asista, pentru a participa la ceva; a lua parte (la...), a fi de față (la. ..). Va fi o ședință de inițiere la care poate veni oricine (PHIL.). 10 (de obicei însoțit de prop. finale) A se înfățișă, a se prezenta la cineva, înaintea cuiva sau undeva (cu un anumit scop, cu o anumită intenție). Veniră creștinii din satele vecine să spună că pe hotarul lor se iviră boi străini (AGÂR.). ◊ (cu determ. modale, elem. pred. supl.) Ca sorbită de vîntul turbat, așa veni de cătrănită (DELAVR.). ◊ (cu determ. ca „în vis”, „în somn” etc.) Astă-noapte veniră dumnezeii voștri la mine și mă certară foarte rău (ALEXAN.). ◊ (la prez.ind. pers. 1 și 4, precedînd vb. ca „a spune”, „a zice”, „a întreba, ca formulă protocolară de a se adresa, de a relata ceva etc.) Viu să-ți adresez și felicitările și expresia simpatiilor mele (ALECS.). ◊ expr. A veni pe capul cuiva = a cauza cuiva suferințe, necazuri etc. Bine ai (sau ați) venit (sănătos sau sănătoși), formulă de salut cu care este întîmpinat un oaspete. Bine că ai (sau ați etc.) venit, formulă prin care se evidențiază mulțumirea față de oportunitatea sosirii cuiva. A veni la ușa (sau la pragul) (cuiva) sau a-i veni (cuiva) la ușă = a se prezenta la cineva pentru a-i cere ospitalitate, ajutor, bunăvoință. A veni ca la borș, se spune despre o persoană care, prezentîndu-se undeva, pleacă în grabă, fară explicații. A veni (undeva) după cineva (sau ceva) = a căuta pe cineva sau ceva în locul unde se află, se adăpostește, se ascunde. A veni în numele cuiva = a) (și a veni din partea cuiva) a se prezenta undeva ca trimis, ca reprezentant al cuiva; b) a se prezenta (undeva) dîndu-se drept altcineva și uzînd, prin înșelăciune, de autoritatea acestuia. ◊ ext. (cu acc.pe ideea determinării unei acțiuni sau a intervenției într-o acțiune, într-un proces) Realitatea, cea mai aprigă dușmană a închipuirei, vine de se pune necontenit dinaintea ei (ALECS.). ◊ fig. Pe mii de drumuri umbre se ridică Și parcă vin să fure parfumul florilor (DENS.). ♦ A se adresa cuiva, a solicita ceva cuiva. Să nu mă lași!... Viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi (CAR.). ♦ (despre bolnavi) A consulta un medic. Mai mulți bolnavi au venit la cabinetul medical.(pop.) A se prezenta la o persoană de sex feminin pentru a o cere în căsătorie. ♦ (jur.; de obicei cu determ. ca ”înaintea„, ”spre înfățișare„, ”de față„, ”la judecată„) A se înfățișa (ca parte) în fața unei autorități judiciare sau a unui organ de justiție; a compărea. Veneau pentru vechi procese – cu multă îndoială față de judecățile vremelnice (SADOV.). ◊ expr. A veni cu jalba în proțap v. jalbă. ◊ ext. (despre plîngeri, reclamații etc.) Vinind pîrîre nencetată, Vru să știe cu temei de sînt Oare acele toate adevărate (BUD.). ♦ A se alătura cuiva, a trece de partea cuiva; a deveni asociat, partener, adept. Sînt dușmănit de Măria sa... și totuși vii cătră mine (SADOV.). II (mișcarea se realizează pe verticală) 1 (de obicei determ. prin ”jos„, ”la vale„) A se deplasa de sus în jos (pe o suprafață); a se lăsa în jos; a coborî. Vine domol la vale un călăreț tînâr (CAR.). ♦ A cădea (cu viteză) de la oarecare înălțime. O pană veni de sus învîrtejindu-se repede și căzu (SADOV.). ◊ (despre precipitații atmosferice) De-ar veni o răpăială de ploaie... Să vină și să treacă repede (STANCU). ◊ (despre lumină sau despre întuneric) Venea din cer pe cîmp amurgul (GOGA). ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. ”pe„, ”peste„ etc., care indică locul căderii; intervine adesea și ideea de lovire sau de izbire cauzată de cădere) Copacul a venit peste mașină.expr. A veni în vale = (despre porțiuni de teren) a se surpa, a se prăbuși, a aluneca. ♦ (relig.; despre divinități) A se stabili printre oameni, în lume; a coborî (din cer) peste lumea pămîntească. Veți lua putere venind Duhul Sfînt preste voi (BIBLIA 1688). ♦ (despre necazuri, suferințe etc.) A se abate, a cădea asupra cuiva sau a ceva. Pentru legea noastră și credință vom răbda tot răul ce ne va veni asupră (DOS.). ♦ (și a veni de sus) A proveni de la o autoritate superioară, de la cineva cu prestigiu, de la Dumnezeu etc.(pop.; despre ființe; urmat de determ. ca ”în mînă„, ”în nas„, ”pe brînci„, care indică partea corpului care intră în contact cu locul căderii) A cădea la pămînt, a-și pierde poziția verticală. Unealta căzu: omul veni... pe spate (SADOV.). 2 (pop.; despre ființe; cu determ. ca ”în sus„, ”sus„, ”în vale„) A se îndrepta în sus (spre un loc mai ridicat), a se deplasa dintr-un loc mai jos (sau din josul apei) către unul situat mai sus (sau în susul apei); a (se) urca, a (se) sui. Rugă... să vină puțin sus spre a-i pune pe hîrtie unele scurte sfaturi (CĂL.). ◊ ext. Mașina a venit la deal cu greutate. 3 (despre corpuri, materii) A se ridica deasupra (apei); a ieși la suprafață. Lava venită din adîncurile vulcanului.expr. A veni la iveală (sau la arătare) = a se da pe față, a fi dezvăluit, a se arăta. III (despre ființe; de obicei cu determ. modale ca ”mai„, ”înapoi„) 1 A se întoarce în locul de unde a plecat; a merge din nou unde a mai fost; a reveni. Dintr-o întîmplare neașteptată, omul venise înapoi devreme (SADOV.). ◊ (în constr. neg.; cu referire la moarte, considerată ca o plecare fără întoarcere) Eu voi pleca... pe-o cale depărtată, De unde nu mai vine acel ce a plecat (BOL.). ◊ (în corelație cu ”a se duce„, ”a pleca„, ”a merge„ etc.) Cînd pleci, să te-nsoțească piaza bună... Cînd vii, pășește slobod (ARGH.). ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. ”de la„, ”din„, care indică locul de desfășurare a unor activități, a unor îndeletniciri etc. sau activitățile, îndeletnicirile ca atare) Mirii veniseră de la biserică și se așezaseră între cei doi nuni (VOIC.). Δ expr. A veni de la biserică, se spune, ironic, despre cineva care se întoarce beat acasă. ◊ (cu determ. modale sau elem. pred. supl.) Educat la Paris, vine în țară plin de iluzii reformatoare (CONST.). ◊ fig. Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorc (COSTIN). Δ expr. A-i veni (cuiva) numai numele = a muri undeva, departe de locul de unde a plecat, a locuit. ♦ (despre obiecte) A fi adus înapoi undeva, a fi returnat cuiva. Scrisorile mi-au venit înapoi.expr. A veni la loc = (despre obiecte, despre părți ale lor etc.) a se întoarce în locul inițial; a(-și) recăpăta poziția inițială. Din cauza mișcării mașinii, scaunele se deplasau în față și veneau la loc. 2 (mai ales despre păsări) A se întoarce din migrație. Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi! (COȘB.). 3 A se întoarce la o stare anterioară; a redobîndi o stare, o situație anterioară. Această mare vindecare a pocăinții, ca prin mijlocul ei să vie iară la cinstea cea dintîi (ANTIM). ◊ expr. A-și veni în chef = a-și recăpăta buna dispoziție, voia bună. A-și veni în fire = a) a-și recăpăta forțele, vigoarea, vitalitatea; a se restabili (după o stare de slăbiciune, de depresie, de epuizare etc.); b) a-și reveni dintr-un șoc, a-și recăpăta cunoștința în urma unui leșin, a unei crize etc.; a se trezi, a se dezmetici dintr-o stare de toropeală, de amețeală, de leșin etc.; c) a-și recăpăta cumpătul, stăpînirea de sine, a-și restabili starea psihică normală (după un moment de spaimă, de furie, de uluire, de descumpănire etc.); d) a-și redobîndi capacitatea de judecată, de discernămînt (renunțînd la idei, la intenții sau la fapte nepotrivite, neîngăduite, condamnabile); a-și da seama, a înțelege, a se lămuri (în legătură cu o situație). ♦ (despre forță, putere, simțuri etc. ale oamenilor) A se reface, a se restabili. Unsei și pe orb și îi veni vederile ca mai nainte (ISP.). ◊ expr. A-i veni (cuiva) puterea (sau firea, răsuflul) = a se trezi, a-și reveni dintr-o stare de leșin, de amețeală etc. A veni în viață = a se întoarce la viață, a învia. A-i veni (cuiva.) fața (la loc) v. față. A-i veni (cuiva) inima la loc v. inimă. A-i veni (cuiva) mintea (sau mințile, minte) (acasă sau la loc, la cap, în cap) v. minte. A-i veni (cuiva) sufletul la loc v. suflet. IV 1 (înv.,pop.; despre ape; de obicei cu determ. locale sau modale) A curge (la vale) (în cantitate mare). Se auzea răsunînd glasul unui pîrăuaș ce venea... din deal în vale prăvălindu-se (CR.). ♦ ext. A se revărsa. Cînd puhoiul vine... tîrăște nu numai ce-i pe șosea, dar și casele înalte (CA. PETR.). ◊ expr. A-i veni (cuiva) apa (sau apă) la moară sau a veni apă (sau apa) (și) la (sau pe) moara cuiva v. apă. ♦ (despre ape curgătoare; cu determ. introduse mai ales prin prep. ”din„) A izvorî. Pîrîul vine din munți.(de obicei cu determ. introduse prin prep. ”în„) A se vărsa. Dunărea vine în mare. ♦ (și a veni la matcă sau la vad) A reintra în albie după vărsare. ♦ (pop.; adesea cu val. incoativă) A curge (la un robinet, pe o țeavă, într-o instalație etc.). Din cauza defectării unei instalații, nu a venit apa caldă. 2 (pop.; despre lichide organice) A se scurge. De pe frunte, sîngele îi venea în ochi. V 1 (cu determ. introduse mai ales prin prep. ”pînă la„, ”la„, ”în„) A ajunge pînă la nivelul...; a avea ca limită. Pantalonii îi veneau pînă la glezne.expr. A nu-i veni (cuiva) nici la degetul cel mic = a nu se putea compara (cu cineva) din cauza inferiorității în care se află. A veni la măsură = a ajunge la măsura, la mărimea prestabilită sau potrivită. A veni cotul la măsură sau a veni tafta la cot = a se nimeri; a se potrivi. A-i veni (cuiva) apa la gură (sau la gît) v. apă. 2 (pop.; despre obiecte, bunuri etc.) A fi evaluat ca mărime, ca greutate, ca volum (în unități corespunzătoare). Pui de cîntărește oala... Venea trei oca și ceva (BRĂT.). ◊ (cu un compl. indirect introdus prin prep. ”de„, ”la„, ”pe„ care indică distribuția) Noi sîntem aici douăzeci... și ne vine pe fiecare doi miei (AGÂR.). 3 (pop.; despre mărfuri) A fi evaluat ca preț, a prețui, a costa, a ajunge. A întrebat cît vine kilogramul de roșii. 4 (înv.; despre oameni) A ajunge (cu numărătoarea) la numărul de... A numărat oștenii și a venit pînă la o sută. 5 (înv., pop.) A ieși, a rezulta în urma unui calcul. Adăugăm doi la șapte și vine nouă. ♦ A se cuprinde, a intra, a merge. Doi în opt vine de patru ori. VI (de obicei cu determ. modale care indică un reper spațial; exprimă ideea de așezare, deplasare în spațiu) 1 (despre forme de relief, repere geografice) A fi situat, a se afla, a se găsi undeva (prin raportare la...). Versantul dinspre sat al muntelui... vine în fața răsăritului (BĂLC.). ♦ (despre drumuri, hotare etc.) A avea traseul (din direcția..., cu începere din..., pînă la...). O improvizare de bîlci pe șoseaua care vine de la Piatra (IBR.). ♦ (despre construcții, despre părți ale unei construcții etc.) A fi amplasat, așezat pe un anumit loc, într-o anumită poziție. Unde vine Banca Națională?(despre obiecte sau despre componente ale unui ansamblu, ale unei instalații etc.) A avea un loc determinat în cadrul unei structuri, al unei organizări, al unui întreg etc.expr. A(-i) veni cuiva (ceva) la îndemînă = a fi îndeajuns de aproape (de cineva) pentru a putea fi ușor de atins, de luat, de mînuit; ext. a-i fi cuiva ușor, comod, convenabil etc. (de făcut) ceva. A-i veni cuiva peste mînă (ceva) = a fi prea departe pentru a fi ușor de atins, de luat, de mînuit de către cineva; ext. a-i fi cuiva greu, incomod, neconvenabil, neplăcut (să facă) ceva. 2 (mai ales cu determ. modale ca ”bine„, ”frumos„, ”de minune„) A i se potrivi, a-i ședea; a-l prinde. Hainele noi îi veneau foarte bine. VII 1 (de obicei cu determ. care indică rangul, instituția, domeniul) A prelua, a primi (ca succesor) funcția, împuternicirea de... Venind din nou la domnie,... începu cu un mare măcel al boierilor (IORGA). ◊ expr. A veni la putere (sau la guvern, la guvernare) = (despre șefi de state, guverne, formațiuni politice) a prelua puterea (politică) într-o țară. Singurul partid care nu are nici un interes imediat de-a veni la guvern... e cel conservator (EMIN.). ♦ (despre oameni; cu determ. introduse prin prep. ”la„ sau ”în„) A luat în primire o slujbă, un post (de conducere); a se angaja într-un serviciu; a avea o îndeletnicire. A venit la institut de trei ani.expr. A veni în serviciul cuiva = a se pune în serviciul cuiva, a-și oferi cuiva serviciile. 2 (înv., pop.; mai ales despre bunuri, proprietăți etc.) A i se cădea, a i se cuveni, a i se atribui (prin partaj) ca moștenire, ca zestre, ca recompensă etc. Le-a venit cîte două mii partea fiecăruia. Ce-i drept, au și muncit (GHICA). VIII (despre ființe; adesea cu determ. care indică elem. precedent față de care se face raportarea) A urma (imediat) după altcineva sau după altceva (în spațiu sau în timp); a merge, a păși după cineva sau după ceva; a succeda. Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț (EMIN.). ♦ (despre fapte, întîmplări, sentimente etc. ale oamenilor) Știe marele poet că... apoi vin reflecțiile (RUSSO). ♦ A urma în grad sau în rang după...; a fi situat pe o anumită treaptă, într-o ierarhie după... Logofătul cel mare... are sub sine mulți logofeți. Logofătul al doilea vine după el (PER.) ♦ (pop.; de obicei cu determ. introduse prin prep. ”după„) A se însoți cu cineva (căsătorindu-se); a urma (pe cineva) în vederea căsătoriei. E muiere bună, ne iubește și chiar a zis c-ar veni după d-ta, tată (POP.). ♦ A urmări (pe cineva) (pentru a-l supraveghea, pentru a-l ajunge, pentru a-l prinde etc.); a se călăuzi după un indiciu, după o urmă etc. Dihania de lup adulmecă și vine după fum (CR.). ♦ A urma învățăturile, îndrumările etc. cuiva, a asculta de..., a proceda conform cu...; ext. a adera la ceea ce întreprinde cineva, a fi alături de cineva (într-o acțiune). Veniți după mine și vă voi face pescari de oameni (BIBLIA). B intr. I 1 (despre evenimente, situații, întîmplări etc.) A se produce, a avea loc, a se întîmpla; a se petrece, a se realiza; a surveni, a interveni. Circulă zvonul că în curînd va veni răsturnarea rînduielii de acum (DAN). ◊ expr. Nu știi cum vine păcatul, se spune pentru a exprima resemnarea în legătură cu viitorul imprevizibil sau îndemnul la prudență, la prevedere. A veni vorba de... (sau despre..., că...) = a fi adus, pus, luat în discuție; a se vorbi (printre altele) despre... Așa (sau cum) vine vorba (sau vorbirea) = așa se vorbește, așa se spune, așa umblă vorba. A înțelege (sau a pricepe, a vedea) cum vine vorba cuiva (sau vorba asta) = a sesiza sensul, nuanța, aluziile din spusele cuiva. ♦ (despre oameni) A se ivi, a apărea (în timp). O personalitate... vine într-o vreme în care talentul și predispozițiile artistice nu se au singure în vedere (OPR.). 2 (despre timp sau despre unități, intervale, perioade de timp) A începe să se desfășoare; a deveni actual; a sosi. Veni timpul de plecare în străinătate (ALECS.). ◊ (în legătură cu intervale de timp determinate, părți ale zilei, anotimpuri etc. realizează deseori constr. cu val. de loc.vb.) Cînd a venit toamna, s-a dus și ea cu frunzele (SADOV.). ◊ expr. A(-i) veni (cuiva sau la ceva) vremea (sau vremurile, timpul) = a sosi pentru cineva sau pentru ceva prilejul așteptat, momentul favorabil. Vine (ea) și vremea aceea, se spune pentru a exprima convingerea că ceea ce este așteptat se va împlini. A veni împlinirea vremii = a împlini timpul stabilit. Nu știi (sau mai știi) cum vine (sau veni) vremea ori așa vine vremea, se spune pentru a evidenția caracterul imprevizibil sau accidental al unor situații sau întîmplări la un moment dat. Vine (sau a venit, va veni etc.) (și) vremea (sau ziua) mea (sau a ta, a lui etc.) ori ceasul meu (sau al tău, al lui etc.), se spune pentru a atrage atenția că este inevitabil momentul favorabil cuiva, al aprecierii, al recompensării sau al pedepsirii (cuiva). A(-i) veni (cuiva) ceasul (sau vremea) = a) a ajunge la capătul vieții, a se afla în pragul morții; b) a-i sosi timpul să se căsătorească; c) a-i sosi timpul să nască. I-a venit vremea, dar nu i-a venit ceasul, se spune a) despre o femeie însărcinată ajunsă la termenul nașterii, dar așteptínd declanșarea acesteia; b) despre o fată de măritat care nu și-a găsit încă pretendent. A veni rîndul (cuiva) sau a veni rîndul (pentru ceva), a veni la rînd v. rînd. ♦ (despre unități de timp, date, termene calendaristice, sărbători) A urma la rînd (în conformitate cu periodicitatea specifică). Nici nu bagi de seamă cum vine Crăciunul (DAN). ◊ (bis.; în prop. atrib. care capătă valori semantice echivalente cu ”veșnic„, ”de apoi„) În viața ce-o să vie, ca-n viața trecătoare... tot vesel am a fi (BOL.). ♦ A avea ca limită finală, a ajunge pînă la data (de...). Documentele bisericii vin pînă la anul 1780.(pop.; despre zile, evenimente, ocazii festive, sărbători etc.; cu determ. introduse prin prep. ”în„, ”la„) A se nimeri, a cădea la o anumită dată, într-o anumită zi sau perioadă; a se afla, a fi într-un anumit moment; a pica. Anul acesta Sfîntul Gheorghe vine după Paște.(pop.; despre unități ale timpului) A se încheia, a se împlini. Mă muncesc de vine-un an Să fac din pelin sahar (POP.). II unipers. (de obicei cu un compl. în dat.) 1 (despre stări fiziologice sau psihiatrice, simptome de boală etc.) A cuprinde, a apuca, a pune stăpînire pe cineva. Îmi veni atunci o grozavă strîngere de inimă (GAN.). ◊ expr. A-i veni (cuiva) lacrimile (sau lacrimi) (în ochi) = a i se umezi ochii, a începe să plîngă. A(-i) veni (cuiva) pe buze (sau pe limbă) (ceva) = a avea impulsul, pornirea de a rosti ceva, de a spune, de a da glas. (Tot) ce îmi (sau îți, îi etc.) vine la (sau în) gură sau cîte îmi (ori îți etc.) vin la (sau în) gură = (în legătură cu vb. ca ”a zice„, ”a spune„ etc.) fără a alege, a selecta cuvintele (fiind sub impulsul unei stări emoționale de moment). Cum (sau oricum) îi (sau îți etc.) vine la gură = (în legătură cu vb. ca ”a ocărî„, ”a batjocori„, ”a blestema„) în termeni duri, brutali, violenți. A-i veni (cuiva) acru = a-i displace, a se sătura de ceva; a i se acri. A-i veni (cuiva) o nebuneală (sau pandaliile) să... = a i se năzări să... Îmi (sau îți, îi etc.) vine nebunie (sau vin pandaliile), se spune pentru a exprima enervarea, agasarea în legătură cu ceva. Să-i vină dambla (sau damblaua, nebunie), se spune pentru a exprima surprinderea, uluirea, mirarea (în legătură cu o situație, o întîmplare neplăcută). A-i veni (cuiva) dracii = a deveni îndărătnic, nereceptiv, furios. A-i veni cuiva pe cineva = a se supăra, a se mînia, a avea necaz pe cineva. A-i veni cuiva ceva = a i se face de ceva. A-i veni (cuiva) o toană (sau toanele) v. toană. ♦ (precedat de ”cum„, ”cînd„, ”unde„ etc.; constr. cu dat. pron.pers.) A găsi de cuviință, a crede potrivit, necesar (la un moment dat); a vrea. Poate să se plimbe cînd îi vine cheful.expr. A-i veni (cuiva) la socoteală (să..., ca să..., de..., de a..., a...) = a-i fi bine (să...); a-i fi pe plac, comod, convenabil (să...); a-i fi (cuiva) la îndemînă (să...), a găsi momentul prielnic (să...). A-i veni (cuiva) bine cu... (sau că...) = a-i produce mulțumire, satisfacție (că...), a-i face plăcere (că...). A-i veni (cuiva) ușor (sau lesne, cu înlesnire) (să..., a...,dea...) = a-i fi, a i se părea ușor, simplu (să...). A nu-i veni (cuiva) să... = a-i fi, a i se părea greu, anevoios (să...); a-i fi, a i se părea dezagreabil, plăcut (să...); a-i fi imposibil (să...); a nu-i conveni. A-i veni (cuiva) bine (să..., ca să..., de..., de a..., a...) v. bine. A(-i) veni (cuiva) (cu) greu (să..., a..., de...) v. greu. 2 (cu sub. gram. ”gîndul, ideea„ etc. sau, impers., determ. prin ”în gînd„, ”în minte„, ”în cap„ etc., cu care formează loc.vb.) A-i trece cuiva prin minte, a găsi de cuviință, a socoti potrivit să...; a gîndi. I-a venit ideea să-și facă testamentul.expr. A(-i) veni (cuiva) în cap = a) (și a-i veni cuiva în amintire, în memorie, în gînd) a-și aduce aminte, a-și aminti (de ceva); b) a-și da seama de..., a realiza că..., a înțelege necesitatea de a... Cum îi vine în (sau la) minte (ori în gînd) = după bunul plac. A nu-i veni (cuiva) nici (măcar) în (sau prin) minte = a nu considera ceva ca acceptabil, plauzibil, realizabil etc.; a socoti, a considera ceva de neconceput, inacceptabil, irealizabil. (Nu știu) ce-mi (sau ce-i, ce ne etc.) vine (sau veni, a venit) (mie sau lui, nouă etc.) (în minte sau în gînd) (de...), se spune (adesea cu val. exclam.) pentru a atrage atenția asupra caracterului neașteptat, neobișnuit, surprinzător al faptelor sau al situațiilor relatate. Ce-ți (sau ce-i) veni? ori ce ți-a (sau i-a etc.) venit?, se spune, cu nuanță de reproș, pentru a exprima nedumerirea, surprinderea, nemulțumirea în legătură cu afirmațiile, cu atitudinea sau cu faptele neobișnuite, nepotrivite, nesăbuite ale cuiva. C intr. I 1 (cu determ. introduse prin prep. ”la„, ”în„ etc.) A ajunge, a se vedea, a se pomeni într-o anumită situație, într-o anumită stare. La atîta fățărnicie... au venit pornirile unor oameni (BOJ.). ◊ expr. A veni în contact (sau în atingere) (cu...) = a) a ajunge în nemijlocită apropiere, în vecinătate cu...; a se atinge de...; b) a ajunge să aibă relații, raporturi, datorită vecinătății, cu...; c) a ajunge să cunoască, a fi influențat, informat de... A veni în contradicție (sau în contrazicere, în conflict, în opoziție, în luptă etc.) cu... = a fi în dezacord, în discordanță cu...; a fi opus, contrar cu... ♦ (pop.; despre plante) A face, a produce rod; a rodi. Verdețuri care vin primăvara.expr. A veni pe rod = (despre vie, pomi fructiferi) a începe să rodească. ♦ (înv.; pop.; cu precizări ca ”în vîrstă„, ”la anii„ etc., urmate de determ. gen. sau introduse prin prep. ”de„) A împlini o anumită vîrstă. Veni în vîrstă de măritat.expr. A(-și) veni la (sau în) vîrstă (sau deplină vîrstă, vîrstă legiuită, măsura vîrstei, vîrstă anilor) = a deveni major, a ajunge la majorat. A veni în vîrstă (sau la vreme) de (adînci) bătrînețe sau a veni mai la vîrstă = a îmbătrâni (foarte tare), a deveni (foarte) bătrân. A veni la sfîrșitul vieții (sau anilor) = a muri. A veni pe... = (urmat de determ. numerice) a fi pe punctul de a împlini vîrsta de...; a merge pe... Fata venea pe șapte ani. 2 (înv.; cu determ. care indică opinii, păreri, decizii, hotărîri) A cădea de acord, a conveni; a adopta. ◊ expr. A veni în pofta cuiva = a face cuiva pe plac. A veni la tocmeală (sau la împăcăciune, la consens etc.) (cu...) = a se înțelege, a cădea de acord (cu...). 3 (înv.,pop.; constr. cu dat. pron.pers.) A-i părea, a-i face impresia de... Aceste vorbe i-au venit omului cam ciudate. II (cu val. de semiauxil. de aspect, exprimă caracterul potențial al unei acțiuni; constr. cu dat. pron.pers.; mai ales urmat de un alt vb. la conjunct.) A avea pornirea, dorința de a... (sau să...), a se simți în măsură să... Era atîta ușurare în ce-i spunea bătrína, încît nu-i venea să creadă (AGÂR.). III (cu val. de semiauxil. de modalitate, exprimă caracterul iminent al unei acțiuni; urmat de un alt vb. la indic, introdus prin conj. ”de„, ”și" sau la conjunct, sau la inf.) A fi pe punctul, în situația de...; a ajunge pînă la punctul (de) unde... Fumul vine de se depune pe horn. D intr. (cu funcție de vb. cop.; cu nm.pred. care indică modalitatea sau relația) 1 (înv., pop.) A fi. Ia să vedem, cam cum ar veni trebușoara asta? (CR.). ◊ Loc.vb. A veni rudă (cu...) sau a-i veni (cuiva) rudă = a se înrudi (cu...). Ne vine cam rudă. I-a fost Costache tutor (CĂL.). ◊ expr. Cum vine (și) (vorba sau treaba) asta, se spune pentru a arăta nedumerirea, mirarea sau iritarea cuiva care pretinde o explicație pentru o întîmplare, pentru o afirmație sau o faptă a cuiva. 2 (pop.) A deveni, a se face. A venit copilul flăcău mare. E (înv., pop.; cu funcție de vb. auxil., realizează o formă a diatezei pas.) Ciocul... este aci relativ mare și vine așezat ca la pripoane, imediat sub vârf (ANTIP.). • prez. ind. vin, (înv.,pop.) viu; conjunct. pers. 1 să vin, (înv., pop.) să viu, pers. 3,6 să vină, (înv., pop.) să vie; imper. pers. 2 vino, (pop.) vină; ger. venind, (înv.,pop.) viind; part. venit. /lat. venīre.

MÉRGE vb. III. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se mișca deplasîndu-se dintr-un loc în altul; a umbla, a se deplasa. Mărrgîndu și apropiindu-me cătră Damascu. COD. VOR. 38/25, cf. 26/9. Să le arate taina, ca să vază toți cîți mergea pre cale. CORESI, EV. 89. Mărgînd neștine pre un drum, va afla vreun dobitoc. PRAV. 5. De-l va petreace ca un priatel și mărgînd să va prileji într-acea greșală, nu să va certa. ib. 310, cf. 39, 168, 285. Și veți învăța pre iale pre feciorii voștri, să le grăiască șăzînd în casă și mergînd în cale și culcîndu-să și sculîndu-sâ. BIBLIA (1 688), 1342/15. Mărgînd doi oameni pre cale (sec. XVII). CAT. MAN. I, 383. Și așa vitejaște au mers pînă lîngă curtea împăratului. ANON. BRÎNCOV., CM II, 322. Să meargă pe drumul cel mare, de la Ocna pînă la Sculeni (a.823). URICARIUL, XIV, 289. Nu se știe cît au mers. CREANGĂ, P. 275. După ce merse cale lungă depărtată, ajunse la niște munți mari și înalți. ISPIRESCU, L. 19, cf. 34, 43. Bătrînul, slab, cu ochii plini De lacrimi și bănat – Mergea de-un gînd nebun purtat. COȘBUC, P. I, 233, cf. 317. Că-i iarba mare, d'e nu pot horind a mere. ap. VAIDA. Pe de-o lăture de sat Mere-un păun retezat, Dar nu-i păun retezat, Ci-i bădița fermecat. JARNIK-B]RSEANU, D. 11. Prin pădurea cu nuiele Merg răgute tinerele. id. ib. 309, cf. 17, 81, 253, 313, 497. Merge badea meu cu plugul Tot alăturea cu drumul. HODOȘ, P. P. 45. Alele ! mergînd pe drum Bătrînețele m-ajung. DOINE, 90, cf. 8, 15. Mergînd amândoi pe drum, iată că întîlnesc un grec. ȘEZ. IV, 6. Pe drumul care merg eu Nu e iarbă, nici dudău. ib. 218. Merse fără preget pe pustiul de zăduf. POPESCU, B. III, 111. Îmi place cum miege cálu ăsta. ALR II 969/172. Meream înăpoia cociei. ib. 3 212/53, cf. 3 212/64, 95, 157, 219, 228, 250, 272, 279, 284, 310, 316. O mărs o buca di drum. ib. 4 395/551. Pornește-a merje. A III 5. Mergăi printr-o pădurice, Găsii nouă ouă de vovice; Luai nouă, Lăsai două, Ca vovicea să mai ouă (Cartofii). GOROVEI, C. 20, cf. PASCU, C. 243. ◊ (Întărit prin repetare, arată durata prelungită a acțiunii) Și merge și merge, pînă ce înnoptează bine. CREANGĂ, P. 187. Și merg ei o zi și merg două și merg patruzeci și nouă. id. ib. 199, cf. 207, 301. Merse Făt-Frumos, merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, L. 5. Merseră, merseră, cale lungă depărtată. id. ib. 22, cf. 26. De urît aș mere, mere, Calea mi se face stele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 211. Mai merge ce mai merge. ȘEZ. I, 5. ◊ (Cu determinări care indică modul de deplasare) a) (Determinarea indică dacă deplasarea se face pe jos sau cu un mijloc de locomoție) De acolo vrumu se luomu Pavelu. . . și vrea însuș pedestru se mearrgă. COD. VOR. 18/8. Un om s-au rugat să-i dau un cal, să margă călare dzeace mile de pămînt. PRAV. 41. Au mărs pre picioare. . . 2 mile. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42r/9. Ea mergea bine pe cal. BOLINTINEANU, O. 428. Tu-i mere pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, CÍ. ȘEZ. I, 153. Mere călărește. ALR I 1 120/333. Mere cu bițicli [= bicicleta]. ALR II 2 575/260. b) (Determinarea indică sau sugerează ritmul de deplasare) Și, mergând tare, sosi în țara tătărască, și agiunsă la amândouă oștile tătărăști. HERODOT (1 645), 247. Gloata silită de foame Va căuta să meargă bărbătește. BUDAI-DELEANU, Ț. 106. Ei mergind ca vîntul se ceartă și se-ntreabă. EMINESCU, O. I, 447. Cătră sară pornește și el mergînd în pasul calului. CREANGĂ, P. 198. Și cînd venea ea, nene, dobora copacii: așa de iute mergea. ISPIRESCU, L. 5. Cîrdul mergea acum încet. PREDA, Î. 145, cf. V. ROM. septembrie 1 954. Și te uită după el Cum mere de cătinel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 113. Așa zice popa nost Cînd moare cel fără rost: Mergeți tare, Că bani n-are. id. ib. 468. Merseră ca gîndul, de întreceau vîntul. RETEGANUL, P. III, 14. c) (Determinarea indică poziția corpului în timpul deplasării) Cf. ZANNE, P. II, 101. Merge în patru picioare. ALRM I/II h 328. Merge în brînci. ib. Merge de-a bușilea. ib. Merge capră. ib. Merge de-a oaia. ib. Merge în patru mîini. ib., cf. A III 16. d) (Despre cai; determinarea indică poziția picioarelor în timpul deplasării, adesea și ritmul de deplasare) Calu a fos mergînd îm buiestru. GRAIUL, I, 34. Meri în trap. A I 23. Meri în galop. ib. Me-n paș. ib. 31. Merje calu de-a-nsăltatilea. ib. III 17. e) (Cu alte determinări modale) Gheorghiță, să mergi binișor mîne dimineață. TEODOREANU, M. II, 194, cf. ALR II 3 723/102, ZANNE, P. IV, 255. ◊ Expr. A merge pe două (sau trei, patru, șapte, nouă) cărări v. c ă r a r e. A merge în bobote v. b o b o t. A merge în dorul lelii v. d o r. (Regional) A merge de-a roata (sau de-a zbîrdigoala) = a se da peste cap, a se da tumba. Cf. ALR I 367/80, 218. F i g. Auzită fă mie demăreața meserearea ta, că în tire upăvăiiu; spune-mi, Doamne, calea într-însă se mergu. PSALT. 296, cf. 55. Înțelegu-te și deregu-te în calea ceasta ce mergi. CORESI, ap. GCR I, 13/23. Mă va păzi pre mine, în calea care mărg acum (a. 1 683). GCR I, 273/36. (T r a n z., învechit, rar) Au mers căi strîmbe. BIBLIA (1 688), 1762/20. ◊ (Prin extensiune, despre vehicule) De inima căruței atârnau păcornița cu feleștiocul și posteuca, care se izbeau una de alta, cînd mergea căruța. CREANGĂ, P. 106, cf. 40. Trenul mergea tot mai departe, se apropia tot mai mult de țelul călătoriei. D. ZAMFIRESCU, R. 78. Care de munte cu coviltire merg înaintea noastră tihnit. CAMIL PETRESCU, U. N. 219. Pe drumul Orăzii Merg carăle Gheorghiții. POMPILIU, B. 27. Merg carele după vin. JARNIK-BÎRSEANU, D. 53. ◊ (Despre aștri) Nu văz stele strălucind Nici luna pe ceri mergînd. ȘEZ. II, 9, cf. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. ◊ F i g. Îi mergeau și gîndurile prin cap. GANE, N. II, 100. ♦ (Cu determinări locale; împreună cu aceste determinări, verbul capătă diverse accepții) a) (Cu determinarea „înainte”) A preceda (în spațiu). Înrainte mearge-veri amu înraintea feațeei Domnului a găta calea lui. PSALT. 335. (Despre abstracte) Dereptatea. . . înainte mearge și pure în cale urmele sale. ib. 176. Va mearge dereptatea ta înaintea ta și slava lu Dumnezeu acoperi-te-va. CORESI, EV. 52; b) (cu determinări ca „sus”, „în sus”, „la deal” etc.) a urca, a sui. Mere la deal cu greu. ALR II 3 113/228. Ion mere cîtinel la deal. ib. 3 113/235, cf. 3 113/141. Din treapta cea mai de jos, cînd vei aluneca în jos, lesne te mai scoli de jos, iar din cea mai de sus anevoie mergi în sus. ZANNE, P. III, 412; c) (cu determinări ca „jos”, „în jos”, „la vale” etc.) a coborî. Gios mergea în mare în corabie. PSALT. 230. Nu zice că „pogorî^”, ce „mergea în jos”. CORESI, EV. 391, cf. GCR II, 359, ALR I 1 221/159; d) (maghiarism regional; cu determinarea „din drum”) a-și schimba direcția de mers, a se abate din drum. Cf. ALR II 3 421/64, 105, 250, 310, 325, 334. ♦ T r a n z. (Învechit și regional) A străbate, a parcurge. Atîta mergeam de reapede acesta drum, cît îm părea că zburăm. DOSOFTEI, V. S. septembrie 11v/33. Și-a mers el multă lume și țară și nu și-a căpătat stăpîn. RETEGANUL, P. III, 27. ♦ A colinda din loc în loc, a trece dintr-un loc în altul. Și de-aciia ieșind și mergea pren Galileiu; și nu vrea de să-l știe cineva. CORESI, EV. 77, cf. 256. Mergînd prin țară, domnul întîlni o seamă de turci. BĂLCESCU, M. V. 242. Îi deteră voie să meargă prin toate locurile de prin prejur, pe unde va voi. ISPIRESCU, L. 8. Tot într-un pas mergeau de la o casă la alta. ȘEZ. III, 184, cf. ZANNE, P. III, 246, IV, 162, V, 106. ♦ (Cu determinări ca „la dreapta”, „la stînga”, „hăis”, „cea”) A (o) coti (spre. . .). Mărg la direapta sau la stînga. ALR II 5 637/316. Merem hois sau cea. ib. 5 637/334, cf. 5 637/349, 353, 531, 791. ♦ (Despre obiecte sau, p. e x t., despre ființe) A se deplasa prin aer; a zbura, a pluti. Și așa mearge pe deasupra pământului ca de doi coți. N. COSTIN, ap. GCR I, 201/26. ♦ (Despre nave ori despre alte obiecte plutitoare sau, p. ext., despre ființe) A se deplasa plutind pe apă; a pluti. Corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. Vaporul merge mai încet, mai cu pază. VLAHUȚĂ, R. P. 5. Faci valuri pîn apă ca să morgă [barca]. ALR II 2 522/386. Curcubeta încă merge cît merge deasupra apei. . ., dar odată se cufundă. ZANNE, P. III, 537. ♦ (Familiar, despre mîncări sau băuturi; de obicei determinat prin „pe gît”) A putea fi înghițit ușor (și repede); a aluneca pe gît. Mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. Lupul nostru începe a mânca hîlpov; și gogîlț, gogîlț, gogîlț, îi mergeau sarmalele întregi. id. ib. 32. ◊ (Glumeț, printr-o lărgire a sensului) Să-mi pun pelea la pază din partea lui Chitiuță, și apoi oi vedea eu cum i-o merge îmbucătura. ȘEZ. IX, 67. 2. (Deplasarea este văzută în stadiul inițial; de obicei cu determinări locale, mai rar finale) A pleca, a porni, a se duce; a se îndrepta (spre....). Deaci ieși, se mearrgă întru Machiedonia. COD. VOR. 14/17. Gotoviți doao sute de voinici, se mearrgă pănră la Chiesariia. ib. 54/11, cf. 8/7, 38/25, 52/18, 68/19. Îngerii oameniloru, a bărbaților și a muierilor, mergu la Dumnezeu să se închine (cca 1 550). GCR I, 1/9. Voinicul, cînd mearge la războiu, elu se teame și e întru grije multă. CORESI, EV. 78. Lazar, soțul nostru, au adurmit. Ce merg, să deștept el. id. ib. 95, cf. 170, 314. Eu iarăși merș la Ier[u]s[a]lim cu Varnavași luai Tit cu mine (cca 1 569-1 575). GCR I,* 15/28. Eu merși la iad, vrăjmașul cîlcaiu. COD. TOD. 208. Merș și vădzuiu acolo sadurile raiului. ib. 210, cf. 220. Te scoală de mergi întru tîmpinarea lui și-i spune lui de toate (cca 1 600-1 625). GCR I, 67/2, cf. 74/14. Iară den cîte avem aicea, toate vom să le lăsăm; și numai goli vom să meargem ca și cum ne-am născut (a. 1 642). id. ib. 97/2, cf. 115/31. Să cunoști asupra cărora oameni mergi tu cu oaste. HERODOT (1 645), 363. De va veni neștine la un priiatin, să poftească un cal, sau un bou, să margă pănă la cutare loc. PRAV. 41. Au trimis de l-au chemat, să margă să o găsească. ib. 189, cf. 309, 321. Iară cum auzi Is[us] că iaste Ioan prins, mearse în Galilea. N. TEST. (1 648), 6r/3, cf. m o l i t v e n i c (sec. XVII), 311. Noi după cuvîntul dumitale am mers la numitul sat Trudeștii (a. 1 667). URICARIUL, XXV, 66. Lăsă Chesariia și iarăși mearsă în pustie. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42v/29. Meargeți în satul carele e în preajma voastra, și îndată. . . veți găsi un mînzu legat (a. 1 693). GCR I, 310/27. Vrînd să margă la biserică întru o duminică dimineața . . . au audzit un glas mare de om strigînd. NECULCE, L. 11, cf. 261. Ne-au părut râu și am mărsu de am supărat pe dumnealui giupănul Iordachi Rusăt (a. 1 710). BUL. COM. IST. IV, 194. Mergînd eu la curte marți seara și vorbind în taină cu măria sa, i-am zis cum că mă las de vlădicie de voia mea. ANTIM, P. XXIII . Obiceaiu au împărații cînd vor să meargă la un loc unde vor vrea, întîi să trimiță slugile (a. 1 747). GCR II, 39/3, cf. 64/10. Va merge starostele la casa vreunui ciubotar (a. 1 776). URICARIUL, XIV, 11. Preste puțin iară mearsem la locul acela. MINEIUL (1 776), 29V2 /11. Fac curături pentru aratu . . . de strică pădurele numai pentru că nu vor să margă la cîmp pentru depărtarea locului (a. 1 792). URICARIUL, L, 348. Să mergem la bărbierie, Să ne rază pe datorie (sfîrșitul sec. XVIII). GCR II, 105/13, cf. 115/6. Să margă la starea locului. . . să le împartă și pădurea cu bună dreptate (a. 1803). URICARIUL, XXV, 91. Să meargă la sat la Bărgăoani și să strîngă oameni bătrîni și să le împarță moșia (a. 1 806). ib. 133. Ermina de-aci mersă nevăzută, Lăsînd pe voinic în uimire adîncă. BUDAI-DELEANU, Ț. 140. Mutîndu-și apoi lăcașul său, mearsă Din Stambul. id. T. V. 109, cf. MARCOVICI, D. 15/14. Au năimit pe un om cu îndatorire, ca. . . să meargă să vestească tatălui său. DRĂGHICI, R. 6/17, cf. 18/22. Aflînd de la vezir că îl poftește frate-său să meargă la India, îi păru cu totul bine. GORJAN, H. I, 2/29, cf. 4/16. Un loc pustiu și tainic, de curînd aflat la lume, Unde spre tămăduire pătimașii merg anume. CONACHI, P. 85. Să meargă la tabăra de la Sas-Sebeș. BĂLCESCU, M. V. 392. Merse în mijlocul bisericii și . . . se înturnă spre nord. NEGRUZZI, S. I, 149. Să mergem împreună acilea la un loc, Să-ți arăt un frumos și mare dobitoc. ALEXANDRESCU, O. I, 343. Ei, dar gătește-te, Luluță, c-o să mergem la tîrg. ALECSANDRI, T. I, 183, cf. 63, 281. Eu mă duc și te las pe tine aicea. . . , dar înainte de-a merge, voi să-ți arăt în ce consistă nebunia vieții mele. EMINESCU, G. P. 91, cf. id. N. 3. I-a zis cu ciudă să iasă din ogradă și să meargă unde știe. CREANGĂ, P. 98. Dumineca viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. id. ib. 162. D-le Nae . . . Nu mai mergem pe la o țuică? CARAGIALE, O. VI, 163. Se înduplecă de rugăciunele neguțătorului și pofti să meargă să-i vază marfa. ISPIRESCU, L. 24. Mergînd spre răsărit, ajunse la curtea unui împărat. id. ib. 33, cf. id. U. 42. Văd în zori, cum merg s-adune Mură fetele: doinesc, Rîd pe drum și hohotesc. COȘBUC, P. I, 262. E, ai să mergi la război. DELAVRANCEA, O. II, 200. E timpul spre palat să mergem. DENSUSIANU, L. A. 130. Dimineața mergea la cîmp, ca de obicei. GÎRLEANU, L. 114. Todosia nici n-o zări pînă cînd merse să închidă poarta. REBREANU, I. 31. Ne urcăm mai bine în mașină și mergem la redacție. C. PETRESCU, C. V. 158, cf. id. R. DR. 16, SAHIA, N. 42, CĂLINESCU, E. 96. E neapărat nevoie să meargă o delegație la Constantinopol. CAMIL PETRESCU, O. III, 97. Mă pregătesc de plecare. . . - Ce tot băsădești? Unde vrei să meri? T. POPOVICI, S. 266, cf. id. SE. 66. Du-mă bade și pe mine Unde mergi, în țâri străine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 63. Cîndu-i mere a peți Și la mine nu-i veni, Căluți se poticnească. id. ib. 266. La moară nu te-oi mîna, De nu-i mere, nu-i mînca. id. ib. 392. Numai pe acel timp merge paserea după hrană și nu-i la cuib. SBIERA, P. 25. Să-și aleagă un cal mîndru, sireap, și apoi să meargă undeva în pețite. id. ib. 50, cf. 262, HODOȘ, P. P. 44, 47. Eu merg la lucru, unde voi căpăta ceva, tu stai în piață. RETEGANUL, P. II, 19, cf. I, 2. Merg țiganii-a colinda. DOINE, 79, cf. 82, 219, 253, 298. Eu ziceam că merg la fragi. ȘEZ. III, 156, cf. IV, 172, MAT. FOLK. 1 468. Să meargă unde îi vor duce ochii. BOTA, P. 5. Să margă s-adepe caii. ALR I 298/61, Merem cu oile să le împriorâm. ib. 619/218. Am mers la drum de cu noapte. ALR II 2 391/334. Tu nu vez că-ș ia pălăria și merge. ib. 3 037/192. Cînd ai mărs la tîrg, am zis să nu te uiț de leacuri. ib. 3 115/325. Hai să merem cală casă, că- i noapte. ib. 3 207/250. Merem la săniet. ib. 4 369/219. Mem la sapă la cucuruz cu plugul. ib. 5 132/64. Me cu boii la munți, A I 23. La culesul viei nu merge cu struguri în traistă. ZANNE, P. III, 407. La vînat cu pușca sacă să nu mergi. id. ib. IV, 680, cf. 527. Am o păserea Intr-un vîrf de nuia, Tot se caină ca vai de ea, Că nu mere nime să o ia (Aluna). GOROVEI, C. 11. ◊ (În corelație cu a s e î n t o a r c e, a v e n i) Grăiesc unuia să meargă, și mearge, și altuia să vie, și vine. CORESI, EV. 223. Din cvartirul seraschierului vin și merg curierii fără de răstimp. GT (1 839), 572/41. Badea mere și se-ntoarce, Sînul meu durerea-l stoarce ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 143, cf. 127. Oi veni Pe la Suceavă, Că dor-oi veni mai degrabă. Pîn-a mere și-a veni, Cărările s-ar stecli. MARIAN, NU. 500. Dacă mei . . ., vin-di grabă. ALR I 340/65, cf. 340/90, 98, 308, 345. ◊ (La imperativ, ca termen – sau în formule – de urare ori de îndemn) Mergi – și fii încredințată -, nimic nu m-a turburat. HELIADE, o. i, 431, cf. 457. Mergi, dar, fără mâhnire, te du și fii voioasă. ALECSANDRI, P. I, 138. Te du cu bine în cale depărtată Și mergi drept la Moldova în mari viteji bogată. id. T. II, 92, cf. 133. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. Mergi cu bine, fătul mieu. id. ib. 185. Mergeți în pace, dragii miei. id. ib. 199, cf. 275. Nu stați, dragii mei, că nu-i de-a sta; mergeți în plata lui D-zeu sfîntul. RETEGANUL, P. V, 42, cf. ALR I 1 498/217. ◊ Expr. A merge înaintea cuiva sau a-i merge (cuiva) înainte = a se duce în întîmpinarea cuiva; a íntímpina (pe cineva). Nu se așteaptă feciorul să vie pînă la el, ce-i mearse înainte, de apucă pre el și-l sărută. CORESI, EV. 29, cf. 86. (Popular) A merge de la... = a pleca despărțindu-se de cineva. Mergînd, mîndră, de la voi, Plîngu-mi ochii amândoi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 113, cf. 108. (Popular) A merge (fiecare) în (sau la) treaba lui (ori sa etc.) = a-și relua treburile obișnuite, a-și vedea de interesele sale. Cei trei camarazi se despart, să meargă fiecare la treaba lui. CARAGIALE, O. II, 66. Zicînd acestea, s-au despărțit unul de altul, și fiecarele au mers în treaba sa. SBIERA, P. 200. (Regional) Mergi-ncolo! = a) pleacă de aici! lasă-mă în pace! Cf. ALR II 3108/228; b) nu mai spune! extraordinar: de necrezut! Com. din SEBEȘ-ALBA IULIA. (Regional) Mergi în treabă-ți = pleacă de aici! lasă-mă în pace! Sîntem osteniți de drum și flămânzi, am intrat la d-ta, să cerem ceva de mâncare... – Mergeți în treabă-vă ! RETEGANUL, P. I, 56. (Regional) A merge în porneală v. p o r n e a l ă. A merge ață (sau întins, țintă, regional, oblu) v. a ț ă, î n t i n s, ț i n t ă, o b l u. A merge glonț v. g l o n ț. A(-i) merge (ceva) (drept) la inimă (sau la suflet) = a(-i) plăcea foarte mult, á(-i) da satisfacție, a(-i) produce mulțumire. Cînd doinea în zori de ziuă . . . știa să scoată sunete ce în adevăr mergeau la suflet. GANE, N. I, 139. Văzu pe masa lui mîncări de-acele ce merg la inimă. id. ib. III, 26. Cuvinte pline de foc, cari să meargă drept la inimă. GHEREA, ST. CR. II, 99. Cu mândra de-acum un an Dintr-un măr mă săturam; Da cu mândra din- tr-ăst an Mînc un măr și două pere. La inimă tot nu mere. JARNIK-BÎRSEANU, D. 155. O puică ș-un cocoș. . . Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare; Și le pică cu slănină, Ca să-mi meargă la inimă. id. ib. 456. Fie pita cît de bună, Dacă-s în țară străină, Nu mai mere la inimă. MÎNDRESCU, L. P, 22. Mîncă ce mîncă, dar părea că aruncă la spate, căci nu-i mergea la inimă nici o îmbucătură. FUNDESCU, L. P. 97. ◊ (Cu determinări locale de felul „înainte”, „mai înainte”, „mai departe”, care arată continuarea deplasării, de obicei a deplasării întrerupte) De ocolea de la acel conac rădicîndu-sâ mers-au și mai nainte la satul Cărstiianul (a. 1 700). GCR I, 333/29. Cine va veni pănă aice, mai înainte să nu margă. ALEXANDRIA (1 784), ap. GCR II, 133/37. După ce ranele-ș legă doftorește, Mearsă înainte pe cale apucată. BUDAI-DELEANU, T. V. 150. Părăsit dar cu totul de puteri a merge mai înainte. . . au fost silit. . . să rămîie acolo. DRĂGHICI, R. 160/31. Nemaiputînd struni calul și neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă rușinat. CREANGĂ, P. 185, cf. ISPIRESCU, L. 18. ◊ F i g. (În limbajul bisericesc) Părintele nostru Martin, răbdînd multe nevoi în Hărson răpăosâ și mearsă către Dumnăzâu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23r/34. Dar de vași muri cineva. . . merge cătră prea bunul Dumnezău. DRĂGHICI, R. 72/19. ◊ (Prin extensiune, despre vehicule) Domnule, mă rog, trenul acesta merge la Tîrgoviște? BASSARABESCU, V. 48. ◊ (Despre aștri) Luna după dealuri mergînd să se culce îi arată calea. BOLINTINEANU, O, 35. ◊ A se duce în vizită, a vizita; a frecventa. Nu. . . să meargem la crăcime și să ne îmbătăm. CORESI, ap. GCR I, 24/20. Sv[î]nt[u]l părintele nostru Ioan. . . mearse pre la sv[î]nt[e]le locurile. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42v/9. În fiecare seară merg la cinematograf. CAMIL PETRESCU, P. 296. Dintre două mândre-a mele Nu știu la care-oi mai mere. MARIAN, O. II, 357, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 33. Mersui la voi, Mi-l țipă mâ-ta dinapoi (Scaunul). GOROVEI, C. 330, cf. PASCU, C. 243. ♦ (De obicei cu determinări de felul „la școală”, „la universitate”) A urma, a frecventa cursurile unei instituții de învățămînt. De cuconi mearseră la școală. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23r/5. Dorul tău mă bagă-n boală, De nu poci merge la școală. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31, cf. ALR II 2 987/29, 899. Care prunci mărg la școală? ib. 2 991/279, cf. 2 991/260, 310, 325, 334, 551, 762, A I 21. ♦ (Învechit și regional; despre ființe sau obiecte; cu determinări locale care indică un spațiu delimitat) A intra, a pătrunde. Pavelu luo bărrbații a doao dzi demăreața și se curâți. . . și mearrse în băsearecă. COD VOR. 32/17, cf. 70/24, 76/21. În vreamea aceaia mearse Isus în Capernaum. CORESI, EV. 54. Nu sînt destoinic, ca supt coperimîntul mieu să mergi. id. ib. 223, cf. 384. Din pămînt ești și iară în pământ veri mearge (cca 1 600-1 625). GCR I, 65/6. Dacă mearsă în besearică cu alți arhierei, îi deade patriarhul ev[an]g[he]liia. DOSOFTEI, V. S. octombrie 52v/11. Și derease ei în cale dereaptâ, se între (întru să meargă D) în cetate. PSALT. 228. Se pleacă crengile frăgariului, se sucesc, ca să creape, cît merg în pămînt, apoi se îngroapă. ECONOMIA, 210/23. Degeaba așa nu mersesiți înlăuntru. KOTZEBUE, U. 6v/27. Că doresc a o vede Cum doresc în rai a me. POMPILIU, B. 52. Măi bădiță Neculai, Nu gîndi că mergi la rai. ȘEZ. I, 172, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 260. În pămîntul uscat pociumpul merge greu. Com. PAȘCA. Am mărs cu tății dodată-n casă. ALR II 3 164/279, cf. 3 164/310. În cruce vine o scoabă de fier, prin scoabă mere ruda. ib. 5 647/260. Țevea care mere-n apă rece. ib. 6 356/250. I mai copt, nu me unghia în el. A I 23. ♦ (Învecbit; deplasarea este văzută în stadiul final) A ajunge, a sosi. Aceștia ainte mearrseră (s o s i r ă N. TEST. 1 648) și aștepta noi întru Troada. COD. VOR. 16/4. Răspunse lui bolnavul: Doamne, om n-am, cum, cîndu se turbură apa, să mă bage în lac; e cînd merg eu, altul mainte de mine au deștins. CORESI, EV. 143. ◊ F i g. (Sens curent; cu determinări introduse prin prep. „pînă”) Spiritul de superstiție și de misticism. . . merse pînă a crede că și schimbarea portului. . . fusese un semn rău. BĂLCESCU, M. V. 392, cf. HASDEU, I. V. 206. O prietenă a mers cu îndrăzneala pînă chiar să-mi tragă palme. CARAGIALE, O. II, 135. Turcii . . . merseră pînă a ridica de pe malul românesc șlepuri cu grîne. D. ZAMFIRESCU, R. 54. ◊ E x p r. A merge prea departe = a trece peste limitele îngăduite. Cf. COSTINESCU. ♦ (Popular, cu determinări introduse prin prep. „în” sau „la”) A se angaja, a intra (într-o slujbă). O învăță tot ce trebuia să știe un viteaz care merge la așa slujbă înaltă. ISPIRESCU, L. 13. Să merg în cănțelărie, Să mă-nvâț și eu a scrie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 26. Fata babei însă au fost șăzut pînă acuma tot pe-acasă. . .; nu voia nici să lucre, nici să meargă în slujbă. SBIERA, P. 208. ♦ (Cu determinări de felul „la armată”, „în armată”, „la oaste”) A se înrola. De va lua calul să margă la oaste, atunce nu iaste cu cale aceasta vină. PRAV. 53. Numaidecît să poruncească să meargă la oaste. IST. Ț. R. 54. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la”) A cere sfatul, a consulta; a cere sprijinul, a apela. Stăpînul. . . să margă la giudeț și să-i facă leage, să-i dea boul. PRAV. 19, cf. 237. Pentru vrăji și pentru ceia ce mărg la vrăjitori. EUSTRATIE, ap. GCR I, 116/2. Bărbatu și nevasta „mergea pă la popi”, de cerea să-i despărțească. PITIȘ, ȘCH. 153. Numa ce s-o julit la un ghejet și gata, mere la domn părinte să-i cetească. STĂNOIU, C. I. 52. 3. (Cu determinări nume de ființă, sau cu echivalente ale acestora, introduse de obicei prin prep. „cu”) A însoți, a întovărăși, a acompania. Ceia ce merrgea cu meînre, toți cădzură spre pămîntu. COD. VOR. 76/28. Și mergea cu nusa iudeii plîngea-se. CORESI, EV. 96. Lot încă rnearse cu el. PALIA (1 581), 48/7. Să meargă toți cu dînsul, să-l petreacă pînă la groapă (cca 1 600-1 650). GCR I, 139/37. Și luă cu el și pre ceaialanți fraț și marsăm cu dînsa (a. 1692). id. ib. 307/1. L-au și întrebat de primește să meargă cu dînsul. DRĂGHICI, R. 6/2, cf. 26/9. Oriunde vei merge cu mine, nu cumva să bleștești din gură. CREANGĂ, P. 207. Așa mi-a fost sortit și n-am ce face; trebuie să merg cu Harap-Alb, și pace bună. id. ib. 274. Nu era mai nimerit să fi mers cu noi și fetele celea, decît să se ducă ele după gură-cască. . .!? SP. POPESCU, M. G. 57. Rîd suratele gătite Mînă-n mînă cu flăcăii; Și mi-e drag să merg cu dînșii, Să-i privesc și să-i ascult. IOSIF, PATR. 38. Mergi apoi cu mine, și cu restul îți aleg o cravată pă cinste. C. PETRESCU, C. V. 55, cf. 323. Nici unu dintre voi să nu margă cu mine. ALR II 3 098/551. Aș vrea să meargă cu mine. A III 3. Spune-mi cu cine mergi și-ți voi spune ce plătești. ZANNE, P. IV, 220. (În context figurat) Înnoptez pintre prăpăstii, pintre rîpi, pintre ponoară . . . Dar în zădar! că durerea merge. . . Cu mine. CONACHI, C. 103. ◊ (Cu determinarea subînțeleasă) Eu știu un vin bun, într-un loc unde sînt servit bine . . . Mergi? C. PETRESCU, C. V. 305. ◊ E x p r. A merge mînă în mînă (cu . . .) = (despre întîmplări, fenomene etc.) a se afla în strînsă legătură, a fi strîns legate între ele. Rasismul și anticomunismul merg mînă-n mînă, aspecte ale aceleiași plăgi a capitalismului. SCÎNTEIA, 1 952, nr. 2 392. ♦ (În expr.) A merge după (cineva) = a) (Învechit) a urma (pe cineva). Cine va sluji mie, după mine să meargă ! CORESI, EV. 68. Păsați după mine și face-voiu pre voi vînâtori de oameni. Ei amu lăsară mreaja, după el mearseră. id. ib. 208. Nu iaste datoare muiaria să margă după bărbat, cînd va vrea. . . bărbatul să lăcuiască într-alt sat. PRAV. 168, cf. ANTIM, P. 3, ZANNE, P. II, 122, 608; b) (Învechit și popular, despre femei) a urma (pe cineva) în căsătorie; a se căsători (cu cineva). Femeile vaviloncițe ce-au mărs după evrei și carii n-or vrea să se desparță, să nu-i treci cu tine Iordanul. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 107r/21. Nu poci suferi a mearge după căsătoriu mai prost decît mine. id. ib. noiembrie 161v/24. Să nu mergi tu după tineri, macar sărac, macar avut. BIBLIA (1 688), 1932/12. A u amăgit-o un grec, de s-au măritat după dînsul. . . Și după ce-au mărsu dup-acel grec, au amăgit-o. NECULCE, L. 82. Mi te cere-un diecel: Mere-i, mîndră, după el? – După diac nu m-oi duce. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75, cf. 181, 452. Of! draga mea! da cum de-ai putut tu merge după un măre hîd ca acesta! SBIERA, P. 20. Vin la maica de mă cere, Că io după tine-oi mere. MÎNDRESCU, L. P. 53, cf. HODOȘ, P. P. 187. Merge-aș, bade, după tine, Dar pămîntu nu mă ține, Că ți-i casa jelitoare. MARIAN, SA. 9. Tată, te-ai dus la fata împăratului, să vezi, merge după mine? ȘEZ. II 109; c) a accepta, a urma sfaturile, învățăturile cuiva. Se schimbă și în dereapta și în stîngă. . . sau i se și pare că mearge după Hristos. CORESI, EV. 71, cf. 438. Ș-au închis și pe Iordachi vornicul . . . ș-au pus câmaican în locul lui pe Ion Buhuș. . . , ca să poprească țara să nu margă după dînsu să-l pîrască. NECULCE, L. 166; d) (rar) a urmări. Iar deca merge omul după dînsul [după șarpe], și-l ajunge . . ., el își acopere capul cu tot trupul (a. 1 654). GCR I 166/39. A merge pe urma (sau urmele) cuiva v. u r m ă. (Învechit) A merge pe legea cuiva = a accepta sau a respecta o credință. Să ispitescu pre ei, de vor mearge pre leagea mea au ba. BIBLIA (1 688), 502/34. (Regional) A merge în urma cuiva = a urmări. I-am văzut, chiar pe drumul acesta trecură. . . – Oh, zise zmeul, dar numai în zadar mai merg în urma lor ! RETEGANUL, P. I, 37. (Învechit) A merge în (sau la) sfatul cuiva = a accepta, a urma sfaturile cuiva. Ferice bărbat ce nu mearge la sfatul necuraților și pre calea păcătoșilor nu stă. PSALT. 1. Ferice de omul ce n-a miarge în sfatul celor fără de liage Și cu răii nu va sta-n cărare. DOSOFTEI, PS. 11/8. (Învechit) A merge spre nuntă sau (regional) în cununie (cu...) =a se căsători, a se cununa. El era născut den fată, nu den muiare ce mersease spre nuntă. CORESI, EV. 527. Cînd o mers în cununie, icoanile-o prins a plînge. MÎNDRESCU, L. P. 182. Ce iubesc mamii nu-i place; De-ar plăcea mamii ca mie, Mîne-aș mere-n cununie. MARIAN, NU. 82. ♦ (La unele jocuri, mai ales la jocul de cărți) A se angaja, a participa (la joc). Pune miza, zise căpitanul de intendență. – Am pu-u-u-s doi franci. . .Dumneata mergi, domnule maior?Da. D. ZAMFIRESCU, R. 203, cf. BUL. FIL. V, 261. II. 1. (Despre ape curgătoare) A curge. Un părâu . . . mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46r/ll. Iată că merg patru rîuri din raiu, unul Tigru, altul Efrat, altul Fison, altul Gheon. ALEXANDRIA, 106/16. Ș-așa cîntă de cu jele, De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură, De stă Oltul și nu cură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 106, cf. DOINE, 97. Peste noi a trece vînt, Și picăm fără de rînd. P'îngă noi, d-a mere apă, Și picăm fără de seamă. BÎRLEA, B. 10. Me apa la Criș. ALR I 422/80. Ampoiu meie lin. ALR II 2 505/102, cf. 2 505/157, 3 498/386. 2. (Popular, despre lichide sau despre secreții organice) A curge, a se scurge. Bătaia, cînd să face cu toiagul, și mai vîrtos cîndu să va svărîma lemnul, sau să facă cu acesta rane să margă sînge . . . , atunce de pururia să va certa bărbatul. PRAV. 159. Am descoperit smochinele, și. . . le mergea laptele. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 106v/1. Să apropie de Alexandru și-și plecă capul la domnul său și-i mergea lacrămile din ochii lui izvor. ALEXANDRIA, 168/16. Bădiță . . . Tare râu sîngele părău. RETEGANUL, TR. 134. Merg balele. ALRM II/I h 55, cf. ALR II 4 211/362, 4 212/95, 362. Mier lăcrămile pe obraz. ALR II/I MN 4, 6 829/836 Întotdeauna îi merge lacrimi din ochi. ib. h 17. 3. (Popular, despre praf, fum, aburi etc.) j ieși (din. . .); a se desprinde din. . . (deplasîndu-se în spațiu). Atunci e mai bun semănați orzului, cînd după grapă mearge pulbere. ECONOMIA, 39/4. Ian caută la obiele, Cum merg fumul din ele. DOINE, 136, cf. ALRM II/I h 310. 388. Le-am frecat hanele să margă zgura din ele. ALR I 643/295. Merze aburi din gunoi. ALR II/I MN 129, 3 864/27, cf. ib. 3 864/29, 36, 76. ◊ E x p r. (În legătură cu diverse verbe, mai ales cu „a bate” sau cu echivalente ale acestuia pe lîngă care expresia capătă valoare adverbială) De-i merge (sau să-i meargă) colbul (sau fulgii, peticii, peticile, untul, rar, scînteile) = zdravăn, tare, violent. Și înherbîntă o tigaie de o înfocă de-i mergea scînteaiele. DOSOFTEI, V. S septembrie 7v/4, cf. BARONZI, L. 48. Scoteau mîțele de prin ocnițe și cotruțe, și le flocăiam și le șmotream. . . de le mergea colbul. CREANGĂ, A. 37. Acuș iau varga din coardă, și vă croiesc de vă merg petecile. id. ib. 38, cf. id. P. 24, 148 O lovi o dată cu mîțele de-i merse fulgii. ISPIRESCU ap. CADE. Bărbatul său însă. . . mi-o bătu ș de astă dată de-i merse colbul. MARIAN, O. I 347. N-am eu vreme de pierdut și mi-i capu la altele, altfel mi ți i-aș freca eu pe mîrlani să le meargă untul. C. PETRESCU, R. DR. 117. Te muștruluiește de-ți merge untul. BRĂESCU, V. A 132. Cam cu chef cum era, au început deodată să joace, și unde nu juca, și juca de-i mergea petecele. SBIERA, P. 37. S-au dat la jucat, și juca și juca de-i mergea colbul. id. ib. 39. De feli nu-i cruțau, ci-i măcilăreau de le mergeai peticele. MARIAN, T. 228. Le-a tras o bătaie de le-a mers colbul și i-a alungat departe. id. ib 267, cf. ȘEZ. III, 143. L-a bătut de i-au mers fulgii. ZANNE, P. IV, 274, cf. 162, III, 294. Te pălesc de-ți merg fulgii. ALR I 1 435/887. ♦ (Prin Transilv., despre pete, murdărie etc.) A dispărea, a se șterge (prin frecare, curățire etc.). Com. din ALBA IULIA. III. (De obicei cu determinări locale) 1. (Despre drumuri) A duce (la. . .), a o lua (spre . . .) Amîndouă drumurile acestea merg tot la Țuțora. (a. 1803). URICARIUL, XXV, 258. Drumul care mergea la capiște era presărat cu flori. BELDIMAN N. P. I, 61/13. Arată-mi drumu cum mere cătă casă. ALR II 3 459/102. Să mă-ndrepți că-ncătrău mere drumu ăsta. ib. 3 459/235, cf. 2 938/235, 250. ♦ (Despre întinderi de pămînt, drumuri linii de hotar etc.) A se întinde, a ține (pînă la. . . sau de la . . . , de la pînă la . . .), a ajunge (pînă la. . . sau de la pînă la . . .). Această moșie țearca căriea îi merge hotarul de la un loc pe valea Sulinarului. . . până în via Mecolei (a. 1 776). URICARIUL, VII, 20. Acele pămînturi din Maxinești merg pînă la hotarul Honcului și lovesc în capul iazului Bălăneștilor (a. 1 797), ib. XXV, 242. Mergea atunci podul. . . de la capul cel de lîngă orașul Giurgiului. . . pînă la poalele castelului. BĂLCESCU, M. V. 164. Atîta rămăsese din livada. . . ce mersese pînă-n ulița din dos. REBREANU, I. 47. %Cărărușa merge-n rît, Dragi am fost și ne-am urît; Cârărușa merge-n vii, Dragi am fost de mici copii. JARNIK-BÎRSEANU, 162. 2. A se extinde, a se propaga, a se generaliza. Focu într-însu înrainte mearge și arde împregiuru dracii lui. PSALT. 201. Apoi au început a slobodzi drăgănimea flintele . . . din om în om împregiur. Ca. . . fulgerul, așe merge focul împregiur. NECULCE, L. 232. Mere pîrjol pîn tătă pădurea. ALR 1 692/270. Marsă sun [= ecou] pîm pădure. ib. 1367/80. Mere răsunu. ib. 1367/295, cf. 1367/93. Căscătura așa merge din omu-n om, ca pasărea-n zbor. ALR II/I MN 10, 6 869/705, cf. ib. 6 869/886. 3. (Despre vești, evenimente etc.) A ajunge la cunoștința cuiva; a se răspîndi (la toți). Aceastași poroncă și domnului muntenesc lui Gligorie vodă i-au mărsu. N. COSTIN, LET. II, 3/21. N-au așteptat pănă le va merge răspunsul, ce îndată au trimis ordinanțu la toți oștenii. AXINTE URICARIUL, ib. 147/28. Mersăse cuvîntul din om în om. . . pănă . . . la urechile celor mari (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 235/32. Cărțile de poronci, ce le vor fi mers, cît au fost în treabă ispravnicii (a. 1820). URICARIUL, I, 254. Un aspru împărat, La care cum au mers asemine știință Au și găsit de cuviință. Pe om se-l de subt judecată. DONICI, F. I, 29/6. Zgomotul serenadelor și serbătorilor deșteptă atențiunea vecinilor și vestea merse pînă la postelnicul. FILIMON, O. I, 119. ◊ E x p r. Merge vorba sau vorba merge = se spune, se vorbește (peste tot). Pe timpii de atunci, mergea vorba că îndeobște călugării de la Sîntele-Locuri erau. . . învățați. ODOBESCU, S. II, 36. Vorba mergea că ar fi dat trupul la dobitoace, și că de aceea nu s-au găsit decît mantaua și iarmurca. CONTEMPORANUL, II, 221. El, după cum îl știm, nu era de cei ce poartă frică de o furnică, cum merge vorba. MARIAN, T. 323. Mai mergea vorba că e și tare învățat. CIAUȘANU, R. SCUT. 16. Îi merge (cuiva) vestea (sau numele, vorba etc.) = se spune despre el că. . . , i s-a dus vestea (că. . .); este denumit, i se spune. Duduca asta se vede că are duh, de vreme ce i-a mers buhu de la Burdujani pănă la Galați. NEGRUZZI, S. III, 75. Și de-atunci i-a mers lui Ciubuc numele de omu lui vodă. CREANGĂ, A. 20. Îi mergea numele că este cea mai frumoasă făptură omenească de sub soare. ISPIRESCU, U. 10, cf. COȘBUC, P. I, 238. De vreo zece ani Vălenilor le mersese vestea departe. AGÎRBICEANU, A. 74. Îi mersese vestea că face din cînepă cea picată sub melițoi sute de coți de pînză. SBIERA, P. 220, cf. ZANNE, P. V, 510. (Cu schimbarea topicii și a accentului stilistic, peiorativ) E un tîrîie-brîu, căruia numai vorba-i merge că-i la Iași, la învățătură. MIRONESCU, S. A. 137. Meargă-i numele! = (în imprecații) să nu se mai audă despre el sau ea (decît numele)! să se facă de rîsul lumii ! Îi umblă-n cap, tu soră, S-ajungă ea Lucsandei noră ! O, meargă-i numele! COȘBUC, B. 123. IV. 1. (Despre acțiuni, fenomene, evenimente etc.; de obicei cu determinări modale) A se desfășura, a evolua, a decurge. Va vedea cum merg vremile. AXINTE URICARIUL, LET. II, 171/8. Vâdzîndu pe Antohie Vodă că-i mărgu lucrurili cu-ntemeiere bună, începu în sfaturi cu boieri pribegi. NECULCE, L. 135. Mulți sînt care pot zice că încă lucrurile nu merg bine. HELIADE, O. II, 415. Sabia această pînă Nu mi să va da în mînă, Toate merg într-un zădar. PANN, E. II, 52/12. Să închizi ochii și să-ți cauți de treabă. . . iară trebșoarele tale o să-ți meargă de minune. FILIMON, O. I, 130, cf. BOLINTINEANU, O. 141. Toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! CREANGĂ, A. 34, cf. 4. Harap-Alb vede el bine unde merge treaba. id. P. 219, cf. 248. Terzetul final din actul întîi a mers admirabil. CARAGIALE, O. I, 3. Pînă acum m-ai ascultat la orice ți-am zis, și toate ți-au mers bine. ISPIRESCU, L. 21. Toate merg bine. ODOBESCU, S. III, 66. Îi mergeau prost afacerile, era încurcat și pe la bănci, AGÎRBICEANU,123, cf. id. P. M. 137. Era vesel parcă toate i-ar fi mers în plin. REBREANU, R. I, 231. Tare-i plăcea cum mere treaba la rumâni la botez. PRIBEAGUL, P. R. 105. Mergea treaba de-a mai mare dragul, fără sîcîieli, fără bateri pe loc. V. ROM. noiembrie 1953, 161. Să meargă treaba-n plin. teodorescu, P. P. 151, cf. RETEGANUL, P. II, 3, ZANNE, P. III, 154, 187, IV, 636. ( E x p r.) A(-i) merge strună (sau găitan, ca din apă) v. s t r u n ă, g ă i t a n, a p ă. ◊ I m p e r s. Dar cu limba merge altfel: ea nu are vreme hotărîtă că în atîtea luni sau în atîția ani. . . să se formeze. HELIADE, O. II, 129. ♦ (Cu determinarea subînțeleasă) A se desfășura (destul de) bine, normal; a da rezultate (destul de) mulțumitoare. Apoi de mărs o mărs [executarea cîntecului], frate Dincă, da nu-ș cum. . . , voi oltenii o luați mereu prea iute. CAMIL PETRESCU, B. 177. Fac cereale, domnule colonel. . . – Și merge? – Merge . . . Dar, pe lîngă cereale, m-am gîndit să fac și puțin astrahan. . . Și merge. CAMILAR, N. II, 98. ♦ (Despre aparate, mecanisme, sisteme tehnice) A fi în funcțiune sau a putea fi pus în funcțiune; a funcționa. Cf. LM. Ceasornicul nu merge. DDRF. Un cuptor electric pentru topit oțelul consumă el singur, atunci cînd merge, cea mai mare parte din miile de kilowați. BOGZA, V. J. 82. Plugu gazdii mere tăt ca ș-a meu. ALR I 242/257, cf. ALR II 6 714/172, 6 715/172. ◊ E x p r. A-i merge (cuiva) gura v. g u r ă. 2. I m p e r s. (Despre ființe, cu complementul în dativ; de obicei cu determinări modale ca „bine”, „rău” etc.) A o duce, a-i fi (într-un anumit fel). Și deodată mergea cu năroc lui Ștefan Vodă. URECHE, LET. I, 101/17. Să-ți margă tot bine și cu năroc. VARLAAM, C. 261. Petru Vodă... socotind că nu-i merge pe treaba lui. . . s-au dus în țara leșască. N. COSTIN, LET. II, 37/25. Să fii mai îngăduit, măria ta, păn' li s-ar fi vădzut. . . cum le merge. NECULCE, L. 219. Cătră seară le merse brașovenilor mai bine, căci luară de la români un tun. BĂLCESCU, M. V. 519. Las' pe mine, că te-oi iuți eu, bade Stane. . . nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611, cf. 970. Mă! că rău mi-a mai mers astăzi! CREANGĂ, P. 46, cf. 144, id. A. 52. Hotărîră ca o parte din zi să lucreze, o parte să citească . . . Așa făcură, și le mergea bine. ISPIRESCU, L. 49. Și-a fost Cuminte om; dar nu știu cum, Așa i-a mers de prost. COȘBUC, P. I, 229, cf. 260. Nici mie n-o să-mi meargă râu. Avendrea e priceput la toate. STANCU, D. 252. Nu l-am mai întrebat cum îi merge. V. ROM. mai 1955, 42. Nu-i mergea bine în nici o treabă, măcar de ar fi muncit el orișicît. SBIERA, P. 187, cf. 195. Cu popă și cu iepure cine să întîlnește la drum, bine nu-i merge. ȘEZ. I, 18, cf. 51, GOROVEI, CR. 43. La pruncii aiștea le me bine. ALR I 259/80, cf. 259/61, 63, 103, 170, 231, 308, 343, 839, ALR II 3 175/102. ◊ (În formule de urare) Să-ți meargă tot cu bine. HODOȘ, P. P. 214. ◊ (Prin extensiune, despre plante) Cu cît se seamănă mai afund și mai rar cucuruzul, cu atîta îi mearge mai bine. ECONOMIA, 41/27. Prin aceasta multe buruiene se vor stîrpi, și cartofelor le va merge atîta de bine, ca și cînd ar fi fost prășite. IONESCU, C. 81/11, cf. 182/4. ♦ (Cu determinarea subînțeleasă; adesea în construcții negative) A o duce bine, a-i fi bine, a avea succes; a-i prii. Văzînd și domnul că nu-i merge în pămîntul Moldovei, fiind învățat în Țara Românească cu venituri mai mari, au scris la Țarigrad (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 200/15. ♦ (Adesea în construcții negative) A reuși, a izbuti. Începu să povestească amănunțit cum „a pus mîna” el cîndva pe cămara lui Răghină. . . , cum „i-a mers”. V. ROM. mai 1954, 72. ♦ Cu mine nu i-a mers. 3. (De obicei cu determinări modale de felul lui „înainte”, „bine”, „încet”, „greu”) A înainta, a progresa; a se dezvolta. Carile dintr-un loc mai înainte nu mearge nici mai adaoge, acela prea pe lesne îndărăpt să dă și scade. CANTEMiR, ap. GCR I, 327/7. În acest chip lucrul merge înainte. I. IONESCU, C. 58/14. Omenirea merge într-un progres continuu. BĂLCESCU, M, V. 3. Fără să perdem un minut, am cercat să facem ceva; știți însă că la noi lucrurile merg încet. ap. SBIERA, F. S. 240. Umblam la școală, unde mergeam bine. ap. TDRG. Nu-mi merge lucrul din mână. Com. din BRAȘOV, cf. DEȘLIU, G. 15, TULBURE, V. R. 43. ◊ I m p e r s. Eu scriu mereu și merge greu. CARAGIALE, O. VII, 62. ♦ (Despre oameni; cú determinări de felul „(tot) înainte”, „mai departe”) A persevera, a continua. Vremea trece, flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, P. 142. 4. (În e x p r.) A merge pe . . . = (despre oameni sau în construcții impersonale; urmat de o determinare numerică) a se apropia de sau a se îndrepta spre data la care împlinește un an în plus. Asta nu se poate spune. Eu, babei melecă merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa --. . . și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. Iaca eu sînt om de merg pe șaptezeci și patru de ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. (Cu o construcție învechită) De vreame ce cel. . . ce face greșalâ, va fi de optspredzeace ai mărgînd, atunce să-l bage în hiară. PRAV. 261. A merge spre. . . (sau către. . .) = a se apropia de un anumit stadiu de evoluție, de o anumită fază, de perioada de timp imediat următoare. [Holda] merge spre copt. ALR SN I h 43. (I m p e r s.) Mergea spre toamnă. ap. CADE. (I m p e r s.) De ce (sau, rar, pe cît) merge sau pe zi (ori pe an) ce merge = pe măsură ce trece timpul; tot mai mult. Holera, de ce merge, crește în Paris. CR (1832), 872/11, cf. DRĂGHICI, R. 9/10. De ce merge, se întinde gustul cititului. GT (1839), 272/44. Siguritatea se întemeiază pe an ce merge. ib. 1732/16. Tîrgul-Frumos, de ce merge, se face urît. NEGRUZZI, S. I, 192. Oricum orele alerge, Ea, din ce în ce mai dragă ți-ar cădea pe zi ce merge. EMINESCU, O. I, 160. Pe zi ce merge, perfectul compus, datorită tocmai expresivității lui, tinde să ia pretutindeni locul celui simplu. IORDAN, STIL. 151. 5. (Despre ființe) A trece (dintr-o situație în alta), a ajunge (într-o anumită situație). Mearge-voru din virtute în silă. PSALT. 173. A trupului hrană sfîrșaște-se și întru putredire mearge. CORESI, EV. 233. Cu lacrămile în ochi îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la peirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Scoală, Adame, hai cu mine, Să miei de la rău la bine. BÎRLEA, B. 91. ♦ (Regional; despre obiecte) A se face, a deveni (Voivozi-Șimleul Silvaniei). ALR II 3 952/325. Tăt o mărs țîră [= s-a făcut cioburi], ib. V. 1. (Despre materiale, în special despre alimente) A fi necesar (în cantități determinate) la realizarea unui produs; a se consuma, a se întrebuința, a se cheltui. Fac nouă turtițe, le ung cu miere și le dau la cuptor; mulți însă, ca să nu meargă miere multă. . ., le ung pe deasupra. SEVASTOS, N. 78. Unde merge mia, meargă și suta (dacă s-a cheltuit atît de mult, se mai poate cheltui încă puțin; p. e x t. fie, treacă de la mine!). Cf. ZANNE, P. V. 424. ♦ (Rar; cu determinări nume de alimente introduse prin prep. „pe”) A se hrăni, a se alimenta. Din toate drumurile, acest de iarnă este acel mai greu, fiindcă vitele merg numai pe fîn și cheltuiala se rădică. I. IONESCU, C. 221/17. 2. (Învechit și popular) A se calcula, a se socoti; a se adăuga (la socoteală). Căci [peste] acele multe și mari supărări ce se făcea peste locuitori, le mai merge săracilor încă al doilea văcărit (a. 1 757). URICARIUL, IV, 9/1. Și dobînda de 50 la sută merge la. . . – La capelele întregi! DELAVRANCEA, O. II, 366. 3. (Mat.; despre numere) A se cuprinde, a intra în alt număr. Patru-n opt merge de două ori. ALR II 2 353/36, cf. 2 353/47, 76, 105. Doi mere de două ori în patru. ib. 2 353/250, cf. 2 353/260, 279. VI. 1. (De obicei impers.; adesea în construcții negative) A fi posibil, acceptabil, permis sau valabil; a se putea, a se accepta, a se admite. Înțeleg să aveți respect de opinia publică;. . . dar, de respectul opiniei publice, să nesocotiți pe un confrate bătrîniar nu merge. CARAGIALE, O. VII, 425. Opt versuri, le-am făcut! așa cu gluma. . . O, de-aș găsi acum o rimă-n „uma”; Dar, haid! și fără rimă văd c-a mers. COȘBUC, P. II, 267. Toate merg pînă la un timp. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. Ți-o spun hotărît, nu mai merge, trebuie să facem economie. BRĂTESCU, V. 5. Te înșeli amar!. . . Cu mine nu merge așa! . . . Nu scapi cu una, cu două! C. PETRESCU, A. R. 14. ◊ E x p r. (Mai ales în construcții negative) A-i merge la socoteală = a-i conveni. Cf. CADE. Treacă-meargă v. t r e c e. ♦ A se potrivi; a se armoniza, a se asorta. Albastrul merge bine cu albul. 2. (Jur.; despre termene, clauze etc.) A intra în vigoare; a curge. Prescripțiunea începe să meargă numai din momentul punerii în întîrziere. COD. PEN. R.P.R. 599. 3. (Prin nordul Transilv.; despre vorbe, expresii etc.) A se (putea) folosi, a se (putea) întrebuința; a se spune, a se zice. Cf. ALR II/I MN 68, 2 630/284, alr i 383/278. 4. (Rar) A avea valoarea de . . .; a fi socotit, considerat ca avînd valoarea de . . .; a valora, a face. Pui patru cărți jos, dai cîte patru fiecărui, iei carte cu carte, sau cu șapte iei trei și patru de jos. . . la urmă, cărțile „merg două” (dacă ai cel puțin 37), spatiile 1. PAMFILE, J. I, 15. 5. (Despre bani, p. ext. despre documente care conferă anumite drepturi) A fi valabil, a fi în uz, a avea curs. Banii vechi nu mai merg. SCRIBAN, D. 6. (Despre salarii, venituri etc.) A reveni (cuiva) în continuare. Leafa îi merge pe vacanță. SCRIBAN, D. 7. (Învechit, despre bunuri materiale) A-i reveni cuiva de drept, a fi atribuit cuiva. De s-ari pedepsi cineva cu moarte, averea lui, după obiceiul țărăi aceiia, să margă la rude și la urmașii lui. N. COSTIN, L. 578. 7.(Învechit, rar, despre legi) A prevedea, a specifica, a stipula. Un plugar oarecarele de să va prileji să aibă a să pîrî cu cineva pentru vreun pămînt sâmănat și nu-ș va întreba întÎi la giudeț, să vadzâ cumu-i va miarge leagia . . . PRAV. 3. VII. A umbla îmbrăcat într-un anumit fel; a se îmbrăca (într-un anumit fel); a purta. Își legase multă vreme capul cu o basma, apoi începu a merge vara cu capul gol. CĂLINESCU, S. 142. - Prez. ind.: merg și (prin Transilv.) meg (ALR II 4 797/130), pers. 2 (prin Transilv.) și megi (ib. 4 797/130, 172), pers. 3 (prin Transilv.) și mege, pers. 4 (popular) accentuat și mergém (BUL. FIL. II, 105, IORDAN, L. R. A. 128), (prin Transilv.) și megem (ALR II 4 797/172), pers. 6 (prin Olt.) și merge (ib. 4 797/886); perf. s.: pers. 1 mersei și (regional) mergei (ARH. FOLK. I, 168), mergâi, mersui, (învechit) merși, merșu, pers. 3 (regional) și mersu (D. POP, M. 154), pers. 4 (învechit) și mersem m. m. perf. pers. 5 (învechit, rar) și mersesiți. – Și: (regional, mai ales Transilv.) mére (prez. ind. pers. 2 meri, 3 mere, 4 merem, 5 mereți, 6 mer ZANNE, P. VI, 46, ALR SN I h 124/812) vb. III ; (regional, mai ales Maram. și nordul Transilv.) me (prez. ind. pers. 2 mei, 3 me și meie, 4 mem și meiem ALR II 4 797/102, pers. 5 meți și meiți ib. 4 797/104, 106) vb. III. – Lat. mergere „a se cufunda”.

BATE, bat, vb. III. I. Tranz. 1. A lovi un om sau un animal (cu palma, cu biciul, cu varga etc.) în scopul de a-l pedepsi sau de a-l constrînge la o acțiune. Nuntașii au sărit la dînsul și au început să-l bată și să-l bată, de-i mergea colbul. SBIERA, P. 289. Moțoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muște, linge mîna care-l bate. NEGRUZZI, S. I 141. Ortomane, Hoțomane, Bate-ți negrul Pe de-ntregul Și te du și fugi de mine. ALECSANDRI, P. P. 11. ◊ (Fig.) Bate șaua să priceapă iapa (= dă cuiva să înțeleagă ceva fără să i se adreseze direct). ◊ Absol. A ieșit Bujor în țară, Bate, pradă, nu omoară. Pe ciocoi îi bagă-n fiară. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ Expr. A bate măr (sau ca mărul) v. măr. Îl bat de-i merg (sau să-i meargă) fulgii v. fulg. Îl bat de-i iese (sau să-i iasă) untul v. unt. A bate la stroi v. stroi. A bate gros v. gros. A bate la tălpi = a lovi pe cineva peste tălpi (pedeapsă obișnuită în regimurile trecute). A bate la palmă = a lovi peste palmă (pedeapsă obișnuită în școala din trecut). Domnișoara Victoria... vă bătea la palmă. PAS, Z. I 111. (Glumeț; Mold.) Pui de bate = bătaie strașnică. Rămîind fără tovarăși de ispravă și mai dîndu-mi și părintele Isaia un pui de bate așa din senin, chihăiam pe mama... că doar m-a da și pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 80. A-și bate capul (sau, rar, firea) cu (sau pentru sau de) ceva = a se gîndi mult la ceva, a-și frămînta mintea, a chibzui fel și chip, a se ocupa mult cu ceva, a se interesa mult de ceva, a-i păsa de ceva. Nu-mi bat capul ce-or gîndi vecinii. BENIUC, V. 9. Întîi voia să facă o mustrare duducăi noastre, dar pe urmă... nu și-a mai bătut capul cu asta. SADOVEANU, N. F. 86. Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunsă cum a fost? EMINESCU, O. I 134. A bate capul cuiva sau a bate pe cineva la cap = a sta de capul cuiva, a se ține stăruitor de cineva, a nu-i da pace, a-l ameți, a-l toca la cap. Anghelină, stinge lampa... Destul ai stat trează cît ne-a bătut capul cu poveștile acel cioban de la Păstrăveni. SADOVEANU, N. F. 24. De multă vreme Joe umbla după Junona, bătîndu-i capul și spunîndu-i că moare de dragoste pentru dînsa. ISPIRESCU, U. 11. A-l bate (pe cineva) gîndul (sau mintea) sau (refl.) a se bate cu mintea (sau cu gîndul sau cu gîndurile) = a fi preocupat de ceva, a fi obsedat de un gînd (care-l îndeamnă să facă ceva). Turcalete se bătea cu mintea unde să-și ascunsă el procleta lui de avere. GALACTION, O. I 293. De altfel mă bate gîndul s-o cumpăr mai bine eu. REBREANU, R. I 145. Drumeț bătut de gînduri multe. Ne lași atît de greu pe noi... GOGA, P.16. Pururea să bate cu gîndurile, ziua și noaptea, cum ar face o corabie. DRĂGHICI, R. 142. Pe mine mă bate gîndul să las crîngul, Să iau cîmpul. TEODORESCU, P. P. 289. A-i bate (cuiva) gîndul (undeva) = a fi înclinat, aplecat spre..., a-i merge gîndul la... S-a încercat de cîteva ori să afle cam încotro i-ar bate gîndul fetei. VLAHUȚĂ, O. A. 348. A-l bate (pe cineva) grija = a fi neliniștit sau muncit de o grijă, a fi îngrijorat. Cînd m-ar bate numai atîta grijă, măi femeie, ce mi-ar fi? Dar eu mă lupt cu gîndul cum să-i port de cheltuială [băiatului la școală]. CREANGĂ, A. 120. A-și bate gura degeaba (sau în vînt) sau (rar) a-și bate limba = a vorbi în zadar, fără nici un rezultat. A-și bate picioarele = a umbla mult, a osteni umblînd. Să nu-și mai bată picioarele de pomană pe, la curte. REBREANU, R. I 191. De n-ar fi și unul ca mine pe acolo, degeaba vă mai bateți picioarele ducîndu-vă [după fată]. CREANGĂ, P. 246. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a face pe cineva (sau ceva) de rîs, de ocară, a rîde de cineva (sau de ceva), a batjocori. Cine-a vrut să-și bată joc de tine? DUMITRIU, B. F. 100; b) (cu privire la o femeie) a necinsti, a viola. ◊ Fig. (în imprecații, mai ales glumețe) Bată-te norocul! ▭ Să vezi cum prinde mutul limbă... Bată-l cucu să-l bată! SADOVEANU, N. F. 104. Ei, d-apoi le-am mai uitat, bată-le de povești. VLAHUȚĂ, O. A. 49S. Bată-te pîrdalnicu să te bată!... Șezi binișor! ALECSANDRI, T. I 110. Bate-mă, doamne, să zac într-o grădină cu mac, Cu mîndra pe după cap JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. ♦ Refl. (În expr.) A se bate cu pumnii în (sau peste) cap= a-și da lovituri peste cap în semn de supărare mare, de desperare. O dată încep ele a se boci înăbușit și a se bate cu pumnii peste cap. CREANGĂ, P. 174. A se bate cu pumnii în piept = a) a-și da lovituri în piept în semn de pocăință sau de supărare. Împărăteasa... începu a suspina și a plînge, bătîndu-se cu pumnii în pept și smulgîndu-și și părui de supărare. RETEGANUL, P. II 29; b) a se fuduli, a se îngîmfa, a se lăuda. A se bate cu mîna (sau cu palma) peste gură= a se lovi peste gură ca pedeapsă pentru scăparea unor vorbe nesocotite sau în fața unei întîmplări neașteptate sau îngrozitoare. Nu mai face și tu atîta vorbă ca fariseul cel fățarnic. Bate-te mai bine cu mîna peste gură. CREANGĂ, A. 17. ♦ (Ideea de pedeapsă dispare; cu privire la oameni, urmat de determinarea «pe umăr») A lovi ușor peste umăr spre a-i arăta bunăvoință/încredere etc.; (cu privire la un animal, urmat de determinări care indică o parte a corpului) a-l lovi ușor spre a-l mîngîia. Cineva îi bătea [pe cai] cu palma pe gît. DUMITRIU, B. F. 59. Tata i-a strîns ciobanului mîna și l-a bătut cu dragoste pe umăr. SADOVEANU, N. F. 13. Așteptînd să-mi aducă o cafea, mă pomenesc bătut pe umăr cu multă discreție. CARAGIALE, M. 61. L-a bătut... cu mîna pe umăr, zicîndu-i Moșule, să știi că de azi înainte ești omul meu. CREANGĂ, A. 20. ◊ Expr. A bate palma (sau, glumeț, laba) cu cineva = a da mîna cu cineva; a ajunge la o înțelegere, a se învoi, a-și da asentimentul pentru o convenție stabilită. Uncheșul Haralambie... după ce a bătut palma cu tinichigiul... s-a coborît din cerdac și s-a dus. SADOVEANU, N. F. 183. Poftesc să vii aicea, să bați cu mine laba și să ne împăcăm. SADOVEANU, P. M. 305. 2. A izbi (pe cineva de ceva). L-a bătut cu capul de pereți.Intranz. (în expr.) A bate la ochi (mai rar la urechi sau la auz) = a izbi vederea (sau auzul) cuiva, trezindu-i luarea-aminte, interesul sau bănuiala. Își puneau întrebări furișe, avînd grijă să se despartă, ca să nu fie cîrdul prea mare și să bată la ochi. PAS, L. I 123. [Lipsurile] băteau prea tare la ochi ca să nu le fi putut îndată constata. ODOBESCU, S. II 395. Înființase o societate secretă cu numele Eterie (tovărășie), nume modest, care nu bătea la auz. GHICA, S. 94. A bate la cap = (despre o sobă sau o mașină de călcat) a provoca dureri de cap (prin difuzare de căldură sau prin degajare de gaze). 3. (Despre încălțăminte, ham, șa etc.) A freca, a roade, a produce răni. Mă bat pantofii. II. 1. Refl. reciproc. A se lua la bătaie, a se încăiera, a se lupta. Se puseră a se bate în săbii și se tăiară, de curgea sîngele vale. RETEGANUL, P. V 31. Am fugit... de frica unei cete de turci, care se bătuse chiar atunci cu volintirii la Secul. CREANGĂ, A. 20. Făt-Frumos își luă ziua-bună de la părinți, ca să se ducă să se bată el singur cu oștile împăratului. EMINESCU, N. 5. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. Se bat calicii (sau lupii sau nebunii) la (sau în) gura cuiva v. gură. A se bate cu moartea = a fi în agonie. A văzut o cioară bătîndu-se cu moartea. RETEGANUL, P. II 66. (Fig.) Cînd se bate ziua cu noaptea = pe înserate, în amurg, cînd se îngînă ziua cu noaptea. (Refl.) A se bate după ceva = a dori foarte mult un lucru, a-i plăcea foarte mult ceva. ◊ Refl. A se lupta cu arme, a purta război. Eu, omul negru, am fost mai apoi Trimis să mă bat într-un mare război. M-am bătut, pentru ca de acum niciodată Popoarele lumii să nu se mai bată. DEȘLIU, G. 43. S-au sculat sub cîrmuirea rusului o sută de noroade, și se bat o sută de noroade, mă Ghiță Lungu, pentru dreptatea ce-au dobîndit. SADOVEANU, M. C. 160. ◊ Tranz. (Cu complementul «război») Unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai puternic. CREANGĂ, P. 236. 2. Tranz. (Cu privire la un dușman, o țară etc.) A învinge, a birui, a înfrînge. Atuncea noroadele mongolilor... cutreierau pămîntul și băteau împărățiile. SADOVEANU, D. P. 75. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins (într-o discuție etc.); a ceda. ♦ (La jocul de cărți, în sport sau. într-o discuție) A cîștiga partida (de joc), a rămîne învingător. L-am bătut de două ori la șah. ♦ A prețui mai mult decît altul, a fi superior cuiva, a întrece. O capră bună bate la lapte o vacă rea. III 1. Tranz. A lovi de mai multe ori un lucru cu altul (mai ales cu o unealtă), pentru a scoate sau a prelucra ceva: a) lovi întruna, cu ustensile speciale de bucătărie, ouăle spre a le amesteca bine, laptele sau smîntîna spre a alege untul. Au început a bate laptele, pănă ce s-a ales untul. DRĂGHICI, R. 140. ◊ Expr. A bate apa-n piuă sau a bate apa să se aleagă untul v. apă. A lovi mereu cu ciocanul sau cu barosul un metal înroșit în foc, spre a-i da o anumită formă. Bate fierul pînă-i cald.Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. Că de mult ce ești avut, Bani de aur ai bătut. ALECSANDRI, P. P. 211. c) A lovi de repetate ori, cu un ciocan mic, tăișul coasei (așezat pe bîtcă), spre a-l ascuți. d) (Cu privire la cuie, nituri, țăruși etc.) A înfige, a vîrî prin lovituri repetate (cu ciocanul, cu maiul etc.). Nuntașii ies afară, caută un par înalt, îl bat în mijlocul ogrăzii. SEVASTOS, N. 331. ♦ A fixa un obiect de altul țintuindu-l cu ceva. Un cerc de aur bătut cu diamante. EMINESCU, N. 6. De-i găsi o para frîntă în toată casa, să mi-o bați în frunte! ALECSANDRI, T. 1557. Alții... să bată... potcoavele. ȘEZ. II 10. e) (Folosit și absolut) A îndesa cu spata firele bătelii. Am țesut bine, dadă Reveca?Nu bate într-o parte. Apucă spata drept de mijloc. DELAVRANCEA, A. 4. Ileana Cusînzeana... cum țesea, de cîteori bătea cu brîgla, totdeauna ieșeau cîte două cătane îmbrăcate și-narmate. RETEGANUL, P. V 40. f) (Întrebuințat absolut sau cu complementul «apa») A da mereu cu un băț în apa (sau pe sub pietrele din apa) unui rîu, spre a scormoni peștii din ascunzători. Băiatul intră cu plasa în gîrlă. Bătu în sus, bătu în jos, și pește să prinză, cîtuși de cît. ISPIRESCU, L. 280. Un al treilea pescar vine cu luntrea și bate apa pînă ce se sfîrșește de strîns tot năvodul. I. IONESCU, P. 408. g) (Cu privire la grîu, porumb etc.)A îmblăti, a descoji, a dezghioca; (cu privire la plantele textile) a zdrobi prin lovituri repetate (cu o bîtă sau cu un mai), spre a face să se desprindă fibrele. Au pus să se treiere cerealele și să bată păpușoii. I. IONESCU, D. 295. [Inul] îl bat, îl curăță, îl meliță, îl perie, îl torc. DRĂGHICI, R. 78. h) A lovi cu o prăjină crengile unui pom spre a face să cadă fructele. Am bătut toți merii din grădină. i) (Cu privire la un covor, la o pătură, la o haină etc.) A scutura (de praf). Soldatul intră cu pantofii:îi luase lelea Uța să-i bată. D. ZAMFIRESCU, R. 216. j) (Cu privire la tobă, la toacă etc.) A produce, prin lovituri ritmice, sunetul caracteristic al obiectului respectiv. Pune-l să bată toba la casa dregătorilor. PAS, L. I 17. Tălpoiul face iute o darabană... și începe a bate ca de război, brr... brr! CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A bate toba = a lansa știri, a nu păstra un secret, a divulga imediat cele auzite. A bate toba la urechea surdului, se zice despre cei ce nu vor să asculte ce li se spune. A-i bate (cuiva) în strună = a vorbi (cuiva) așa cum îi place. Femeia a priceput slăbiciunea bărbatului și totdeauna i-a bătut în strună. SEVASTOS, N. 3. ◊ Intranz. (Cu determinări introduse prin prep, «din») Veneau toboșarii și trîmbițașii, bătînd din tobe și sunînd din trîmbițe. ISPIRESCU, M. V. 42. j) (Cu privire la pămînt sau arie) A bătători; p. ext. a lovi cu piciorul de repetate ori (jucînd sau tropăind). Se prind de mîini și se desprind... Și bat pămîntul tropotind în tact ușor. COȘBUC, P. I 57. ♦ (Cu privire la un joc) A juca cu foc. [Polca] o băteam vîrtos cînd eram mic. ALECSANDRI, T. I 93. l) A îndesa (ceva) prin apăsări repetate. Toader... întinse mîna la cărbune... și-l aruncă în lulea, bătîndu-l cu unghia. D. ZAMFIRESCU, R. 239. Bunătatea brînzei de oi atîrnă de la meșteșugul baciului de a prepara cașul și de la chipul de a o bate la putină. ȘEZ. VII 100. m) A lovi ceva de repetate ori cu un mai sau cu un ciocan (de exemplu carnea ca să se frăgezească, rufele muiate în apă ca să iasă din ele săpunul și leșia etc.). Iarna toarce la fuioare... Apoi vara-n foc de soare Bate pînza la izvoare. ALECSANDRI, T. 272. Își muia cîte-o bucată de carne, bătînd-o cu maiul. DRĂGHICI, R. 149. n) (Cu complementul «mingea») A azvîrli mingea departe (lovind-o cu ceva); p. ext. a se juca cu mingea. o) A juca mult cărți;a amesteca cărțile de joc. Își duce veacul numai în străinătăți... acolo bate cărți și petrece. SADOVEANU, N. F. 50. ◊ Expr. (La jocul de cărți) A bate o carte (sau cărțile) = a răspunde la cartea altuia cu o carte mai mare. Toderică... chemă pre vătaful și se puse la jucat stos. Îi bătu toate cărțile de-a rîndul. NEGRUZZI, S. I 84. Tranz. (Cu privire la un drum) A face mereu aceeași cale, a umbla mult (pe un drum), a străbate. De trei nopți aceeași cale Bate călătorul. TOPÎRCEANU, S. A. 39. Numai eu, rămas același, Bat mereu același drum. EMINESCU, O. I 112. Ordonă să se ridice îndată mic și mare... și să bată codrii, ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. Nu le-o mai dat pofta să bată drumul leșului! ȘEZ. VII 26. Foaie verde bob năut, Lungu-i drumul și bătut; Nu-i bătut de car cu boi Nici de turmele de oi, Ci de ochișorii mei. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 200. ◊ Expr. A bate (pasul) pe loc = a face o acțiune fără să realizeze vreun progres. Producția în țările lagărului imperialist bate pasul pe loc, iar neînsemnata creștere a producției industriale în aceste țări este legată numai de militarizarea economiei naționale, de pregătirile de război și de ducerea războaielor banditești de cotropire. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 81. ♦ (Cu privire la un loc) A frecventa des, a umbla într-una prin...; a cutreiera. Astăzi [ciobanii] fug noaptea de la stînă și bal satele primprejur. GALACTION, O. I 65. Se înhăitase cu cîțiva feciori de boieri și băteau mahalalele ziua și noaptea. GHICA, S. 40. Multe mări am trecut, Multe țări am bătut. TEODORESCU, P. P. 173. ◊ Expr. A bate prundurile (sau podurile) = a umbla de colo pînă colo (fără nici o treabă sau vreun scop), a hoinări. Toată ziulica bate prundurile după scăldat. CREANGĂ, A. 13. A bate cîmpii = a vorbi într-aiurea, a se abate de la chestiunea discutată, a ocoli un subiect care nu convine să fie discutat. (Intranz.) A bate în retragere = a) (despre o, armată) a se retrage din fața inamicului; b) fig. a renunța să mai susțină ceva cu aceeași tărie, a da îndărăt, a retracta. 3. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A lovi cu degetul sau cu pumnul în ușă, în fereastră etc. mai ales spre a atrage atenția celor dinăuntru; a ciocăni, a pocăni. Unul începuse să bată cu pumnul în geam. DUMITRIU, B. F. 10. Văzîndu-se-n sat... începu a bate pe la ușile oamenilor să-l lase de mas. RETEGANUL, P. I 11. Un orologiu sună noaptea jumătate. La castel, în poartă, oare cine bate? BOLINTINEANU, O. 33. ◊ Expr. A bate pe la ușile oamenilor = a cere de pomană. ◊ Fig. Iarna bate la ușă.Războiul bătea la poarta țării. PAS, Z. I 94. (Cu elipsa determinării) N-or mai jeli trudiții la praguri boierești; Ast an, la fiecare din ei belșugul bate. DEȘLIU, G. 49. 4. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», arătînd instrumentul și, prin prep. «în»), obiectul acțiunii) A lovi tare, a izbi (uneori în semn de mînie, de nerăbdare sau spre a amenința sau intimida pe cineva). Expr. A bate cu pumnul (sau cu pumnii) în masă, ca manifestare a mîniei. Izbucni, strigînd și bătînd cu pumnii în masă. BART, E. 285. ◊ A lovi un animal spre a-l îndemna la mers. Călăreții... În caii lor sălbateci bat cu scările de lemn. EMINESCU, O. I 148. 5. Intranz. (Despre valurile apei) A se lovi, a se izbi (de maluri etc.). Valuri roșii băteau la Salonic în port. BOUREANU, S. P. 3. Numai bătrînul simțea puterea apei care-i bătea în glezne. SADOVEANU, N. F. 27. ◊ Refl. În funduri de prăpăstii se bat mereu de maluri Șiroaie. ALECSANDRI, P. III 298. 6. Refl. (Despre mai multe lucruri) A se lovi unul de altul. Frunza lin se bate În codru-nflorit. ALECSANDRI, P. I 197. ◊ Expr. A se bate cap în cap = a fi cu totul opus, contradictoriu, diferit; a se contrazice. Venea să se intereseze care este adevărul în vălmășagul de știri ce circulau și se băteau cap în cap. REBREANU, R. I 505. ◊ Tranz. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. (Despre fructe) A se atinge, a se strivi, a se bătuci. 7. Refl. A se zbate, a se zvîrcoli. Te bați pe iarbă noaptea întreagă, fără să adormi. DELAVRANCEA, la TDRG. IV. Intranz. 1. (Despre arme de foc) A trage. Ofițeri, murind, strigau în vaiete: Artileria... să bată... artileria... Și artileria prinse să bată. CAMILAR, N. I 49 ◊ Tranz. (Învechit) A bombarda. Tunurile lor bat zidiurile aiste necontenit de cinci zile. ALECSANDRI, T. 1494. Bătea partea de sus a cetății cu zece tunuri. BĂLCESCU, O. II 113. 2. (Despre o armă de foc) A trimite proiectilul pînă la...; p. ext. (despre glas sau ochi) a ajunge pînă la..., a atinge, a cuprinde. Pușca aceasta bate departe.În toate părțile unde bate ochiul, [vezi] buchete de arbori și colțuri de dumbravă. SADOVEANU, O. A. II 186. Miriște și imașuri, cît bate ochiul. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ (Despre plante) Cum ți-e grîul...?Bun, cumetre, bun... bate la piept. SANDU-ALDEA, U. P. 152. 3. (Uneori determinat prin «cu vorba») A face aluzie, a aduce vorba, a pișcă cu vorba. Atunci [împăratul] a stat și a cugetat, înțelegînd unde bătea al șaptelea sfetnic al său. Bătea în ce bătuseră și ceilalți șase. SADOVEANU, D. P. 125. Ei! Acu înțeleg eu unde bate vorba lui! CARAGIALE, O. I 54. 4. A înclina spre..., a fi aplecat spre... Mintea lui ca o cumpănă se clătina, cînd într-o parte, cînd în alta, dar tot spre înșelare bătea. CONTEMPORANUL, VIII 213. 5. (În expr.) A bate cu cineva = a avea simpatie pentru cineva. Mai potriviți unde să-i găsești?... Numai atîta mă îngrijește, că Luluța nu bate nicidecum cu Guliță. ALECSANDRI, T. I 176. V. Intranz. (Despre unele fenomene ale naturii) 1. (Despre vînt) A sufla. Spre Creasta Ciungă Nouri s-alungă... Vîntul cu aspre aripe reci Bate din coastă A vreme proastă. DEȘLIU, M. 28. Începu să bată ușor un vînt reavăn. DUMITRIU, B. F. 15. Bate un vînt peste ape. BENIUC, V. 115. Cînd a-nceput să bată vîntul... am scos foaia mea de cort. SAHIA, N. 80. ◊ Tranz. Mă bate vîntul în față. 2. (Despre brumă, ploaie, grindină) A cădea, a lovi în... Ploaie măruntă și deasă de început de noiembrie bătuse toată noaptea în geamuri și ziduri. STANCU, U.R.S.S. 36. Ploaia bate-n geamuri, streșinile cîntă. TOPÎRCEANU, S. A. 35 ◊ Tranz. Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită. ALECSANDRI, O. 167. Codrule cu frunza lată, Bruma cază, nu te bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 199. ◊ Tranz. Fig. (Despre secetă) Să știți că și în anul ăsta ne bate seceta. PAS, L. I 8. 3. (Despre soare, lună, stele) A atinge, a-și trimite razele pînă la..., a lumina; a se reflecta în... S-au lungii pe mal, acolo unde bătea mai tare soarele. PAS, L. I 64. Peste toate bate acum soarele de dimineață tot mai covîrșitor, în explozii de puzderii de aur, risipind cele din urmă pilcuri de negură în văgăuni. SADOVEANU, O. A. II 191. Soarele bătea căldicel pe prispă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 179. Și dacă stele bat în lac Adîncu-i luminîndu-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninîndu-mi gîndul. EMINESCU, O. I 193. Peste albele izvoare Luna bate printre ramuri. EMINESCU, O. I 101. Pe aceeași ulicioară Bate luna în ferești, Numai tu de după gratii Vecinie nu te mai ivești! EMINESCU, O. I 112. ◊ Tranz. Mă bate soarele-n ochi. HOGAȘ, M. N. 19. Codrul... își deschide-a lui adîncuri fața lunei să le bată. EMINESCU, O. I 83. VI. 1. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «în», indicînd o parte a corpului)A lovi, a mișca dintr-o parte a corpului. Vreo douăzeci de soldați... băteau din călcîie... să se încălzească. DUMITRIU, B. F. 118. ◊ (Poetic) Un greier... Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinteni. EMINESCU, O. I 87. ◊ Expr. A bate din (sau în) palme = a-și lovi palmele spre a-și manifesta un sentiment de bucurie, de aprobare (v. aplauda) sau spre a chema pe cineva. Spune și el după noi, bătînd din palme: «tata, vine tata!. SAHIA, N. 48. Cît ai bate din palme = într-o clipă, pe loc, imediat. Crîșmărița iute a lăsat obloanele în jos, a aprins lumînarea și, cît ai bate din palme, ni s-a și înfățoșat cu o cană mare de lut, plină cu vin de Odobești. CREANGĂ, A. 97. A bate în pumni = a lovi un pumn de altul spre a-i face cuiva în ciudă. A bate din picior = a lovi cu piciorul în pămînt ca semn de amenințare sau intimidare, sau spre a arăta că vrea să-și impună voința. Împăratul a bătut din picior: Luați-l! SADOVEANU, D. P. 32. Scaraoschi... mînios grozav, chemă înaintea sa toată drăcimea și bătu din picior, strigînd... CREANGĂ, P. 57. A bate din picioare = (despre animale, mai ales despre cai) a lovi cu picioarele în pămînt de nerăbdare. [Iepele] nechezau și băteau din picioare. EMINESCU, N. 20. A bate din (sau în) buze = a rămîne păgubit de ceva sau înșelat în așteptările sale. Prepeleac a rămas bătînd în buze. CREANGĂ, P. 46. ♦ (Despre păsări; determinat prin «din aripi») A lovi aerul cu aripile. Au prins a bate din aripi cucoșii. SADOVEANU, F. J. 602. ◊ (Despre cîini; determinat prin «din coadă») A da din coadă. [Cățeaua] se lipi la pămînt schelălăind, apoi prinse a bate din coadă. SADOVEANU, O. III 357. 2. Tranz. (În expr.) A bate tactul (sau măsura) = a marca, prin mișcări regulate (făcute cu mîna, cu piciorul sau cu o baghetă), fiecare tact al unei bucăți muzicale. (Fig.) În casă tac toate. Un singur covor Atacă, pe nas, uvertura. Și cărțile toate-l urmează în cor, începe să cînte întregul decor, Ceasornicul bate măsura. TOPÎRCEANU, M. 37. A bate mătănii = a face mătănii. Alături... o femeie bătrînă bătea metanii. DUMITRIU, B. F. 137. 3. Intranz. (Despre inimă, puls, tîmple) A zvîcni, a palpita, a pulsa (în mod normal sau din cauza unei emoții, a unei boli). Inima... începu să-i bată atît de tare, încît îi tăia răsuflarea. DUMITRIU, B. F. 47. Cum îți bătea pe gît, sub mîna-mi, O vinișoară albăstrie! TOMA, C. V. 377. Tîmpla bate liniștită ca o umbră viorie. EMINESCU, O. I 79. Bătrînul Dan pe sînu-i apasă a lui mînă Și simte că tot bate o inimă romînă. ALECSANDRI, O. 209. ◊ Refl. Mi se bate inima. ♦ (Despre aparatul telegrafic) A funcționa. Ei? Nu bate telegraful?... Bate; ce treabă alta are? CARAGIALE, O. I 123. ♦ Tranz. (Învechit; cu privire la o telegramă etc.) A da o telegramă, a transmite ceva prin telegraf. Ce să fac?... Batem o depeșă la București... la minister, la gazete. CARAGIALE, O. I 126. Refl. pas. M-am dus printre poruncile stăpînirii ce se băteau a telegraf. SADOVEANU, N. F. 110. ◊ (Despre instrumente muzicale sau despre un clopot, un ceasornic etc.) A emite sunete muzicale sau ritmice. Un clopot bătu de patru ori. DUMITRIU, B. F. 109. Am plecat fruntea pînă ce mi-a ajuns bărbia de ceasornic. L-am auzit deodată bătînd. SADOVEANU, N. F. 82. Cînd mă pui să odihnesc, Doba-mi bate să pornesc, Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ Tranz. San-Marc sinistru miezul nopții bate. EMINESCU, O. I 202. 4. Intranz. (Despre cîini) A lătra (scurt și la intervale egale). Răsunete dulci încă vibrau, cînd un cîne răspunse, bătînd ascuțit de trei ori. SADOVEANU, O. III 357. Dacă vrei să nu te muște cînii și să te lase în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos, la pămînt, și să-i lași să te latre cît le place, fără să te urnești din loc; căci ei bat cît bat și de la o vreme te părăsesc și se duc. CREANGĂ, A. 68. Ce lup intră-n sat Și cînii nu bat? (Ceața). SADOVEANU, P. C. 6. VII. Intranz. (Despre culori; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A avea o nuanță de..., a da în... Soarele, de un galben bătînd ușor în roșu, părea culcat, ca pentru a se odihni, pe marginea orizontului. STANCU, U.R.S.S. [Printre lespezi] răsărea o iarbă moale ca mătasea... Buruiană ciudată, care crește cine știe unde, ca și copăceii aceia cu foi lungi, bătînd într-un verde-întunecat. PAS, L. I 86. 238. Părul ei lung, negru, care bătea în albastru, căzu în bucle acoperindu-i curba fină a gîtului. BART, E. 169. Capu-i bate-n aurel, Ciocu-i bate-n argințel. TEODORESCU, P. P. 39. Forme gramaticale: perf. s. bătui, part. bătut.